De la naftalină

Da, a trecut ceva vreme de când n-am mai postat şi mi-am luat şi critici pentru asta. Printre multele lucruri pe care le-am făcut de atunci se numără şi vizita acasă, unde mi-am umblat prin lucrurile vechi. M-a amuzat să-mi văd în birou evoluţia instrumentelor de stocare a informaţiei: casete, dischete, CD-uri, DVD-uri...Şi ce aveam eu pe o dischetă? Probabil unul dintre primele texte pe care le-am scris din plăcere, nu pentru că mi le-ar fi cerut la jurnalism...E despre cerşetori şi cred că merită scos de la naftalină pentru că începe să fie iar de actualitate...Cerşetorii Clujului s-au schimbat, dar sunt din nou vizibili. Textul ăsta a avut până acum un singur cititor, pe Adi, care, printre câteva observaţii maliţioase obişnuite, a zis că a râs cu lacrimi de unele faze. Deci...dacă aveţi timp, citiţi mai jos, în varianta originală:)

Cerşetorii Clujului. Schiţe de portret

Din toamna trecută sunt studentă la Jurnalistică în Cluj. Ca orice student neclujean, în primele zile ale anului universitar, am încercat să văd cât mai multe din oraşul în care voi locui cel puţin în viitorii patru ani. În afară de celebrele bănci tricolore şi de săpăturile arheologice din Piaţa Matei Corvin de a căror existenţă ştiam, a trebuit să descopăr oraşul pas cu pas, clădire cu clădire. Bisericile, catedralele, parcul, teatrul, grădina botanică, cinematografele, sediile facultăţilor etc. Şi peste tot pe unde mergeam nu puteam trece cu vederea prezenţa constantă a cerşetorilor. Mă uitam lung la ei, le ascultam lamentările şi mi se părea că sunt singura care îi bagă în seamă. Mai toţi ceilalţi treceau indiferenţi, ignorându-i. Probabil erau de destul timp în Cluj ca să se fi obişnuit cu omniprezenţa milogilor, care nu le mai stârneau nici o reacţie. Cum bine observa cineva, numai străinii sunt sensibili la astfel de personaje.

Întâlnindu-i zilnic în drumul meu între Haşdeu, Centru şi Mărăşti, am ajuns să cunosc toţi cerşetorii din zonele respective. Sau, mă rog, pe cei mai reprezentativi şi emblematici pentru oraş. Şi implicit am început să mă obişnuiesc cu prezenţa lor. Mi-a intrat în rutină să-i văd în locurile pe care şi le-au luat în stăpânire fără autorizaţie de la Primărie. Îi căutam cu privirea nu ca să le dau bani, că de! buzunarul studentului e prea sărac pentru acte caritabile, ci pentru simplul motiv că erau o parte a peisajului citadin pe care eram obişnuită să-l văd, şi, dacă lipseau, locul respectiv îmi părea pustiu. Simţeam o stranie nelinişte şi un sentiment al golului când cerşetorii nu erau la posturi. Cu timpul, atenţia pe care le-o acordam a scăzut. Am devenit parte din grupul celor care trec nepăsători pe lângă ei pe stradă şi nici nu le observă prezenţa. Totul e, deci, o chestiune de obişnuinţă.

Oricum, imaginea acestor oameni nefericiţi m-a urmărit o bucată bună de timp. Aş fi vrut să scriu ceva despre ei, dar n-am avut când. Şi-mi lipsea şi motivaţia. Acum câteva săptămâni, însă, am primit ca temă să scriu un material despre un aspect al vieţii Clujului. Era şansa mea să dau o formă vechii obsesii şi am decis să fac un reportaj portret despre cerşetori. Hotărâsem să redevin atentă, să-i observ în amănunt, ca să fac le o descriere cât mai apropiată de realitate. Am întâmpinat însă o piedică nebănuită: cerşetorii pe care mă gândeam să-i includ în reportajul meu au dispărut de pe străzile Clujului! N-aş putea spune când şi cum, cert este că m-am trezit într-o zi că nici unul nu mai e la locul ştiut. Era inexplicabil! Se mai întâmplase să mai lipsească unul, doi dintre ei pentru câteva zile, dar întotdeauna reveneau şi-şi luau în stăpânire domeniul. Acum însă se întâmplase un lucru pe care nu puteam să-l înţeleg. Îmi puneam tot felul de întrebări la care nu găseam răspuns. I-o fi luat Poliţia, Primăria? (N-ar fi rău; aşa ar avea pentru un timp casă şi masă.) Doar n-or fi murit cu toţii!?

