Lavinia's blog: stop cadre

La propriu

2012-01-26T21:28:00.004+02:00

Conversaţie între colege în pauza de masă:

- Ţie când îţi vine ceasul?
- După 15 februarie.

Say what?? Cum traduc chestia asta? A întrebat-o când va muri şi ea ştia? A întrebat-o când îşi dă demisia? Când se mărită? Când naşte? Nu, nu, nu şi nu. Toate variantele sunt ilogice. Deci, întreb.

- Ce ai întrebat?!!

Răspuns:
- Mi-am comandat un ceas şi nu-l vor primi decât după 15 februarie.

A, reconfortant. Vorbitul la propriu. Merită încercat mai des.

Despre ambiţii

2012-01-26T20:39:00.004+02:00

Vrăjeală! Nu o să fac teorii; voi vorbi la concret. Despre schi.

Deci: mi-am reamintit în weekend cât sunt de ambiţioasă. Ultima dovadă - mă încăpăţânez să merg la schi la Şureanu. Cum se face: păi, de obicei, se porneşte cu o zi înainte şi se face escală în judeţul Alba. Apoi, se ia una bucată jeep şi noaptea-n cap şi se porneşte. Pit stop în Alba Iulia pentru alimentare cu de-ale gurii. Apoi, încetişor spre munte. Treci de barajul de la Oaşa, şi apoi... Domnul fie cu tine:). Drum înzepezit, necurăţat. De ce? Pentru că nenea care conduce vehicolul de deszăpezire se respectă şi nu se trezeşte cu noaptea-n cap ca să fie pe traseu la 6 am. Aşa că la ora 9 am, ai un strat de 20 de cm de zăpadă pe asfalt. Jeepul merge bine, deci nicio problemă. Doar că după câte o curbă, dai de oameni mai ambiţioşi decât tine, care cred că pot să ajungă în vârf cu Tico, Logan, Citroen s.a. şi fără lanţuri. Ce faci? Păi... pui mâna şi împingi la deal, să-i urneşti (nu, nu - nu eu, băieţii). Şi jeepul merge mai departe. Mai ales dacă ai şi lanţuri - eşti în siguranţă. Doar că nici cu lanţurile nu e bucată de prăjitură. Dacă nu ţi le pui bine, îţi taie ceva furtun de frână la roata din spate şi te lasă-n drum. În fine, jeepul merge mai departe. 5 ore după plecarea de acasă, ajungi la părtie. Faci pe dracu-n patru şi parchezi. Şi după toate astea, vrei să mergi la toaletă. Doar că la Şureanu te aşteaptă primitoare două WC-uri de lemn - da, da, exact ca la ţară - doar că separate pe sexe. Dincolo de regresia cognitivă spre vremurile copilăriei, nu poţi ignora piramida lui Maslow, deci intri. Şi observi că te-ai înşelat. Faţă de vremurile copilăriei, aceste toalete de lemn au şezut de plastic. O dai dracului de treabă şi zici că are pădurea copaci, cum are balta peşte. Şi pe când te plângi, ţi se spune că lângă restaurant s-a dat în folosinţă o toaletă din vremurile noastre. Partea bună că existenţa ei e secretă, deci e foarte curată (gata, s-a dus naibii secretul). Bun. Şi ajungi la casa de bilete. Ce alegi, schi pass pe o zi, un număr de urcări sau pass pe o jumătate de zi, că doar e amiaza? Păi, judecând după mărimea cozii, mai bine pe puncte. În principiu, într-o zi de vârf, cum e sâmbăta, stai cam 25 de minute la teleschi ca să urci, iar pârtia, albastră ca cerul senin, o cobori în 2 minute. În rest, n-ai cum să nu te molipsească revolta maselor, care nu înţeleg de ce telescaunul nu merge. Auzi că nu merge pentru că e ceaţă. Te uiţi - şi nu e ceaţă! Ba, chiar e soare! Deci, nu e bine nici cu soare. Vrei doar să vină cineva să-ţi dea o explicaţie - şi aici se vede lipsa unui manager de comunicare pentru Domeniul Schiabil Şureanu...Afli până la urmă că e vântul bate cu 70 km/h şi că e interzis să porneşti telescaunul la peste 40. Şi că se tot ia curentul, deci e pentru binele tău că stai la coadă. Şi stând la coadă cu gloata te gândeşti că ar fi mişto de tot să faci o pancartă cu "Jos Băsescu", să faci o poză şi s-o dai la presă. Cine ar rezista să o difuzeze? Doar e vorba de judeţul domnului solitar din Baia de Arieş! În fine, schiezi şi te gândeşti la diverse. Dacă eşti bărbat, nu te gândeşti la nimic; doar ajunge că schiezi. Schiul ca schiul, vine vremea cazării. Căci da, dacă ai 3 cutezători lângă tine, ei cred că se poate găsi cazare bună la faţa locului. Iar tu îţi doreşti să-ţi fi pus mai multe întrebări sau să organizezi tu toată treaba. Şi o iei din cabană-n cabană, până găseşti o cameră dublă şi un living, într-o cabană nou-nouţă, închiriată de manelişti. Care manelişti îşi recunosc făţiş preferinţele şi au decenţa să te anunţe că au de gând să petreacă până târziu, dar te binevenesc, dacă vrei...Hmmm...evident, preferi să-ţi faci un iglu. Dar, stai, mai există o soluţie - tabăra sportivă! Te duci şi iei în primire o căsuţă cu 4 paturi şi un calorifer, la preţul de 25 de lei de persoană. Şi îţi dai seama că întreaga cabană e lucrul lui Dorel: materialul de construcţie e pal alb de 0,7 cm, dublat de cel mai subţire lemn nefinisat pe care l-ai văzut vreodată. Deci trebuie să dormi în costum de schi şi cu căciulă-n cap. Consecinţa - concediu medical, dar măcar spiritul ţi-a rămas liber; cu siguranţă ar fi fost mult mai rău la manelişti. A doua zi, iar bate vântul, dar eşti ambiţios şi călit deja, ce dracu! OK, te-ai gândit de o mie de ori că e mai bine să mergi în Austria, sau chiar în Slovacia pe weekend, dar, sincer, cu greu vei rezista să nu mai mergi. Peisaje ca la Şureanu, mai rar. Zăpadă până la Paşti, mai rar. Vei reveni. Mi se aplică şi mie, că doar sunt ambiţioasă. În plus, e în judeţul meu şi mi-e drag să aud de lucruri ştiute doar de cei aleşi:
1. Cuierul la cabana lui Dorel era făcut dintr-o leaţă cu multe cuie.
2. Am băgat maşina în pălant.
3. Căciula mea n-avea cănac.
4. Ie, ie:)

Cine nu înţelege, să ceară traducere.

Vanitas vanitatum et omnia vanitas

2011-12-14T23:54:00.004+02:00

Vă provoc să găsiţi o vorbă mai adevărată decât life sucks and then you die. Şi să vă gândiţi la conceptul propus de Logan's Run: dacă ar fi să ai o viaţă în care să nu ai nicio grijă, dar în care regula ar fi că trebuie să mori la 30 de ani, ce ai face, cum ţi-ai trăi viaţa? Dincolo de un film, dacă ar fi să ştii că cineva va muri la 33 de ani, cum i-ai spune să-şi trăiască viaţa? Dacă ai şti că mai ai de trăit 3 ani - după care vei muri subit, dar fără suferinţă - cum ai trăi? Ce ţi-ai îngădui să speri? Ce ai îndrăzni să faci? Ai trăi o viaţă pioasă? Te-ai duce la biserică, încercând să câştigi pariul lui Pascal? Ţi-ai da demisia? Ai spune mereu ce gândeşti? Ai avea o aventură? Ţi-ai mărturisi atracţia faţă de cineva? Te-ai lăsa în voia vreunei relaţii ce era nepotrivită pe când credeai că vei trăi cât să vezi primele cazuri de teleportare? Te-ai duce în jurul lumii? Ai face copii? Ai divorţa? Ai scrie? Ţi-ai juca toţi banii la cazino pe o carte? Ţi-ai cere iertare pentru toate micile mizerii pe care le-ai făcut unuia, altuia? Ţi-ai lua un credit?Ai deveni filosof? Ţi-ai face testamentul? Ai bea? Te-ai opri din băut? Ai cânta pe stradă? Te-ai retrage la ţară? Ţi-ai dona banii cercetării? Ţi-ai vedea de treabă ca şi până acum, în speranţa că se va spune despre tine că ai fost un om decent şi demn? Sau ...?

Toamnă-n septembrie

2011-12-14T23:43:00.004+02:00

Îmi amintesc ca am început căutările după "Toamnă-n septembrie" în urmă cu... să tot fie doi ani?! Erau oameni care ştiau de piese premiată la Mamaia, doar că nu era chip s-o găsim. Evrika! Moculescu a cântat-o în emisiunea lui de la TVR şi acum există pe youtube. Deci am rezolvat subiectul ăsta.

Dar a apărut altceva. Poate oi fi un dinozaur, dar îmi amintesc de Sfinx Experience. Îmi amintesc că Crina Mardare (n-am avut cum să evit alăturarea...), actualmente profesoara de canto a tuturor megastarilor şi X factorilor în devenire, cânta cu Zoia Alecu şi cu alţii şi erau destul de difuzaţi de TVR. Şi ţin minte nişte versuri scrise de Zoia care erau cam aşa: "Zi după zi, merg pe stradă-aiurea, sper că te voi întâlni, într-o zi". Şi de aici, blank. Şi ştiu şi cum se cântă versurile astea. Am fost la un concert al Zoiei - mai mult pentru connaisseuri - dar nu a cântat piesa asta (aici aş pune un disclaimer, prietenii ştiu de ce). Iar orice căutare pe google sau youtube returnează rezultat vid. Deci, o fi iar un caz de toamnă-n septembrie, de va trebui să treacă ani până să mi se împrospăteze memoria? Ştie cineva despre ce piesă vorbesc?

Momentul zilei

2011-10-21T19:39:00.004+02:00

Trăiesc, probabil, cea mai agitată perioadă din viaţa mea de până acum. Ca să nu zic că nu mi-a fost aşa de rău niciodată, pot să zic că am avut momente în care mi-a fost mai bine, în care am fost mai liniştită. Am fost de două ori pe cale să plec din ţară (prietenii ştiu ce, cum şi de ce...), am plecat după 3 ani dintr-o companie în care m-am simţit extrem de bine şi am încercat să evit, pe cât posibil, marcarea momentului despărţirii (probabil mi-am refulat nişte emoţii, care se vor revărsa când mă voi aştepta mai puţin), am găsit o nouă provocare profesională şi cred că s-au întâmplat şi altele. Ideea e că fiecare zi e un roller coaster, în care trec de la punctul cel mai de jos la culmile cele mai înalte.

Aşa a fost şi ziua de azi. Am început în groapă, apoi am atins o culme pe care n-am mai atins-o de 6 luni. Să vă zic de culme: conduceam de dimineaţă prin oraş spre o destinaţie, şi, odată ajunsă, trebuia, desigur, să parchez. Am găsit un loc, dar se preta la parcare laterală. După ce, cu vreo 3 zile în urmă, am făcut o parcare laterală pe trotuar la 5 cm de boscheţi (oamenii normali lasă un metru...), azi a trebuit să mă mişc destul de repede, pe o stradă semi-circulată. Am tras aer în piept şi am executat, cuminte, teoria: ne oprim în paralel cu maşina din faţă, marşarier până în dreptul geamului din spate, virat maxim spre stânga şi revenire uşoară. Şi... a ieşit perfect!!! Puţine momente de glorie din viaţa mea se compară cu ăsta! Eram cu o colegă şi i-am spus că atunci când îmi va fi mai rău mă voi gândi la acest moment şi-l voi preţui veşnic. La urma urmei, de când am terminat şcoala de şoferi, n-am trăit o asemenea bucurie decât de 2 ori în viaţa mea.

Mai spre seară, am prins curaj şi am parcat încă de vreo 3 ori. Ultima dată - la Polus. Când dau să plec, maşina mea înaintează greu, ca şi când ar trece peste ceva - un bomp sau un purcel - ceva de genul ăsta. Bag în marşarier şi insist. O maşină aştepta să-mi ia locul. Calc pedala, dar maşina parcă se încovoia şi nu vroia să calce porcul în picioare. Nici eu nu insist, că nu vreau să omor porcul de tot. Mă gândesc să mă dau jos, să verific dacă nu mi-a pus cineva piedică, dacă nu mi-au blocat roţile. Opresc motorul, iar maşina ce aştepta se îndepărtează - probabil şi-a dat omul seama că nu-i chip să biruie cu mine. Pe când îmi desfac centura, observ că frâna de mână e încă sus. Mă gândesc: oare asta să fie problema? Nuuu, n-are cum. Să mai încerc o dată? Hai, totuşi, să o las jos. Şi aşa a scăpat porcul de roţile mele...

City break: Bucureşti. Episodul 2 - Bon Jovi

2011-07-18T19:49:00.003+02:00

N-am cum să scap fără să vorbesc despre concert. Unul pe care îl aşteptam de 15 ani. Şi a venit, în ziua de graţie 10 iulie 2011. Ca să fiu sigură că nu-l ratez, mi-am luat bilete din februarie. 180 RON. La "normal circle". Eu şi alţi 50.000 de oameni...

Şi a venit ziua de graţie, cu o căldură de nesuportat. Mi-am promis că nu mă duc să mă izbească soarele Arabiei în cap ca o sabie, deci că o să merg la o oră decentă la faţa locului. Mă aşteptam ca Bon Jovi să înceapă să cânte pe la vreo 22.00, deci mi se părea decent să apar pe la 20.00 pe acolo. Din fericire, am avut insipiraţia să o sun pe Sanda (îi pomenesc numele, pentru că ştiu că citeşte:) şi am aflat cu stupoare că trupele din deschidere au început să cânte la 18.30. Deci - fuga fuguţa spre Piaţa Constituţiei. Am ajuns pe la 19.00, mi-am luat apă de pe bulevard de la Mic.ro şi am băut-o înainte să intru. Asta pentru că era năduşeală şi pentru că am stat o oră la rând să intrăm. Şi cum stăteam noi la coadă - şi eram ameninţaţi de către bodyguarzii băgători de seamă că o să ni se ia aparatele foto - mi s-a părut că aud nişte aplauze mai intense din partea publicului, în depărtare... Eh, zic, o fi bună trupa din deschidere (cele două trupe au fost selectate de public printr-un concurs la Rock FM). Şi, câteva minute mai încolo, mi se pare că aud "Shot through the heart and your to blame, darling, you give loooove a bad name...". Şi atunci a început lumea să se agite, să fluiere în spatele nostru, să nu mai aibă răbdare. Deci concertul a început la 8 fix, pe lumină, şi mulţi au fost surprinşi - spun asta pentru că în drumul spre coadă am lăsat în urmă sute de oameni care stăteau şi aşteptau pe bulevard (şi înclin să cred că 95% dintre ei aşteptau să intre la concert). Oricum, cine stătea pe bulevard cu faţa spre Casa Poporului n-a auzit mai nimic.

După ce treceai de prima barieră, ajungeai la a doua, unde îţi arătai biletul şi ţi se controla geanta. Mi-am ascuns aparatul cât de la fundul traistei s-a putut, dar mâinile dibace ale controloarei l-a găsit. Cred că dacă privirile ar fi putut ucide, aş fi fost condamnată deja. Mă gândeam că dacă îmi comentează, fac o nenorocire. Doar că nu mai era timp pentru percheziţii de genul ăsta cu sute de oameni nervoşi că nu pot trece de barieră. Deci am trecut, într-un final, şi am ajuns în normal circle pe a treia melodie.

Odată ce am prins rădăcini - poate la 100 m de scenă? - am făcut poze şi filme pe care nu le-am downloadat încă. În prima parte a concertului n-am prea recunoscut melodiile, şi parcă lucrurile nu erau ideale. După aceea au scos la înaintare piesele bune. It's my life, Runaway, Bad medicine, Bed of roses, I'll be there for you. Mi-a plăcut că s-au jucat cu piesele evergreen şi au cântat şi Old time rock 'n roll (pe care n-aş fi ştiut-o dacă nu m-aş fi uitat atâta la American Idol). Şi după aceea au făcut o pauză de maxim un minut. Şi eu n-am fost pe fază, dar după au cântat piesa mea preferată de la ei (ex aequo cu Always) - Someday I'll be Saturday night. În visele mele - şi cele din somn, şi cele cu ochii deschişi - mă vedeam întotdeauna cântând piesa asta live cu Bon Jovi, pe scenă. Ei, acum am cântat-o live - şi pe o rază de mulţi metri nu cred să fi fost cineva să ştie versurile - doar că el era pe scenă şi eu mă filmam în mijlocul publicului...Mno, mai puţin decât ideal, dar va trebui să găsesc - de preferinţă mai devreme decât mai târziu - nişte mecanisme de coping.

A doua parte a concertului - începând cu Someday I'll be Saturday night - a fost genială. Bisul a durat 40 de minute - cred că mult mai mult decât şi-au propus ei iniţial. Şi au încheiat apoteotic, cu Twist and shout. Dacă nu se făcea ora 23.00 (când probabil a expirat autorizaţia de la Primărie), cred că ar mai fi cântat vreo 20 de minute. De exemplu, n-au cântat This ain't a love song, Blaze of Glory, Lie to me...

Deci, că deja m-am cam întins: organizarea la intrare a fost proastă (erau nişte străini care ziceau, resemnaţi, că peste tot în regiune organizarea e la fel), dar trebuie să salut instalarea acelor ecrane imense, care îţi permiteau să vezi bine şi de la 150 de m. Dar ecranele ţin de trupa Bon Jovi, iar organizarea - de românii noştri...

Câteva observaţii de culoare:
- era plin de bulgari pe acolo, care bulgari insistau să-şi afişeze steagul peste capetele oamenilor şi să blocheze vederea celor mai din spate; noi, ăştialalţi, i-am dezvăţat rapid de prostul obicei. Mă bucur că Bon Jovi a luat pe Bed of roses un steag românesc, că altfel ne trezeam cu un scandal diplomatic. Sau cel puţin mediatic, de genul "Îi mulţumesc doamnei ministru"...
- a lucra la Guvern sau la Parlament vine cu nişte beneficii în natură: erau zeci de oameni care vizionau concertul de pe clădirile ministerelor din jur şi mai ales de pe terasa Casei Poporului.
- cei de la zona VIP stăteau lejer pe scaun, dar erau la 75 de m în spatele meu, deci cel mai bine e să fii la golden cirle, nu la VIP
- după concert am rămas în centrul vechi. Noi - eu şi Sebi - şi încă 10.000 de oameni. Două ore mai târziu, am luat un taxi, iar şoferul era uimit de câtă lume mai avea de dus acasă. Şi ne-a mai zis un detaliu interesant - tocmai dusese acasă un bodyguard care i s-a lăudat că a făcut o căruţă de bani lăsând oamenii să intre la VIP cu 100 RON în loc de 600. Alt job cu beneficii...

City break: Bucureşti. Episodul 1 - Bute

2011-07-11T19:24:00.004+02:00

Notă către mine însămi: 9-10 iulie 2011 = Bute + Bon Jovi.

Nu voi zăbovi asupra drumului dificil cu Dacosul, pe caniculă, spre Bucureşti; nici asupra lumii pestriţe din zona autogrii Militari, nici asupra traficului nebun de aici.

Să comentez desre gala lui Bute mai întâi, zic, că tot vuieşte presa despre ea şi tot am văzut-o pe viu. Păi: în primul rând, am stat la două rânduri în spatele familiei lui Bute, în sectorul VIP A2, onoare pentru care am plătit 180 RON. Am recunoscut diverse personaje pe acolo, de la Ganea, Vanghelie, Ţiriac - tătăl şi fiul, Dukadam, Mihai Gâdea, Mircea Badea+Carmen Brumă, Funeriu, pe tipul de la Justiţie (mă uimeşte că ştiu cum îl cheamă pe Funeriu şi nu-mi vine rapid în minte numele ministrului Justiţiei...), şi evident, mai către începerea meciului decisiv, pe doamna Udrea. Iarăşi, am fost foarte uimită că am ratarea blondei în alb, care iese în evidenţă - şi pentru că e blondă, şi pentru că albul se observă uşor şi pentru că e Udrea şi te aştepţi să stârnească reacţii. De altfel, am auzit mai târziu un comentariu şi m-am prins de ce am ratat intrarea doamnei ministru - mă uitam la Puya. Mişcare deşteaptă a echipei de comunicare a doamnei ministru. De reţinut.

No, acum că ne-am lămurit cine a mai fost pe acolo, să zicem câte ceva despre box. Mi-au plăcut meciurile românilor şi mă bucur că au câştigat toţi - şi nu oricum, ci prin KO. Am nişte poze şi înregistrări din unghiul opus celui transmis la televizor. Le voi împărtăşi dacă îmi permite spaţiul de pe blogger. Aş vrea să descriu atmosfera, dar îmi vin în minte doar clişee - superb, super, incendiar... Da, exact cum aţi văzut la televizor. Pe viu se adaugă doar o năduşeală severă - noroc că aveam antrenamentul de pe Dacos. No, iada, iada, iada, Bute a câştigat, totul era minunat, când Bute face prima gafă de când îl urmăresc eu (a doua e cămaşa roz de după...). Da, faza cu "îi mulţumesc doamnei ministru". Stupid, inutil zelos şi regretabil. N-are sens să insist cu motivaţia. În momentul ăla l-am considerat pe Bute un pic naiv şi cam influenţabil. S-a evidenţiat după aceea că l-a pus Rudel Obreja să facă asta. Chiar nu era cazul. Cel mai mult m-a deranjat momentul pentru că m-a luat pe nepregătite. Nici cu gândul nu gândeam că ar fi potrivit într-un moment de genul ăsta să-i mulţumeşti unui oficial. Să sperăm că la anul la Olimpiadă medaliaţii nu se apucă să-i mulţumească lui Funeriu că a contribuit la prezenţa la Londra... Cât depre Rudel Obreja, l-am văzut azi la Realitatea şi mi s-a părut cel puţin dezagreabil. Tot încerc să găsesc o expresie potrivită... nu ştiu, balcanism scabros? A zis practic că el l-a făcut pe Bute, că Udrea avea nişte bani de cheltuit pe brandul de ţară, deci bine că i i-a dat lui, etc., etc. Păcat de eveniment, pe cuvânt!

Alte comentarii, poate nevăzute la TV.
- O cameră a stat tot timpul pe mama lui Bute, care mamă nu s-a uitat nicio secundă la meci - stătea cu capul întors într-o parte şi cred că o altă membră a familiei îi povestea ce i se întâmplă.
- Ţiriac era în primul rând, dar cred că n-a văzut nimic din prima repriză, pentru că nişte matahale din forţele de ordine stăteau cu faţa la ring şi cu fundul spre el - probabil ca să-i protejeze pe boxeri... În pauză, a venit un nene în costum dintre organizatori şi i-a hâşîit (i-a împrăştiat) de acolo.

Mă opresc aici şi revin cu impresiile de la Bon Jovi.

Bunăciune

2011-07-03T09:12:00.003+02:00

Eram în vestiarul de la WorldClass, încercând să mă schimb, cu o doză minimă de exhibiţionism. În paranteză fie spus, îmi displace enorm comportamentul de vestiar al unor... doamne, care ţi se lipesc de retină cu tot cu kilograme, celulită, organe interne şi tot ce n-ai vrea să vezi. Jur că şi dacă ai avea ochelari de cal, tot ar veni câte una şi ar insista să-ţi ofere o lecţie dezgustătoare de anatomie. Sau, uneori, o lecţie de anatomie dezgustătoare. Închid paranteza.

Deci, încercam să fiu decentă în vestiar, când aud intrând o mămică (sau o bonă?) şi două fetiţe. Dulapurile ne erau în unghi de 90 de grade şi nu ne vedeam. La un moment dat, observ cu colţul ochiului că fetiţa mai mică - să fi avut vreo 2 ani - se uita la mine. Când mă întorc să mă uit la ea, (mi se pare că) mogâldeaţa îmi zice "Bunăciune" şi fuge după colţ. Pentru că nu eram sigură de ce am auzit, îmi văd mai departe de treabă, dar vizitatorul revine. De data asta, hotărâtă, îmi zice "Bunăciune" şi fuge repede, un pic ruşinată, un pic şmecheră, în braţele mamei. De data asta îmi scot capul de după colţ şi o întreb râzând pe mamă - "Mi-a zis ... bunăciune?", la care mama îmi răspunde - un pic distrată, un pic jenată - "Da, ştiţi, a învăţat de la taică-său...". Râd împreună cu mama şi mă întorc la dulapul meu, un pic gâdilată la ego. Două secunde mai târziu, trece pe lângă mine o tipă supraponderală şi se instalează câteva dulapuri mai încolo. Încă mă simţeam bine cu mine, când mogâldeaţa reapare, ca adineaori şi îi zice clar noii tipe "Bunăciune". Simt parcă nevoia unei explicaţii, deci îmi scot capul de după dulap şi mă uit către mamă. Mama credea că tot mie mi-a zis, şi se simte datoare să-mi ofere o explicaţie suplimentară: "Aşa a învăţat de la taică-su, care le spune femeilor aşa, pentru că au sâni". Ei bine, aplicând acest criteriu, dintre mine şi tipa supraponderală, ea era mama bunăciunilor... Prin urmare, m-am dezumflat, am grăbit procesul şi am plecat acasă.

Momente şi postări

2011-07-03T08:56:00.002+02:00

Se poate să mai fi menţionat asta - îl consider genial pe Caragiale. Pentru ironie, pentru simţul observaţiei, pentru capacitatea de a transpune momentele în schiţe, pentru că e mereu actual. Dacă ar fi trăit astăzi, Caragiale ar fi fost cel mai tare blogger. Fără îndoială.

Acestea fiind zise, îmi propun să surprind cu mai multă promptitudine momentele caragialiene prin care trec. Dar nu ştiu dacă ar trebui să le pun pe blog sau să le adun într-o carte... Sau poate într-o carte numită "Momente şi postări"...

Declaraţia de intenţie fiind făcută, urmează un prim moment. Vom numi episodul "Bunăciune".

Songs I discovered via American Idol

2011-06-04T21:00:00.003+02:00

...courtesy of Kris Allen, Lee Dewyze & Crystal Bowersox

...Casey James

...again, Crystal

...Ellen Degeneris' assignment to Crystal

Eurovision 2011 live

2011-05-14T21:04:00.042+02:00

A venit iarăşi vremea. Voi comenta live Eurovisionul. Anul ăsta am cochetat cu ideea de a participa la show, mai ales că aş fi avut zbor direct din Cluj. S-a dovedit că era mai greu cu găsitul biletelor; în plus, piesa noastră nu mi-a picat cu tronc din prima...

Drept comentarii preliminare:
- Germania e iar reprezentată de Lena. Asta s-ar putea să fie o premieră. Sau poate numai ei îi mai pasă de Eurovision din toată Germania?
- Din UK au venit Blue (deci au potenţial imens de a strânge voturi de peste tot)
- Am văzut semifinala 2 şi mi s-a părut că, prin comparaţie, românii sunt buni

###

S-a lămurit chestiunea. E pentru a 3-a oară când campionul en titre îşi apără titlul.

1. Finlanda: Acest membru al KellY Family cântă pentru salvarea planetei. Pare că nu depune niciun efort. Dacă o să aud melodia asta la Radio România Actualităţi, o să-mi amintesc de ea. Minim 10 puncte de la Suedia, Norvegia, Danemarca.

###
2. Bosnia i Herzegovina. Valoare sentimentală pentru mine. Doar că n-am prea înţeles momentul. Solistul are DOAR 49 de ani... Melodie numai bună pentru o seară într-un bar în Sarajevo.

###
3. Danemarca. Am reţinut piesa din semifinală. Foarte bună, parcă o ştiu dintotdeauna. Ceva gen The Killers. Top 5? Ba chiar nu m-aş supăra dacă ar câştiga.

###
4. Lituania. Fata asta e desprinsă dintr-un musical. Piesă perfectă pentru Eurovision 1960. Interesantă ideea de a folosi limbajul semnelor.

###
5. Ungaria. Deci Ungaria participă la Eurovision?! În finală?! Sincere felicitări. Doar că piesa e din vremea când Sandra era la modă. Şi solista e din aceeaşi generaţie. Musai că va primi 2-3 punctişoare de la România. Şi câte puncte luăm la schimb, ca între prieteni? Eu zic nula.

###
6. Irlanda. 3 minute nu-mi ajung să scriu toate ironiile...Damn! Varianta "doi fraţi puberi" pentru "Womenizer". Băieţii ăştia ar fi fraieri să nu facă un duet - la pătrat - cu Cheeky Girls sau cu fraţii Păunescu de la "Românii au talent". Mă tem că nu o să-i pot uita curând...

###
7. Suedia. Păi să-i dăm nişte puncte pentru cum arată. Cântatul nu i-a prea ieşit. Potenţial de hit în discoteci. Parcă am mai auzit piesa asta undeva...?

###
8. Estonia. 1, 2, 7, 3...Lady Gaga wannabe... Bună tot pentru discoteci. Mi s-a părut playback pe ici, pe colo.

###
9. Grecia. ...?!!!??...Cântăreţul de muzică bizantină cântă rock? Sau rap? A, ba nu, e un featuring. Varzăăăăă! Cum au ajuns ăştia aici?

###
10. Rusia. Măi să fie! Arsenie de la O-zone reprezintă Rusia!! Faza cu solistul plus 3 dansatori am mai văzut-o şi la frumuşelul din Suedia. Deci, cam răsuflat... În loc să-şi scrie numele pe spate, mai bine îşi scria numărul de intrare în concurs. Degeaba, Dima Bilan a fost vârful absolut pentru Rusia.

###
11. Franţa. Cică printre favoritele la pariuri... Ce să zic, poate într-un alt concurs. Cine ar reasculta piesa asta, în afara unui spectacol la operă? A, poate într-un concurs de patinaj artistic! Dar la radio? Cu cât o ascult mai mult, cu atât mi se pare mai potrivită ca imn naţional...

###
12. Italia. Încă o piesă din alt film. Sau musical. Frankie is alive...Pe piesă ce trece, a noastră mi se pare tot mai bună.

###
13. Elveţia. Am tresărit, pentru că mă aşteptam să-l văd pe Jason Mraz. Refren genial: na, na, na, na, na, na-na...

###
14. UK. După dezastrul de anul trecut, redemption pentru UK. Piesă pe care o vom mai auzi, că doar e Blue. Dar oare de ce au început cu ecranele alea cu pozele lor la bustul gol? Ca să ne arate că sunt chiar ei? Responsabilul cu notele înalte a dat nişte rateuri. Oricum, nimic memorabil. Piese ca astea sunt cu miile.

###
15. Moldova. Zdob şi Zdub. Spectacol potrivit pentru Eurovision. Căciulile - sau tulnicele? - de astrahan fac tot hazul, pentru că piesa e foarte slabă. Fata pe roată e cea de le "Românii au talent"??

###
16. Germania. Defending - undeserving - champion. Lena a evoluat foarte mult ca imagine. Dar piesa asta nu spune nimic. Pare o piesă oarecare de pe albumul ei. M-am plictisit de moarte.

###
17. România. A ieşit bine. Un pic fără vlagă pe prima parte. Din câte am auzit până acum - în top 5. Genul de piesă care place din ce în ce mai mult, cu fiecare ascultare. Succes!

###
18. Austria. O fată care ştie să cânte. Dar parcă ar cânta o piesă necunoscută de-ale lui Whitney Houston. Ar fi fost perfectă acum 25-30 de ani.

###
19. Azerbaijan. Are we human or are we dancers? A, nu, e o altă piesă. Bunicică, în mândra tradiţie azeră la Eurovision. Dar mă întreb: dacă ar câştiga, ar avea bani de organizare? Excelentă pentru o coloană sonoră.

###
20. Slovenia. O piesă de Christina Aguillera? De reascultat.

###
21. Islanda. Mai întâi de toate - cine i-a îmbrăcat pe ăştia? Ruşine!!! Ăştia cred că au debutat în aceeaşi emisiune cu Jackson 5. Numai buni pentru o seară retro într-un bar de pescari. Cred că o să-i voteze masiv bunicile de pretutindeni.

###
22. Spania. Atenţie! Fraţii Păunescu sunt background dancers!!! Cam stupid moment. Genul de piesă pe care ar cânta-o Marimar într-un moment de fericire.

###
23. Ucraina. Din Ucraina, o fată frumoasă, ca de obicei. Are voce şi accent pe măsură. Un moment agreabil.

###
24. Serbia. Lily Allen meets Duffy. Bine, am înţeles, anii 70 sunt la modă. Şi?

###
25. Georgia. Mi-a plăcut partea de rock. Oi fi având eu ceva împotriva rapului, dar chiar mi s-a părut că a stricat piesa. Şi, sincer, e cam aiurea să te apuci de rap în engleză cu accentul ăla. Dar mi-a plăcut prezenţa scenică.

Şi gata. Mi s-a părut o ediţie slabă. Sau cel puţin unele piese nu s-au potrivit momentului, fără a fi proaste (vezi Franţa şi Italia).

Mi-e greu să dau pronosticuri. Voi scrie doar ce mi-a plăcut cât de cât, în ordinea numerelor de pe tricou. Finlanda, DANEMARCA, Suedia, Estonia, ROMANIA, Austria, Azerbaijan, Slovenia, Ucraina.

Să vedem.

###
Să vezi şi să nu crezi! Am luat puncte de la Bulgaria! E o premieră.
Mulţumiri românilor din Italia. Şi-au făcut iar datoria.
Ucraina - nada. Ruşinică.
12 puncte de la Filanda pentru Ungaria??? Solidaritate fino-ugrică sau ce?
Săru-mâna, Danemarca. 4 puncte sunt mai bune decât nimic.
Azerbaijan ne-a dat 6 puncte! Ca să vezi!
Turcia - 6 puncte. Dar datorii istorice:)
Oricum, constat că emiganţii moldovenii sunt mai disciplinaţi decât românii.
Serbia - nada de nada? Urât.
Ungaria - egy pont. Köszönöm...
Israel - 6 puncte. Cât să nu schimbăm prefixul. Vom fi pe 19 sau 20. Ce dezamăgire!
Staţi! Am uitat de punctele Moldovei... Şi 10 puncte de la Belgia!!! Loc final pentru România...17.

Câştigă Azerbaijan! Nu-i rău.

Analiză şoc

2011-04-07T19:05:00.004+02:00

Cum ar fi să afli că oamenii vor să citească despre înmormântarea ta? Un pic şocant? Ba bine că nu!

S-o iau de departe. Am intrat azi pe Analytics, să verific traficul pe blog. Constat cu bucurie că am avut o creştere spectaculoasă în ultima lună, 140%. Evident, vreau să văd care a fost ziua cea mai bună. Cică 28 martie. 77 de vizite. "Am scris ceva atunci? Am share-uit link-ul pe Facebook"? Ei bine, nu. Concluzionez că pur şi simplu a fost o zi în care m-a bârfit multă lume. Apoi dau să văd de unde mi-au venit vizitatorii (de obicei, marea majoritate sunt din Cluj şi Bucureşti, restul de ici, de colo). Stupoare - 246 de oameni din Braşov! Iată o noutate inexplicabilă (că doar nu m-o fi bârfit Cipri cu toţi prietenii lui şi cu tot partidul, hehe!). Dup-aia mă uit la sursele de trafic. Nu, principalul referent nu este Facebook, ci Google - 400 de rezultate. Deci să vedem cum au ajuns la mine, după ce m-au căutat. Ca de obicei, pe primele locuri, "Lavinia Florea" şi "Florea Lavinia". Dar apoi, ţin-te bine! Mi-au găsit blogul căutând după "înmormântare lavinia florea", "omagiu lavinia florea", "accident lavinia florea", "lavinia florea a fost adusa acasa", "stiri protv lavinia florea", "stiri cu lavinia florea", "stirea ku lavinia florea", "lavi florea ne iubeste pe toti", "lavinia florea zarnesti". Deci clar că era nepotrivit să exclam "Să mor io!"...

Am căutat ulterior şi am constatat că o fată de 18 ani pe nume Lavinia Florea a murit într-un accident de maşină. Sau l-a provocat - n-am înţeles prea bine, că titlul nu bătea cu textul. În plus, pe prima pagină Google sunt şi link-uri la filmuleţe pe YouTube. Recunosc, fata asta nu era una dintre tizele de care eram conştientă (cea mai cunoscută e doamna doctor din Galaţi), dar să aflu că a murit mă întristează. Şi m-a speriat rău de tot...

Diverse

2011-04-06T19:19:00.004+02:00

Hotărât lucru: dacă n-o pui pe hârtie cum îţi vine, cogniţia zboară. Prin urmare, dintre toate lucrurile deştepte care mi-au trecut prin cap de când n-am mai scris, nu mi le amintesc decât pe cele mai recente. Amestecate.

De exemplu, m-am gândit ce cauză mi-aş începe pe Facebook. Ar fi despre salvarea limbii române şi aş da câte o mică lecţie de ortografie şi ...gramatică normativă. Acum că am scris-o, parcă nu e o idee originală. Doar că timpul a trecut, iar lumea l-a uitat pe Pruteanu...

Am primit azi pe Facebook cel mai ciudat mesaj. Un tip necunoscut îmi spune că a văzut că sunt prietenă cu dl. si dna. X (de fapt, am fost colegă de liceu cu dl. X şi n-am mai vorbit de 9 ani jumate), care îi datorează 18.000 RON din nişte lucrări neexecutate, şi mă roagă să intervin cu cuvântul meu de prietenă ca să-i conving să plătească... Oare să-i zic să încerce la Judecătorie? Sau să mă ofer să plătesc o parte din datorie? Sau să îi propun un factoring, căci, cu cuvântul meu de prietenă, probabil că am şanse mai mari de colectare decât el...?

Constat cu tristeţe că ăştia au mai bătut două cuie în coşciugul Ocnei Mureşului. Ultimul salariu compensatoriu de la UPSOM a fost plătit, iar spitalul s-a închis. Oare ar fi mai bine să ne simţim şi să decidem scufundarea la propriu, ca să nu ne mai chinuim?

În mod ciudat, în epoca internetului şi a telecomunicaţiilor, în general, proiectul de a organiza întânirea de 10 ani se loveşte de un zid al non-comunicării. Am lansat ideea şi mă aşteptam să facă pui. Mi mi se pare că a fost avortată. Mare bai nu-i dacă nu organizăm ceva formal, dar promit să-mi vizitez unii profesori şi pe cont propriu. De prea multe ori m-am visat la bac - nepregătită - ca să nu recunosc că liceul m-a marcat. Poate celelalte clase s-or mişca mai cu talent...

Mi-am văzut cartea despte globalizare şi securitate economică în bibliografia unui curs universitar şi mi s-a făcut foarte dor de acel mediu. Astăzi chiar de m-aş întoarce...

The King's Speech a câştigat Oscarurile importante. A se nota că eu am dat like pe Facebook când nu erau mai multe de 1500!

Lui Norişor i-a cerut prietenia un preot din Bucureşti, prieten cu Preasfinţitul. Vă puteţi imagina: Norişor e la un click distanţă de Preasfinţitul!!! Dar încă nu şi-a clarificat viziunea despre lume, deci nu ştie, biata, ce să facă...

Schi în Zillertal

2011-03-07T19:34:00.005+02:00

Am fost, m-am întors şi am rămas cu gândul acolo. La schi. Am stat în Zell am Ziller - cumva la mijloc între 5 domenii de schi pe care le-am frecventat. Peisajele sunt incredibile, pârtiile - în general, bune (doar "în general", pentru că uneori se fac dâlme, iar când e urât afară poţi să te rupi în bucăţi fără prea mare efort). Sunt un pic accidentată la un umăr şi la un genunchi, dar măcar n-o să uit vacanţa asta prea repede.

Din punct de vedere tehnic nu cred că am evoluat prea mult, dar am punctat la capitolul viteză. În sfârşit atac pârtiile roşii cu curaj şi uneori cu aşa viteză încât nu pot să nu mă gândesc "acuma dacă pic, mor".

Partea cea mai tare e că am putut să văd cum stau şi din punct de vedere statistic cu performanţa sportivă. Îţi notezi numărul de schi pass, intri pe www.schiline.cc şi vezi cât ai urcat, cât ai coborât, cum te situezi comparativ cu alţi schiori. Pe unii poţi să ţi-i adaugi ca prieteni, pe sistemul cerutului prieteniei. Ceea ce regret acum e că n-am intrat pe pârtiile de slalom, pentru că acum aş fi avut filme cu mine atacând porţile. Singurul dezavantaj al sistemului e că nu ţi se cuantifică urcările cu teleschiul, deci performanţa totală este subapreciată. Iată cifrele mele.

În ciuda a ceea ce am crezut la prima vedere, în ziua când am făcut cei mai mulţi kilometri, 83% dintre schiori au fost mai buni decât mine. În ultima zi, însă, proporţia s-a redus la doar 31%.

Şi acum poze cu peisajele.

Handbalul după Anja

2011-02-22T23:05:00.003+02:00

Am văzut meciul Oltchimului cu Itxaco şi am vrut să scriu imediat după. În paranteză fie spus, întotdeauna am vrut să fiu comentator sportiv şi, după pensionarea lui Ţopescu, mi se pare că e mare nevoie de mine... Doar că am lăsat timpul să treacă şi am mai văzut un meci, cel cu Krim.

Şi acum comentariile. Simplu spus, Anja Andersen este un antrenor excepţional. Oltchimul a pierdut în Spania, dar mi s-a părut că strategia, dincolo de joc, a fost grozavă. Anja Andersen este un monument de creativitate şi un motivator incredibil. Anja Andersen mi-a schimbat schema mentală în care încadram modul în care joacă echipele româneşti.

Hai să vedem. Oltchimul înainte de Anja:
- 30% din aruncările la poartă vin de la pivoţi, iar Stanca şi Manea sunt trântite de 30 de ori în acest scop. După 10 ani de jucat în acelaşi film, Stanca acuză dureri şi se retrage de la naţională.
- Neagu trage de 14 ori la poartă şi marchează 6-8 goluri. De asemenea, încasează 10 lovituri. Probabil că în 3 ani o aşteaptă o primă operaţie importantă.
- Talida este portarul principal, iar Tereza intră pe teren la un 7m. Dacă-l apără, intră şi la următorul. Dacă e foarte norocoasă, apără vreo 7 minute pe final - dacă ne permite şi scorul.
- Când atacăm în inferioritate de 2 oameni, cerem time out, de frică să nu pierdem mingea prosteşte.
- Elisei stă fix în colţul terenului şi e angajată de 3 ori decisiv.
- Luca şi Beşe fac doar faza de apărare.
- Nechita nu-şi părăseşte nici ea colţul.
- Ozel şi Vizitiu trag la poartă ori prea mult, ori prea rar şi anume când le cedează Cristina câte o minge. Pidpalova stă în tribune.
- Când cineva ratează un 7m încercând o boltă, antrenorul îl dojeneşte non-verbal, clătinând din cap şi strângând din buze, apoi verbal, întărind printr-o ridicare exasperată de braţe.
- Şi cu strategia asta, câştigăm 90% din meciuri.

Oltchimul după Anja:
- Nu are nevoie să se bazeze pe pivoţi. Pivoţii pot avea viaţă mai lungă.
- Neagu îşi pune în valoare calităţile de pasator şi, accidentată fiind, aruncă de maxim 3 ori la poartă, ca să nu forţeze. Sau chiar stă pe bancă şi contribuie doar la moral.
- Portarii sunt alternaţi şi apără mai mult cine e într-o mai bună formă de moment. Astfel, dacă ai un portar secund foarte bun, nu-l frustrezi ţinându-l mereu în umbra titularului.
- În inferioritate de 2 oameni atacăm cu curaj şi ne apărăm bine. Time out-ul îl cerem în momente mai relevante. Antrenorul nu face ca trenul certându-l pe cel eliminat.
- Elisei a renăscut şi şutează des de pe inter,ca în anul de graţie 2005.
- Luca şi Beşe îşi amintesc că ştiu să tragă la poartă. Totuşi, Beşe nu este pivot, deci asta e o inovaţie care n-a dat încă roade.
- Nechita are tupeu cât carul şi dă gol şi de pe inter.
- Ozel trage eficient la poartă, iar Vizitiu nu este lăsată să irosească 5 şuturi doar pentru a-şi satisface dorinţa de a marca. Pidpalova poate trage echipa după ea (a evoluat mult în ultimii 2 ani).
- Aruncătorul de la 7m înţelege că uneori portarul îi mai ghiceşte intenţia şi că ratarea face parte din joc. Anja nu face ca trenul. Echipa zâmbeşte şi se încurajează şi după o ratare.
- În concluzie, oricine poate juca de pe mai multe posturi şi toată lumea joacă de plăcere. Această poftă de joc şi dezvoltare multilaterală am mai văzut-o la o singură echipă - cea mai bună din lume: naţionala Norvegiei.

De ce n-am câştigat cu Itxaco? Aş spune că a fost vina porţii - nicio minge apărată după minutul 45. Plus vreo 3 pase ratate. Se mai întâmplă.

Ce mai trebuie să facem? Unele jucătoare pur şi simplu trebuie să se perfecţioneze - cum ar fi Iulia Puşcaşu Curea. Ar trebui să încercăm strategia asta de shuffle cât mai des, nu doar în Ligă. Dacă nu vom avea accidentări, vom câştiga Liga Campionilor cel târziu în 2012.

Cât despre abilităţile de motivator ale Anjei - câte o încurajare după fiecare reuşită. E ca şi când eşti gimnast şi după fiecare element Nadia te strânge în braţe şi-ţi zice că e mândră de tine. Asta te face să-ţi zici "I love this game"...

Un item de pe bucket list: chitara

2011-02-12T15:05:00.002+02:00

Apropo de lucruri de făcut înainte să mori - eu vreau să cânt la chitară. Am chitară de peste un an şi tot de atunci am o carte de self study, în engleză, "Teach yourself guitar". Până acum am citit vreo 5 pagini şi am învăţat că trebuie să apeşi foarte tare pe corzi, că altfel sunetul iese spart. Paginile următoare au devenit prea complicate ca să pot progresa. Prin urmare, am lăsat-o baltă o vreme, cu gândul că voi apela la YouTube într-o zi. Acea zi e azi. Din multitudinea de video-uri, vi le-aş recomanda pe cele postate de Justin Sandercoe (www.justinguitar.com) şi beginnersguitar (www.guitar-in-a-nutshell.com). Parcă mi s-a clarificat astăzi ce trebuie să învăţ şi am trecut de la faza "nu ştiu că nu ştiu" sau "nu ştiu ce nu ştiu" la "ştiu că nu ştiu". De aici nu am de ales decât să progresez. Cred că voi exersa peste câteva zile, după ce mi se vindecă buricele degetelor... Dacă vreun prof de chitară citeşte aceste rânduri, primesc cu mare drag sfaturi, deci fire away!

Handbal

2011-02-12T14:37:00.002+02:00

E cam târziu să comentez Campionatul European de Handbal, dar pot să trec în revistă principalele idei. În primul rând, site-ul competiţiei a fost genial - am putut vedea live toate meciurile care m-au interesat. Apoi îmi amintesc cu tristeţe de semifinala pierdută şi îmi dau seama cât de mult ne-au lipsit Carmen Amariei şi Cristina Vărzaru. În al treilea rând, mă bucur pentru bronz - a fost o mare performanţă. Mă bucur şi pentru Talida, că a avut şansa să demonstreze ce poate. Din păcate, asta s-a întâmplat cu preţul accidentării Paulei. Şi nu în ultimul rând, cred că titlul de MVP s-a acordat prea repede, fără a se lua în considerare finalele şi cred că Neagu l-a meritat mai mult decât Torstenson.

Şi acum despre Oltchim. Nu ştiu exact ce CV avea Peter Kovacs, dar mie nu mi s-a părut un antrenor prea strălucit. Şi mi s-a părut logic să dispară din peisaj. Când m-a întrebat Sebi dacă ştiu cine e noua antrenoare a Oltchimului, nu ştiam. Am întrebat dacă e Mariana Târcă. Cică nu. Şi dup-aia am întrebat "Doar n-o fi Anja Andersen?!". Eu am ţinut-o întotdeauna minte drept cea mai bună jucătoare din istorie. În plus, are 3 Ligi câştigate ca antrenoare. Cred că va fi o inspiraţie pentru echipă. Totuşi, nu ştiam că e angajată part time:) Aş fi vrut s-o văd la Cluj. Poate nu ştiaţi, dar în 13 martie Oltchimul vine la Cluj!

Din câte am citit până acum, mi s-a părut interesant să aflu că generaţia Anjei a făcut ca handbalul să devină cel mai iubit sport în Danemarca, într-o perioadă când fotbalul era rege (măcar ei erau proaspeţi campioni europeni, aveau de ce să le placă fotbalul). Poate acum, cu succesele naţionalei, ale Oltchimului şi ale Cristinei Neagu în special, o să vedem mai multe ştiri despre handbal decât despre fotbalişti analfabeţi, drogaţi, beţi sau cuplaţi cu nu ştiu ce ştoarfă.

Facebook

2011-01-27T21:11:00.003+02:00

Facebook este fascinant. Ca idee, ca succes, ca subiect de film. De asemenea, are şi utilitate practică. Îţi poţi găsi colegii de gimnaziu - dacă nu te găsesc ei pe tine mai întâi -poţi să vezi cine pe unde mai trăieşte, cine s-a mai căsătorit, cine are copii etc. Mă gândesc că ar fi cazul să organizez întâlnirea de 10 ani tot prin Facebook. Citeam un articol despre folosirea mediei sociale (gen LinkedIn, Facebook, Twitter) pentru a lua decizii despre angajarea cuiva, iar concluzia unui sondaj în State era că 30% din recruiteri luau în calcul pagina de Facebook sau Twitter a cuiva în decizia de selecţie. De asemenea, în funcţie de industria în care lucrezi, s-ar putea ca firma să-ţi ceară să-ţi ştergi profilul sau măcar pozele publice. Nu de alta, dar nu prea merge să fii bancher de la 9 la 5 şi apoi sadomasochist.

Facebook are chestii care mă scot din sărite - sau, de fapt, nu Facebook, ci utilizatorii lui. Mai exact oamenii care îşi pun coctailul de emoţii şi stări pe "perete", oamenii care îşi fac ferme şi cafenele sau care îţi trimit quiz-uri după quiz-uri. Facebook are şi chestii pe care nu le înţeleg. Gen Poke somebody. Gen ce mesaj primeşte cineva cu care m-am des-prietenit. Poate mă lămuriţi. Sau de ce nu-i pot scoate din secţiunea People you might know pe cei pe care nu vreau să-i mai văd. De ce nu există secţiunea de "People I don t want to know" sau "Persona non grata"? Mark, merit şi eu milionul de dolari pentru ideea asta?

Oricum, încep să-mi perfecţionez skill-urile de social media. De exemplu, am primit un mesaj pe LinkedIn de la cineva, doar că pentru a-i putea răspunde trebuia să-mi upgradez contul. Aşa că i-am scris omului, gratis, pe Facebook. Facebook rules.

Şi, în final, chestia care a declanşat acest post: la secţiunea People you might know l-am avut astăzi pe Adrian Daminescu. Se pare că avem doi prieteni în comun. Căutându-i, am văzut că acei doi prieteni n-au nici în clin, nici în mânecă unul cu altul. Şi cumva, cred că nici Daminescu cu ei...În fine, asta-i frumuseţea reţelelor sociale. Doar că mie nu-mi prea vine să fiu prietenă cu vedete. După ce termin de scris, voi verifica, totuşi, conexiunile Nadiei, ale lui Hagi, Ilie Năstase etc. Şi poate o să-i cer prietenia Cristinei Neagu (iată, expresia aceea stupidă din gimnaziu acum are sens!!!).

Mda, Facebook rules.

Ocna Mureş

2011-01-23T16:33:00.008+02:00

Deci oraşul meu a fost pus pe hartă. De două ori în 2010... Prima dată cu inundaţiile, a doua oară cu o isterie mediatică. Eu am aflat de la Hudrea, care a considerat că e amuzant să-mi trimită un mesaj cu smiley face şi "Ţi se scufundă oraşul"... Prin urmare am sunat acasă şi nu m-am mai panicat aşa de tare, având în vedere că mama lucrează la circa 200 m de Plus şi era încă la serviciu. Primele teorii pe care le-am auzit au fost că supermarketul şi casa care s-au prăbuşit n-ar fi trebuit să primească autorizaţie de construcţie. Ceea ce s-a confirmat. De fapt, de când eram mică ştiam că e riscant să treci dincolo de gard, darmite să construieşti la 50 de m dincolo de el. Practic, supermarketul a fost construit pe lacul umplut cu pământ şi n-a rezistat mai mult de un an. Deocamdată nu m-am lămurit cum e cu galeriile.

Oricum, am trecut în ziua aceea peste teamă. Alte prietene mi-au zis, însă, că au început să-şi facă scenarii de evacuare, speriate de ştiri. Eu nu m-am uitat la ştiri până noaptea târziu, când pe burtieră, în timpul emisiunii lui Mircea Badea, scria că drumul s-a prăbuşit pe lungime de 200 m. Căutând pe net, am dat peste nişte titluri apocaliptice: 1500 de oameni în beznă, frig şi panică la Ocna Mureş...oamenii se pregătesc de evacuare...se mută în sala de sport... Ăla a fost momentul în care m-am îngrijorat. Doar că era prea târziu să-i sun pe ai mei. Am făcut-o a doua zi dimineaţa şi m-au asigurat că nu e nimic catastrofal. Cea mai gravă consecinţă a fost că 3 blocuri din apropiere au fost evacuate preventiv de ISU. Pe alte surse (un prieten mi-a zis că un prieten din Ocna Mureş a auzit că...) mi-a parvenit informaţia că în acele 3 blocuri a crăpat faianţa în apartamente. Ceea ce mi-a fost infirmat ulterior printr-un lanţ al informaţiei mai scurt.

Apoi a venit momentul să văd cu ochii mei. Am ajuns de Crăciun la Ocna şi viaţa era aşa de liniştită şi normală, încât mi-au trebuit 2 zile să mă duc la crater. Doar că era zăpadă şi nu se vedea nimic. Circulaţia spre Uioara de Sus era îngustată la o bandă, dinspre parc nu mai puteai trece cu maşina spre centru... şi cam atât.

După asta am văzut emisiunea de pe TVR3, transmisă din faţa ruinelor băilor sărate. Primarul a anunţat că s-a primit prima tranşă de ajutor, că drumul se va reface, că pe locul Plus va fi un loc de joacă pentru copii, că Ocna Mureş a ieşit prima pe lista lui Udrea, că o să readucem oraşul la stadiu de destinaţie turistică. Cel mai tare moment a fost când jurnalistul a întrebat: "Staţi puţin! Adică aicea e staţiune?". Păi da, poate unii îşi mai amintesc asta. Dup-aia a apărut proprietarul hotelului - care nu ştiu dacă nu cumva are ceva de-a face cu dărâmarea băilor, care erau, de altfel locate într-o clădire istorică - şi a zis că primarul şi administraţia nu fac nimic. Dup-aia primarul a zis că pentru a moderniza băile nu era nevoie să le dărâmăm. Şi am mai aflat că e nevoie de 5 mil de euro ca să punem Salina în mişcare, şi vreo 70 pentru UPSOM. Şi că s-ar putea să se construiască la Ocna o uzină de ardere a gunoaielor din judeţ, iar aburul rezultat s-ar putea folosi ca sursă de energie pentru UPSOM.

Au urmat reportajele cu pescarii de bunuri de la Plus. Şi apoi a fost linişte. Dup-aia, a venit televiziunea să arate nişte pereţi crăpaţi pe strada pe care s-a deviat acum traficul. Nu s-a înţeles dacă erau crăpaţi pentru că erau nişte case vechi, pentru că e prea intens traficul sau pentru că se prăbuşeşte strada. Cert este că s-a exagerat, ca de obicei. Domniţa din studio a citit intro-ul, care suna cam aşa: "Problemele sunt gata de a se fi terminat la Ocna Mureş. Întregul oraş este în pericol de prăbuşire. Autorităţile sunt gata în orice moment să-i evacueze pe locuitori". Doar că deja eram călită şi n-am mai pus botul la orice inepţie. Apoi domniţa dă legătura la corespondentul de la faţa locului, să-i zicem Şofronica. "Şofronica, au început evacuările?", la care Şofronica zice: "Nu se pune problema evacuării. În pereţii câtorva case au apărut nişte crăpături"... şi s-a înţeles că nu au verificat când au apărut crăpăturile şi că, dacă sunt noi, sunt de la trafic. Ce să zic, presă de doi bani!

Era să uit: în primele zile de la eveniment citeam ocnamures.info şi comentariile oamenilor. M-a surprins cât misticism şi cât defetism încape în poporul ăsta. Aşa cum stăpânul Mioriţei îşi făcea testamentul, aşa erau unii care ziceau "Nu ne mai rabdă pământul", "Ne pedepseşte Dumnezeu"... Nu o să mai comentez ce aberaţii mi se par afirmaţiile astea...Iar cei care au scris pe Wikipedia despre "catastrofa din decembrie 2010" ar putea să-şi scrie şi ei testamentul, ce dracu!

Şi acum, despre soluţii.

Aş vrea să văd expertiza geo şi harta actualizată a galeriilor. Oricum ar fi, cred că există leac şi pentru galeriile respective. S-au făcut minuni inginereşti de un milion de ori mai mari.

Între timp, aş avea nişte idei simple. Primul pas e refacerea băilor, pe bani europeni. Cred că au fost privatizate în acest sens. Iar dacă cineva nu şi-a respectat angajamentele, ar trebui să plătească. Deci, dacă madam Udrea e hotărâtă să dezvoltăm turismul balnear, poate există o şansă. Tocmai am fost în Arcen, Olanda, şi am văzut cum ar putea fi băile în Ocna. Îmi permit să visez şi cred că e posibil. Doar că trebuie nişte bani. Şi să terminăm al doilea hotel. Apoi, ca oamenii să vină, poţi să le oferi mai mult. De exemplu, în pădurea aia minunată care înconjoară oraşul, sau din Ocna în satele vecine, am putea avea trasee pentru biciclete. Cam aşa cum erau de la Cavtat la Cilipi, în Croaţia. De asemenea, ar trebui să avem un muzeu al sării: cu hărţi, cu istoria de pe vremea romanilor, cu flori de mină - chiar dacă le aducem din altă parte -, cu un mic colţ de chimie în care demonstrăm cum se transformă sarea în sodă, cu un mic magazin în care să vindem sare de baie şi suveniruri cu Ocna...Şi dacă nu avem monumente, putem să le inventăm. De exemplu, cât e de greu să faci un om de bronz care iese din canal sau care se sprijină pe bancă, ca în Bratislava?

În plus, aş pune într-un traseu turistic tipic vizita la castelul de la Uioara (apropo, se mai fac globuri acolo?) şi i-aş lăsa pe oameni să-şi facă propriul glob personalizat. În ceea ce priveşte job-urile, unele persoane au găsit deja soluţia de a face naveta la Alba, Sebeş, Aiud, Turda. Ca idee, în Occident e normal să petreci 2 ore pe drum cu serviciul. Poate şi Nokia (Jucu) ar fi o soluţie, pentru că deja au angajaţi de pe o rază de 125 km. Ocna Mureş ar fi la vreo 80...Şi toate astea la un prim brainstroming...Şi cred că aş vrea să fiu primar într-o zi.

Momentele zilei

2011-01-18T23:46:00.002+02:00

Simţeam nevoia să împărtăşesc lumii că azi la ora 20.23 am efectuat cu succes prima parcare laterală din viaţa mea. Este un moment pe care o să-l preţuiesc întotdeauna...

În altă ordine de idei, am intrat pe blog să scriu ce am scris mai sus şi am găsit următorul adword:

Acuma, din câte ştiu eu din interviul de la Google, anunţurile trebuie scrise corect gramatical (deci cu cratimă, dacă e cazul), iar conţinutul e verificat. Parcă mă simţeam mai bine înainte, când pe blogul meu apăreau anunţuri despre training-uri, vacanţe...până şi despre reţete de slăbit. Acum mă întreb dacă n-ar trebui să renunţ la acest feature. Nu de alta, dar nu l-am convertit în bani până acum, nici nu prea am timp să-l transform în blog profesional în viitorul apropiat...

Texte de agăţat ale spamerilor

2011-01-04T21:04:00.004+02:00

Daţi click pe imagine pentru detalii.

Preferatul meu e ăla cu "You built some beneficial factors here..."

Restanţe

2011-01-04T20:58:00.004+02:00

Ştiu: am intrat în anul nou cu datorii. Au trecut multe subiecte pe lângă mine, dar poate recuperez în curând. Mai exact, subiectele ar fi:
1. România la CE de Handbal
2. "Ocna Mureş se scufundă" şi calitatea presei din România
3. Ziua mea la Bratislava şi Parndorf + Revelionul la Viena
4. Bilanţ 2010 şi The Bucket List
5. Întrebări existenţiale despre Facebook

A, în rest, dacă vă întrebaţi, Norişorul a fost la părinţii mei şi i-a cucerit, chiar dacă le-a dat să înţeleagă că nu sunt stăpânii ei.

Deci, promit, revin.

Până una, alta, să avem un an nou excelent!

Phoenix, Iris şi restul lumii

2010-11-28T20:48:00.008+02:00

Nu-s întreagă dacă într-un an nu merg la două concerte Iris. La modul ideal, văd şi Phoenix o dată. Condiţiile fiind îndeplinite, 2010 a fost un an bun. Dacă la anul ajung, în plus, şi la Bon Jovi, anul va fi fără egal...Următorul pas ar fi Green Day şi U2 într-un an...

Dar despre concertul Phoenix (23 noiembrie, Sala Sporturilor) vreau să vă spun. Au cântat în deschidere nişte puşti excelenţi - PhenomenOn - al căror nume nu se prea vedea pe afiş şi o trupă cu 40 de ani de experienţă - Riff - care, cu regret trebuie să spun, nu a lansat niciun hit (nici măcar un şlagăr...). Puştii hard rock de la PhenomenOn au fost mult mai tari decât Riff. Dup-aia au venit Phoenix. Melodia mea preferată de la ei e "Nunta", şi cred că au cântat-o prea devreme (prima după deschiderea cu varianta rock a Rapsodiei române). Concertul nu a fost cel mai bun din câte am văzut la ei, sala era doar pe jumătate plină, iar nişte bannere poziţionate neinspirat mi i-au ascuns tot timpul pe Covaci şi Ţăndărică. Dintre momentele de menţionat într-o cronică de concert, un tip către 60 de ani striga ca disperatul din spatele sălii "Timişoara!!!!" şi i s-a răspuns de pe scenă "De comandat comanzi la Mall; aici hotărâm noi". Şi au hotărât să nu cânte "Timişoara" la Cluj. La final, i-au chemat pe PhenomenOn pe scenă şi puştii cântau "Phoenix" ("Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaşte, curăţit prin jar,/Din cenuşa-i proprie şi din propriu-i scrum,/Astazi ca şi mâine, pururi şi acum!") din tot sufletul în tandem cu Phoenix. Foarte frumos din partea seniorilor! La final, Covaci nu a iertat prezenţa insuficientă şi ne-a zis clar ca pe un reproş: "Şi data viitoare să fie sala plină, da?". Păi... poate lumea e învăţată cu concerte gratuite la festivalurile berii sau ale mall-urilor şi nu vor să dea 30, 50 sau 80 RON pe bilet?