În absenţa modelelor, nu mi-a rămas decât soluţia de a le face portretul din amintiri. O adevărată încercare a memoriei! Am început prin reconstituirea mintală a feţelor acestor oameni ai străzii, asociindu-l pe fiecare dintre ei cu locul unde eram obişnuită să-l văd. Privind la rece schiţele de portret, am realizat că se impune separarea cerşetorilor pe categorii. Simplu spus, există cerşetori bătrâni şi cerşetori copii. Cei aflaţi undeva între cele două vârste nu sunt destul de mulţi pentru a-mi infirma tipologia. Dintr-un alt punct de vedere, există cerşetori nevoiaşi, oameni disperaţi care recurg la acestă “ocupaţie” ca la o ultimă şansă de salvare, şi mai există şi impostori. Din perspectiva ambelor tipologii, despre cerşetorii pe care i-am observat pot spune că, în general, bătrânii sunt cu adevărat nevoiaşi, iar copiii sunt impostori.

Figura care m-a obsedat poate cel mai mult dintre cele ale cerşetorilor din Cluj e cea a femeii desfigurate care obişnuia să cerşească la semaforului din intersecţia străzii Regele Ferdinand cu Bulevardul 21 Decembrie. Un personaj arhicunoscut, de altfel, pentru toţii clujenii, asta datorită poziţiei privilegiate în care se posta. Excrescenţele hidoase ale extremităţilor feţei îi dădeau o înfăţişare monstruoasă. Părea o bucată nedefinită de carne, inertă în cea mai mare parte a timpului, mută (sau cel puţin nu-mi închipui cum s-ar fi putut vorbi cu ea) şi animată doar de mişcarea permanentă (şi, aş spune, necontrolată) în sus şi în jos a capului. După toate probabilităţile, era păzită de “patron” – căci, aşa cum prostituatele au peşti, şi majoritatea cerşetorilor au şefi care le pretind o cotă-parte din câştig –, care o planta în fiecare zi la locul de muncă. Mă obişnuisem s-o văd zilnic, era o constantă în viaţa mea cotidiană. Mă obişnuisem cu ea până la punctul în care o ignoram. De aceea, când am remarcat că lipseşte, am făcut-o pentru că m-a şocat absenţa, căci prezenţa ei îmi era de mult indiferentă. Nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Nu mai era rentabilă pentru patron, nu-şi mai îndeplinea norma, oamenii deveniseră atât de obişnuiţi cu ea încât nu-i mai dădeau nimic? O fi murit? E drept că era bătrână…

*

Un alt personaj pe lângă care treceam des era un bărbat de vreo 55 de ani, care cerşea undeva pe Moţilor, nu departe de restaurantul grecesc. Îl vedeam din troleu stând în picioare, lipit cu spatele de o casă, aplecat până la poziţia în care spatele lui făcea un unghi de 45 de grade cu peretele. Altă dată stătea în genunchi, ţinând capul plecat şi aşteptând ca vreun trecător să-i pună ceva în cutia milei. I-am dat o dată cinci mii de lei. Mi-a răspuns cu o voce tulburătoare: “Mulţumesc, sărut mâna.” În acel moment mi s-a părut că e întruchiparea umilinţei şi a recunoştinţei. A doua zi am trecut pe acolo şi în locul lui am găsit numai un miros înţepător de urină. Nu l-am mai văzut de atunci.