În fine, acum nişte precizări literare. Toată lumea ştie cântecul "Fată verde". Dar câţi înţeleg cu adevărat ce urmează după "Fată verde cu părul pădure/Noaptea..."? Dacă vă uitaţi pe site-uri de versuri, vedeţi incredibila continuare "Noaptea miei ţese ie". Say what? Vi se pare logic? Precis nu. Atunci poate poetic? În următorul vers se vorbeşte de zburători. Aceeaşi persoană cu auzul fin a scris pe versuri.ro - "Zburători înaltă ie". Ca să rezum, un fan a transcris versurile cam aşa:

"Noaptea miei ţese ie
Zburători înaltă ie,
Noaptea miei ţese ie
Nimeni urma să nu ştie"

Un scurt mesaj: deci, dacă nu înţelegi, nu mai scrie dracului pe site-uri, zău! Noroc că sunt şi alţii, care dau varianta logică şi corectă (dar depinde pe care intri prima dată):

"Noaptea-n ei ţese ie
Zburătorii ca să vie,
Noaptea-n ei ţese ie
Nimeni urma să le-o ştie

(refrenul se leagă de "Cu ochii negri, ochi de ţigan/Noaptea-n ei ţese ie...")

Ce bine ar fi ca stenograful să citească şi el şi să aibă un a-ha moment...

Că tot suntem la clarificări, piesa "În umbra marelui urs" e, de fapt, "În umbra marelui URSS". Doar aşa cuvintele au sens. Fuga din ţară, comunism, remember? În fine.

Şi dacă tot am deschis capitolul clarificări, Dan Spătaru zice în cântecul lui "drumurile noastre POATE", nu "drumurile noastre TOATE". Nu de alta, dar de unde să afirme el cu certitudine că drumurile lui şi ale domniţei se vor întâlni vreodată (apropo, "vreodată" e nedefinit-interogativ, de unde potrivirea cu POATE)?

A, iar Voltaj în "Eu cu mine" nu zic "Pun piesa noastră, TE RIDIC şi o ascult la nesfârşit" - că doar e un cântec despre singurătate, pierdere şi despărţire -, ci zic "Pun piesa noastră PE REPEAT şi o ascult la nesfârşit". Are sens, nu? I rest my case.

Norişor la primul concurs

2010-11-11T23:26:00.002+02:00

Votaţi-o pe Norişor în concursul MagiCat, la acest link. De pe fiecare calculator se poate vota o dată pe zi. Mulţumesc!

Norişor pe Facebook

2010-10-31T19:01:00.003+02:00

Este timpul ca Norişor să-şi găsească motănel. Eu aş prefera British sau Turkish Angora sau Siamez. Ca să-i cresc şansele, am creat următorul profil: Norişor

Cu ocazia asta am aflat că pe Yahoo copiii îşi pot crea conturi numai după ce părinţii plătesc 50 de cenţi (sau dacă îşi falsifică data naşterii); pe Gmail crearea unui ID de email e condiţionată de posesia unui număr de mobil; iar pe Facebook trebuie să ai peste 13 ani ca să-ţi poţi face pagină. Prin urmare, întreb: cum poate să aibă fata lui Cerebel cont pe Facebook? :)

Serbia, Bosnia, Croaţia...

2010-10-31T12:32:00.022+02:00

Dacă tot a început şcoala, este cazul să scriu compunerea obligatorie cu titlul "Cum mi-am petrecut vacanţa".

Recunosc din start că am avut nevoie de poze pentru a-mi aminti anumite momente (după cum am mai zis, modul în care s-a încheiat concediul ăsta m-a făcut să-mi blochez amintirile). S-o luăm cu începutul.

Ne-a luat foarte mult timp să ieşim din ţară, pentru că a trebuit s-o lăsăm pe Norişor la Lupeni. În prima zi am făcut distanţa Lupeni-Mostar în 15 ore. Mi-am dorit să vizitez Mostarul, pentru că e un oraş al reconcilierii şi era şi bine poziţionat pentru traseul nostru - e la 60 min de graniţa cu Croaţia, la 90 min de Dubrovnik.

Să luăm ţările pe rând. Am aşteptat cu nerăbdare prima vizită în Serbia. Nu ştiu de unde mi se trage - poate de la Belodedic şi Bregovic - dar am o mare simpatie pentru sârbi. În primii kilometri de după graniţă însă, am dat de nişte drumuri de ţară şi sate ce păreau pustii. Peisajul s-a schimbat rapid, şi am avut impresia că sunt din nou în Banat. Caracteristice atât pentru Banatul nostru, cât şi pentru al sârbilor par a fi satele cu spaţii largi între case: între case şi şosea mai există o porţiune de cca 10 metri, de obicei cu iarbă şi copaci, unde copiii se pot juca în voie. Primul şoc este apariţia chirilicelor. Din fericire, indicatoarele sunt atât în alfabetul chirilic, cât şi în cel latin, deci nu te poţi pierde. Apoi remarci că toate intersecţiile sunt dotate cu giratorii largi şi te gândeşti că sistemul ăsta duce, probabil, la evitarea a multe accidente. Serbia nu mi s-a părut deloc diferită faţă de România, până când am ajuns la Novi Sad. Indicatoarele ne-au îndrumat spre oraşul nou (GPS-ul nu-şi dădea seama unde ne aflam), care mi-a amintit, culmea, de Marakesh, cu blocurile noi şi trandafirii. Apoi, dintr-o dată, ajungi în primul loc cu adevărat spectaculos: podul peste Dunăre de la Novi Sad, pod liber - Most Sloboda (sau ceva de genul). Păcat că nu te poţi opri pe pod să admiri peisajul... După Novi Sad a urmat o porţiune de 30 km de drum relativ prost - până la Ruma. Mă temeam ca drumurile naţionale să nu fie la fel de proaste. Şi nu-s. Un alt moment spectaculos şi neaşteptat a fost când am trecut podul peste Sava în Sabac. De-a dreptul surprinzător, pentru că Sava părea mai mare decât Dunărea! Restul călătoriei prin Serbia ne-a relevat nişte sate foarte frumoase, cu case aranjate, având toate gazon amenajat în curte. Parcă ceva mai bine decât în România. Cu toate astea, nu aş avea ce să recomand turiştilor. Serbia îmi pare o ţară de tranzit şi atât. Aş fi curioasă să aflu care sunt cele mai mari atracţii turistice, în afară de Belgrad. Apropo, nu am ajuns în centrul Belgradului, deci nu mă pot pronunţa definitiv, însă, din câte am văzut, oraşul mi s-a părut obosit, gri şi parcă tot în comunism. Repet, probabil nu am destule informaţii ca să mă pronunţ. Oricum, prin comparaţie, Sarajevo este un oraş nou/reconstruit şi vibrant. În Serbia am oprit doar o dată pentru benzină la dus şi o dată pentru un sandwich la întors. Am plătit cu cardul şi uite aşa habar n-am cum arată dinarii. Şi am doar o vagă impresie cât valorează... Parcă 100 fac un euro...

Pe nesimţite am ajuns în Bosnia. Iniţial am confundat punctul de trecere a frontierei cu o benzinărie. Graniţa naturală e râul Drina. E interesant să te uiţi de pe un mal pe altul în altă ţară... Până la Sarajevo am avut impresia că străbat un lung drum spre Beliş. Pe alocuri, parcă traversam păşunile alpine din Austria. Practic, până la Sarajevo, Bosnia va da oricărui român umblat prin zonele noastre de munte senzaţii de deja vu. Am pus clar eticheta de ţară pastorală. Singurul lucru ieşit din comun în acel peisaj montan ce părea românesc a fost o moschee. De fapt, o moschee cu termopane. Descrierea se schimbă odată cu Sarajevo. Peisajul devine mai spectaculos. În ceea ce priveşte peisajul citadin, minaretele moscheelor îţi pot crea oarecare disonanţe cognitive: atâtea moschei într-un oraş în rest 100% european! De fapt, un oraş european nou, cu multe clădiri de birouri - tipul oţel şi sticlă. Din loc în loc, femei musulmane poartă hainele tradiţionale. Curios lucru, mi-am amintit mai degrabă de Rabat decât de Istanbul.

Dacă vreţi să dormiţi vreodată în Sarajevo, vă recomand Hotel Merona. La 50 de euro, petreci o noapte în ceea ce pare a fi castelul Şeherezadei. Pentru mine a fost compensaţia de care am avut nevoie/pe care am meritat-o după ultimele zile petrecute forţat în Croaţia. Conceptul pentru Hotelul Merona e inedit: un spa ce ocupă un etaj dintr-o clădire de birouri, iar noaptea poţi închiria camere simple sau părţi din spa, inclusiv jacuzzi-ul, baia turcească, sauna etc. Noi am luat o cameră obişnuită, iar baia turcească şi sauna au fost din partea casei. Singurul dezavantaj este că s-ar putea să aveţi probleme în a-l găsi. Noi am avut noroc: am găsit un localnic care nu ştia unde e hotelul, dar a sunat la numărul de contact pe care îl notasem şi deci am primit indicaţiile telefonic. Asta e o lecţie şi pentru viitor. Dacă ai telefonul hotelului, cu siguranţă localnicii se vor oferi să sune pentru tine.

Partea cu adevărat spectaculoasă a Bosniei este între Sarajevo şi Mostar. Între cele două puncte e un drum european impecabil, pe care îl străbaţi în 2h30 min. Iar peisajul te lasă fără cuvinte. Viaducte, căi ferate ce trec prin munte, apa incredibil de clară a Neretvei şi un defileu cu stânci care îţi iau respiraţia.

În fine, destinaţia finală a primei zile - Mostar. Un oraş din 1001 de nopţi. Am găsit cazare în 15 minute, probabil din noroc: am urmat reclama stradală către o pensiune, iar proprietara ne-a recomandat pensiunea unui prieten, întrucât a ei era full. Am fost mulţumită: 35 de euro, mic dejun inclus. Locaţia: 5 minute de mers pe jos de Vechiul Pos (Stari Most), simbolul oraşului. Unul dintre cele mai frumoase momente din concediu a fost vizitarea Stari Most şi a îmrejurimilor. Podul ăsta e plin de istorie. Şi e foarte important şi în istoria recentă. Am văzut filme cu bombardarea lui (în 1992, cred) şi am văzut şi filmul reconstrucţiei lui (courtesy of Prince Charles). Întreaga zonă e plină de cafenele şic şi răcoroase şi de magazine de suveniruri, care te transpun în lumea arabă. De exemplu, găseşti aici eşarfe şi genţi exact ca în Maroc (mi-am luat în sfârşit o geantă multicoloră de pânză, la care visam încă din Essaouira...). Important pentru turiste: toată zona e pavată cu pietre rotunde alunecoase, deci nu vă luaţi tocuri! Toată istoria locului mi se pare impresionantă. De exemplu, am văzut poze de la 1800, în care zona podului era populată de magazinele turcilor. Evident, în poze apăreau şi turcii: cu şalvari şi turbane, exact ca în cărţile de istorie şi de poveşti. Poate ar trebui să menţionez aici că pe vremea dominaţiei turce Bosnia a obţinut o ieşire de 9 km la Adriatică. Deci, de ştiut pentru turişti: ca să ajungi la Dubrovnik, treci prin Bosnia, aşa că aveţi nevoie de paşaport.

Am pozat podul din toate părţile; enjoy!

Pentru mine, Stari Most este simbolul întregii BiH (de fapt, Mostar e capitala Herzegovinei). M-aş fi aşteptat ca telefonul să-mi indice ca imagine podul (pentru că în fiecare ţară îmi indică un monument semnificativ). Se pare că, totuşi, BiH îi e necunoscută, iar imaginea pe care o afişa era un peisaj de deal, cu copaci şi căpiţe. Ceea ce, de altfel, este foarte relevant pentru Bosnia. La întoarcere, ne-am bucurat de exact un astfel de peisaj (am ales un alt traseu decât la dus). De menţionat că la nici o oră distanţă de Mostar treci printr-un sătuc cu moştenire arhitecturală interesantă - Pocitelj. Iar pentru creştini, Medjugoje e la 30 km distanţă (ca să vă scutesc de Google search, în anii 80, Fecioara Maria s-ar fi arătat aici unui grup de 6 copii - ori mare minune, ori mari mincinoşi -, şi de atunci Medjugorje e un loc important de pelerinaj).

În concluzie, consider că nu mi-am încheiat socotelile cu Bosnia. M-aş întoarce să vizitez Sarajevo şi aş dormi la Hotel Merona, şi aş campa undeva pe malul imensului lac cu apă incredibil de albastră (cam cum e Plitvice) din zona Jablanica. Mi-ar plăcea mult să petrec câteva zile în munţii Bosniei, dar încă s-ar putea să fie periculos din cauza minelor antipersonale (din câte ştiu, nu peste tot s-a încheiat curăţenia). Poate data viitoare învăţ şi care e treaba cu moneda lor - KM (marcă convertibilă), că de data asta m-am descurcat cu euro şi cardul.

Să nu uit o chestie care m-a sâcâit în Bosnia: pe indicatoare nu sunt trecute distanţele până la diverse localităţi. Deci veţi vedea indicatoare pe care scrie Sarajevo, dar nu veţi şti cât mai este până acolo...

Şi, în sfârşit, Croaţia. Având în vedere că singura zonă de coastă pe care n-am văzut-o este cea dintre Zadar şi Split, mă consider un mic expert în materie de Croaţia. De exemplu, am dormit în destul case de croaţi ca să am o imagine de ansamblu în legătură cu stilul de viaţă şi nivelul de trai şi să pot afirma cu certitudine că, în ultimii doi ani, Croaţia s-a cam scumpit pentru turistul de rând.

Prima cazare am avut-o în Nemira, lângă Omis. Un apartament de cca 45 mp, cu balcon cu vedere spre mare, 45 euro. Mi-a plăcut foarte mult acolo. A fost cea mai bună cazare pe care am avut-o în Croaţia anul ăsta. Cât eram cazaţi la Nemira am vizitat Splitul (mi-a plăcut mult faptul că cetatea veche e locuită, deci oraşul e viu) şi am făcut plajă în diverese locuri. Aş menţiona Promanja ca potrivită pentru familiile cu copii mici, întrucât pe plajă (a se citi o fâşie de 5x50 m de pietricele) sunt şi copaci, deci poţi sta la umbră toată ziua, dacă vrei. Am mai vizitat Makarska, Stara Baska şi Brela. Staţiuni de fiţe, cică (da, sunt mai scumpe, dar asta nu înseamnă pentru mine fiţe).

Următoarea cazare a fost în Slano - un colţ de paradis pe care cred că noi l-am descoperit. Vroiam să fim mai aproape de Dubrovnik, dar nu foarte departe de drumul spre Mostar, deci ne-am oprit în Slano, la 30 km de Dubrovnik. Adevărul e că nici n-am avut multe opţiuni. Dacă în Omis şi Makarska Riviera treci dintr-o localitate în alta, pe măsură ce mergi spre sud, localităţile se răresc. La un moment dat, am ajuns într-o localitate trecută pe hartă - Luka - compusă din fix 4 case şi un mini port... Prin comparaţie, Slano e mărişor. Are un hotel de 5 stele, unul de 3, două biserici cu valoare istorică şi două centre cu câte 3 restaurante. Ne-am cazat în casa unei familii şi am primit jumătate de parter - o cameră mare, cu hol, bucătărie şi baie pentru 40 de euro/noapte. Casa era în pădure, dar şi la 75 m de mare. Oricum, pe ansamblu, Slano a fost cam prea liniştit pentru mine. În timpul cazării la Slano am vizitat Dubrovnikul, al cărui centru mi-a plăcut foarte mult. De fapt, momentul meu preferat din tot concediul a fost turul de 50 min cu barca în exteriorul cetăţii. Mai mult fără voia noastră, ne-am întors la Dubrovnik în timp ce aşteptam ca maşina să ne fie dusă în service.

Tot problema cu maşina ne-a făcut să ajungem şi în Cavtat, cea mai sudică staţiune din Croaţia. De altfel, o staţiune pe care aş recomanda-o. Dacă aveţi bani, merită să vă cazaţi la Hotel Croaţia, unde puteţi face baie atât în mare (plaja este formată din porţiuni de beton amenajate în stâncă) sau într-o piscină superbă. În rest, zeci de restaurante, iar ca spectacol, meciuri de polo în mare. După ce m-am împăcat cu ideea că maşina se va repara când vor dori cei de la service, am putut să mă relaxez. O chestie tare pe care am făcut-o a fost că am închiriat biciclete şi am vizitat service-ul din Cilipi (9 km faţă de Cavtat) unde se afla maşina. Cu atât mai tare cu cât nu mă mai dădusem cu bicicleta de peste 10 ani, iar acum am mers pe teren accidentat.

Ce mai merită menţionat e că mi-a plăcut servirea în toate restaurantele din Croaţia în care am fost în acest concediu. Preţurile, însă, au fost mult mai mari decât mi le aminteam - o masă pentru doi constând dintr-un fel principal (spaghette sau grătar, de exemplu), cu apă şi o salată egal 20 euro.

Din motive obiective, nu-mi propun să ajung prea curând înapoi în Croaţia. Mi-ar plăcea în schimb o tură de Bosnia+Muntenegru, respectiv una de Grecia+Macedonia, mai ales că am auzit multe lucruri frumoase despre lacul Ohrid.

Înainte să închei, câteva indicaţii de călătorie: porţiunea Haţeg-Caransebeş e excelentă, dar, dacă o luaţi apoi spre Timişoara, trosonul este gâtuit de lucrări în desfăşurare, drumul are doar o bandă pe alocuri şi trebuie să staţi la semafoarele temporare. Noi am ieşit din ţară prin Jimbolia, pentru că am vrut să evităm Belgradul. Prin urmare, traseul pe care l-am făcut a fost Jimbolia-Zrenjanin-Novi Sad-Ruma-Sabac-Vlasenica-Han Pijesak-Sokolac-Sarajevo-Jablanica-Mostar. Prin urmare, am fost doar pe drumuri europene şi naţionale. La Ruma am ratat intrarea pe autostrada spre Croaţia, iar în Vlasenica, un orăşel bosniac, am mers după intuiţie în lipsa indicatoarelor şi ne-am trezit la Han Piejsak - staţiune de ski, se pare - în timp ce intenţia noastră era să mergem spre Kladanj şi deci să intrăm mai repede pe drumul european spre Sarajevo. La retur am încercat şi câteva bucăţi de autostradă, dar, pe ansamblu, am mers mai prost, pentru că am reuşit să facem doar distanţa Sarajevo-Lupeni într-o zi. Traseul de întoarcere a fost Cavtat-Dubrovnik-Metkovic-Mostar-Jablanica-Sarajevo-Kladanj (deci direcţia Tuzla)-Orasje-autostrada A3 până la Belgrad-Pancevo-Vrsac-Moravita-Deta-Reşiţa-Caransebeş-Haţeg-Lupeni-Cluj. De reţinut că poţi întâlni cozi semnificative la graniţa de după Orasje, înainte de intrarea pe autostrada spre Belgrad. Respectiva autostradă e impecabilă la croaţi şi cam obosită la sârbi, unde limita e 120 în loc de 130; oricum, eşti taxat separat, de fiecare ţară. Iar Belgradul n-a fost aşa de rău. Dacă te uiţi după indicatoare, găseşti uşor drumul spre Vrsac, deci spre România. Desigur, Sebi nu se lua după ce citeam eu pe indicatoare, ci după ce vedea pe GPS. De unde a rezultat că am văzut mai mult din Belgrad decât era nevoie şi am pierdut, probabil, 30 min. În rest, ne-am mai rătăcit în localitatea sârbă la graniţa cu România, dar am întrebat şi am găsit Moraviţa, spre care nu erau indicatoare. Aş mai remarca faptul că tronsonul Deta-Haţeg prin Reşiţa e excelent.

Cât despre diversele avertismente legate de radare în spaţiul ex-iugoslav, am văzut 3-5 echipaje în fiecare ţară. Doar că am mers mereu cu limita legală, deci n-aveam de ce să ne facem griji.

Recuperări

2010-10-17T19:15:00.003+02:00

Au trecut vreo 6 săptămâni peste mine, cu nunţi şi înmormântări, întămplări banale, dar şi cu unele remarcabile. Nu ştiu exact de unde să încep.

De exemplu, la întoarcerea din Croaţia, cu 4 zile întârziere faţă de plan, aş fi scris cu revoltă despre odiseea reparării maşinii. Din fericire, aproape mi-a trecut. Oricum, m-am maturizat mult în zilele cât am avut maşina stricată, mi-a crescut rezistenţa la frustrare.

Poate aş fi scris şi despre concediu (adică de perioada dinainte de incidentul cu maşina), cronologic, amplu şi cu poze. Dar parcă e prea departe în timp. De fapt, am trecut repede peste amintirea concediului şi nici măcar nu m-am mai uitat la poze. Când voi avea timp să mă uit, voi pune şi pe blog.

Între timp, Norişor a împlinit un an. I-am luat crap şi am vrut să fac un colaj de fotografii. Iar problema timpului.

În apărarea mea, timpul pe care nu-l dedic scrisului îl dedic amenajărilor interioare. Estimez că până la începutul lui decembrie voi avea fiecare lucru din casă la locul lui. Cum proiectele de construcţii/amenajări sar mai întotdeauna din deadline, toleranţa mea pentru încheierea proiectului se întinde până la Crăciun.

Apropo, de Crăciun+ziua mea+Revelion m-aş duce la Viena şi Bratislava. Totuşi, parcă am o strângere de inimă când mă gândesc la un concediu în care să plec cu maşina proprie...

Să închei cu ceva de interes general. În Bosnia am fost urmăriţi de poliţie (prima dată când am văzut flash-urile, am crezut că am dat peste un român căruia nu-i convine cum conducem) şi traşi pe dreapta pentru nişte becuri (poziţii, frâne, nu ştiu exact care) nefuncţionale. Cum aveam becuri de rezervă şi am promis să le reparăm în Sarajevo (să ne înţelegem, conversaţia a fost bilingvă - fiecare parte în limba ei; din fericire, siguranţa se zice la fel), ne-au lăsat să plecăm. Problema cu schimbatul siguranţei a fost că am scos-o şi pe cea responsabilă de radio. Codul pe care îl aveam în acte nu corespundea, iar la service au cerut 100 RON ca să descopere codul. Soluţia din care poate învăţa toată lumea e că pe Club Ford, pe net, poţi găsi un progrămel care îţi generează codul radio în funcţie de ceva serie (a şasiului, oare?). Deci, oricum, informaţia e putere.

Croatia...

2010-08-29T16:56:00.001+02:00

Voi scrie alta data despre ce frumoasa e Bosnia si ce parti din Croatia imi plac cel mai mult. Acum postez din lamentare si ca sa-mi umplu timpul pana cand voi afla, in service, de ce mi s-a oprit motorul in mers si cand scap din Dubrovnik/Cavtat. Datorita unei retele gratuite din acest loc de cazare fortuit, am aflat de pe forumuri 12 cauze posibile pentru problema mea: senzor axa cu came, releu, pompa injectie, injectoarele, valva de relanti, bujiije, turbina unghi variabil, valva modificare unghi, cureaua de distributie, debitometrul, clapeta de acceleratie, alternatorul. Din toate astea nu inteleg decat ca nu-i bine sa ai apa in benzina. Imi pun pe lista de dorinte sa invat intr-o zi cum functioneaza automobilul. Am mai citit si de multe diagnoze gresite. Sper sa nu fie cazul si sa nu fie o distractie exagerat de scumpa. De cand stau aici, platformistul a mai fost solicitat la 3 cazuri. Deci shit happens... Oare cum o sa-i zic in croata sa testeze toate cauzele?

Ruşine asumată

2010-08-18T21:38:00.004+02:00

Ar trebui să încep povestea asta de departe. Şi anume, cu faptul că am primit loc de parcare.A durat doi ani şi a fost nevoie de 3 cereri, dar mi l-am dorit cu adevărat şi am insistat. Am insistat pentru că m-am săturat de toţi oligofrenii de cartier care îmi ziceau că unde parcam era locul lor primit de sora, fratele, copilul sau primit de la Ştefan cel Mare (sau de la Glad şi Menumorut?). Ca să obţin locul de parcare, am pozat locurile nemarcate din faţa blocului, am făcut cerere să se marcheze şi să mi se acorde unul dintre ele.

Deci, după atâta luptă, evident că m-am ataşat de locul de parcare. Îmi place să vin seara acasă şi să nu-mi fac griji pentru unde voi parca.

În seara asta am venit cu autobuzul de la cursul de bosu (va trebui să zic odată şi povestea cu apucatul de sport, care va include şi definiţia bosu-lui) şi mi-am găsit maşina parcată ca pe vremuri - jumate pe trotuar, jumate în drum. Primul gând a fost "Cine a îndrăznit să-mi ia locul? O să-i ridic ştergătoarele. Ba nu, îi las un bilet persuasiv...". Îmi întorc privirea cu jind spre mult iubitul meu loc de parcare şi constat că nu e cazul să-mi fac planuri. Locul meu e gol. Deci hop în maşină să-l luăm în stăpânire! Schema de mai jos făcută cu talent în Paint arată configuraţia locului. Pe mine m-am marcat cu un punct negru, şi m-am imortalizat în primele momente ale episodului pe care vroiam de la început să vi-l povestesc.

Deci, eu cu căpşorul meu, în maşina mea reprezentată aici cu albastru, încercam să intru pe locul meu de parcare, marcat evident pe desen. Chenarele roşii sunt maşini care îngustau aleea. La locul faptei, vreo 5-6 vlăjgani (minori şi cu coşuri, presupun, deşi nu pot garanta, că era întuneric). Mi-am zis (sau alter ego-ul mi-a zis): "Chiar vrei să faci parcare cu spatele, între 2 maşini, cu atâta audienţă? Şi dat fiind istoricul tău de fix 4 parcări de acest gen reuşite în toate timpurile?". Şi mi-am răspuns: "Mă simt norocoasă. Plus că pot face faţă oricăror comentarii. Ba chiar sunt mai tare decât ei la comentarii". Şi deci purced. Înaintez, marşarier, prima tentativă. Ratare cu jumate de maşină. Nu-i nimic, era de aşteptat. Manevre. A doua tentativă. Cam la fel. A treia. Vine un taxi şi îmi dă impresia că îl blochez. Deci plec spre capătul aleii (tot înainte, cum eram în poziţia iniţială). Deci dau impresia că dau bir cu fugiţii. Taxiul nu mai vine. Deci eu stau în maşină şi mă uit în spate şi probabil dau impresia audienţei că nu ştiu ce să fac. La un moment dat, îmi vine mintea femeii şofer cea de pe urmă. Aşa că întorc la capătul aleii, mă poziţionez cu faţa spre locul de parcare şi marchez (cu linie punctată - traseul câştigător). Apoi trag aer în piept şi mă pregătesc psihologic pentru a trece cu demnitate pe lângă public.

Culmea, publicul nu îndrăzneşte să spună nimic. Când deja sunt în scara blocului, aud un "E bine acolo" şi ceva râsete înăbuşite. Nu mai sunt în raza lor vizuală, deci n-are sens să mă întorc. Mă mulţumesc doar să zic pentru mine: "Măi, puştiulică, când vei conduce tu o maşină - şi nu pe a lui tat-tu, mai vorbim. Şi pentru repetat, îmi voi alege mai bine momentele".

End of story.

Croaţia via Bosnia

2010-08-17T19:05:00.001+02:00

Sunt la 3 zile distanţă de plecarea spre Croaţia. În sudul Croaţiei, cu maşina. Vreau să merg prin Serbia şi să dorm prima noapte în Bosnia, probabil la Mostar. Vreun sfat de călătorie?

Customer care de România

2010-07-08T20:46:00.003+03:00

După episodul de la salon, ţuşti în maşină direcţia Baia Mare. Mirele rezervase locuri la Pensiunea Pictorilor pentru toţi oaspeţii din afara localităţii. Ajungem şi noi şi văd o oarecare aglomeraţie la recepţia minusculă. Văd o domniţă ce părea de-a casei şi-i zic că am venit pentru nuntă, la familia Meteş. Fata trage aer în piept, răsuflă greu şi-mi zâmbeşte - cu o ofuscare vizibilă concomitentă - "Îmi pare rău, sunteţi prea mulţi". "Cum adică...?". "Păi nu s-au rezervat destule camere. Mă duc s-o chem pe şefa". 15 minute mai târziu, eram tot calmă şi tot o aşteptam pe şefa. Prietenii noştri care prinseseră o cameră pentru că au venit mai devreme coborau deja, gata de nuntă. Evident, puteam folosi camera lor ca să ne schimbăm. Dar ce urma să facem seara? Se va rezolva situaţia până atunci? "Lasă că vine şefa şi ne rezolvă", zic. Între timp, intru în vorbă cu o altă domnişoară care era în plus. "La nunta lui Călin?", întreb. La care ea - "...nu, a lui Cipri...". Aha! Deci sunt două nunţi. Or fi mutat o cameră de la una la alta. Las' că vine şefa şi ne rezolvă. Şi vine şefa. Şi-i zic de rezervarea pe numele Meteş. Iar domnişoara îi zice de nunta familiei Grumaz. "Grumaz? Ce Grumaz? Numai domnu Meteş o făcut rezervare!". "No, îmi zic, cealaltă nuntă e în plus. Ne cazează". Doar că după o analiză mai atentă, patroana observă că s-au dat camerele de-a valma, că mirii n-au făcut tabel şi că "Asta este!". Şi pleacă, ridicând o mână în sus a neputinţă şi enervare. Eu am zis că nu plec până nu aud un "Îmi pare rău. Am încurcat borcanele, dar vă recomand pensiunea X, din apropiere". Dar ea nu mai avea chef de conversaţie şi interacţiune umană. Prin urmare, folosesc Google Maps pe mobil şi găsesc numărul Pensiunii Ideal, aflată la 300 m distanţă pe hartă. Ne-am cazat la Ideal şi a fost impecabil. Cei 40 de lei în plus faţă de Pictorilor se justifică prin condiţii (gen aer condiţionat, amenajare, amabilitatea personalului). Iar ca fapt divers, familia Meteş revervase toată pensiunea şi plătise în avans. Problema a fost că oamenii veneau şi spuneau "Bună ziua. Am venit la nuntă". Şi recepţionista le dădea cheia direct, fără să întrebe, de exemplu, "La ce nuntă? Din partea dlui Meteş?". Cel mai mult mi-a plăcut naturaleţea patroanei care a hotărât să nu-şi mai bată capul.

Tanti Piri

2010-07-08T20:29:00.003+03:00

De vreo 4 ani mă tund la salonul Elle de pe Potaissa. Am încercat mai mulţi stilişti şi mi-au plăcut toţi. Mi-au plăcut până la punctul la care le dădeam mână liberă să mă tundă cum vor. Sâmbătă am avut nuntă şi, combinată cu nevoia de a mă tunde, m-am prezentat la salon. Aveam programare cu o "tanti" (efectiv aşa mi s-a zis de la Recepţie). N-am reţinut numele. Nu Fifi, dar clar cu doi i pe undeva.

Ajung şi trecem la treabă. Zic că vreau să tăiem cam 5 cm din lungime, adică părul să rămână cu 10 cm buni peste nivelul umerilor. Doar că-l vreau în scări. Nu în două, cum era înainte, ci în mai multe. Comandă notată, trecem la treabă. Doamna se apucă din spate, unde eu n-am pic de vizibilitate. Nu-i nimic, am încredere. La un moment dat, doamna coafeză (o doamnă de vreo 45 de ani), vine cu foarfeca înspre nivelul umerilor şi spre în faţă. Să înlemnesc, nu alta! Urma să-mi taie părul din lateral cu un cm peste nivelul umerilor. Pesemne îmi vede ochii cât cepele şi-mi zice "Vara e cald. Nu vreţi să transpiraţi. Deci se va vedea o schimbare. Şi, oricum, dacă nu vă place, părul creşte." Noroc cu nunta din Baia Mare şi cu graba, că nu ştiu cum aş fi reacţionat în condiţii normale. Evident, raisoneurul din mine îmi zicea că părul tăiat e bun tăiat, deci degeaba mă isterizez. Am reuşit doar să-mi salvez părul din faţă, pe care tanti Piri - căci am aflat într-un final numele - l-ar fi tăiat în scări şi breton. Am zis că nu vreau, iar ea, compătimitoare, cumva, mi-a zis, strângând din buze şi dând din cap "Bine... ". Oricum, a ţinut să-mi recomande că am nevoie de şuviţe deschise, că doar aşa aş arăta "muuult mai bine". Noroc cu nunta din Baia Mare, repet. După două ore chiar am fost scăpată de clopoţel. Dacă mai stăteam, ajungeam direct la tortul mirilor...

Freza pentru nunta n-a fost rea, că doar fixativul poate face minuni pe termen scurt. Problema e că abia peste un an voi avea frizura pe care mi-am dorit-o. În rest, oamenii observă schimbarea şi îmi spun că arăt diferit. Cică în bine. Pierderea mea că nu mi-am făcut şi breton şi şuviţe deschise. Să fi văzut atunci complimente!

"O localitate din judeţul Alba" vs. "Accidentul de la Tuzla"

2010-07-08T20:11:00.002+03:00

Între timp a trecut multă apă pe Mureş, dar în urmă cu 2-3 săptămâni au fost inundaţii serioase în Alba. Mă uitam la ştiri (la ProTV şi Antena 1, cred) şi se spunea chiar că "într-o localitate din judeţul Alba o casă a fost distrusă de ape" şi că bătrâna care locuia în acea casă a murit luată de ape. Mă uitam la imagini şi încercam să ghicesc unde putea fi localizată povestea. Şi mă gândeam că e bine de cei din Ocna-Mureş, că aproape întotdeauna au fost feriţi de inundaţii. Mă gândeam mai ales la zona dintre centru, spital, Ciunga etc. Numai că a doua oară, dimineaţa, văd ştirea din nou şi aud precizarea că acea localitate din judeţul Alba e Uioara de Jos (aka Ciunga), cartier al Ocnei-Mureş. Cuuuum? Ciunga, adică la 200m de casa alor mei? Fir-ar profesorii de jurnalism să fie! Cum n-au predat ei ca lumea legea morţilor pe kilometru! Bine că dacă vorbiţi de nu ştiu ce orăşel chinez, îi ziceţi numele şi precizaţi că e în nord-vest sau sud-est, dar de Uioara n-aţi putut spune?!

A, mai apoi, accident aviatic la Tuzla. Credeţi că oamenii din Tuzla ştiu unde e Ocna-Mureş sau Floreştiul? Atunci eu oare ar trebui să ştiu unde e Tuzla? Oare nu e bine pentru privitorul de rând să se precizeze de judeţul Constanţa? Dar nu-i nimic, că dacă mă va prinde dorul să scriu ştiri şi când s-o întâmpla ceva la Fărău, nu vă zic unde e. Ce, mai puneţi mâna şi învăţaţi!

Comentarii

2010-06-21T23:25:00.002+03:00

Din când în când citesc presa locală. Constat că mulţi autori mi-au fost studenţi. De alţii n-am auzit niciodată, deci presupun că sunt prea tineri ca să-mi fi fost studenţi. Paranteza fiind încheiată, azi m-a atras titlul din newsletterul Time4News ce zicea "Jocurile piramidale revin la Cluj". De citit aici. Cu comentarii cu tot, vă rog.

Şi am citit şi comentariile şi mă declar neutră. Şi în neutralitatea mea, am vrut să postez un comentariu şi sistemul tot nu mă lăsa. Cică numele nu e corect. Dar să ştiţi că mă cheamă şi Maria, şi Lavinia, şi Florea. Deci nu înţeleg de unde discriminarea. Prin urmare, cât timp mă suportă propriul blog, iată cum am vrut să comentez:

[Avem asa: tabara care critica un articol slab documentat si tabara participantilor la seminariile despre care vorbeste articolul. Evident, articolul e doar un ciot, o schita, desi ar fi putut iesi o ancheta de toata frumusetea. Dar, cu toate lipsurile lui, articolul nu pare a fi departe atunci cand vorbeste de spalare de creiere. Cum se face ca doi absolventi de seminarii/membri ai comunitatii folosesc "noi va iubim pe toti" in comentarii? Pare o fraza dintr-un proces de reeducare (religioasa, mai ales).]

Locul 3!!!

2010-05-30T01:11:00.002+03:00

Bravooooo!

În sfârşit! Mă bucur că au sunat foarte bine (Ovi m-a suprins)!

E bine că a câştigat Germania, că altă ţară oricum nu avea bani de organizare:)

Porno TIFF

2010-05-30T00:14:00.003+03:00

Că TIFF-ul are plăceri cam perverse – ştiam . Un exemplu clasic e hiper-mediatizarea acum câţiva ani a unui film ca „9 Songs” care e tot numai sex explicit şi care a făcut sală plină la Republica. Eu nu l-am văzut, dar nimeni nu mi-a putut povesti acţiunea... În rest, câteva filme cu sex gay explicit pe ici pe colo. „Datorită” acestei felii de meniu, TIFF-ul e un loc în care, în fiecare an, onaniştii/voyeuriştii şi/sau impotenţii care se ascund în camera sau biroul lor (uneori, dacă biroul e în Parlament, intimitatea e distrusă) să se uite la filme porno pot să iasă la lumină, să vizioneze în public şi să se pretindă esteţi, cinefili cultivaţi etc. Dar asta o ştiam. Ce nu ştiam, însă, e până unde merge abjecţia. Dar am aflat! O să încerc să nu o perpetuez dând prea multe detalii; dar tot trebuie să vă ajut să vă faceţi o părere proprie. Deci, povestea.

Am mers la Victoria pentru filmul „Nothing Personal” din Competiţie. În sală, 3 membri ai juriului. Bun venit de la Chirilov, care ne spune că filmul a luat premii. Şi că vom vedea bonus şi un scurt metraj din secţiunea „Umbre”, înainte de filmul pentru care am venit. Apoi, un tip din echipa TIFF prezintă scurt metrajul. „Vigilencia”, din Spania. „Un film fără dialoguri; avem doar regizorul şi camera sa”. „No, deci să vedem şi sper să nu mi se facă frică”, îmi zic. Şi începe. Voi rezuma, pentru binele tuturor. Avem două camere: una în care sunt 3 bărbaţi în costum, care poarta fiecare pe tot capul o mască de plastic cu câte o gaură de cheie în loc de ochi şi gură; şi cealaltă, în care avem o scenă de sex anal pe freeze între un manechin/statuie reprezentând un bătrân gol ce stă în picioare şi o femeie cu mască pe o masă. Apare şi regizorul - un bătrân decrepit machiat şi holbat -, care filmează câte un minut, din toate unghiurile posibile scena din camera cu femeia, şi pe freeze şi în acţiune, apoi merge în cealaltă cameră, şi foloseşte obiectivul camerei pentru a filma şi realiza o scenă de masturbare şi una de sex oral cu unul dintre bărbaţii cu mască. Şi să vă gândiţi că toate scenele durau câte un minut din fiecare unghi posibil.

Deci asta e creaţia artistică care m-a făcut să reacţionez cu voce tare. După primele 2 minute am zis „Na, deci toţi oligofrenii pot să filmeze ceva şi să ajungă la TIFF”. Apoi diverse altele, aplicând, totuşi, cea mai strictă cenzură de care am fost în stare... „Ce porcărie incredibilă!”, „Poate lui Chirilov îi place asta?! Ce simţ artistic desăvârşit!”, „Păi acum înţeleg de ce l-au dat înainte de filmul din competiţie. Cine ar mai fi stat la chestia asta?”. De fapt asta era întrebarea esenţială. Oamenii acceptă tot ce li se dă, orice s-ar da? Doar pentru că e într-un festival de film? Pentru că încercăm să găsim un sens artistic, că doar nişte specialişti au selectat atent creaţiiie artistice? Şi dacă nu înţelegem, noi suntem ăia proşti? Pentru că împăratul nu poate fi gol? Sau pentru că supuşii sunt prea timizi să-i spună? N-am suportat insulta până la final, aşa că mi-am verificat mailul pe mobil. Şi mă gândeam dacă nu ar trebui să iau o poziţie publică la sfârşit. Să mă ridic şi să le spun că suntem batjocoriţi pe faţă şi pe toate părţile. Şi apoi m-am gândit că majoritatea oamenilor din sală ar fi de acord cu mine... şi dup-aia? Nu puteam să le zic să protestăm împreună, să plecăm sau să facă orice altceva. Dacă nu aveam ce acţiune să propun, nu m-am mai ridicat. Am mai observat însă că foarte mulţi indivizi erau trecuţi pe generic. Şi am zis pentru cei din jur că doar îţi trebuie o armată de oameni să faci capodopera cultă a mâncătorilor de porno pe pâine...

La final, era o linişte ruşinoasă (şi/sau ruşinată?), imperturbabilă. Iar eu am zis „Bravo, bravo!” pentru toată sala, într-un mod pe care l-am intenţionat cât se poate de ironic. Şi, surpriză! Vreo doi inidivizi au început să aplaude. Nu mai mult de 3 secunde. Nu ştiu dacă pe mine sau filmul. În a doua variantă, îmi permit să cred că ei erau pornofilii sub acoperire de care vorbeam.

În rest, filmul din competiţie a fost nici prea prea, nici foarte foarte.

PS: Eu rămân un fan al acestui festival. Încă. Dacă n-aş fi prea revoltată, poate aş avea răbdare să laud lirismul şi dimensiunea de thriller cu accente ilare din „Cum mi-am petrecut sfârşitul verii” (Rusia, categoria Supernova)... Poate altă dată.

Eurovision 2010 live

2010-05-29T22:13:00.029+03:00

Îmi place să fac în fiecare an lucrul ăsta. So share this moment:)!

22.12: 1. Azerbaijan, "Drip Drop". Veni, vidi, vici. Putem opri concursul acum, avem deja câştigătorul. Asta e o super piesă şi cred că o s-o auzim pe radiouri.

22.16: 2. Spania. Whatever...NEXT!

22.18: 3. Norvegia. Un frumuşel care nu prea ştie să cânte. Cântec bisericesc. Sau imnul naţional?! NEXT!

22.22: 4. Moldova. Ceva dance. Parcă am auzit deja piesa pe radiouri (sună foarte familiar). De ascultat pe terase vara asta.

22.26: 5. Cipru. Un Kris Allen irlandez importat de o ţară mai caldă. Când am auzit prima dată piesa, am fost uimită de engleza tipului. Apoi am auzit că a fost achiziţionat pe net. Un cântec drăguţ. Life Will Be Better in Spring...De dat jos de pe net. Cu bani, evident.

22.31: 6. Bosnia&Herţegovina. O piesă pop-rock ce nu displace.

22.34: 7. Belgia. Încă un Kris Allen. Dar, măi baiatule, cine te-a îmbrăcat? Dar, mai grav, cine te-a pieptănat?

22.38: 8. Serbia. Cântec de Bregovic, interpret... deosebit. Vorba Geaninei Corondan, nu trece neobservat băiatul ăsta. Cântec de pus la petreceri. Ha, ha, Leonard Miron a zis să nu votaţi dacă nu v-a plăcut frizura. Chiar, mi-a plăcut ce comentarii răuţe şi amuzante au făcut ăştia doi la semifinala 2 (pe prima n-am văzut-o).

22.44: 9. Belarus. Middle range.

22.47: 10. Irlanda. Imnul Norvegiei transformat în cântec de dragoste. Îmi place flautul. De votat de 40+. Şi de pus pe o coloană sonoră.

22.52: 11. Grecia: Tom Jones tânăr meets Ricky Martin meets ansamblul Gorjului, beau uzo şi sparg farfurii.

22.56: 12. UK: Highschool musical go home!

23.00: 13. Georgia. O foarte bună cântăreaţă. Şi o fată foarte frumoasă. Piesă de top 5?

23.04: 14. Turcia. Piesă rock foarte agreabilă. Ritmul refrenului va fi copiat de maneliştii de pretutindeni. Top 10.

23.08: 15. Albania. Nu îmi place în mod deosebit. Dar trebuie să menţionez un gând necontrolat pe care l-am avut: cu genul ăsta cântece se câştigă Eurovisionul. Ceva ce nu va fi în discoteci, nici pe terase, ci poate pe unele radiouri.

23.13: 16. Islanda. O voce foarte bună. Parcă e tot piesa anterioară?

23.16: 17. Ucraina. Încă o voce foarte bună. Mesaj potrivit contextului. Un pic de soul, un pic de rock şi o fată blondă. O ţinem pe listă.

23.19: 18. Franţa. Mult mai tare decât Coco Jambo! Ce-om mai cânta şi ce-om mai dansa toată vara! Şi ar trebui să se folosească în tribune la Cupa Mondială. Iar când joacă Franţa, să zică "Allez Les Bleus, allez!". Cel mai catchy de până acum. Şi haka! O plăcere vinovată. Aproape că i-aş vota:)

23.26: 19. Paula Seling şi Ovi. Foarte buni. Măcar top 10 ar fi de bun-simţ, Europa!

23.29: 20. Rusia. Noroc cu geopolitica, băieţi, că n-aveţi ce căuta aici. Poate dacă aş vorbi rusă, aş înţelege mai bine...

23.32: 21. Armenia. Angelina Jolie mai şi cântă? Despre legenda sâmburelui de caisă? Pe bune? Foarte faine inflexiunile orientale din refren. Miss Eurovision.

23.36: 22. Germania. Lena, "Satellite". Ştiam piesa asta din Austria. Era pe locul 1 în topul Viva. Fata asta a câştigat la ea acasa de nicăieri. Vedetă peste noapte. Cu versuri extradeştepte pe ici pe colo ("am purtat ieri chiloţi albaştri pentru tine"...). Ritmul e catchy. Printre favoriţi.

23.42: 23. Portugalia. Nu prea are cine să voteze piesa asta. Şi nici de ce.

23.46: 24. Israel. Am văzut că l-a durut, n-am empatizat. So... NEXT!

23.48: 25. Danemarca. Altă piesă croită pentru concursul ăsta. Singurul loc în care îi stă bine. Voci bune şi geopolitică favorabilă. Top 5.

LOST

2010-05-26T22:07:00.003+03:00

Ieri am văzut finalul serialului LOST. Am privit cu nerăbdare şi încordare fiecare secundă. Ardeam de nerăbdare să se termine, căci mi s-a părut o porcărie fără margini. Serialul ăsta a început acum 6 ani şi a devenit un fenomen mondial. Episodul pilot e, probabil, unul dintre cele mai bune făcute vreodată. Acum 6 ani aveam prieteni care stăteau nopţile să ajungă la zi cu episoadele (a se remarca figura de stil folosită). Acum 6 ani, LOST mi s-a părut excepţional. Am urmărit primele două serii cu sufletul la gură. Credeam că e cel mai bun serial făcut vreodată. Între timp a apărut Prison Break şi LOST a căzut pe locul doi. Şi totuşi, cum se schimbă lucrurile! Cred că am început să-mi pierd interesul în seria care Jack, un pic lunatic, e convins că trebuie să se întoarcă pe insulă. Declinul a culminat (sunt o sursă de antiteze oximoronice astăzi!) cu seriile 5 şi 6. Dacă nu era destul de greu de înghiţit călătoria în timp, ni se introduce şi personajul fumului negru reîncarnat în Locke. Say what??!!

Slavă lui Jacob că scenariştii s-au oprit, în sfârşit. Deznodământul cred că a prins doar la cei cu o toleranţă absolută la absurd. Erau morţi? De când? S-au reunit în biserică, adică într-un loc special? Adică în Rai? Michael şi fiu-său unde sunt, dacă tot au venit şi Libby şi blonda lui Sayid şi toţi ceilalţi? Aţi rămas şi voi cu întrebări sau doar mie mi-e greu? În Dallas s-a dovedit că JR (ori cineva din familie) a visat câteva sezoane. Oare de câte sezoane bătea câmpii LOST? Oricum, un lucru e clar pentru mine: când un serial ce începe în lumea reală se intersectează cu lumea duşmanilor lui Harry Potter, they LOST me.

Cărţi

2010-05-25T20:01:00.004+03:00

Cum din când în când mi se îndeplineşte visul de a avea week end de 3 zile, am avut, în sfârşit, timp să citesc. Vreau să împărtăşesc cu voi două tituri care m-au încântat (ambele sunt din colecţia Cotidianul).

1. Interpret de maladii, de Jhumpa Lahiri. E o colecţie de 9 povestiri având în prim plan diverşi eroi ai anonimatului. Sunt oameni simpli, în întâmplări simple, care capătă însă valenţe deosebite pentru ei. Toate personajele sunt indieni, autoarea însăşi fiind indiancă stabilită în SUA. Veţi citi cărtica asta pe nerăsuflate şi cred că veţi fi încântaţi. E genul de carte pe care vreau s-o scriu şi eu atunci când îmi voi face debutul în beletristică.

2. Lumea Sofiei, de Jostein Gaarder. E o carte aproape epistolară, în care unei fetiţe de 14 ani i se povesteşte toată filosofia lumii, drept cadou pentru aniversarea de 15 ani. Pe lângă descrierea într-un mod extrem de accesibil a evoluţiei gândirii filosofice, avem parte şi de un fir de roman detectiv, în care adolescenta încearcă să afle cine este profesorul ei de filosofie. Firul te conduce în locuri oarecum nebănuite... În primul rând, e o carte care îţi completează cultura generală. Dacă nu vă plăcea filosofia dinainte, nu ştiu dacă vă veţi converti, însă, cu siguranţă, după ce citiţi cartea asta, puteţi exprima o opinie educată (sau cât de cât mai întemeiată). Eu m-am regăsit în filosofia secolului XX, începând cu precursoru-i Nietzsche (apropo, peste Nietzsche şi Heidegger se sare într-o singură frază. Oare de ce?). În rest, prefer să rămân la logică (să-i mulţumim lui Aristotel pentru asta) şi să-mi găsesc propriul sens al existenţei (cum zicea Sartre). Voi hramul cărui filosof îl purtaţi?

Am visat frumos

2010-05-15T13:51:00.002+03:00

Am aşteptat meciul Viborg-Oltchim cu multă încredere şi speranţă. Chiar credeam că putem scoate un rezultat bun şi că putem câştiga Liga Campionilor. După 15 minute, însă, îmi doream să scoatem un egal. După prima repriză, îmi doream să nu pierdem la mai mult de 3 goluri. În repriza a doua îmi doream să nu fie mai mult de 5. Apoi mi-am cam pierdut speranţa. În seara asta e returul şi avem nevoie de o minune. Dacă ea se produce, ar fi fabulos. Ar fi ca şi când, spartan fiind, ai câştiga bătălia de la Termopile. Altfel, va fi, pentru mine, ca finala Milan-Steaua din 1989...

Roşia Montana

2010-04-26T22:08:00.003+02:00

Unul dintre dezavantajele în a nu-ţi citi emailul prea des e că unele mesaje le citeşti prea târziu...

De exemplu, acesta:

[Duminică, 25 aprilie, ora 13.00, se va declanşa campania naţională – Zi de luptă pentru Roşia Montană - ediţia 2010.

Campania va cuprinde evenimente periodice destinate informării publicului cu privire la importanţa protejării valorilor de patrimoniu şi de mediu la Roşia Montană. Primul asemenea eveniment de duminca 25 aprilie, ora 13.00, se va desfăşura sub sloganul “Vino să-i dăm Roşia lui Videanu".

Evenimentele de duminică se vor petrece concomitent la Bucureşti, Constanţa, Cluj şi Ploieşti şi îi vor fi dedicate ministrului economiei, domnul Adriean Videanu. Domnia-sa a câştigat atenţia iniţiatorilor campaniei prin abnegaţia şi agresivitatea de care a dat dovadă în apărarea intereselor companiei canadiene care doreşte să extragă aurul de la Roşia cu preţul distrugerii acesteia. Pentru ministrul Videanu istoria naţională, protecţia mediului şi sănătatea celor mulţi nu au nici o valoare atunci când în joc sunt miliarde de euro destinate celor câţiva aleşi.

La Bucureşti evenimentul va avea loc în Herăstrău, la intrarea dinspre Piaţa de Gaulle. Pentru Constanţa organizatorii au solicitat un spaţiu în faţă la City Park Mall, iar la Ploieşti, în zona centrală.

Iniţiatorii acestei etape a campaniei sunt asociaţiile: Alburnus Maior, AltPHel, ActiveWatch - Agenţia de Monitorizare a Presei, Centrul pentru Resurse Civice, Miliţia Spirituală, Ecopolis, Re.Generation, Salvaţi Dunărea şi Delta, Centrul Independent pentru Dezvoltarea Resurselor de Mediu, "Salvaţi Vama Veche". Acţiunea este sprijinită de o coaliţie de peste 140 de organizaţii naţionale şi internaţionale preocupate de soarta Roşia Montană.

Vino să-i dăm Roşia lui Videanu! ]

A fost cineva? Aveţi reacţii? Poze?

Cred că ăsta e un moment destul de bun ca oricare altul să zic ce guvern de idioţi avem. A tunat şi s-au adunat. După ce unii i-au votat... De la forfetar, la a-i face pe ţărani PFA, la a ne sinucide cu Gold Corporation. Bravo, bravo, bravo! Note maxime la toate. Mai ales la măsuri anticriză! Ştiţi ce, Videanu şi alţii? Faceţi bine şi otrăviţi mediul la mama dvs. în judeţ, nu la mine! Dacă cianură vă trebuie, punem mână de la mână...

Survivor

2010-03-28T17:27:00.002+02:00

Anul trecut aveam o mica obsesie: The Amazing Race. Cum gasesam ocazia, cum aduceam vorba. La training, la masa cu prietenii, oriunde. In acea vreme ma uitam si la Survivor (si nu, nu vorbesc de tipul ala de pe Discovery), dar aveam clar un alt favorit. Totusi, cu timpul, Survivor a inceput sa ma cucereasca. Pentru jocul social. Pentru dinamica grupurilor. Am ajuns la un punct in care, cand sunt intr-un grup de oameni, ma gandesc pe cine as vota primul la Survivor, cu cine m-as alia si pana unde, cine ar vota pentru mine sa-mi dea milionul de dolari... Pe de alta parte, nu-mi fac iluzii ca as participa vreodata la Survivor. Cred ca n-as suporta foamea. In plus, Sebi imi zice ca as iesi prima afara din tribul meu (ca razbunare, i-am zis ca daca am juca vreodata impreuna, i-as da votul meu...). Cred ca am prea putina toleranta la prosti si la ceea ce bunica mea numeste "inchipuiti". Numai ca prostii si inchipuitii au obiceiul de a se aduna. Deci, nu-mi ramane decat jocul imaginar. Iar daca ar fi sa particip vreodata la un reality show, acela ar fi The Amazing Race.

Pentru cunoscatori, cu cine tineti in Survivor 20: Heros vs. Villans?

Poker face

2010-03-28T17:18:00.002+02:00

Am descoperit la inceputul anului pokerul in varianta Texas Hold'em si de atunci am un nou joc de carti preferat. Am observat si in cercul de cunoscuti aceeasi pasiune. Eu incerc sa ma limitez la o seara de poker pe saptamana, pentru ca nu imi place sa pierd des:). Bine, de obicei la o masa de 6-8 sunt in primii 3, daca nu chiar castig turneul, dar mi se intampla sa si pierd. Cea mai importanta lectie invatata a fost sa nu ma imbat cu apa rece cu chinta sau culoare. Cineva poate sa aiba un full. Am observat insa cum te cuprinde adrenalina cand ai o mana buna. In acele momente trebuie, pe de o parte, sa te stapanesti din a rade in barba, iar pe de alta - sa-i faci pe altii sa vina cu tine si sa mareasca miza. Nu ajunge sa ai o mana buna; trebuie sa mai fie cineva la masa care sa creada ca are o mana mai buna decat tine. Oricum, hotart lucru, pokerul e un excelent test de psihologie si de admitere la teatru:)

Adam Lambert

2010-02-16T22:52:00.004+02:00

Ştiţi cine este Adam Lambert? Nu? Hai să facem un pariu că peste 2 ani o să ştie toată lumea cine e, iar în 15 ani o să fie înscris în galeria artiştiştilor internaţionali emblematici. Ca să vă explic: băiatul ăsta e un talentat descoperit de American Idol. Un cântăreţ care poate lua o piesă pe care ai auzit-o de 1000 de ori şi s-o transforme în ceva original şi memorabil. Ca, de exemplu, Believe de Cher sau Crying de Aerosmith.

Adam Lambert e un star rock, un gigant în devenire. N-a câştigat Idolul şi pentru asta s-au vehiculat două explicaţii: 1. înainte de finală s-au publicat nişte poze cu el sărutând un bărbat, iar America profundă nu era gata să voteze un idol gay; 2. celălalt finalist a beneficiat de un sprijin neverosimil din partea oamenilor din statul lui - în medie, fiecare a votat de 19 ori (mda, şi mie-mi miroase a fraudă).

Ideea e că abia aştept primul album al lui Adam, primul videoclip, primele compoziţii, primele colaborări. Mai jos, nişte înregistrări din concurs.

Cryin'

Black or White

Ok, se pare că au dispărut toate înregistrările bune de pe You Tube (cele din concurs, zic)...ce ţi-e şi cu legea drepturilor de autor...

Ar trebui să vedeţi şi Mad World (Tears for Fears)...

Ştiri despre Noor

2010-02-16T22:27:00.003+02:00

Cred că o să-mi fac o rubrică lunară în care să descriu faptele de drăgălăşenie ale lui Noor, să pun poze şi filmuleţe cu ea. Apropo, am primit o cameră foto foarte mişto de ziua mea şi am suficientă memorie pentru mii de poze cu Norişor (which is short for Noor:).

Pe scurt, nu există zi în care Noor să nu facă vreo chestie notabilă. Ba chiar aş putea crea blogul lui Noor. În fiecare zi e incredibil de dulce. De exemplu, în modul în care mă trezeşte pentru a-i da mâncare, în modul în care se cuibăreşte în braţe sau pe piept pentru a primi afecţiune sau pentru a dormi, în modul în care se joacă fascinată cu fiecare bucată de celofan, în modul în care încearcă să prindă bilele la snooker sau la fotbal la televizor etc.

Un episod notabil a fost că draga de ea a intrat în călduri la doar 5 luni (asta ar veni la 14 ani, în timp omenesc). Evident mieuna ca toţi dracii şi nu ştiam ce are. Din fericire, a doua zi era programată la veterinar pentru un vaccin şi a primit la pachet şi o injecţie anti-călduri. I-a trecut în circa două zile. Între timp, tigrişorul de pluş Joly a încercat s-o consoleze urcându-se pe ea. Dar a dezamăgit-o. Am luat şi o decizie etică - de a o lăsa să facă un rând de pui. Iar pentru asta o să-i găsesc un motan persan.

A, da, între timp am dus-o şi de revelion la Vişeu cu noi.

Iacată nişte poze pe care le am la îndemână.

Noutăţi

2010-02-16T22:21:00.002+02:00

Deci, ca lucruri pe care le-am ţinut pentru mine, cu scopul subliminal de a le împărtăşi (fiecare constituind subiectul unui post ulterior): I love Noor, Adam Lambert, Texas Holdem, Survivor.

3 filme şi toate 3...

2010-01-15T20:27:00.003+02:00

...de văzut. În ordinea în care am avut eu onoarea:

1. Avatar. Dacă aş face un interviu cu James Cameron, prima întrebare pe care i-aş pune-o ar fi "Dle Cameron, aveţi pisici, nu-i aşa?". Pentru că e evident din film. Na'vi sunt o combinaţie de oameni cu pisici. Irisul, urechile, profilul, coada, mişcările - toate sunt de pisică. Filmul e o utopie înduioşătoare, dar filme ca Gamer şi Surrogates au mai ştirbit din originalitatea ideii de a-ţi controla corpul la distanţă. În rest, efecte speciale foarte bune şi potenţial de trilogie. Va fi, foarte probabil, cel mai bine vândut film din istorie. Şi merită.

2. The Invention of Lying. Un scenariu genial, distribuţie excelentă, o comedie intelectuală, care m-a surprins prin idee. Şi ce idee simplă! (Aş fi vrut să scriu eu scenariul la filmul ăsta). Zice aşa: într-o lume în care nimeni n-a minţit şi toată lumea răspunde sincer la întrebări, cel care spune prima minciună devine profet şi nimeni nu pune la îndoială nimic din ce zice. A, da, profetul devine şi putred de bogat şi se alege cu ce femeie vrea el. O altă abordare despre invenţia lui Dumnezeu.

3. Holmes. Un film cu doi actori excelenţi. Mie Robert Downey Jr. mi s-a părut British get beget. Doar că mai frumos. Scenariul, abordarea, efectele sunt toate actuale. Şi mă bucur că m-am prins de una dintre crime înainte de elucidarea ei (cea cu ploaia falsă).

Alte recomandări pe anul ăsta?