*

La staţia de la Regională, aşezată într-o firidă din clădirea CFR-ului făcută parcă special pentru ea, o cerşetoare îşi petrecea zilele privind fără ţintă înainte în aşteptarea donaţiilor trecătorilor. Am văzut-o prima dată iarna. Era încălţată cu adidaşi şi purta un fâş lung, verde, care-i acoperea şi picioarele. Am fost surprinsă să văd că a doua zi era îmbrăcată cu un fâş de acelaşi tip, numai că roşu, şi m-am întrebat dacă nu cumva e preocupată de modă… De altfel, la cei vreo 50 de ani ai săi, femeia păstra, în mod straniu, urme de frumuseţe şi eleganţă. Faţa osoasă şi ochii de un albastru spălăcit îmi aminteau de portretele aristocratelor englezoaice din timpul Renaşterii. (Fie-mi iertată comparaţia!). Într-o zi am văzut-o din troleu cum examina cu un gest foarte elegant o monedă pe care tocmai o primise. A luat-o între două degete, a întors-o pe o parte şi pe cealaltă, a pus-o apoi în cutie şi şi-a reluat poziţia de muţenie şi neclintire din care cred că ieşea cu greu şi foarte rar. N-am mai văzut-o de trei săptămâni. Locul ei a rămas liber.

*

În Haşdeu, alta. Aşezată pe o bancă de beton de sub copacii care încadrează aleea ce duce spre Facultatea de Geografie, stătea imobilă toată ziua şi nu-şi mişca decât capul din când în când, pentru a urmări cu privirea persoanele care i se păreau interesante. Nici ea nu cerea nimic, aşteptând să vină totul de la studenţii care treceau grăbiţi pe lângă ea. Cred că o dată am văzut-o zâmbind unuia dintre ei. De câteva săptămâni şi-a părăsit locul de veghe şi n-a mai apărut prin complex.

*

Mai sunt şi alţi cerşetori trecuţi de prima tinereţe pe care n-am putut să-i ignor. De exemplu, cel care de patru ani de zile îşi câştigă existenţa încearcând să-i înduioşeze pe călătorii cu trenul la vederea piciorului cangrenat pe care li-l bagă fără milă înaintea ochilor. În mod normal, rănile de acel gen ar fi trebuit să-l omoare de mult, dar se pare că individul se ţine cu dinţii de viaţă. Sau poate viaţa de el… Pe autobuz a urcat odată un bărbat de vreo 50 de ani, care pretindea că e surdo-mut şi, prin intermediul a două pancarte pe care le ţinea una pe piept şi una pe spate, cerea ajutorul celor cu “inimă bună”. N-a prea stârnit milă, căci părea un bărbat în putere, care ar fi putut, în mod sigur şi destul de uşor, să se întreţină altfel. De fapt, toţii aceştia, înafară de femeia-monstru şi de cel cu piciorul cangrenat, ar putea să muncească, să trăiască altfel. Poate că publicul a observat acest lucru şi de aici şi zgârcenia lui. “De ce să dăm bani cerşetorilor, când ar putea foarte bine să muncească?”

*

Pe de altă parte, avem copiii-cerşetori. Copii puşi de mici să întindă mâna să ceară sau/şi să fure, copii bătuţi dacă nu-şi îndeplinesc norma, dar căliţi la şcoala vieţii, unde au deprins un tupeu şi o nesimţire ieşite din comun. Părinţii îi învaţă câteva cuvinte şi expresii cheie şi de efect – “fie-vă milă de un copil orfan”, “în numele Domnului Isus Cristos, daţi-mi şi mie ceva” , “fraţi creştini, nu mă lăsaţi să mor de foame/daţi-mi şi mie să-mi cumpăr o pâine”, “să vă dea Dumnezeu sănătate, vouă şi familiei voastre”, “săru’ mâna” etc. –, şi le mai predau şi lecţia de bază în cerşetorie, şi anume să ceară un tarif fix – 500 sau 1000 de lei. Invenţia asta a fost de-a dreptul genială. Gândiţi-vă că dacă cerşetorul nu ar cere o sumă anume (pe care o consideră satisfăcătoare), trecătorul ar ezita să dea ceva, de teamă să nu dea prea puţin şi să-l jignească astfel pe milog sau să nu dea prea mult şi să risipească banii degeaba. Cu tariful fix şi rezonabil, toată lumea e mulţumită.

Cei mai mulţi copii cerşesc pe troleu. Călătoresc (fără bilet, se-nţelege) o staţie şi între timp îşi fac numărul, interpretând o melodie de jale invariabil despre copilăria lor tristă, despre viaţa de orfan, despre mama pe care n-au cunoscut-o niciodată, despre canalul în care dorm şi despre visul de a avea o pâine pe masă. Interpretarea diferă de la copil la copil, dar versurile (terminate în rima universală “î” şi rostite cu un puternic accent ţigănesc: “banî – casî – canalî”) şi melodia sunt aceleaşi. Unii îşi permit să inoveze şi cântă altfel aceleaşi lucruri afumate în care nu prea mai crede nimeni.