Ho-ho-ho

2009-12-28T16:11:00.004+02:00

Eram în Ocna plângându-mă de o primă zi de Crăciun prea liniştită şi plicticoasă, pe când, bag seama, creierul meu s-a gândit să schimbe ceva. Aşa că în dimineaţa de 26 decembrie, pe când mă aflam în baie, ca tot omul, mi-a tăiat filmul. Cumva m-a şi anunţat, astfel încât am avut timp de reflecţii gen "ce ruşine ar fi să mor pe budă", "ar fi bine să deschid uşa, să mă găsească cineva", "oare n-ar fi bine să deschid uşa înainte să mă spăl pe mâini?", "oare n-ar trebui să strig?", etc. Îmi amintesc bătăi disperate în uşă din partea părinţilor şi-mi mai amintesc o picătură de sânge căzând pe gresie, de undeva din zona capului, spre uriaşa mea mirare (nu-mi aminteam să mă fi lovit). Următorul episod la care am fost trează era cu mine întinsă pe pat şi cu părinţii răsuflând (mai) uşuraţi lângă mine. Aveam deja o compresă pe arcadă - căci da, mi-am spart-o. A urmat vizita doctorului de familie care mi-a zis că mi se trage de la tensiunea mică, şi vizita la urgenţe, pentru o sutură. 5 aţe. Partea bună în a te afla într-un oraş mic e că ştii exact unde să mergi şi pe cine să cauţi. Dacă mi s-ar fi întâmplat în Cluj, n-aş fi ştiut unde să merg. Am avut noroc să fie de gardă un medic chirurg foarte bun, deci cred că n-o să am urme pe termen lung. Atâta doar că acum arăt ca un boxer care a încasat-o ca lumea sau ca cineva care s-a machiat de speriat de Halloween. Ce mai, am încurcat sărbătorile... În curând şi poze ;)

Jurnal

2009-12-07T20:09:00.003+02:00

M-am culcat cu un preşedite şi m-am trezit cu altul...În ce ţară minunată trăim!
*
Azi mi-a venit să-mi stric maşina şi să nu-mi pară rău. Ieşind de la Mall am nimerit în urma unei coloane de maşini cu numere din alte judeţe decât Cluj, cu steaguri portocalii. Tot a doua maşină le făcea cu farurile, tot al doilea om le făcea semnul victoriei. Tot cum tot al doilea le arăta altceva. Că doar ţara a votat fifty-fifty. Revenind, dobitocii ăia conduceau în coloană, cu avarii, şerpuind şi punând lumea în pericol. Iar pe Calea Turzii au blocat ambele benzi, mergând cu viteza melcului. Abia atunci am început să-i salut şi eu...
*
Cât de umilitor trebuie să fi fost momentul BEC 8.00 pentru Geoană? Mă gândesc că a stat ca un prostănac şi şi-a căutat cuvintele până la 19.00...
*
Interesantă observaţia lui Năstase: ce fel de declaraţie e cea a unui preşedinte care spune că şi-a ciuruit adversarii? De fapt, într-un fel, Băse e un fel de Sergiu Nicolaescu. Amândoi tre' să fie miezul. Şi regizor, şi actor principal; şi preşedinte, şi şef al guvernului...
*
Revenind la lumea care mă priveşte cât de cât...România merge bine la mondialul de handbal. Anul ăsta musai să luăm medalie!
*
Am fost pe autostrada A3 (ce trist că putem număra segmentele de autostradă pe degetele de la o mână!). E semnalizată cu picioarele. 3 maşini din 4 ratează intrarea dinspre Turda.
*
Noor e din ce în ce mai drăguţă. Mă topesc tot mai tare după ea.

Noor

2009-11-15T22:53:00.007+02:00

Acum 3 săptămâni, Seb a decis că e timpul să trec de la pisici imaginare la pisici reale. Prin urmare, mi-a adus-o pe Noor. Dintotdeauna mi-am dorit o pisică gri, căreia să-i spun Nor. Aşteptam, de fapt, un motănel. S-a arătat să fie tot tigrişor gri (cu nuanţe de maro şi crem), însă, fiindcă e fetiţă, o cheamă Noor, ceea ce semnifică Lumină în arabă (pe regina Iordaniei tot Noor o cheamă). Noor a mea a crescut în 3 săptămâni cât altele în 6, e afectuoasă, vânătoreasă, pasionată de degete, computere, televizor şi pungi. Cel mai mare duşman al ei e un tigru de pluş, Joly, pe care-l scot la înaintare ori de câte ori e timpul ca Noor să vâneze. Pun câteva poze cu ea. Mărturisesc că sunt o stăpână foarte mândră. Deci...ştie cineva unde se fac castinguri pentru pisici?

C from Catharsis

2009-10-24T15:38:00.003+02:00

Mi-am căutat fundal muzical pentru a scrie în acest weekend. MTV şi VH1 (cu derivate cu tot) mă deranjau după 2-3 piese fiecare. Şi am dat peste C Music. C de la Classical, Cinema, Chillout. Un canal pe care nu l-am urmărit pentru că avea număr prea mare în grila UPC, dar care acum e de departe my all time favourite. Calitatea e impresionantă. O mulţime de piese celebre în interpretări inedite. Artişti extraordinari, deşi unii nu foarte cunoscuţi (păi dacă nu-i dau pe MTV şi VH1!!!). Câteva exemple - Adagio de Albinoni cântat la chitară, Josh Groban cântând Nessun Dorma sau With or Without You cântat de un cor de fete, Scala on the Rocks. Intercalaţi - Bruce Springsteen, Aerosmith, Take That... Pe scurt, canalul ăsta face clasicii accesibili şi e - n-o să-mi iasă decât în engleză - the epiphany of exquisite taste.

Înregistrarea următoare e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit în ultimele luni.

Alte filme

2009-10-17T20:10:00.002+02:00

Cred că îmbătrânesc. Sunt din ce în ce mai cârcotaşă. Nu pot să văd un film fără să întreb "de ce?", "de ce nu?", "nu se putea altfel?", "nu s-au gândit să...?".

De exemplu, Surrogate. M-am dus cu aşteptarea clară ca Bruce Willis să salveze iar lumea. Şi aşa a fost. Numai că pe parcurs mă tot trezeam comentând. Când Bruce îşi urmărea colega în trafic, iar colega sărea cu naturaleţe de pe o maşină pe alta, n-ar fi putut să sară direct pe o clădire, ca să-l lase pe erou cu ochii în soare? De ce vroia creatorul surogatelor nu numai să distrugă surogatele, ci şi să-i omoare pe oamenii care le folosesc? Nu era evident că soluţia lui Bruce e mai raţională: omorâm surogatele, dar păstrăm oamenii? De la ce vârstă primeau copiii un surogat? Cum se nasc copiii în noua lume? Merge mama personal la spital, vine un doctor surogat acasă? etc., etc.

Gamer. Stau să mă întreb, ce a fost mai întâi: Gamer sau Surrogate? Pentru că ideea e foarte asemănătoare - oamenii trăiesc în lumi virtuale şi sunt controlaţi de la distanţă. A-ţi lua o altă identitate şi înfăţişare e un lucru comun. Deci, prea asemnătoare. Oare le-a făcut aceeaşi casă de producţie? Oare un scenarist respins şi-a dus ideea în altă parte, iar casa care a refuzat a reciclat ideea? etc., etc. Oricum, îmi place de Leonidas. E noul alintat al Hollywoodului.

Bistro Verde

2009-10-17T19:56:00.007+02:00

După vacanţa de vară, s-a redeschis Bistro Verde, o iniţiativă a magazinului de produse bio Coşul Verde, în colaborare cu clubul Insomnia (vizavi de Cinema Arta), care îl şi găzduieşte.

Toată mâncarea este bio, gătită pe loc; meniurile sunt originale şi debordează de naturaleţe şi originalitate, iar decorul este retro-şic. Muzica e din Insomnia.

Am fost săptămâna trecută şi am câştigat o plasă eco şi o gustare de cartofi pentru că am ştiut care este gazul responsabil de efectul de seră (era un concurs organizat de o organizaţie ecologistă). Apoi am mâncat aici cei mai buni cartofi copţi ever (se numesc "cartofi plini de sine"), asezonaţi cu cele mai bune roşii cherry din lume şi pentru prima dată n-am strâmbat din nas că felul de mâncare conţinea brânză.

Oamenii de acolo sunt prietenoşi şi foarte binevoitori, deci numai motive să le treceţi pragul.

Câteva imagini...

District crap

2009-10-04T14:54:00.002+02:00

Am fost dusă la District 9. Mare greşeală. O singură dată în viaţa mea am văzut un film mai prost. Era la TIFF, în competiţie, ceva fantezie drogato-suprarealistă. Regret şi azi că am stat până la final. Între timp, am devenit mai selectivă. Ieri am ieşit din sală, lăsându-mi gaşca în urmă. Am rezistat 30 de minute la un rahat de poveste cu creveţi extratereştri evacuaţi dintr-un ghetto sud-african de un prostănac controlat, probabil, de socru-so, mare şef de corporaţie producătoare de arme. Creveţii aveau arme ce puteau fi activate doar de cineva cu ADN-ul lor, iar pe când plecam, prostănacul se transforma în crevete în urma contactului cu ceva poşircă extraterestră. Pentru că oamenii vor armele, mă gândesc. OK, nu ştiu finalul şi nici nu mă interesează. Probabil că fanii de Alien nu sunt de acord cu mine. Nota pe IMDB e 8.5, iar 1-ul meu nu are nicio influenţă. Oricum, nu mă mai duc veci la film fără documentare prealabilă.

Curiozităţile Marocului

2009-09-16T19:39:00.015+02:00

1. Grand taxi, petit taxi
Diferenţa din titlu e clară şi e valabilă în orice oraş. Petit taxi e o maşină mică (inclusiv Logan), din punctul meu de vedere construită pentru 5 persoane. În Maroc, de fapt, o maşină gen Logan Petit taxi e pentru maxim 3 clienţi. Un alt semn distinctiv este prezenţa - şi mai ales folosirea - contorului. De regulă, taxiurile mici fac curse în interiorul oraşului şi sunt extrem de ieftine (am uitat suma, că era infimă). Prima dată când am vrut să luăm un Petit taxi eram 4, iar şoferul n-a vrut să încalce regula.

Pe de altă parte, Grand taxi-urile sunt Mercedesuri din anii 70 (sau 60? sau 80?), din alea mari şi încăpătoare, dar tot pentru 5 pasageri proiectate. Eh, însă marocanii utilizează spaţiul la maxim, astfel că un taxi mare porneşte doar când are 6 pasageri: 2 pe scaunul din dreapta, 4 în spate. Ca excepţie, poţi să mergi şi singur, dacă accepţi să plăteşti cursa pentru 6 persoane. Tarifele sunt fixe, iar cursele - interurbane. Ca idee, o cursă de 60 de km a costat 4 euro. Prima dată când am luat un Grand taxi, mă lăfăiam pe bancheta din spate, încântată de spaţiul avut la dispoziţie, când doamna din stânga mea m-a apucat de picioare, mi le-a tras spre ea şi mi-a zis că mai aşteptăm încă 2 persoane. Nu ştiu, sincer, ce se întâmplă în cazul în care un pasager e supraponderal...

Ce-ar mai fi de adăugat? Taxiurile din aceeaşi categorie au aceeaşi culoare (de exemplu - Petit=crem, Grand=albastru), iar culorile diferă de la un oraş la altul.

2. Fructele de cactus: sunt peste tot şi se mănâncă. A le vinde e un mod decent de a-ţi câştiga traiul de azi pe mâine. Un fruct e 50 de cenţi sau 1 DH, iar pentru preţul ăsta, vânzătorul se spală pe mâini, spală cuţitul, şi ţi-l desface, scutindu-te de înţepături. În unele locuri, casele au garduri de cactus (reformulând, cactuşii se găsesc pe toate gardurile), deci oricine se poate vânzător de fructe de cactus. Dacă vreţi să încercaţi aşa ceva, am văzut la Cora 2 bucăţi putrezite, import America de Sud, cu 6 lei bucata. De faptul că jumătate din fruct sunt de fapt sâmburi v-am mai zis.

3. Sucul de trestie de zahăr. Se prepară în maşinăria din imagine, costă cât un suc de portocale, e argilos şi se bea greu, din cauza albinelor.

4. Cobrele din Marrakech. Se pare că sunt atracţia marocanilor, deşi eu nu o înţeleg. 3-4 oameni păzesc o cobră (de hoţi şi de turiştii fotografi) şi-i dau de mâncare. Uneori îi mai şi cântă. Clienţii stau şi aşteaptă fie dansul, fie masa. Am văzut în prejma cobrelor pui de găină, hamsteri şi un căţeluş. Nici nu vreau să mă gândesc...

5. Ora 19.15 în Ramadan. OK, poate n-am nimerit ora exact, dar, sigur, în jurul ei, are loc un fenomen ciudat de golire a străzilor în 2 minute. E ora când se merge la rugăciune, după care toată lumea mănâncă în casă, aşezaţi pe jos. Noi i-am văzut pe patronii de magazine făcând asta în magazinele lor. E chiar fascinant să fii singur pe stradă, după ce cu un minut înainte trebuie să te fereşti din toate părţile. De menţionat că 19.14 minute e o oră excelentă pentru negocieri. Când ştiu că micul dejun e la un minut distanţă, marocanii devin generoşi în negociere.

6. Tatuajele berbere. N-am poză să vă arăt, dar am văzut pe stradă dovezi vii ale unei vechi tradiţii berbere: femeile se tatuează între sprâncene şi pe barbă. Azi mai vezi aşa ceva rar şi doar la bătrâne, semn că tradiţia se pierde.

7. Uleiul de argan. Este un ulei miraculos, cu recădere cosmetic, dar şi cu ceva uz culinar. 1 litru pur, neprelucrat, costă 40-50 de euro. Dacă e cosmetic şi tratat cu arome, 60 de ml costă 6 euro. Acesta e uleiul care menţine tânăr tenul femeilor marocane şi e aşa de scump pentru că un litru se obţine din 30 kg de seminţe de argan. Dacă-l cumperi puri, nu vei şti niciodată dacă nu e cumva pe jumătate ulei de măsline...

8. Tajine. Aşa se numeşte şi vasul şi mâncarea care se face în el. E o mâncare cu carne (desigur, există şi varianta vegetariană) şi cu o garnitură variabilă, care îi dă specificul: cu legume, cu nuci şi piersici, cu struguri şi ceapă etc. Tajina cu peşte şi cea cu carne tocată (de vită) sunt cu sos tomat. E o mâncare de seară, deci sfatul marocanilor e să o comandaţi la cină, dacă vreţi să fie proaspătă.

9. Pisicile. Iubesc Marocul pentru omniprezenţa pisicilor lui. Sunt pisici imense, cu vreo 25% mai mari decât ale noastre, şi foarte prietenoase. Aici am văzut cele mai frumoase şi cele mai urâte pisici ever.

Here is a part of my cat collection:

Vacanţa mea în Maroc

2009-08-30T20:47:00.016+02:00

M-am întors acum 72 de ore din Maroc şi de atunci am tot dormit. A fost o experienţă deosebită, cea mai exotică pentru mine până acum. Am plecat cu strângere de inimă - mă tot gândeam că plec în Africa, că poate o să am probleme cu nerespectarea codului vestimentar musulman, că o să ne (jumătate din timp am fost 5 persoane, restul am fost doar eu cu Sebi) fure hoţii de buzunare, cum eram puşi în temă de ghidul de călătorie - dar m-am întors foarte încântată. Am riscat neavând cazarea asigurată, dar ne-am dat seama foarte repede că e plin de hoteluri peste tot şi nu trebuie decât să-ţi cauţi ceva pe plac (la 30 de euro pe camera dublă găseşti un hotel decent de 3 stele, saltul calitativ fiind uimitor de la 20 la 30 euro; uneori, negocierea preţului e posibilă).

Descrierea pe scurt a călătoriei ar fi cam aşa: 14 zile, dintre care 2 petrecute ca escală în Madrid, 10 oraşe vizitate, 8 locuri de cazare, scăldat şi în Mediterană şi în Atlantic, 2000 de poze, cele mai multe suveniruri pe care le-am cumpărat vreodată şi nu în ultimul rând - o bogată experienţă culturală.

Traseul pe care l-am parcurs a fost cam aşa: Casablanca, Rabat, Fes, Meknes, Tanger, Tetouan, Martil, Chefchaouen, Essaouira, Marrakesh. Peste tot am găsit oameni primitori, cu chipuri variate (de berberi - descendenţi ai vechilor triburi marocane, arabi şi negri - descendenţi ai sclavilor), care te întreabă iremediabil "Francais?No...Espagnols?Italiens? A, Roumains? Hagi! Mutu, Civu, Lacatus" şi-ţi urează "Soyez les bien venus!", că doar Marocul şi România sunt "pays freres". Fiecare oraş propune o rutină a vizitei: trebuie să vezi pe de o parte oraşul vechi (Medina), cu cetatea (Kasbah) şi bazarul (souk, iar de cealaltă - oraşul nou, modern, construit de francezi în afara medinei, tocmai pentru a o conserva.

Am străbătut ţara asa în lung şi-n lat, cu trenul, cu autobuzul, cu taxiul şi cu şareta şi cred că mi-am format o imagine veridică asupra ei. Poate e interesant de menţionat că au 2000 km de autostradă şi drumuri mai bune decât noi. Şi că trenurile sunt în mare majoritate săgeţi albastre. Pe de altă parte, e o ţară a contrastelor, cu maşini de lux, dar şi cu oameni care trăiesc din vânzarea pachetelor de şerveţele, a apei sau a fructelor de cactus (toate produse de maxim 2 dihrami, unde 11 DH=1 euro) sau din cerşit.

Marocul este pentru mine ţara mozaicurilor, a zidurilor şi porţilor de cetate, a palmierilor, a uşilor albastre, a sucului de portocale proaspăt şi ieftin, a fructelor de cactus, a patiseriei de calitate, a tajinelor (mâncare tradiţională cu carne şi legume, pregătită într-un vas specific de lut, omonim), a măgarilor şi a pisicilor. Marocul meu e fierbinte, colorat, surprinzător, primitor, înghesuit, contrastant şi religios. O ţară anacronică şi modernă în acelaşi timp.

Nu am avut probleme cu ţinuta europeană (pe de altă parte, nici eu nu mi-am forţat norocul, deci am evitat decolteuri şi pantaloni scurţi), nici cu mâncatul pe stradă în timpul Ramadanului (timp de o lună - cât durează această sărbătoare - musulmanii nu mănâncă şi nu beau nimic cât e soarele pe cer; prin urmare, iau micul dejun la ora 19.00, iar ca o găselniţă pentru a face soarele să apună mai repede, ţara îşi dă ceasul înainte cu o oră).

Top locuri văzute

1. Rabat
Capitala Marocului e o capitală modernă, cu bulevarde largi, cu palmieri, cu monumente restaurate, cu o curăţenie exemplară. Rabatul e chintesenţa Marocului. Găseşti aici tot ce e semnificativ şi frumos în restul oraşelor: ruine, kasbah, medina (o parte a acesteia seamănă izbitor cu minunatul oraş albastru Chefchaouen) , souk, plajă, port, bulevarde moderne, monumente. Impresionante sunt momumentele funerare ale ultimilor doi regi defuncţi ai Marocului (bunicul şi respectiv tatăl regelui actual, Mahomed VI, şi anume Mahomed V - cel care a câştigat independenţa în 1956 - şi Hassan al II-lea, care a domnit 38 de ani, până în 1999), construite pe un sit cu ruine vechi de 1000 de ani. Rabatul a făcut să-mi vină inima la loc după mizeria şocantă din Casablanca.

De asemenea, sunt impresionante ruinele Chellah, un sit al unei dinastii căzute, invadat azi de plante exotice, berze şi pisici.

2. Chefchaouen
Un minunat oraş albastru, în Mţii Rif, din nordul ţării. Aici casele sunt văruite în fiecare an în alb şi albastru (albul e pentru menţinerea răcorii, iar albastru pentru alungarea ţânţarilor şi a deochiului).

Minaretul moscheii din centru se distinge prin forma sa octagnală.

3. Essaouira
Un port cu istorie bogată, unde Atlanticul se loveşte cu furie de stânci. Staţiunea e celebră pentru atmosfera tinerească - un fel de Costineşti hippie - şi e considerată paradisul surferilor. Ceea ce nu se spune în ghid e că vântul e aşa de puternic, încât cu greu poţi face plajă (noi am făcut plajă într-o zi din 4). În rest, medina e agreabilă (a fost singurul oraş în care am dormit în medina), iar meşteşugarii tâmplari te ispitesc cu suveniruri foarte frumoase (de la zaruri, la şah, la domino, la cutii de toate felurile).

4. Fes
Un oraş unde era să mor de cald. Dar un oraş cu o medină superbă, întortocheată, unde trebuie să te fereşti de măgăruşi şi de căruţuri supraîncărcate. În ciuda arşiţei, a fost minunat să privim oraşul de sus, de la una dintre porţile vechi.

5. Martil
O staţiune minunată la Mediterană, în care ajungi din Tetouan. Seb şi cu mine am ajuns din întâmplare şi am simţit că am descoperit un mare secret al Marocului. Acestei staţiuni nu i se face reclamă, dar e binecunoscută printre indigeni. Noi doi eram singurii europeni de pe plajă. Dacă vreţi un sejur la Mediterană la un preţ decent, mergeţi la Martil şi în staţiunile din jur.

6. Tanger
Un oraş celebru, boem şi cosmopolit, unde Matisse şi-a găsit inspiraţia, iar Liz Tazlor şi-a petrecut a 7-a lună de miere. Un oraş pe care ghidul meu îl prezenta drept vorbitor de limbă engleză...dar care nu e! Tot franceza te salvează, iar în acest caz particular merge şi spaniola. Aici am mâncat un platou de peşte şi am hrănit şi o familie şi două mâţe din ce a rămas. Şi aici am observat pentru prima dată ce intensă e viaţa de noapte în Maroc. Familii întregi se plimbă liniştite pe străzi până la miezul nopţii, iar bărbaţii stau ore în şir la o cafea şi un pahar cu apă.

7. Meknes
Faţă de frenezia din Fes, Meknes e timid şi trist. E un oraş pe nedrept decăzut, în care mulţi oameni văd doar punctul de trecere pentru a vedea situl roman de la Volubilis. Mie mi-a plăcut liniştea de la Meknes şi mă bucur să-i fi descoperit frumuseţile. Aici am făcut un tur în caleaşcă, m-am odihnit în mausoleul sângerosului sultan Ismail, am cumpărat o vază de fier forjat cu decoraţiuni din fir de argint şi am aflat multe lucruri despre arta covoarelor berbere. Tot aici am dormit la un hotel încântător - Hotel Majestic - pe care îl voi recomanda pe site-urile de călătorie. Păcat că bazarul nu e spectaculos - aici se vând obiecte de uz casnic, într-un decor ce seamană perfect cu piaţa de haine din Alba Iulia (sau din orice oraş de la noi) din anii 90. Vă recomand să vizitaţi aici fostele hambare construite de Ismail pentru cei 20.000 de cai ai săi.

8. Marrakesh
Un oraş interesant prin arhitectura cu creneluri, prin clădirile arse de soare şi uniform colorate. Un oraş trandafiriu sau ocru, după cât de talentaţi sunteţi în distingerea culorilor. Piaţa centrală Jmal el Fnaa e spectaculoasă, vie, imensă şi nu doarme niciodată. Grădinile oraşului sunt încântătoare (şi foarte utile la 45 de grade). Pe de altă parte, în afară de cel mai ieftin suc de portocale - 3 DH - restul comercianţilor vor să te fure. Noroc că am ajuns aici ultima dată şi ştiam cam cât valorează fiecare produs. În rest, spectacolul în care o cobra mănâncă o găină sau un hamster ne e genul meu.

9. Tetouan
Încă un oraş găsit din hazard, încă o surpriză plăcută. E, de fapt, reşedinţa de vară a regelui. Un oraş în care am scos pentru prima dată hainele groase (a doua oară a fost la Essaouira). Am nimerit aici cu două zile îaninte de vizita regelui, iar oraşul colcăia de poliţie şi armată. Tetouan e un nod important pentru cine vrea să meargă la mare, la Tanger sau la Chefchaouen.

10. Casablanca
Am ajuns aici în gara secundară, Casa Port, iar oraşul ne-a întâmpinat cu un miros abject de peşte şi excremente - şi nu ştiu care era mai rău. În zona medinei, gunoaiele sunt omniprezente. Contrastul dintre cartierele sărace şi cele bogate e cel mai evident aici. Pe drumul care duce la grandioasa moschee Hassan II (a doua ca mărime din lume, după cea de la Mecca), există locuri în care oamenii trăiesc sub limita sărăciei. Impresia asupra oraşului mi-a fost spălată de centrul modern, cu turnurile lui gemene, precum şi de copioasa - şi piperata - cină de la Rick's Caffe, care reproduce localul din filmul Casablanca. Apropo, filmul s-a filmat în totalitate în America.

Scriu deja de prea multe ore şi ar trebui să mă opresc. Voi mai scrie despre curiozităţile Marocului, despre oamenii pe care i-am întâlnit şi vă arăt o galerie cu poze cu pisici. Dacă aveţi curiozităţi, puneţi întrebări, ca să ştiu să scriu despre.

Souveniruri

Michael

2009-08-01T17:11:00.005+03:00

Michael Jackson e din nou no. 1 în topuri, iar eu am făcut o mică obsesie pentru muzica lui. Prin urmare, am iniţiat un grup care să danseze pe Beat It. (Poate pe viitor pun şi înregistrarea flash mob-ului pe care l-am făcut cu colegii.) Şi pentru prima dată am studiat fiecare mişcare, am ascultat fiecare beat şi mi-am dat seama că e extrem de greu. Respectul pentru artistul - mai ales dansatorul - Michael mi-a crescut de zeci de ori.

Cine poate face 10% din ce a făcut Michael în concertul de la Bucureşti din 1992 e tare:

Apropo, pălăria pe care a aruncat-o la final a făcut obiectul unei ştiri acum o lună. Era despre intenţiile persoanei care a prins-o. S-o păstreze, s-o vândă etc.

De asemenea, am realizat că singurele melodii pe care le aveam în casă de la Michael erau pe o casetă cu Dangerous. Cu toate astea, îi cunosc muzica mult mai bine decât pe a altora. Probabil şi asta ţine de a fi the King of Pop. Or the King of Music altogether.

Bruno

2009-08-01T16:53:00.002+03:00

Am mers din greşeală, în avanpremiera, pe 24 iulie, la Bruno. Aveam de ales între Bruno şi Harry Potter, iar dacă aş fi mers singură, l-aş fi ales pe Harry Potter. Oricum, am luat bilete şi s-a proiectat filmul pentru 6 persoane. Ca în ultimii ani de viaţă a cinematografelor din oraşele mici.

Pe scurt, filmul ăsta se poate rezuma (şi aici parafrazez ce am citit pe undeva): nu vă duceţi să-l vedeţi dacă v-ar deranja imaginea unui penis făcând flip-flop-uri.

Prostia omenească mi se pare dusă la extrem în ceea ce-i priveşte pe subiecţii naivi ai lui Bruno. De exemplu, Paula Abdul stă pe un scaun făcut dintr-un mexican, unii părinţi şi-ar lăsa copilul să facă orice (de exemplu, i-ar lăsa să pozeze cu albine roind în jurul lor) doar pentru a lua job-ul... Din partea realizatorului - parcă prea multe scârboşenii facile, non-necesare construirii mesajului filmului. Faza de supremă izbândă - lupta şi iubirea homosexuală în ring, în faţa unor homofobi feroce.

O singură întrebare mă frământă legat de filmul ăsta: Bono, Sting şi Elton John au fost complici? Sper că nu s-ar lăsa păcăliţi să cânte despre anal bleaching, totuşi...

Nu v-aş recomanda să vedeţi acest film împreună cu părinţii ori familia, nici cu colegii şi şeful.

Întrebări existenţiale

2009-07-23T20:46:00.002+03:00

De ce se dau două paie la suc, cocktailuri etc?

De ce se conduce în Anglia pe stânga?

Ce naiba e cu titlul "Fără sâni nu există paradis?". De fiecare dată când butonez şi trec peste canalul ce difuzează creaţia cu titlu intrigant am nevoie de câteva secunde ca să-mi revin din uimire.

Cei care ne asfaltează drumurile în Cluj sun cretini sau idioţi? După ce au săpat ca să îngroape nişte cabluri, au venit şi au pus plombe numai pe ce au stricat, fără să le pese că la 10 cm era ditamai groapa Marianelor. Cred că le-a zis şeful să nu astupe unde nu le fierbe oala.

Cum ajunge lumea la mine

2009-06-30T21:06:00.002+03:00

Pentru a nush câtea oară, îmi place Google Analytics. Una dintre cele mai interesante activităţi rămâne descifrarea cuvintelor cheie care mi-au adus vizitatori. Săptămâna asta am două dintre cele mai ciudate ever:
- reconstituirea fetei lovita de tren
- taiere penisuri.

WTF!?

Adunate

2009-06-27T18:25:00.005+03:00

#1
Din seria "Unde nu mai mănânc", am trecut pe listă un loc odată fruntaş printre preferinţele mele referitoare la Iulius Mall - Mika, fast food cu specific evreiesc. Am avut două săptămâni când nu-mi doream să mănânc altceva decât clătitele lor cu carne de vită. Până la un moment dat, când clătitele au fost reci şi nu le-am putut mânca. Peste ceva timp am decis să le mai dau o şansă. Aşa că, într-o zi, am cerut din nou clătite, cu specificarea "le vreau doar dacă sunt calde". Mi s-a răspuns cu inocenţă "Ăăă...dacă le încălzim, o să fie calde". Şi s-au pus pe încălzit. Între timp, mi-a tras cu ochiul un castel de gofre. Cică erau "clătite americane". Bun, îmi comand şi din astea. Primesc clătite reîncălzite într-un minut, plătesc şi îmi aştept clătitele celelalte, ca să mă alătur grupului cu care eram. Doar că se fac 5 minute de aşteptat în picioare şi nimeni nu mă mai bagă în seamă. Încerc să nu mă strâmb la unison cu sentimentele mele. Peste alte 2 minute apare un castel de clătite. Unul din cei 4 vânzători care îşi împart spaţiul de 3 metri liniari îl pune pe tejghea. Eu, pe cale să-mi treacă supărarea, zic: "A, mi-aţi adus clătitele!". La care altul: "Nu, sunt pentru altcineva". OK, deja mi se părea că n-am cu cine să fiu politicoasă. Prin urmare, întreb exasperată: "Totuşi, cât durează?". "5 minute", sec, fără explicaţii, fără scuze, fără vreo expresie care să spună "OK, we fucked up, ne pare rău, chiar ne pasă", că poate m-aş fi înmuiat. Totuşi, stăteam acolo de 7-8 minute, ceea ce e aberant pentru un fast food. În mod firesc, le spun "Nu mi-aţi spus că durează aşa de mult. Probabil că n-aş fi comandat sau măcar m-aş fi dus să stau jos". Vezi să-i pese cuiva! Politica struţului în continuare. Mă gândeam ce diferenţă imensă între ospitalitatea acelui loc la deschidere - când primeai salată, pită, mostre de falafel şi gumă de mestecat gratis! Culmea e că patronul e foarte customer focused, foarte atent, foarte bun vânzător. Îşi recunoaşte clienţii repetaţi, vorbeşte cu ei, le mulţumeşte etc. Ei, păcat, el nu era acolo. Mă gândeam că dacă ar fi fost de faţă, ar fi încercat să mă împace cu ceva în compensaţie. Dar nu era, şi gata. Într-un final, după 15 minute de stat în picioare, mi-am primit clătitele. Fără vreun cuvânt, darmite cu scuze sau compensaţii. Nici eu nu m-am mai obosit să le dau lecţii de cutomer care. 15 minute e perioada de aşteptare la restaurant, nu la fast food! Pe când am ajuns la masă, ceilalţi aproape terminaseră. Clătitele cu carne de vită au fost calde, dar întărite (or fi fost din aceeaşi zi?), iar clătitele americane au fost clidoase. Acum m-am lecuit definitiv.

#2
M-am trezit într-o dimineaţă în chinuri groaznice: mă durea spatele cum n-am crezut vreodată că e posibil. În zona omoplaţilor eram pur şi simplu blocată. Nu puteam să mă întorc pe o dungă sau să mă ridic din pat. Şi, mai presus de toate, era şocul: "Ce naiba mi s-a întâmplat?!". După urlete, 30 de minute de masaj şi creme pentru sportivi şi bătrâni, am pornit spre birou pe cale să izbucnesc în plâns în orice clipă. A urmat o zi în care le spuneam oamenilor să se aproprie şi să-mi vorbească din partea dreaptă. Principalul suspect era dormitul fără pernă. Doar că fac chestia asta de multă vreme şi n-am avut niciodată probleme. Durerea a persistat şi a doua zi, dar de data asta măcar eram obişnuită. Între timp, mi s-a prezentat o ipoteză foarte interesantă: poate că nu lipsa pernei e de vină, ci aerul condiţionat care îmi bate neîncetat în spate. O ipoteză împărtăşită de multă lume, de altfel. S-ar părea că aerul condiţionat îţi găseşte locul cel mai sensibil şi acolo te atacă...Până la urmă am scăpat în cea de-a treia zi, după ce între timp am contracarat aerul condiţionat cu un calorifer şi am dormit şi pe pernă.

#3
De ce li se mai cere în zi de azi studenţilor să-şi lege lucrările de licenţă în coperte comuniste, cu scris auriu sau argintiu? Spirala simplă ce are? Dacă prima variantă costă 25 de lei, a doua e de 5 ori mai ieftină. Lucările alea sunt răsfoite maxim 10 minute de către profesori în timpul susţinerii licenţei şi apoi depozitate undeva. De exemplu, la budă (da, da, caz real!). Deci, din nou, de ce se menţine ritualul ăla tâmpit?

#4
A murit Michael Jackson. Ţin minte că am postat un comentariu când a împlinit 50 de ani. Deci nu demult. Îmi menţin convingerea că a fost cel mai mare artist al secolului şi că e păcat că i s-a stricat de tot capul. Din punct de vedere muzical, Michael era mort de mulţi ani...să fie vreo 10? Ca în cazul lui Elvis sau al lui Marilyn, moartea neaşteptată va spori legenda. Iar muzica lui va continua să influenţeze tot ce înseamnă pop şi derivate de acum încolo.

#5
Sunt absolut fascinată de Amazing Race (se difuzează pe AXN). Aş da foarte multe să pot participa la un astfel de concurs. Şi ca exerciţiu de imaginaţie, îmi place să mă gândesc pe cine aş lua cu mine dacă echipele sunt de 2, 3 sau 4... Şi pe cine n-aş lua.

#6
Am văzut ieri Transformers 2 şi mi-a plăcut. Deşi nu ştiam ce-i cu filmul ăsta. Am notat efectele speciale, faptul că fata din rolul principal (Megan Fox, cică e noul star FHM) seamănă leit cu Oana Zăvoranu şi că eroii filmului sunt nişte oameni foarte norocoşi (ca de altfel toţi eroii filmelor de acţiune): de exemplu, stăteau la baza piramidelor care erau dărâmate şi nu i-a atins nicio pietricică. În rest, filmul mi s-a părut o combinaţie între Lord of the Rings, Harry Potter, Ice Age şi Terminator. Ca să nu mai zic de Matrix.

Katalin Varga

2009-06-15T19:44:00.002+03:00

Mi-a plăcut enorm filmul ăsta. Am văzut doar 3 la TIFF, dar bine că măcar unul e memorabil.

E un film care anunţă din start un final tragic, un film care te încordează cu fiecare cadru şi cu fiecare secundă de aşteptare. Un film despre răzbunare, într-un spaţiu atemporal, aproape mitic, după cum spunea regizorul. Un film impresionant tocmai prin povestea regizorului său: un englez corporatist scrie un scenariu şi regizează un film în care personajele vorbesc maghiară şi română, două limbi pe care nu le înţelege.

Cum găsii TIFF-ul la start

2009-06-02T20:04:00.005+03:00

A început TIFF-ul şi, în calitate de fan ce mă aflu, mă bucur de acest eveniment. Păcat că-l găsesc prost gândit pe alocuri. De exemplu, eu şi alţi oameni ai muncii am dori să putem vedea filme din competiţie după ce ieşim de la birou. Ce păcat că filmele sunt puse la Victoria, unde ai umplut sala din 2 timpi şi 3 mişcări. Dacă tot e Cinema City partener, de ce au băgat acolo doar filme de umplutură? Colac peste pupăză, am doar un film la bord după 5 zile de festival...

Ei şi dacă aş putea trăi cu programul, este un fapt ce ţine de TIFF şi mi se pare penibil. Mai exact, următoarea invitaţie pe care am primit-o pe mail:

Miercuri, 3 iunie a.c., ora 17:00, TIFF a programat la Iulius Mall vernisajul expozitiei foto "Autostrada Transilvania". Expozitia isi propune sa aduca in fata iubitorilor de fotografie imagini inedite din activitatea desfasurata in derularea mult controversatului proiect de infrastructura. Expozitia este realizata de studentii sectiei "Foto-Video-Procesare computerizata a Imaginii" din cadrul Universitatii de Arte si Design Cluj iar vernisajul se va bucura de prezenta doamnei Elena Basescu.

Invitaţia e semnată de Renate Rozenberg. Comunicatul e scris în stil TIFF şi l-am primit printre multe comunicate venite de la echipa TIFF. De la senderul anterior amintit am început să primesc mail-uri, culmea, tot în preajma TIFF-ului. Deci e normal să le asociez. Să-mi explice şi mie cineva, TIFF o promovează pe dominiţa aia sau cineva doar se foloseşte de TIFF pentru asta?

Post vot

2009-05-17T00:51:00.003+03:00

România mulţumeşte românilor din Republica Moldova, Spania, Portugalia, Irlanda şi Cipru şi Serbiei (singurii vecini cu care avem relaţii de bună vecinătate. Apropo, chiar niciun punct de leac, niciodată de la Bulgaria şi Ungaria?). Iar dpdv al PR-ulului, am luat 6 puncte de la Macedonia, pentru că Elena a fost prezentată pe jumătate macedoneancă, şi am stors 2 puncte de la turci, (singurii) care ştiu să aprecieze fetele din Balcani. Ei şi azerii.

Locul 19 pentru România - foarte slab. Probabil am fi fost mai sus în sistemul vechi de notare.

Cu ocazia acestui Eurovision am învăţat că sunt mult mai mulţi republicani moldoveni decât români în Portugalia. Cam de 6 ori. Bine că n-am terminat noi penultimii şi ei ultimii, cum eram la mijlocul clasamentului. Ne-am scos reciproc cu cele 12 puncte.

Cât despre câştigători, astfel de piese mă fac să nu mă mai uit la Eurovision. Probabil Norvegia a fost singura ţară care s-a oferit să găzduiască showul la anul şi de-aia au fost votaţi. Tot din acest motiv a câştigat şi Estonia acum câţiva ani.

Ce diferenţă faţă de cântecul norvegian din 1995! Singurul lucru în comun sunt viorile.

Aşadar, rezultat final:
1. Norvegia
2. Islanda
3. Azerbaidjan

Eurovision live comments

2009-05-16T22:41:00.017+03:00

Dima Bilan în deschidere. Părul lung, trashy, interpretare şi show bun. Favoritul meu de anul trecut.

1. Lituania - not bad. Voi reţine pianul şi pălăria.
2. Israel - cântec politic, pacifist, în arabă şi ebraică. Printre favoritele juriului. S-a auzit mai bine decât în semifinală.
3. Franţa - au adus-o pe Patricia Kass ca să le spele ruşinea că de câţiva ani sunt pe ultimele locuri. N-am văzut-o live pe Patricia Kass de un secol. Versuri superbe.
4. Suedia. Voi reţine o tanti blondă cu muşchi şi corset, care cântă operă în franceză zâmbind când scoate înaltele.
5. Croaţia. Un băiat care cântă bine şi o fată bună pe lângă om pe scenă. Numai ei ştiu despre ce e vorba în melodia lor...
6. Portugalia. Cântec vesel şi colorat. Voce bună. Începutul seamănă cu Time of My Life, Green Day.
7. Islanda - o zână blondă, cu braţe de brutăreasă. O piesă de votat. Soundul seamnănă cu The Corrs.
8. Grecia - varianta feminină de la Balkan girls. Cu difenţa că piesa Elenei chiar îmi place. Un Tarkan grec cam penibil.
9. Armenia. Două gemene. Una cu voce, aialaltă fără. Ritm specific, dar impresie de ansamblu slabă.
10. Rusia. Probabil versuri emoţionante...Whatever. De efect îmbătrinirea pe ecranul din spate. Interpretare forţată. Tipa aia seamănă cu Elena Băsescu. La fel de urâtă. Totuşi, măcar ştie să cânte cât de cât.
11. Azebaidjan. Piesă dansantă, de votat. Gagica e Miss Eurovision de până acum (aşa a zis Sebi).
12. Bosnia&Herzegovina. Napoleon cântă un cântec potrivit pentru un pub.
13. Moldova. Melodie în română (dar n-am înţeles câteva cuvinte). Dacă n-ar fi juriul, by default, aici s-ar duce cele 12 puncte ale României. Şi poate chiar le-ar merita. Sună bine! Acordurile de refren sunt excelente!
14. Malta. Chiara, again. M-am uitat zilele trecute la evoluţiile ei trecute de la Eurovision. Fără îndoială că e o voce. Şi a evoluat şi din punct de vedere vestimentar! Pe bază de precedent, ar termina în top 10.
15. Estonia. Piesă de show. Pe care n-aş reasculta-o.
16. Danemarca. Am crezut că e Ronan Keating!!!!Şi, să mor dacă am citit site-ul înainte de comentariul precendent, dar unul dintre compozitori e Ronan Keating!!! E pe lista mea de voturi.
17. Germania. O apariţie foarte gay, but that's ok. O piesă swing pe care aş dansa în discotecă.
18. Turcia. Excelentă piesă de dans. Am reţinut-o din semifinale. Versuri uşoare, că doar nu era să citeze din Goethe... Top 5, zic eu.
19. Albania. Piesă medie, voce bună. Dar ce dracu e cu Spiderman pe scenă. Spiderman plus doi clovni la costum?!
20. Norvegia. Mi-a creat diverse disonanţe cognitive. Varianta românească pentru asta ar fi "Frunză verde plop, cură apa-n beci". Vioara e super ok. Dar mi se părea mai normal să cânte un artist popular maghiar or something...
21. Ucraina. OK, poate că a fost show, dar unde e "geniul creativ" al interpretei, când versurile sunt:

Baby
Baby you’re so fine
Be my
Be my Valentine

Mie nu mi-a plăcut deloc.

22. Elena. Mie mi-a plăcut piesa din prima şi sper să fie în top 5. Geopolitic şi realist vorbind...top 10, maybe? Live-ul a fost mai bun în semifinală. Oricum, o piesă excelentă pentru radio şi discotecă.
23. UK. Parcă a fost imnul SUA. OK, tipa poate să cânte. Dar piesa? Imnul SUA e mult mai bun.
24. Finlanda. Am impresia că am auzit 100 de piese din astea la radio şi pe MTV din 1990 încoace. Un succes de radio, fără îndoială. Şi în top 10 anul ăsta.
25. Spania. Cântec care putea la fel de bine să vină din Turcia.

Deci...? Pronosticul meu/preferinţele mele: Turcia, Danemarca, România, Moldova, Suedia, Islanda, Portugalia, Israel, Azerbaidjan, Finlanda. Dar Mama Rusia va fi şi ea sus. Şi nici ex-Iugoslavia nu poate lipsi. Iar Chiara e o alintată a acestui concurs...

Următorul post e cu adevăratul clasament.

Zile de sărbătoare naţională

2009-05-06T23:20:00.002+03:00

Ăsta e un subiect pe care l-am scris în mintea mea de multe ori. Iată că acum e pe bune.

Cred că toată lumea ştie că românii au cele mai puţine (sau pen-cele mai puţine) zile libere pe an din Europa. Şi toţi au auzit comparaţia cu Franţa. Părerea mea e că, da, avem prea puţine zile libere şi că francezii fac bine ce fac. Îmi amintesc că m-am bucurat să nu merg la cursuri în anumite jours feries (mi-e lene să pun accentele). De ce au francezii atâtea zile libere? Păi pentru că sărbătoresc marile momente ale naţiei, gen armistiţiul din primul război mondial, Ziua Victoriei, debarcarea din Normandia etc., etc., ca să nu vorbim de 14 Iulie. Oricum, a se remarca multitudinea de evenimente laice. Franţa este o ţară laică, prin Constituţie. Şi aici nu pot să nu remarc că noi sărbătorim zilele speciale ale religiei majoritare. Ştiu că sunt ipocrită că mă bucur să fiu liberă de a doua zi de Paşti şi de Rusalii, dar nu mă simt reprezentată de aceste sărbători (Crăciunul nu-l pun la socoteală, pentru că îmi place atmosfera, îmi plac cadourile şi cântecele şi nu sunt sufocată de semnificaţiile religioase în acea perioadă ).

De fapt, mi se pare penibil că sărbătorim un singur moment semnificativ pentru tot neamul - 1 Decembrie. Să însemne asta că suntem un popor fără evenimente remarcabile? Păi... cam aşa ar reieşi. Şi totuşi, cred că ne putem uita în istorie şi mândri cu câteva zile. De pildă, cred că momentul 24 ianuarie 1859 e remarcabil. Pentru prima dată românii au fost extrem de isteţi şi au ales unul şi acelaşi domn, pentru că nu li s-a specificat că trebuie să fie două persoane diferite. Sau, tot remarcabile - zilele Revoluţiei din 1989. 16, 21, 22 decembrie pot fi oricare ridicate la rang de sărbătoare naţională. Dar nu, noi ne menţinem în tiparul religios!

Poate punem de-o iniţiativă legislativă. Aşa că întrebarea este: aveţi propuneri de sărbători naţionale laice?

Disparate adunate

2009-04-30T17:55:00.002+03:00

Justin şi un tip ce seamănă cu Jamie Foxx, hit de MTV într-o dimineaţă:
"I turn my head to the East [şi se uită spre dreapta]...blabla
Then I turn my head to the West [şi se uită spre stânga]...blabla
Then I turn my head to the North [ei, unde se uită?...în sus!!! Foarte tare, nu?]...blabla"

***

Am avut timp de Paşti să citesc în pace. Am terminat, în sfârşit, Despre eroi şi morminte, pe care n-aş fi citit-o în veci până la capăt, dacă n-aş fi fost încurajată de un prieten. Note to myself: always trust your instincts.

***

Am văzut aseară ceva foarte tare: ceea ce a părut a fi un bilet de ameninţare gen "Nu mai parca aici că nuş ce...", era de fapt un mesaj de genul "Îl rog pe acela care cu nesimţire îmi tot ridică ştergătoarele când parchez pe acest loc pe care nu-l ocupă prin abonament să mă caute la adresa [scara, bloc, apartament, tot!!!], sau la nr. de telefon [...] pentru a rezolva problema. Iar dacă nu-i convine, îl rog să contacteze Poliţia Comunitară".

***

Aş vrea să mă alătur Mişcării contra statului - ştiţi, cea susţinută de Mircea Badea şi respinsă de funcţionarii Primăriei în Bucureşti. Adică să fac sport, pe de o parte, şi să contribui la a-i da jos prin vot democratic pe cei mai idioţi guvernanţi pe care i-am avut vreodată. Asta pentru aberaţia de impozit forfetar (genială transformarea Divertis a piesei "Cry, Cry, Cry" în "Ai, n-ai, dai"), pentru praful în ochi legat de eliminarea salariilor "nesimţite", pentru indolenţa cu care mint şi pentru vina de a fi idioţi.

***

Ruşine, la fel, companiilor aeriene care te atrag cu preţuri avantajoase, care te pun să completezi n formulare online, pentru ca, în final, pe ultima pagină, să-ţi spună că un bilet de 108 euro costă, cu taxe, 268. Din acest punct de vedere, tot respectul pentru Tarom, care îţi dă preţul final imediat după ce ţi-ai definit căutarea.

"Nu ne îngropaţi viitorul"

2009-04-07T18:42:00.002+02:00

Susţin revoluţia (oare ăsta e cuvântul?) din Moldova. Mă gândesc în aceste clipe la prietenii mei moldoveni, întâlniţi în proiecte internaţionale. Ăsta e un moment care te trimite automat cu gândul la 1989 şi la 1990. Admir curajul acelor tineri, dar mă întreb ce şanse au în faţa cenzurii mediatice şi a puterii ruseşti.

Văd la televizor că idiotul de Voronin a dat comunicatul de presă în rusă... Probabil se pregătesc represalii.

Simt că ar fi momentul pentru naţionalism.

Nu sunt mai deştept...

2009-03-15T18:48:00.003+02:00

...decât un copil de clasa a V-a. Aşa era emisiunea. Eu am aflat azi că e posibil să nu fiu mai deşteaptă decât unul de a VI-a. Să vă zic ce şi cum.

Am avut plăcerea să intru în contact cu coordonatorul Concursului Naţional Media Kinder (Media Kinder e un ONG din Cluj, iar concursul a fost unul de cultură generală, atenţie şi creaţie derulat la nivel naţional, în circa 1800 de şcoli din toată România) şi am văzut ce mai sunt întrebaţi elevii din ziua de azi pe baza manualelor pe care le studiază.

Voi ce aţi răspunde la următoarele întrebări?

1. Ce este contratimpul?
a. o măsură muzicală
b. o formulă ritmică
c. o formulă numerică
d. o melodie
e. o pauză muzicală

2. Câte animale cinegetice găsiţi în enumerarea de mai jos (în orginal era un desen): vacă, porc, porc mistreţ, raţă, cocoş, fazan, cerb, zimbru, oaie, iepure, găină?
a. 4
b. 6
c. 7
d. 3
e. 5

3. În care dintre documentele medievale sunt redate evenimentele istorice de mai jos? (grupaţi cifrele şi literele)
1) Răscoala lui Wat Tyler
2) Bătălia de la Posada
3) Acordarea de privilegii cavalerilor teutoni din Ţara Bârsei de către regele Andrei al Ungariei
4) Înţelegerea dintre răsculaţi şi nobili
5) Aşezarea popoarelor slave la Dunăre

A)Cronica lui Jean Froissart
B) Diploma Andreanum
C) Cronica pictată de la Viena
D) Înţelegerea de la Apatiu
E) Cronica lui Nestor

a) A1, B3, C4, D2, E5
b) A5, B4, C3, D1, E2
c) A1, B3, C2, D4, E5
d) A5, B3, C4, D2, E1
e) A1, B5, C4, D2, E3

4. Care dintre seriile de sunete de mai jos are numai semivocale?
a) î, i, a, u
b) ă, o, a, i
c) a, e, i, o
d) î, u, ă, i
e) e, i, o, u

5. Care este lacul glaciar ale cărui ape ating graniţele Germaniei, Elveţiei şi Austriei? (Mai este cunoscut şi sub numele de Konstantz - Constanţa)
a) Lacul Como
b) Lacul Garda
c) Lacul Boden
d) Lacul Geneva
e) Lacul Maggiore

Dacă e prea greu, vă întreb din clasa a V-a:)

Oricum, concursul a fost superb gândit, formularele de test având multe desene, precum şi probe de perspicacitate. De asemenea, un lucru deosebit a fost că se muncea în echipe de 3, echipele fiind formate prin tragere la sorţi (deci nu pe baze de prietenii sau preferinţe ale profesorilor).

Media Kinder, mult succes la ediţia a doua!

Top Romanian Songs

2009-03-15T17:25:00.007+02:00

Într-un mod excepţional, m-a prins duminica după-masa la televizor. Mai exact la ProTv. Şi mai exact la O-la-la. Şi am realizat că habar nu am de o parte a creaţiei muzicale româneşti. Şi că ar trebui. Şi că versurile unor cântece româneşti mai vechi sau mai vechi sunt remarcabile. Am fost încântată că o piesă din concurs a fost „Scrisoare de rămas bun”. N-a ştiut-o concurentul. Mă întreb câţi o ştiu. De aici şi ideea acestui post. Top desschis cu cele mai bune cântece româneşti. Deocamdată le-am pus pe cele cu cele mai bune versuri şi nu le-am clasificat. Propuneri, comentarii?

Pasărea Colibri, Scrisoare de rămas bun
(no video)

Taxi, Luna
(Piesa asta, scrisă de Dan Teodorescu, poetul meu contemporan preferat, e cea cu care aş vrea să-mi deschid nunta când m-oi mărita. La Eurovision, unde am luat 12 puncte de la Macedonia, au cântat în engleză şi a fost mai ciudat. N-am găsit videoclipul în română, dar există o variantă a cântecului în engleză cu clipul original. Mi-ar plăcea să găsesc varianta în română cu videoclip.)

Live, la Eurovision:

Alexandru Andrieş, Cea mai frumoasă zi
(Genial şi nicio vorbă-n plus)

Dan Bittman, Dincolo de nori
(Îşi mai aminteşte cineva înregistrarea asta? Ce vremuri! Şi cât de perfect poate cânta omul ăsta! Şi mai arăta şi ca Mel Gibson! Parcă Holograf n-a adoptat niciodată oficial melodia asta...Păcat. Păcat şi de clasarea pe locul 21.)

Florin Chilian, Zece

Sarmalele reci, Dacă n-ai fi tu
(no video)

Sarmalele reci, Telefonul nu mai sună

Pasărea Colibri, Miruna
(no official video)

Mircea Vintilă, Bricheta lui Fănel

Phoenix, Nunta
(Înregistrarea asta o ştiţi? 100 de puncte dacă recunoaşteţi personajele.)

Filmele lui 2009

2009-02-15T20:31:00.003+02:00

Să vă spun ce am văzut în ultima vreme şi cât mi-au plăcut:

1. Gran Torino - EXCELENT. Clint Eastwood is on fire în ultimii ani, atât ca actor, cât şi ca regizor. De unde şi mirarea mea că n-a prins nicio nominalizare la Oscar anul ăsta.

2. Slumdog Millionaire - EXTRAORDINAR. Un film făcut cu 10 milioane de dolari, care a ras deja nişte Golden Globe-uri şi care e cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimul an. And the Oscar goes to...

3. Changeling - INTERESANT, MORBID, ŞOCANT. În opinia mea, Angelina rămâne o actriţă mediocră. Singura greşeală a lui Clint în acest film e ea. Şocul cel mai mare e că la bază stă un caz real. O poveste care a aşteptat 80 de ani să ajungă pe peliculă.

4. Valkyrie - AŞA ŞI AŞA. Sunet şi imagine impecabile la Odeon (la Polus). Încă nu-mi revin gândindu-mă cât de mişto arată Tom Cruise chiar când poartă un plasture pe un ochi.

5. Revolutionary Road - EXCELENT. Un film bazat pe jocul magistral al lui Kate Winslet şi al lui Leo di Caprio. În acest moment, actriţele mele preferate sunt Kate Winslet şi Cate Blanchett. Abia aştept să văd The Reader şi-i ţin pumnii lui Kate pentru Oscar.

6. The Curious Case of Benjamin Button - BUN, fără să mă impresioneze în mod deosebit. N-am nicio slăbiciune pentru Brad Pitt. Filmul m-a obosit şi am identificat urme de grotesc spre final. Din nou, Cate Blanchett e spectaculoasă.

7. Frost/Nixon - BUN. Performanţe actoriceşti notabile. Mi s-a părut interesant să aflu că Frost, despre ale cărui interviuri ştiam câte ceva, a fost un fel de Dan Negru la vremea lui. Să treci de la "Ciao, Darwin!" la astfel de interviuri nu-i puţin lucru.

8. The Lord of The Rings I&II. IN SFÂRŞIT!!! Drăguţel, ce să zic...Încerc să nu mai visez orci...

Mai vreau să văd anul ăsta:
1. The Reader
2. Doubt
3. The Wrestler
4. Milk.

Ţin să menţionez că e anul în care am văzut cele mai multe filme la cinema pentru o perioadă fără TIFF. Îmi place mai mult la Odeon, pentru că sala nu mă strânge, pentru că e mai bine izolat fonic, pentru că e mult mai aproape de mine şi pentru că preţurile au fost o perioadă la jumătate faţă de Iulius şi mai luai şi un suc în jumătatea respectivă...

Din nou, despre Coşul Verde

2009-02-15T19:58:00.006+02:00

V-am promis că voi mai scrie despre Coşul Verde. Ei bine, mi-ar plăcea să contribui la promovarea acestui magazin, pentru că mi se pare o afacere foarte interesantă.

Între timp s-a lansat şi site-ul www.cosulverde.ro, unde puteţi face comenzi online la domiciliu. În plus, s-a lansat al doilea număr al ziarului de informare ecologică omonim (îl găsiţi şi pe site) şi s-a organizat un eveniment de degustări, pe care, din păcate, l-am ratat. În schimb, mi-am cumpărat de la ei un borcan de dulceaţă de trandafiri - f bună! - şi rămân îndrăgostită de ceaiurile lor.

Pentru cei care n-aţi trecut niciodată pe la Coşul Verde, postez nişte poze, ca să aveţi o idee despre cum arată înăuntru. Mie una mi se pare extrem de cochet. Enjoy!

Unde nu mai mănânc

2009-02-15T19:08:00.001+02:00

1. La AMIGOS. Deşi am recomandat restaurantul la un moment dat pe acest blog, mi-am schimbat părerea. Îmi plăcea la Amigos o ospătăriţă mereu atentă şi amabilă. O fată care chiar merita bacşiş. Numai că ultima dată când am fost acolo, ea nu era. Şi ne-a servit o tută. Am mers acolo în timpul Campionatului Mondial de Handbal Feminin, ştiind că putem vedea meciuri. Era meciul decisiv cu Norvegia, în urma căruia puteam să ne calificăm în finală. Aveam masa rezervată pentru ziua unui prieten, am ajuns acolo la ora începerii meciului şi, surpriză, televizorul mergea fără sonor. Am cerut să-l dea pe un volum decent, ca să putem auzi comentariul. Tuta - care aproape ne-a ignorat încă de la intrare, nu ne-a adus suficiente meniuri etc. - zice că nu poate, că-i deranjează pe ceilalţi clienţi. Eu îi zic că la meciurile de fotbal permit ascultarea comentariilor, deci ar fi logic să o permit şi acum, mai ales că eram acolo doar noi (vreo 8) şi 3 studenţi. Tuta îmi răspunde că cei 3 vor să asculte muzică. Apropo, ăia 3 vorbeau de-ale lor şi nu ascultau nimic din ce era în jur. Prin urmare, îi propun să îi întrebe dacă îi deranjează, iar dacă răspunsul e “nu”, să dea pe sonor. La care tuta îmi răspunde “Întreabă-I tu!” şi-mi întoarce spatele. Moment în care eu am spus că nu support să fiu tratată aşa şi plec să găsesc un local cu sonor. Peste drum, la La Dolce Vita, îi expun patronului dorinţa mea şi, în 10 secunde, toate televizoarele erau pe handball, cu sonor. I-am zis că revin cu prietenii mei. Din păcate, vreo 3 din trupă n-au mai vrut să plece de la Amigos, pentru că apucaseră să comande un suc sau o bere. Aşa că am plecat eu şi i-am rămas datoare cu scuze unui patron orientat spre client.

2. La ŞEPCILE ROŞII. În legătură cu localul lui U am recidivat. Am mai fost nemulţumită odată şi, totuşi, am revenit. N-ar fi trebuit. Prima dată, am comandat o pizza calzone închisă şi mi-au pus doar codiţe de ciuperci, au adus comanda după 50 de minute, deşi le-am zis că trebuie să plec într-o oră…în fine. A doua oară, semnele prevestitoare veneau pe rând. În primul rând, nu erau şerveţele de hârtie pe masă şi nici nu ne-au fost aduse odată cu comanda. Am fost nevoite (eram 4) să ne autoservim de pe o altă masă. Apoi, bruschetele cu somon au fost excesiv de sărate, iar puiul teriaky – excesiv de condimentat cu ghimbir. Lucrul cu adevărat enervant a fost la nota de plată. Doar două dintre noi am avut bani ficşi (şi era clar că, după cum merseseră lucrurile nu era cazul să lăsăm bacşiş), iar celelalte aveau bacnote de 50 şi 100. Nota totală era 58. O chemăm pe tuta care ne-a servit şi o întrebăm dacă nu ne poate schimba banii în ceva mai mărunt. Ne zice că nu şi pleacă. Iminenţa s-a produs. Îi punem milionul în meniu şi aşteptăm restul. Vine tuta şi ne reaminteşte că n-are rest. Noi îi spunem că restul e treaba ei. Ea zice că nu e. Noi ridicăm sprâncenele, tuta îşi bagă cu nerv coada între picioare şi zice că merge să-şi întrebe colegii. Revine după un minut, exact cum anticipam, cu rest de 40. Eram déjà hotărâte să nu dăm bacşiş, deci îmi era pe vârful limbii să cer cei 2 lei. Atâta doar că tuta mă surprinde cu o cerere siderantă: “N-aveţi să-mi daţi 2 lei?”. Îi spun ca unui străin care nu pricepe limba sau ca unui şcolar care nu face difernţa între descăzut şi scăzător că ea trebuie să ne dea 2 lei, nu noi. Se mai uită o dată la notă şi ne întreabă dacă n-aveam să-I dăm 8. N-aveam. Prin urmare, exasperată, zice “Asta este, n-am, vă rămân datoare. Sai, dacă vreţi, mergeţi să schimbaţi prin apropiere”. Odacitatea era déjà enervantă. Prin urmare, hotărâte, i-am zis, “Nu, nu, nu. Trebuie să ne daţi rest. Nu e treaba noastră să schimbăm banii”. Prin urmare, tuta merge cu jalba-n proţap la barman. Care barman găseşte soluţia: să meargă un coleg să schimbe banii la o casă de schimb valutar din apropiere. Sarcină ce a fost îndeplinită într-un minut. Prin urmare, vine tuta cu 42 de lei la noi şi zice: “Oricum, dacă eraţi drăguţe, puteaţi să-mi daţi 2 lei, că am văzut că aveaţi bani mărunţi (?!) şi să vă înţelegeţi voi după”. La care îi spun: “Drăguţă trebuie să fii tu. Mulţumim, la revedere”.

Frânturi dintr-o zi proastă

2009-02-04T21:54:00.003+02:00

...sau frânturi proaste dintr-o zi?

1. aproape urlat la vecină în pijama să nu-şi mai parcheze maşina în diagonală, în spatele maşinii mele, deja prinsă între două maşini şi un perete
2. amânat micul dejun până la 11. din nou.
3. sărit pauza de masă
4. venit acasă cu autobuzul. din nou.
5. folosit memory stick proprietate boyfriend. stricat stick fără nicio explicaţie. boyfriendul se abţine din a acuza deschis utilizare improprie. musca e tot pe căciulă.
6. lipsa stick împiedică terminare muncă adusă de la birou.
7. eşec în a găsi stickul propriu folosit înainte de a pune stăpânire pe al prietenului
8. găsit 20 bonuri de masă expirate în 31 dec 2008
9. pierdut buletin la moment trecut neidentificat
10. imposibilitate de a folosi desktop computer decedat de 2 săptămâni

New Year's Resolution

2009-01-11T23:07:00.000+02:00

I will write on this blog at least twice a month. No matter what.

Câte trupe?

2008-12-07T23:13:00.003+02:00

Filmul cu Despot şi o fătucă, postat nu demult şi pe acest blog, face carieră.

De exemplu, ieri la Megastar, Andreea Raicu l-a întrebat pe Adi Despot câte trupe au rămas în concurs...Şi da, erau tot 3!

Azi am văzut două continuări. Prima, o parodie cu Ovidiu Uscat, iar a doua, cu Despot însuşi, pentru o cauză nobilă. Nu sunt sigură de cronologie, dar parodia pare a fi inspirat remake-ul. Excelent!

Parodia

Remake-ul

Victorie!

2008-12-07T22:48:00.006+02:00

În ciuda tuturor obstacolelor - gen faulturi grosolane nesancţionate, apărări în semicerc nepedepsite ale adversarilor, fluierat de joc pasiv la noi după 20 de secunde de atac - fetele noastre au învins. A fost absolut minunat! Trebuie să remarc şi inteligenţa antrenorului, care a văzut că unele titulare nu erau în formă şi a dat credit rezervelor (remarcabile au fost Paula şi Florina). Remarc şi calmul cu care vorbeşte Radu Voinea, spre deosebire de Tadici (asta fără a-i nega celui din urmă meritele). Cred, totuşi, că e reconfortant să ai un antrenor care îşi păstrează măsura (în ton, în gesticulaţie) în momente grele.

Postez nişte poze recente de la Trofeul Carpaţi. Aştept semifinala, iar pentru meciurile următoare sper ca unele jucătoare care au fost sub aşteptări azi să-şi revină. Oricum, e foarte bine că avem jucătoare capabile să întoarcă prin eforturi individuale soarta unui meci. Azi a fost cazul Narcisei Lecuşan. Mă-nclin.

Comentarii live

2008-12-07T22:21:00.003+02:00

E cel mai tare meci pe care îl văd în ultimii ani...
Avem parte de arbitri idioţi (ţara lor e 0 în handbal, deci de unde să te aştepţi la competenţă?!)
Super insipirata Paula Rădulescu (Ungureanu) s-a accidentat grav. Ea e portarul cu care am revenit în joc de la deficitul de 4 goluri. Acuma e minutul 49, avem 2 goluri, dar şi inferioritate. Clujeanca Bârsan joacă bine, iar Narcisa Lecuşan e GENIALĂ.
Îmi pare rău dacă aţi ratat acest meci.

Handball NOW

2008-12-07T21:52:00.003+02:00

În 5 minute, dacă daţi pe TVR2, puteţi vedea repriza a 2a a celui mai dramatic meci al naţionalei de handbal feminin de la finala mică pierdută cu Germania la mondiale. Pentru ce ne luptăm? Practic, pentru a ne permite luxul de a pierde cu Norvegia, campioana olimpică, în faza a doua a grupelor şi să ajungem în semifinală.

Nu mai e nevoie să spun încă o dată cât de mult iubesc echipa naţională de handbal feminin, nu?

PS: Carmen a fost genială în primele 20 de minute. Avem nevoie de luciditate în partea a doua. Şi avem nevoie să nu ne bazăm doar pe Carmen...

Coşul Verde

2008-12-07T20:46:00.003+02:00

Salut cu bucurie şi admiraţie deschiderea primului magazin de produse ecologice din Cluj-Napoca, Coşul Verde. Iniţiativa aparţine unui grup de 4 persoane, dintre care 2 îmi sunt prieteni buni, şi sper să fie una de mare succes.

Mă bucur că există Coşul Verde, pentru că, pe lângă faptul că acum am de unde să-mi cumpăr produse sănătoase, atent selecţionate (alimente, cosmetice), proprietarii magazinului reuşesc să facă şi educaţie publicului larg. Citind ziarul lor promoţional distribuit gratuit am aflat foarte multe lucruri. De exemplu, cum să trăiesc mai ecologic şi cum să selectez produsele ecologice.

Pe de altă parte, pot depune mărturie cu privire la calitatea produselor, pentru că am gustat deja dulciurile (jeleuri, ciocolată) şi ceaiurile. Abia aştept să-mi cumpăr paste ecologice, legume şi dulceţuri. Şi, evident, cosmetice. Dacă mi-ar plăcea brânzeturile, cu siguranţă nu le-aş rata nici pe astea, că aş avea de unde alege (23 de sortimente!). Recomand magazinul şi mămicilor, întrucât mâncarea ecologică pentru bebeluşi e o altă secţiune bine reprezentată.

Dacă vreţi să vedeţi ce are de oferit magazinul, adresa este str. Sextil Puşcariu, nr. 1-3 (la un pas de Casa Matei şi la 2 de Hotel Fullton). De asemenea, în perioada 4-12 decembrie îi găsiţi pe reprezentanţii magazinului cu un stand la Târgul Cadourilor de la Expo Transilvania.

De citit

2008-12-04T21:21:00.003+02:00

Din rutina mea mediatică fac parte Mircea Badea şi Jay Leno. Şi zappingul între buletinele de ştiri. Mă străduiesc să-mi refac o rutină într-ale cititului. Am aflat de la Radu că Mircea Badea are blog. Wonderful! Îl pun pe blogroll. Enjoy!

Despot şi o fătucă

2008-12-04T20:57:00.003+02:00

Morale:
1. Rujul ajută, dar îţi trebuie musai un neuron.
2. Despot e un om raţional, nu te înjură până nu s-a asigurat că eşti incredibil de imbecil.
3. Prostia pură filmată va ajunge pe YouTube. Nu există loialitate colegială care să se opună.
4. Nu mai bea, fato!
5....? Ziceţi şi voi...

Why America is the most fabulous country in the world

2008-11-05T15:13:00.005+02:00

Many times, foreign friends of mine have criticized me about only writing in Romanian. Well, it seems like I finally have a subject to write about in English. The name is Obama whose being elected is probably the most significant moment in the US history I have witnessed during my life so far. Yes, they could, and I'd call it a landslide. I did believe it, but the reality is better than the projections.

Barack Obama is first and foremost a symbol. He is also a promise and I hope he will deliver. But I'd like to focus on the symbol. Barack Obama is the impersonation of change and the symbol of the greatness of the United States of America. Nowhere else in the world could a person with his ethnic background be elected president. Can you imagine the president of France being a black person with a French white mother and a black father/family still living in Africa? Can you imagine that for Germany? Or for any other country in the world? Can you predict how much time is needed for that to happen? Well, these kinds of things are only possible in America. Obama is the epiphany of the American dream.

The demographic data of his electorate shows that he is the president of a united America, just as he was depicting it in 2004. Race was not an issue in this race, in the sense that it didn't hurt him, on the contrary. Obama was voted by 95% of African-Americans, and by 43% of the white, the latter being a higher score than most democrat candidates achieve in presidential elections. Obama is the delegate of the young and new America, being voted by two thirds of people under the age of 30. Actually, Obama only lost by 6% to McCain in the over 65 segment of the population, taking or tying all the other categories. He is a new president for a new world. To me, he brings as much hope as Mandela and Gandhi, not only to America, but to the world. The amount of optimism is tremendous, and America's image in the world has changed instantly, I guess. The world salutes this victory and expects changes in the geopolitics through Obama's mere presence.

So what does this say about the racial issue in America? The tune of discrimination will surely subside given this powerful counterexample. Who will dare to say that blacks are still discriminated against if the president himself is black? Well, unfortunately I still expect to see paradoxes. And if a sparrow doesn't make a summer, I'm not sure that Obama can bring an end to racial tensions. But surely he has the best chances to do it. And what a role model he is for the people of the world!

And what about the victory speech? Simply marvelous! A speech to be studied alongside The Gettysburg Address that it quotes. Obama was as graceful in victory as McCain was in defeat (got to give at least that to the Republican candidate). The example of the 106-year-old woman summarized perfectly the long way the already evolved democracy in America has been through. It doesn't get better than that in the rhetoric and public speaking.

What's next? A time of great expectations and great challenges. Obama starts with the energy of a leader elected through a democratic revolution. And in this moment, the world in Obama trusts (well, it's more logical than to put your trust in God, anyway). Hopefully this black velvet revolution combined with over 200 years of experience in democracy will bring the change we want to see in the world…

Change's up

2008-11-02T18:22:00.002+02:00

Mai sunt două zile până la un moment istoric.

Prima dată am auzit de Obama acum 2 ani, de la prietena mea Simona, care locuia în Chicago, si care mi-a scris foarte încântată că a fost la lansarea de carte a lui Barack Obama şi că a primit un autograf. Am întrebat ca orice român "cine dracu e Barack Obama"? Ce fel de actor de la Hollywood e şi ăsta, dacă n-am auzit de el... Şi m-a pus fata la curent, iar în scurt timp toată lumea a aflat de el. Un om care chiar personifică termenul de schimbare, atât de demonetizat de folosirea lui, în orice alegeri, de opoziţie. Un om care îl transformă pe Martin Luther King în profet. Căci el, în anii 60 spunea că în 40 de ani s-ar putea ca SUA să aibă un preşedinte negru. So, America, go VOTE!

My Google experience

2008-11-02T17:15:00.011+02:00

Unii dintre voi sunt, probabil, familiarizaţi cu termenul angajator preferat (employer of choice). E vorba de acea companie pentru care ţi-ai dori cel mai mult să lucrezi, care îţi oferă cele mai bune condiţii, cu care te-ai potrivi cel mai bine. Eu, după doi ani la o mică firmă românească, am decis că nu voi mai lucra decât pe cont propriu, ca freelancer, sau în multinaţionale (poate şi la unele SA-uri). Vorba unui tip: “Patronii cu firme să se abţină”. Din punctul meu de vedere, s-a sfârşit cu rahaturile îndurate de la patron/manager, în fond, de la oricine. În acest context, mi-am zis că angajatorul meu preferat în România e P&G, iar în lume, Google. P&G pare de domeniul tangibilului, pe când Google era un vis abstract. Citeam articole despre mediul de lucru la Google şi nu reuşeam decât să mă simt şi mai nasol, prin comparaţie cu realitatea pe care o trăiam.

Coelho might be right…

Doar că într-o zi am primit un mail de la Marta, un recruiter de la Google. Cum că Google e în căutare de “top talents in Eastern Europe” şi că my name “came up”, datorită unor discuţii de networking. Şi că să trimit un CV şi să le spun când sunt disponibilă pentru un interviu telefonic. Am fost surexcitată toată săptămâna. Mi-am refăcut CV-ul pentru a arăta cam ce am făcut până acum în viaţă (varianta pentru patronii români era tăiată la jumătate, ca să nu sperie lumea) şi mi-am exprimat disponibilitatea pentru dialog. M-au sunat în aceeaşi zi şi am avut o discuţie extrem de plăcută. Un lucru care m-a şocat şi m-a bucurat în acelaşi timp a fost că i-a interesat ce note am avut la şcoală. Şi, frate, chiar am avut cu ce să mă laud! Le-am explicat că raportarea la nota 10 devine din ce în ce mai irelevantă, mai ales în ceea ce priveşte nota de licenţă, prin urmare, am vorbit despre notele din timpul anului şi despre a câtea am terminat facultăţile. După care am discutat despre activităţi extracurriculare, relaţii cu clienţii, motivul demisiei, motivaţia de a lucra la Google şi nivelul meu de franceză. Căci am uitat să spun că jobul pentru care recrutau era account manager AdWords pentru ţările vorbitoare de limba franceză. Primul interviu a fost foarte relaxant, amical şi s-a încheiat cu calificarea în turul următor.

Turul următor a însemnat un interviu cu Emma, un recruiter foarte profesionist (mi-a dovedit-o prin modul în care s-a ocupat de mine pe parcurs) din Dublin. Lucrurile au decurs cam în acelaşi mod. Turul următor a fost un test online de proficiency în franceză, care a fost mai greu decât DALF-ul şi Cambridge-ul. Era un test de comprehensiune scrisă, orală, gramatică şi, nu în ultimul rând, de viteză. Din fericire, cu un pic de pregătire prealabilă am luat 89,5%, ceea ce a însemnat calificarea pentru încă o etapă. Am uitat să spun că încă după primul interviu am primit teme să mă documentez despre Google şi produsele lui, să gândesc critic şi creativ în raport cu ele. Şi la fiecare interviu au existat nişte întrebări de natură mai tehnică.

Următoarea etapă a fost un interviu în franceză, cu o googleriţă franţuzoaică, foarte drăguţă, care mi-a lăudat franceza mai mult decât simţeam eu că meritam. În fine, dacă am trecut şi proba de oral, m-am calificat la proba interviului faţă în faţă. Prin urmare, m-am pregătit pentru o deplasare la Wroclaw, locaţia biroului unde Google face angajările. Au făcut aranjamentele necesare şi am pornit la drum. De luni până miercuri, o excursie pe care déjà simţeam că o meritam, dat fiind efortul de pregătire depus până atunci. Oricum, chiar dacă nu eram 100% convinsă că m-aş muta în Polonia, eram ferm hotărâtă să ajung cât mai departe cu procesul de selecţie.

The flights

Deşi ştiu că avionul este cel mai sigur mijloc de transport din lume, încă n-am destule zboruri la activ încât să n-am 2-3 emoţii. În sensul că de fiecare dată când sunt la boarding gate mă uit în jur şi-i studiez cu atenţie pe ceilalţi pasageri, gândindu-mă dacă ei sunt oamenii cu care voi muri. Sau cu care mă voi prăbuşi pe o insulă, ca în Lost…

Zborurile mele au fost pe traseul Cluj-Munchen-Wroclaw şi retur. România-Germania şi retur cu Lufthansa, Germania-Polonia şi retur cu Lot. Pe ansamblu, aş spune că Lufthansa e cea mai profesionistă companie cu care am zburat până acum. De la amabilitatea personalului, la confortul avionului, la engleza vorbită de căpitan, la lejeritatea aterizărilor (a fost prima aterizare lină la Cluj; pilotul era aşa de priceput, încât a aterizat aproape fără zgomot, în prima jumătate a pistei de la Cluj), la mâncarea servită…Da, uitasem că pe avion se serveşte şi mâncare, atât de obişnuită eram cu low cost-urile…

Cu Lot-ul a fost la fel de agreabil în ceea ce priveşte mâncarea şi amabilitatea, doar că avioanele erau foarte zgomotoase (la un moment dat mi se părea că zbor cu tractorul…).

Dacă la dus am avut o fereastră de 3 ore – timp suficient pentru vizitat magazinele din aeroportul din Munchen, citit şi venit cu o idée de afacere;) – la întoarcere a trebuit să alerg la îmbarcarea spre Cluj, întrucât aveam 15 minute între zboruri, iar Lot-ul mi le-a păpat la decolare…

După 4 avioane în 3 zile, pot să spun că m-am desensibilizat până la faza în care n-aş putea recunoaşte persoanele cu care am zburat spre ţară…

The City

Am ajuns pentru a doua oară în viaţă în Wroclaw (fost Breslau) hotărâtă să văd mai mult decât prima dată. Am fost cazată la un hotel pe o insulă pe Odra, la 1 minut de biroul Google. Am primit o hartă la aeroport (aveam de acasă o hartă Google cu zona mea de interes, dar cea nouă era color şi extensivă) şi m-am descurcat cu mijloacele de transport în comun să ajung la hotel. La 20.00 eram în cameră (la 7,5 ore de la plecarea de acasă) şi despachetam. Camera arăta ca una de cămin de la universităţile americane din anii 20-30. Sau cel puţin aşa o simţeam eu. Aveam să aflu că în acea perioadă era folosită de frăţiile studenţeşti (Wroclaw este probabil, cel mai important centru universitar polonez şi, din punctul meu de vedere, cel mai agreabil oraş pe care l-am vizitat în ţara lui Karol Woytila). Am ieşit în oraş cu prietena mea googleriţă, Asia, la un bistro "parizian" şi m-am plimbat prin încântătoarea piaţă veche a oraşului. Discuţia cu Asia m-a făcut să realizez că mai trebuie să învăţ nişte detalii tehnice, prin urmare, în ziua interviului m-am trezit de dimineaţă şi m-am documentat vreo 2 ore folosind computerul hotelului (foarte drăguţ din partea lor să ofere aşa ceva, căci am putut să rămân conectată cu lumea, să răspund la mailuri etc.).

Put on my princess shoes…

Sunt unul dintre acei oameni care cunosc impactul psihologic al hainelor asupra încrederii… aşa că, pe principiul “ia pe tine un obiect care te face să te simţi bine”, mi-am luat pantofii de prinţesă (bine, şi nişte haine…) şi am mers la interviu.

De fapt, a fost o serie de 4 interviuri a câte 30 de minute. În total, 5 recruiteri (unul dintre ei făcea shadow interview pentru o tipă cu mai puţină experienţă), care, în fond nu erau recruiteri de meserie, ci manageri şi account manageri. Interviuri în stilul obişnuit al Google. În principiu, fiecare mă întreba despre 1-2 lucruri din CV pe care le găseau interesante, câte o întrebare legată de Google, plus interviuri comportamentale şi multe multe exemple. Plus câteva minute să pun eu întrebări. Foarte relaxant şi plăcut. Fără întrebări capcană, fără lucruri prea tehnice. 2 ore care au trecut foarte agreabil. De ce 4 interviuri? Pentru că fiecare intervievator doreşte să-şi facă o părere individuală, nebiasată, care va fi ulterior confruntată cu a colegilor. Cam atât despre procesul de recrutare. Sunt acum la stadiul în care persoanele cu care m-am întâlnit îi vor da verdictul Emmei, care, eventual, va cere referinţe şi îmi va face sau nu o ofertă. Treaba mea s-a încheiat aici, iar obiectivul a fost atins.

The office

Da, birourile Google sunt aşa cum scrie în articole. Logistica e impresionantă, locurile de recreere – la fel. Biroul din Wroclaw are 99 de angajaţi şi încă multe birouri libere. Deşi oamenii lucrează pe brânci, există un aer de veselie dat de design şi de amenajări. Culori, mingi, canapele pentru relaxare, libertatea de a-ţi aranja biroul cum vrei… Din când în când, mai vezi pe cineva că se aruncă pe mingile immense sau că se apucă să joace billiard. După cum spuneau googlerii pe care i-am cunoscut: e ceva între grădiniţă şi afaceri serioase. Nimeni nu poartă costum, dar nimeni nu e îmbrăcat prost. Ei spun că nu au nevoie de costume ca să fie serioşi. Şi aşa şi e. Având în vedere că legătura cu clienţii se întreţine online, n-ai de ce să te încorsetezi. Oricum, am admirat ţinutele googlerilor (mai ales accesoriile fetelor). O chestie minunată la Google e că ai mâncare la discreţie toată ziua. Googlerii mănâncă la birou, 5 zile pe săptămână, dimineaţa, la amiază şi la 18.00. După bunul obicei al multinaţionalelor, există aşa-numitul short Friday, astfel că în fiecare vineri programul se termină cu o oră mai devreme, cu o pizza party. Dacă lucrezi la Google, nu cheltuieşti bani pe mâncare decât în weekend. De asemenea, trebuie să plăteşti tu însuţi pentru propriile-ţi vicii (tutun, alcool etc.).

Foarte drăguţe mi s-au părut camerele de relaxare. Aici poţi veni să dormi, să te joci, să faci ce vrei. Poţi să-ţi aduci jucăriile de acasă, dacă vrei. Pe hol am găsit şi un cort. Probabil al unui googler iubitor de aventuri în aer liber… În plus, există camera în care te poţi închide să vorbeşti nelimitat oriunde în lume. Ideea e să ai timp. Dacă ai timp, poţi să şi pleci de la birou, poţi să şi dormi, poţi să stai toată ziua la bucătărie. Din câte am observat, nu prea se găseşte timpul ăsta…Googlerii nu-şi permit mai mult de o oră de pauză, căci, dacă laşi un client să aştepte, nu dă bine la evaluare…

Să vă zic despre mitul că la Google îţi poţi aduce pet-ul la birou. Ei bine, Google este a DOG company, şi există poze care dovedesc lucrul ăsta. Deci, iubitorilor de pisici, NU puteţi să le aduceţi la birou. Din păcate, nici posesorii de câini nu sunt mai norocoşi în cazul biroului din Wroclaw, întrucât proprietarului clădirii nu-i plac animalele…So, myth partially busted…

Desigur, la Google există scaune de masaj, sală de gimnastică şi în curând vor exista ore de yoga. De mult timp există, însă, ore de limbi străine, cofinanţate de Google. Plus alte beneficii, gen asigurări de viaţă, de sănătate şi alte bonusuri şi gratuităţi. Zvonurile spun că, din păcate, salariile nu sunt pe măsura reputaţiei…

O chestie tare mi s-a părut că la baie la fete găseşti toate obiectele de igienă feminină, courtesy of Google (de la spray-uri, la creme de mâini şi absorbante). Bănuiesc că şi la băieţi găseşti toate accesoriile. Practic, dacă cineva îţi spune “you stink”, ai la îndemână soluţia: du-te la baie şi foloseşte dotările!

Pe ansamblu, un loc populat de oameni tineri (media de vârstă=25), sociabili şi deştepţi (fiecare vorbeşte minim 3 limbi). Un loc cosmopolit, cu naţii diverse. Există deja 4 români care lucrează acolo, unul dintre ei fiind chiar manager. Ca exemplificare, dintre cei 5 recruiteri cu care m-am întâlnit, unul era polonez, ceilalţi venind din SUA, Rusia, India şi Irlanda.

Again, the City

După interviuri, am mai rămas o oră în incintă, să mănânc şi să socializez. Apoi oraşul a fost al meu, dar vremea n-a ţinut cu mine. A fost, oricum, agreabil. Mi-am petrecut 2 ore într-un super centru de entertainment (gen Fnac-ul francez) şi mi-am luat un album superb despre advertising. De asemenea, mi-am scăpat o carte de 3 kg pe degetul mare de la piciorul drept şi am vânătaie şi în ziua de azi…

Seara am fost la un super concert de jazz scandinav, al trio-ului Tord Gustavsen. Am luat penultimul bilet. Stăteam la balcon şi auzeam şi ploaia căzând pe acoperiş. Mă gândeam că emigrarea ar fi dulce dacă s-ar petrece cum am petrecut eu la Wroclaw…

La întoarcere, m-am trezit cu noaptea în cap, ca să ajung la aeroport la 6.30. Am trăit periculos şi am mers 4 staţii de tramvai fără bilet. Că n-aveam de unde să-mi cumpăr. Pentru mijlocul de transport numărul 2, un rocker mi-a vândut un bilet, că la automat nu mai aveau. Părerea mea de ansamblu despre polonezi e că sunt de treabă şi destul de primitori, iar tinerii vorbesc engleza destul de bine. Wroclaw e mult mai fain decât Clujul şi decât orice oraş din România. Un oraş pe care vreau să-l revăd pe soare.

…and back

Am ajuns în prezent. Cu o excursie extrem de agreabilă în bagaj şi cu o experienţă de recrutare care mă face mândră. Mai ales că n-am aplicat eu, ci am fost recomandată şi m-au găsit ei. E clar că m-aş angaja la Google mâine dacă ar avea un birou în România, altfel… nu sunt sigură. Cosmopolitismul meu se traduce în dor de Franţa, vis de Canada, de Anglia, nu neapărat de Polonia… Pe de altă parte, multe dintre practicile Google au încăput pe lista lucrurilor pe care le doresc de la angajatorul preferat: flexibilitate, onestitate, atmosferă destinsă, cultură organizaţională solidă şi rezonabilă…

Ultimul meci al lui U

2008-11-02T15:05:00.003+02:00

Nu iubesc necondiţionat. Am nevoie de motive. Pot să suport înfrângeri şi tristeţi, dar nu şi umilinţe. Pot să iubesc o echipă care dă ce are mai bun, dar care, la final, pierde. Când echipa pe care o susţin devine ciuca bătăilor, reconsider bazele iubirii. Într-ale sportului, mi-am dat seama că doar pe Steaua Bucureşti - echipa de fotbal - o iubesc cu adevărat. Motivele s-au născut în copilărie, când gloria ei m-a bucurat, când Hagi, Lăcătuş, Belodedici, Balint şi alţii erau magici. Pentru U şi CFR - la fotbal - n-am niciun sentiment. Desigur, le respect succesele si daruirea sportiva. Credeam că iubesc echipa de baschet a oraşului adoptiv. Mi-am dat recent seama că a fost doar puppy love. I-am văzut jucând execrabil în două meciuri consecutive şi motivele iubirii s-au topit. Magia lui Seals s-a dus. Acum joacă la U Eminem şi Macy Gray. Fără vlagă, fără sclipiri. Mi se pare o pierdere de vreme să merg să-i văd. De aceea, meciul cu Asesoft a fost ultimul pe care l-am văzut la Sala Sporturilor.

Up-date

2008-10-24T22:38:00.002+02:00

N-am mai scris de nepermis de mult... dar va merita aşteptarea. Am făcut schimbări profesionale majore, am strâns nişte venin pe care o să-l vărs cu satisfacţie şi am făcut 1000 de lucruri noi... despre toate voi povesti după data de 29 octombrie, când mă voi întoarce din Polonia, unde mă voi deplasa pentru un interviu de angajare la Google.

Fiţi pe fază!

Culmea prostiei

2008-09-11T17:22:00.005+02:00

Ar fi nedrept să spun că presa e plină de proşti, deşi...nu ştiu dacă aş greşi prea tare. E clar că nu prea avem modele. Oricum, în ciuda elodiilor, oteveului şi predicilor televizate, culmea prostiei s-a petrecut la Antena 2. A scris şi EVZ, scriu şi eu, că nu mă pot abţine. Pentru cine nu ştie: Mihaela Rădulescu a făcut o campanie anti-fumat. Din care face parte un poster în care, din chiloţii-i roşii, îi întreabă pe fumători dacă fumatul e singura lor plăcere şi îi anunţă că pot beneficia de consiliere gratuită. Iar bloggerul Zoso a luat posterul şi l-a parodiat, într-un mod ... hm....greu de calificat. Mesajul inventat e atât de grosolan, încât nu cred că cineva şi-ar imagina că Mihaela Rădulescu l-ar aproba şi exhiba. Şi totuşi... Problema a apărut când la o emisiune obscură de pe Antena 2, s-a dat drept original posterul modificat şi, mai mult decât atât, doi moderatori zevzeci au sunat-o pe Mihaela s-o întrebe ce e cu posterul. La care femeia i-a făcut troacă de porci. Palidă răzbunare! Dacă trustul are oameni cu cap, toţi cei din emisiunea aia de 2 bani ar trebui să zboare şi să le piară urma. Umilinţa şi prostia în cazul ăsta sunt maxime.

Povestea
întreagă în EVZ şi pe blogul lui Zoso.

Hrvatska

2008-08-28T15:41:00.006+03:00

Sunt cosmopolită. Înainte îmi părea rău, acum nu văd de ce n-aş fi... Am fost în concediu în Croaţia şi am multe de povestit. Nu ştiu cu ce ar trebui să încep: cu cât de minunată e Croaţia sau cu cât nu este România?

Hai să zic mai bine de Croaţia. Cifrele majore ale concediului sunt: 4 persoane, 11 zile, 3300 km parcurşi, 7 locuri de cazare, 7 locuri de făcut baie, cheltuieli de 500 euro/persoană.

Cât de minunată e Croaţia? Păi de la faptul că natura s-a gândit să strângă la un loc şi muntele şi marea şi să facă exces de zel, croaţii sunt un popor care ştie să facă turism. Nu am avut cazare rezervată dinainte, dar n-am avut probleme în a o găsi. Există Tourist info până şi în ultimul sătuc (atâta că la ei ultimul sătuc arată ca un orăşel cochet la noi...). Oamenii încearcă să găsească o punte lingvistică, pentru a se înţelege cu turiştii. Încearcă tot: engleză, germană, italiană. Ba au chiar şi meniuri în maghiară. Franceză nu am auzit, însă, decât la francezi (poate aici mai au de lucru). Se bucură când aud un cuvânt în limba ta pe care îl înţeleg şi le pare bine dacă încerci să-ţi dai minimul de interes şi să legi două vorbe în croată. Cei şmecheri încearcă să te flateze cu Hagi, Mutu şi „Civu”. Preţurile sunt extrem de acceptabile (până şi insula de lux Krk e accesibilă. Mamaia nu e, în opinia mea). Peste tot vezi că au camere (sobe, zimmer) de închiriat. Remarcabil pentru o ţară care abia în 1995 a scăpat de războiul civil, Croaţia are autostrăzi, şosele, viaducte, tuneluri, poduri impecabile. Sunt peste unguri (cărora relieful le-a permis să construiască mai uşor), iar pe noi ne fac să părem din lumea a treia. Satele lor arată foarte bine (cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată sunt, însă, cele din Slovenia, dar cele croate sunt pe aproape) şi în plină dezvoltare. Curios şi poate de neconceput pentru noi, nu au garduri, ci doar simulacre de garduri. Au, în schimb, măsline, rodii, kiwi şi smochine în curte. În ceea ce priveşte zonele de scăldat – ai de ales. Au plaje pietroase, dar noi am găsit şi nisipoase. Şi au zone multe cu pontoane de beton. Oraşele colcăie de obiective turistice. De la vestigii romane, la construcţii medievale. Ce nu au - sunt poliţiştii care să te prindă cu radarul. Traficul nici n-are nevoie de atâta supraveghere ca la noi. Când trec prin localităţi, şoferii respectă limita de viteză, nu te claxonează, nu-ţi fac cu farurile şi nici nu depăşesc aiurea. Singurul măgar de acest gen a fost, întâmplător, un şofer într-o maşină cu număr de Ungaria (de-a lungul concediului, în ciuda descendenţei mele, am fost silită să recunosc că există unguri bulani – cei care vorbesc româneşte numai când vor să-ţi ia banii, cei care se comportă agresiv pe şosea...). Până şi măgarii de şoferi de Bucureşti se comportă civilizat în afara ţării (a fost o relevaţie să observ schimbarea atitudinii noastre faţă de români în funcţie de apropierea de ţară: când îi întâlneam în Croaţia, eram străbătuţi de un fior de fraternitate; în Ungaria, îi priveam, oarecum compătimitor, ca pe „oameni ca noi, care se întorc în ţară”; după Borş, însă, mulţi au devenit „măgarul de bucureştean”, „boul de arădean”, „imbecilul de taximetrist” etc. Nu de alta, dar de la Oradea până în Cluj puteam să murim de 20 de ori, la ce demenţi sunt pe şoselele noastre).

Cred că e cazul să înşir punctele cele mai importante de pe itinerariul nostru: Zagreb (drăguţ, curat, cu cele mai faine tramvaie pe care le-am văzut; nu merită însă prea multă zăbavă), Karlovac, Insula Krk – mai exact, oraşul Krk (luxos, staţiune scumpă, de fiţe, cu un oraş vechi extrem de agreabil; cam aglomerat; recomand deplasarea spre Stara Baska, pentru a gusta sălbăticia), Pula (în afară de Amfiteatru, jur că nu-i nimic de capul ei; poate ar mai fi glumele nenumărate pe care le poţi face), Premantura (au un camping superb, cu terenuri de sport, cu băi, cu surse de electricitate, unde poţi dormi la câţiva metri de mare; ar fi ideal pentru tabele de elevi), Rijeka (cred că nu am reuşit să apreciez acest oraş la adevărata valoare; voi reveni, probabil, ca să mă conving), Parcul Naţional Plitvitce (cu cea mai curată şi frumoasă apă pe care am văzut-o vreodată), Zadar (un oraş superb, în care, după cum zicea Hitchcock, poţi vedea cel mai frumos apus din lume. Eu am lăsat asta pentru vizitele următoare), Bibinje, Sabuniche (sat în expansiune, cu nisip pe plajă, cu apă puţin adâncă şi cu vedere la munţi), Insula Vir, Senj, Zagreb, Prelog (oraş la graniţa cu Ungaria, unde am înnoptat în drumul spre casă).

Sugestii:

- cumpăraţi primele kune (cât să vă ajungă pentru taxa de autostradă şi alte cheltuieli minore) la graniţă, dar din Croaţia, nu din Ungaria (7 kn pe euro e un curs prost, ca să nu mai vorbim de 6,8); restul banilor schimbaţi-i la BANCĂ – nu au comisioane şi dau şi curs bun (7,15-7,16);

- cumpăraţi pantofii speciali pentru a intra în apă (costă circa 25 lei), pentru a evita orice neplăceri.

Să zic, totuşi, şi ce nu mi-a plăcut (da, recunosc, nimic nu e perfect):

- că în unele parcări de la şosea lipseau coşurile de gunoi;

- că au existat şi intersecţii fără plăcuţe de orientare. Nu multe, dar destule cât să ajungem să facem o mini-excursie şi în Slovenia...

- spiritul de şmenar al unui chelner care a încărcat nota de plată. Prin contrast, am apreciat spiritul de afacerist al unui tip care a venit să vândă gogoşi într-un golf neamenajat;

- o pizza 4 stagioni făcută cu sardine şi anghinare...

- manierere unor turişti care au uitat câte o doză de Coca-Cola în Plitvitce sau câte un ambalaj pe plajă.

Casualties: un capac furat şi o roată desumflată, o minge de volei strânsă pe puncte, cu efort, de la OMV şi explodată, 2 lumini de frână.

În concluzie, mai vreau să merg de 10 ori în concediul de vară în Croaţia. Data viitoare aş merge prin Serbia şi Bosnia şi aş parcurge Dalmaţia, de la Zadar la Dubrovnik.

Cât despre ţinutul mioritic, la intrare în ţară ai nevoie de timp de acomodare. Aclimatizare, i-am zis noi. Adică acomodare la trafic, la şosele, la sunete, la oameni. Prin urmare – şi forţaţi de împrejurări – am mâncat ciorbă la un motel, cu manele în surdină. Tot mai bine fructe de mare şi chelneri croaţi....

Victorie!

2008-08-28T14:21:00.002+03:00

Sunt fericită să vă anunţ că, în timp ce eram în concediu, am repurtat o mult-aşteptată victorie asupra rablei din curtea interioară de la serviciu. Da, după 6 luni, au venit, în sfârşit, şi au luat-o. N-am fost de faţă, dar e bine şi aşa. Acum, că am văzut că merge, o să-mi caut alte victime;;)

Oximoron

2008-08-11T15:05:00.003+03:00

O dată la 4 ani tot ce-i mai frumos în sport se petrece intensiv, în acelaşi loc... Olimpiada mi se pare cel mai frumos concurs din câte există. Ceremonia de deschidere e singurul show fastuos pe care rezist să-l urmăresc. Acumulez cu nesaţ şi respect simbolurile Olimpiadei (de la idee, la cercuri, la oameni şi întâmplări). Aş fi în stare să văd toate transmisiunile. Pe unele, chiar şi în reluare. De mai multe ori. Citesc biografiile sportivilor. Memorez esenţa fiecărei ediţii. Ce se întâmplă anul ăsta, e, însă, unic. Avem o ţară-colos care restrânge drepturile cetăţenilor săi şi le încalcă pe ale altora, dar care excelează prin organizare. Dar controversa legată de China e secundară pentru acest post. Ce mi se pare trist şi ieşit din comun e războiul din Georgia. Nu intru în analiza lui. Ştiu doar un lucru: că încalcă un principiu sacru. Acela că în timpul Olimpiadei, orice conflict armat încetează. Ce păcat că am pierdut spiritul Greciei Antice!

Acalmie

2008-07-29T16:08:00.002+03:00

No, am fiert în suc propriu şi mi-am revenit. De altfel, mi-am dat seama că revolta mea împotriva CNAS a trecut prin fazele doliului (negare, furie, tânguire, acceptare). La final, mi-am recunoscut neputinţa. Cipri mi-a zis nişte lucruri pe care n-am vrut să le accept la început, dar care par, în retrospectivă, foarte înţelepte şi rezonabile:

1. Nimeni nu poate învinge sistemul din exterior. Am reacţionat, am sărit cu 3 contraexemple, dar m-am combătut singură. Primul contraexemplu la care m-am gândit e cel al unei femei din Bucureşti care a obţinut ca indemnizaţie de maternitate nu 600 RON, ci 85% din salariul ei. Apoi mi-am amintit că tipa e judecătoare, deci a luptat din interior. Al doilea e cel al tinerei din Cluj care a obţinut în instanţă de la Primăria Clujului teren ca să-şi construiască o casă. Şi ea e judecătoare. Al treilea e Emil Moise, care a dat jos, legal, pe hârtie, teoretic, icoanele din şcoli. El chiar lupta din exterior, el chiar era exemplul perfect. Atâta doar că ministrul s-a opus aplicării hotărârii şi, din câte am citit recent prin presă, icoanele rămân pe pereţi. Soluţia ar fi să intru în sistem...În cât timp aş putea ajunge avocat? În 5? Nu pare aşa de mult; mai că merită aşteptarea...

2. Să tratez problema "the hard way" şi să dau birul, pentru că lupta cu sistemul, găsirea breşelor legislative, plata avocaţilor, mersul prin tribunale ar fi "the really hard way"...

În plus, de când mi-am vărsat veninul şi am încetat cu producerea lui în cantităţi industriale, parcă a început să-mi meargă mai bine... Sper să se concretizeze lucrurile care au început să se contureze în această săptămână... Bine, asta nu înseamnă că nu voi încerca să fentez statul cu fiecare ocazie, fără remuşcări. Nici faptul că azi am fost să-mi fac gratuit analizele şi că lucrurile s-au mişcat bine nu mă înduplecă. A sparrow doesn't make a summer...

Război

2008-07-24T14:55:00.009+03:00

Caut avocat care să presteze pro bono într-un proces împotriva Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Sau pe cineva gata să se bată pentru schimbarea legii. Deşi eu mi-am rezolvat problemele, C(N/J)AS loveşte din nou, aproape de mine.

Tocmai ce i-a trimis lui Seb o înştiinţate de plată de peste 16 milioane pentru 2003-2006, în condiţiile în care, din câte ştiam, veniturile din activităţi independente (gen contact de mandat) nu sunt "purtătoare" de obligaţia plăţii CAS decât începând cu 1 ian 2008 (că, deh, trebuie să mărim pensiile, să mai prindem un mandat, să mai furăm, să mai crească burta noastră de abjecţi, iar pentru asta trebuie să-i belim pe cei care muncesc!). Obligaţiile de plată sunt calculate pornind de la ideea că veniturile pe bază de mandat sunt "venituri din muncă"; or, eu am citit pe avocatnet.ro că nu sunt. Tipa de la biroul juridic al CAS Cluj mi-a zis să citesc în Codul de Procedură Fiscală ce venituri sunt asimilate veniturilor din muncă şi nu am găsit nimic. Deci, DACĂ AVEŢI RĂSPUNSUL JURIDIC CORECT ÎN ACEASTĂ CHESTIUNE, AŞ APRECIA MULT DACĂ MI L-AŢI DA.

Acceptând prin absurd că obligaţia legală ar fi existat (ce-mi place că unii pot face regulile cum vor ei, să afirme principiul obligativităţii şi gata! devine obligatoriu! Pe bune, principiile astea pot fi contestate, nu?!) pentru servicii de care n-a beneficiat, de ce contribuabilul e anunţat doar acum, în condiţiile în care şi-a depus la timp declaraţiile de venit?! Cică abia acum îşi corelează CAS-ul baza de date cu a ANAF-ului. Ce convenabil! Uite aşa se strâng penalizări de milioane! Asta e şi ideea, nu? [Purta-v-ar bolile prin spitalele din România şi plăti-v-ar Casa de Asigurări de Sănătate cheltuielile medicale!!!] Tipa de la Cluj era foarte candidă şi întreba dacă îmi imaginez ce efort ar fi să contacteze fiecare persoană pentru a o anunţa de obligaţiile de plată! Ei, na! Îmi imaginez, că de-aia plătim taxe, imbecililor senini! Aşa cum Primăria Clujului trimite înştiinţare prin poştă privind obligaţiile de plată, aşa puteţi şi voi, hoţi ordinari ce sunteţi! Nu dau 2 bani pe sistemul vostru de solidaritate socială, atâta timp cât consumabilele medicale tot eu le plătesc şi şpaga nu-mi permit să n-o dau, de teamă să nu mor/să nu-mi moară ruda bolnavă!

DECI, CĂPUŞE ABJECTE, CE-AR FI SĂ PUNEŢI MÂNA, SĂ INFORMATIZAŢI SISTEMUL ŞI SĂ NU CEREŢI BANI+AMENZI RETROACTIV PENTRU NIŞTE SERVICII PE CARE ORICUM NU LE-AŢI PRESTAT?

Pe de altă parte, CINE MĂ AJUTĂ SĂ LUPT CU SISTEMUL? [Jur că-mi vine să dau la Drept în toamnă!!!]

Dacă vreţi să mai vedeţi mostre, uitaţi aici (un pic mai jos pe pagină) şi aici poveştile altor oameni de rând sodomizaţi de sistem.

Analytics

2008-07-18T10:23:00.002+03:00

Se vede treaba că am fost foarte ocupată în ultima vreme, dacă au trecut vreo două luni de când nu m-am mai uitat pe Google Analytics, un instrument care mă captiva... Am intrat azi, totuşi, ca să văd cum a mai ajuns lumea pe blogul meu. Am constatat că, pentru prima dată, traficul direct e mai slab decât cel prin referinţe şi, mai ales, decât cel venit prin motoarele de căutare. De asemenea, pentru prima dată cei mai mulţi vizitatori nu vin din Cluj-Napoca, nici din Bucureşti, ci din Sighişoara. O altă premieră - am accesări din mai mult de 5 ţări. Ba chiar din localităţi de care n-am auzit până acum (cum ar fi Kirkland, Picatinny Arsenal, Pawtucket, Prince Rupert, Dalmine, Noale, Le Plessis Robinson, Puteaux).

În ceea ce priveşte cheile de căutare, numele meu e pe locul 2, după Cele mai frumoase locuri din România. Şi aici vroiam să ajung: în călătoriile pe care le-am făcut în ultima lună pentru traininguri, am descoperit şi alte locuri de pus pe listă. Într-un post viitor.

Ce nu face omul pentru a fi pe listă...

2008-07-17T15:58:00.003+03:00

De ceva vreme ţin în mine o poveste despre absurditatea ţării/judeţului în care trăim. Din păcate, nu pot spune că m-am împotrivit cu tărie acestei absurdităţi, dar măcar vreau să mă revanşez scriind despre ea. Să vedeţi...

S-a ivit nevoia de a avea un medic de familie în Cluj. De altfel, de aproape 2 ani virez contribuţiile mele pentru asigurările de sănătate spre Cluj, deşi de apelat am apelat tot la o doctoriţă din Ocna. Neconcordanţa a apărut din cauza isteţimii unui contabil, care a presupus că, dacă am buletin de Cluj, am şi medic aici (adeverinţa medicală prezentată la angajare era de la doctoriţa din Ocna, dar, no...). Aşa. Şi ziceam că dacă doamna doctor din Ocna tot nu beneficiază de pe urma mea, să intru în normalitate. Prin urmare, am zis să merg la un medic de aici. Am găsit prin recomandări pe cineva şi am sunat-o. Mi-a zis că-mi trebuie o adeverinţă de la locul de muncă (cum că sunt angajată din data D şi că angajatorul virează contribuţiile pentru mine), vizată de CAS Cluj şi o copie după buletin. Nu pare mare lucru, nu? Mi-a zis mie Hudrea odată că a trecut printr-o procedură mai dificilă la CAS, dar n-am reţinut clar despre ce era vorba (ceva cu plata a 6 milioane întrucât, chipurile, masteranzii nu sunt studenţi)...

Prin urmare, îmi fac adeverinţa la serviciu, iau şi o copie de buletin şi merg la CAS. Stau la coadă 40 de minute. Între timp citesc anunţuri cu actele necesare. Că e diferit dacă eşti şomer, salariat, aparţinător, dacă ţi-ai schimbat locul de muncă în ultimii 5 ani etc, etc. Trece timpul şi intru. Doamna funcţionar e drăguţă. Se uită pe buletin şi mă întreabă ce am făcut în ultimii 5 ani. De fapt, o interesează perioada dintre încheierea studiilor şi angajare. Concret: dacă am avut contribuţii la buget neîntrerupt în ultimii 5 ani. Eu aveam o perioada de pauză între luna iunie 2006, când am terminat masterul, şi octombrie, când am reînceput să predau la facultate. Conform adeverinţei mele, care arăta angajarea cu carte de muncă în noiembrie 2006, se vedea o pauză în perioada iulie-octombrie 2006. Ca atare, doamna funcţionar îmi spune că trebuie să îmi scot un certificat fiscal, care să arate ce venituri am avut în ultimii 5 ani şi, eventual, să aduc acte justificative pentru acea lună octombrie când eu susţineam că mi-am plătit contribuţiile. Şi să aduc diploma de licenţă şi de master, ca să dau o justificare vieţii mele de până în 2006. Odată intrată în posesia acestor acte, urma să mă întorc, să mi se calculeze restanţele şi penalităţile (da, da, chiar aşa), să le plătesc şi apoi să primesc ştampila. Am fost şocată să aflu de penalităţi, pentru că nu le-am înţeles rostul. Mi s-a spus doar că trebuie să am continuitate. Eu una nu accept imperativele. Bine, bine, trebuie. Dar DE CE? Am aflat că m-ar costa 33 de lei pe lună de non-contribuţie, plus amenda, cam încă pe atâta...

Am ieşit de acolo şi am început să-mi prezint în stânga şi-n dreapta revolta. Mama, mai conformistă de felul ei, mi-a zis că în definitiv, vreo 2 milioane sunt cât două consultaţii la o clinică particulară. OK, clinicile particulare sunt scumpe. Dar măcar ştii că plăteşti pentru un serviciu care ţi s-a prestat! Aici nu văd decât o jecmăneală. Adică eu, salariat, care acum am bani, să plătesc contribuţii pentru când n-am avut venituri şi când nici n-am beneficiat de servicii medicale?!? În fapt, am aflat că nu eram asigurată din momentul în care am terminat facultatea (până la 18 ani am fost în grija medicului părinţilor, apoi – a cabinetului studenţesc). Deci, dacă aş fi păţit ceva în perioada verii lui 2006, ar fi trebuit să-mi suport singură cheltuielile medicale. Care va să zică, în acea perioadă mi-am asumat un risc. Un risc care nu s-a produs. Atunci de ce să plătesc din urmă?! „Pentru că aşa e legea”. Prin analogie, dacă eu am maşină din 2004 şi nu i-am făcut CASCO până acum, compania de asigurări ar trebui să mă oblige să plătesc din urmă? Plus penalizări?

Evident, totul e aberant.

Cu toate astea, am decis să urmez procedura (cu gândul la obţinerea unui concediu medical, a unor consultaţii gratuite, a scrierii unui articol pe blog...alea, alea). Aşa. Şi mă duc să-mi scot certificatul fiscal. Mă întreabă la Finanţe de când am buletin de Cluj. Din 2006. „A...asta înseamnă că trebuie să-l cereţi din oraşul natal şi abia apoi, dacă nu acoperă toată perioada, veniţi şi la noi să vă dăm unul”...Deja era SF. Era clar că nu va „acoperi toată perioada”, pentru că din 2006 eu dau raportul cu veniturile şi contribuţiile la Cluj!!! Bun. Primesc certificatul de la Ocna. Făcut prost. Cu venituri 0 pe linie, din 2003 până în 2008, cu excepţia lui 2004. Mai mult, sumele înscrise sunt globale, pe ani. Deci nici urmă de veniturile pe lunile iulie-septembrie 2006. Nu-i nimic, că poate la Cluj sunt ăştia mai isteţi şi mi le dau pe luni. Mă duc să fac cererea, dar sunt trimisă la Judecătorie, după un timbru judiciar de 4 lei. Îl aduc, îmi iau un număr de ordine şi mi se spune să revin pe data înscrisă pe bilet (peste 7 zile). Revin, dar nu e gata actul. Să vin a doua zi. Mă duc – li s-a blocat sistemul informatic. Să mai merg şi a doua zi. A doua zi îl obţin (asta după ce mi s-a spus că n-am timbru judiciar la dosar; i-am zis foarte asertiv că eu l-am cumpărat o dată şi să se descurce, iar tipa s-a descurcat). Din punctul meu de vedere, e tot irelevant. Venituri globale + cât am dat la stat. Mă gândesc că-i mai util să merg cu fişele fiscale din 2006, ca să le arăt ce şi când am contribuit. Aici, altă problemă. Nu mai ţineam minte dacă am ridicat-o pe cea de la facultate, care arăta că am dat bani la stat în octombrie 2006. A urmat o corespondenţă cu secretara. Până la urmă mi-a găsit-o mama, printre hârţoagele de acasă. Buuun. Aveam cam tot ce-mi trebuia.

Mă întorc cu dosarul şi cu frustrarea amenzii ce urma la CAS. Coadă şi aer închis. Pe alocuri, miros de vaci şi de transpiraţie. Plus deodorante pestriţe. Zeci de oameni care stăteau să plătească pentru aceeaşi chestiune. De exemplu, mame cu copii în spital, care au aflat că trebuie să suporte cheltuielile din propriul buzunar, dacă nu plătesc pentru continuitate. Coada înaintează incredibil de greu. În camera 1A sunt 2 funcţionare şi 3 birouri. În timpul pauzei mele de masă îşi rezolvă problema maxim 6 oameni. Deci, nicio şansă. Studiez programul, ca să speculez o portiţă. Observ că miercuri se lucrează până la 19.00, ca să se compenseze pentru vinerea liberă (mă rog, fără program cu publicul). Merg săptămâna următoare miercuri seara. Surpriză: şi alţii doreau să speculeze breşa. În plus, lucra o singură funcţionară. În următoarele două luni, mi-am făcut un obicei din a trece pe la CAS la ora 5, înainte de a merge acasă. Mă gândeam că poate-poate, într-o zi, va fi mai puţină aglomeraţie în ultima jumătate de oră de program. M-am înşelat.

Am decis apoi să adopt o nouă abordare. Să merg dimineaţa şi să încerc sistemul numerelor de ordine (care numere îşi pierd valabilitatea la ora 14.00). Cum programul începe la ora 9.00, am mers într-o dimineaţă acolo la 8.45, numai ca să aflu cu surprindere că bonurile s-au terminat. Se dăduseră 65 şi puteam încerca să vin la neve după ora 14.00. Bine, deci e pe sistemul „cine se scoală de dimineaţă”... A doua zi am fost acolo la 8.00. Atâta doar că oamenii se puseseră la coadă de la 7.30 şi stăteau îngrămădiţi în uşă, aşteptând ca portarul să împartă, la 8.30, bonurile. În cazul în care aveţi impresia că v-aţi pierdut în detalii, da: oamenii merg acolo la 7.30, îşi iau bonurile la 8.30, aşteaptă să înceapă programul la 9.00 şi aşteaptă să le vină rândul cine ştie când, să dea la stat, pentru nimic, nişte bani. Unii mai pleacă şi se întorc pe când speră să le fi venit numărul. Atâta doar că, la întoarcere, pot nimeri în pauza de arhivare, în pauza de masă sau după expirarea numărului. Odată ce m-am prins de toate aspectele astea, în ziua în care am ajuns la 8.00, l-am rugat pe un băiat să-mi ia şi mie un număr şi să mă sune când crede că mai sunt 15-30 minute până când aş putea intra. A fost salvarea mea. Am primit telefonul, iar din momentul în care am ajuns acolo a mai trecut (abia) o oră şi am intrat! I-am spus doamnei că mă bucur foarte tare să o revăd, după două luni. A gustat gluma (ţin să precizez încă o dată că tipa la care am nimerit era super OK, pe când colega ei era o isterică) şi mi-a făcut calculul. Circa 150 RON (pentru iulie-septembrie 2006). Am reuşit să plătesc în aceeaşi zi şi mi-am şi obţinut ştampila care confirmă faptul că am calitatea de asigurat. Mi-am dat seama, de asemenea, că aş fi putut evita situaţia dacă m-aş fi declarat şomeră imediat după terminarea facultăţii. În acel caz, mi s-ar fi plătit şi contribuţia şi aş fi primit şi indemnizaţie. Aşa, am plătit eu.

La final, am fost de-a dreptul fericită. Coşmarul luase sfârşit. Oricum, am rămas cu multe poveşti de la statul la coadă şi cu multe frustrări. Am văzut cum sunt umiliţi oamenii pe banii lor şi cum unii funcţionari îşi bat joc de ei în ultimul hal. De exemplu, o doamnă a fost trimisă acasă după 5 ore de coadă, pentru că adeverinţa ei de la firmă nu avea număr de ieşire. O alta, din Turda, a ajuns să i se calculeze amenda, i s-a zis suma, dar nu i s-a dat chitanţa. A mers să plătească la casierie, dar nu avea pe baza a ce să plătească. A mers înapoi la isterică şi aia i-a zis că era treaba ei să ceară chitanţa. Şi deci să revină a doua zi. Ceea ce, biata femeie a făcut... (da, în caz că nu e clar, toţi locuitorii judeţului trebuie să vină la dijmuire la „centru”.)

Sunt 1000 de întrebări legate de situaţia asta. În primul şi în primul rând, de ce să plătesc pentru ce nu am consumat? În al doilea rând, dacă nu am niciun ban (nu-mi găsesc un loc de muncă şi mi-a expirat şi şomajul), de unde să dau la CAS 33 de lei pe lună? Ce să fac pentru ei? Să fur? Să dau în cap? În al treilea rând, dacă oamenii tot stau ca vitele să plătească (la cât de conformişti şi de supuşi faţă de autoritate suntem, mai că merităm lucrurile care ni se întâmplă), de ce nu se gândeşte directorul instituţiei să facă normarea muncii? Adică să mai angajeze un funcţionar-doi, că banii vin gratis, din plin...În al patrulea rând, de ce e Clujul stat în stat? În alte judeţe nu există prevederea asta, dar se pare că ăştia ai noştri sunt mai isteţi şi ştiu cum să stoarcă banii de la oameni.

Nu în ultimul rând, eu aleg să cred în întâmplările frumoase din filmele americane. Mai exact, în acele poveşti cu oamenii de rând care au o nemulţumire şi o prezintă spre rezolvare congress(wo)manului lor. Asta voi face şi eu. Voi contacta deputaţii şi senatorii de Cluj, le voi atrage atenţia asupra acestei prevederi şi voi vedea ce se întâmplă. Mă tem că mai nimic (decât un mail politicos de la vreo secretară). Oricum, aştept să fiu surprinsă. Poate există, totuşi, în Parlament, şi oameni care îi reprezintă pe cei care i-au votat.

Up-date campania anti-rable

2008-07-15T13:21:00.002+03:00

Poate unii dintre voi îşi amintesc entuziasmul cu care anunţam că am raportat o rablă la Primărie şi că instituţia în cauză a trimis în termen de 7 zile doi agenţi să constate şi să someze... Între timp, în termenul legal de 30 de zile, am primit şi o scrisoare în care eram anunţată că rabla stă într-adevăr abuziv acolo şi că va fi ridicată. Toate astea se întâmplau în luna martie. Între timp, sătulă să mai aştept ziua cea mare, am mai sunat o dată la Primărie. Mi s-a spus că mai durează. Până la 6 luni, chiar. Motivul ar fi procedura anevoioasă. De exemplu, se doreşte evitarea situaţiei în care proprietarul îi dă în judecată "că aveam zeci de milioane în maşină" (sic! sic! sic!).

Prin urmare, mie mi-e clar că acest serviciu public nu funcţionează. Aşadar, dle. Boc, dacă tot semnaţi frumoasa scrisoare de înştiinţare, n-aţi dori să vă mişcaţi mai cu talent? Daţi un telefon de la Bucureşti or something...

To have or not to have...

2008-07-03T13:27:00.003+03:00

...CV pe blog?

O colegă m-a întrebat de ce nu am CV-ul pe blog. Eu am zis că am o scurtă descriere şi că e de ajuns pentru un blog personal. Ar fi oare cazul să folosesc acest blog şi în scop profesional? Pentru a mă găsi clienţii, recruiterii, persoanele cu interese similare? Şi atunci poate ar trebui să scriu mai mult despre training şi, eventual, mai puţin despre lucruri diverse? Voi ce ziceţi?

Chestii

2008-07-02T11:46:00.004+03:00

1. Încep tot cu presa. Ia uitaţi logică:
"Conform informatiilor oferite de Politia Rutiera Salaj, soferul autocisternei are 22 de ani si lucreaza pe masina implicata in accident doar de 4 luni, motiv pentru care politistii nu omit posibilitatea ca soferul sa fie lipsit de experienta." (monitorul)

sau

"Faptic, traficul de pasageri a crescut spectaculos, cu 80% faţă de anul trecut, aspect care nu a trecut neobservat de ministrul Transporturilor, Ludovic Orban, care a declarat cu ocazia vizitei făcute la Cluj: Creşterea numărului de pasageri de la 380.000 la 900.000 este spectaculoasă. Dezvoltarea Clujului este legată de Aeroport, iar noi vom sprijini acest lucru.” (Cetăţeanul clujean)

2. În locul singurei biblioteci în care se găseau cărţile mele, Biblioteca Academică, de pe Şincai, s-a deschis un magazin de haine second hand...

3. Revista Cariere este extra nice. Nu ştiu prin ce împrejurări am ajuns în baza lor de date, dar de câteva luni primesc revista gratis. E super fain!

4. Nu ştiu ce dracu s-a întâmplat, dar de câteva zile tot primesc mesaje de la hi5. Eu, care m-am ţinut departe de reţeaua respectivă şi care am şi uitat că am cont. De fapt, primesc zeci de mesaje pe zi, adresate lui Darlaci. De la oameni care mi-au acceptat cererea de prietenie. WTF is going on? Cum scap?

Presa pe care o merităm?

2008-06-25T11:44:00.003+03:00

Am primit de dimineaţă sfatul de a citi un articol şi am intrat pe site-ul Cotidianului. Nu m-am abţinut să citesc şi alte lucruri. Inclusiv comentariile cititorilor. Cert este că acum mă simt pângărită. Capul meu a fost invadat de abjecţiile unora dintre comentatori. Printre abjecţii - lipsa de logică, atacurile la persoană şi insultele. Nu numai că mă doare mintea, dar aproape că mă doare fizic să văd atâta prostie. Toţi cei care scriau acolo (inclusiv autorii articolelor, care răspundeau comentariilor) simţeau nevoia acută să aibă ultimul cuvânt, să-şi impună punctul de vedere. Toată lumea se crede la debate. Ieri am citit un lucru care m-a pus pe gânduri şi care m-a făcut să apreciez mai obiectiv valoarea debate-ului: există mai multe diferenţe între debate şi dialog, cea mai importantă fiind că debate-ul trebuie să aibă un câştigător, dialogul nu. Cred sincer că e nevoie de mai mult dialog. Peste tot.

Şi încă o mostră de prostie în presă, de data asta din partea "jurnalistelor" şi celor care au un cuvânt în publicarea articolelor. Priviţi titlu de articol în Clujeanul: "Ce ţi-e şi cu Pula şi Figa". După care se încearcă o paralelă reportericească (între două localităţi care n-au în comun decât apartenenţa la o categorie toponimică licenţioasă. Şi aceea, pentru connaisseuri). În aceste momente mă bucur că nu mai lucrez în presă şi nu pot fi considerată colegă cu distinsele autoare.

TIFF 007

2008-06-20T15:48:00.002+03:00

Ok, ştiu că sunt defazată, dar numai acum am ajuns să scriu despre asta... Pentru mine a fost 006, pentru că doar atâtea filme am apucat să văd. Tragica statistică se datorează faptului că 6 zile din timpul festivalului am fost plecată în Harghita, pentru două traininguri...

Să vorbesc mai bine despre ce am apucat să văd:
- Karoy - dudăăăăă. A început ca un Borat/Păcală. Personaj malefic, dar simpatic. A sfârşit cu dorinţa tuturor de a pleca din sală. La final, personajul îşi sufocă mama bolnavă, la cererea ei. Şi se duce spre soare apune. Doi băieţi lângă care stăteam în sală au strigat "Ura!" de fericire că s-a terminat.
- Be Like Others - documentar despre schimbările de sex în Iran. Făcut de o expată. L-am găsit relativ subţire ca documentare. M-a ajutat să înţeleg subtilităţile (de exemplu, ce e aia căsătorie de o oră) faptul că în 2004, la Festivalul celor 3 Continente, de la Nantes, am mai văzut un documentar despre tabuurile sexuale în Iran. Oricum e aberant şi halucinant argumentul că homosexualitatea trebuie pedepsită (cu moartea) întrucât reprezintă un păcat, iar transexualitatea e acceptată, pentru că nu e pomenită în Coran. Bine că nu le ştia Mahomed pe toate!
- Lumi diferite (?) - Un film bun, din Danemarca, despre dilema unei fete martoră a lui Iehova care se îndrăgosteşte de un non-martor. Lumea a aplaudat, mai ales pentru că a fost inspirat dintr-un caz real. Echilibrat făcut. Din nou, cu argumente halucinante din partea prozeliţilor...
- Povestea 52 - grecesc, din competiţie. Mi s-a părut că e Vecinul (un film norvegian, văzut acum vreo 2 ani la TIFF) reloaded. Poate pentru că e făcut după o carte. Regizorul mi s-a părut cel puţin stupid la sesiunea de Q&A, pentru că nu-şi amintea exact ce carte era şi de cine a fost scrisă...
- Aventurierii - succes la public. Păcat că eu am moţăit. În rest, am turnat o jumătate de sticlă de apă pe mine, să stau trează. Mi-a plăcut să recunosc în film unele locuri vizitate...
- În fiecare zi e duminică - destul de bun. Film de absolvire. Inspirat dintr-un caz real. Văzându-l, m-am gândit la Cu sânge rece...

În rest, observ că festivalul ăsta, care mi-e foarte drag, nu reuşeşte să crească. A rămas cu eterna problemă a subtitrărilor, ba chiar a avut anul ăsta şi probleme cu cozile la bilete...Unele gafe pot fi evitate, dar cică nu e destul timp. Chiar dacă Adi era la tehnic, trebuie să spun că la filmul iranian a fost penibil să nu existe subtitrare în română. Noroc că 99% dintre spectatori ştiau engleza. Cine n-a ştiut a plecat de la început. De asemenea, la Drive in am înţeles că a fost dezastru la filmul în portugheză (subtitrare cu alb în română, peste subtitrarea cu alb în engleză...). Tocmai mi-am amintit o gafă din trecutul TIFF-ului. Acum câţiva ani, filmul de pe locul 1 în clasamentul general a fost un film studenţesc, Visul ceh. Am vorbit cu regizorii de vreo două ori. A doua oară a fost pe treptele Teatrului, când ei erau şocaţi şi nemulţumiţi că premiul publicului a mers la Moartea domnului Lăzărescu. Nimeni nu-i anunţase că premiul se dă doar pentru filmele din competiţie...Din păcate, n-au primit nici măcar o diplomă simbolică... Prin urmare, aştept din ce în ce mai mult de la TIFF, dar nu mi se arată. Şi îmi pare rău că e şi din ce în ce mai prost promovat...