Odată, în timp ce mă întorceam acasă cu troleul 30 şi stăteam de vorbaă cu un coleg, la o staţie a urcat o copilă şi şi-a început spectacolul. Ceea ce ne-a făcut pe mine şi pe colegul meu să râdem dispreţuitor şi să ignorăm rugăminţile fierbinţi ale fetei a fost modul în care ea îşi exprima “durerea”: stătea lipită de uşa troleului şi cânta râzând. Arunca în jur priviri de divă şi-şi privea publicul pe sub gene. Cred şi eu că după atâta rutină nu mai simţi cântecul! Mai ales dacă nu-ţi cânţi propria poveste. Scena părea desprinsă din Filantropica. Parcă mi-l şi imaginam pe omologul personajului lui Gheorghe Dinică în timp ce compunea melodia ce-mi zgâria timpanele. Şefii ăştia de trusturi de cerşetori ştiu ei ce ştiu: “mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic”. Totuşi, câţiva călători au fost impresionaţi. Ba chiar am văzut şi lacrimi în colţul ochilor mamelor mai sensibile. Recolta n-a fost prea rodnică. Dar nu contează; 5000 acum, 10000 la următoarea reprezentaţie şi uite-aşa se strânge o mică avere pentru care unii trebuie să muncească din greu câteva zile bune.

Altă dată, într-un alt troleu, o altă impostoare din aceeaşi categorie a început să recite pe un ton imperios, militar rugăciunea “Doamne, Doamne, ceresc tată”. Adică “Domne, Domne, cere tată”. Spre ghinionul ei, a prins control. De teamă, a tăcut, dar n-a fost pedepsită. A doua zi, aceeaşi poveste, numai că a reuşit să-şi termine monologul, făcând referire şi la sănătatea familiei celor care se vor arăta darnici. Publicul ţintă – “fraţii creştini” şi cei care aveau copii şi nepoţi – s-a îndurat. A strâns vreo zece mii. Şi, la un calcul simplu, 10000/drum X (minim) 6 drumuri/oră X (minim) 6 ore/zi fac (minim) 360000 pe zi! Păi să nu te apuci de cerşit?!?

*

Odată mergeam spre Sala Sporturilor şi, în dreptul fabricii Ursus, am trecut pe lângă un băiat cu mutră foarte fioroasă, pe care eram sigură că-l mai văzusem undeva. Dinţii îi erau stricaţi şi parcă reduşi la gingii; era îmbrăcat în nişte zdrenţe cândva haine bej; părul îi era slinos şi faţa plină de bube; fără dubiu, era ţigan şi avea în jur de 18 ani. Ne-am uitat lung unul după celălalt, ca doi îndrăgostiţi. Eu mi-am întors privirea pentru că nu ştiam de unde îl cunosc, el, probabil pentru că m-am holbat la el. Peste câteva ore, în aceeaşi zi, individul făcea pe handicapatul într-un cărucior în faţă la BCU. Ulterior am aflat mai multe despre el. De exemplu, fratele meu l-a văzut cumpărându-şi mai multe casete porno. La banii lui, e normal să aibă şi video, nu?

*

Într-o zi cu soare îmi vedeam de treabă aşezată pe o bancă tricoloră de pe Eroilor. Stăteam liniştită şi scriam, când o fetiţă de vreo 6-7 ani s-a apropiat hotărâtă de mine. Era frumuşică, îmbrăcată într-un trening (curat!) verde cu alb şi cu negru şi purta în urechi nişte cercei mari de aur, de formă sferică. Mi s-a părut că e ţigancă, dar nu eram sigură. S-a aşezat lângă mine, şi, privindu-mă în ochi, mi-a cerut 500 de lei. Am trecut peste şocul provocat de cererea în totală discordanţă cu înfăţişarea fetei şi am refuzat-o. Cred că într-adevăr n-aveam bani de dat. Mi-a cerut apoi pixul din mână, pe care, normal, nu eram dispusă să-l cedez. Atunci, cu o mină serioasă, m-a privit în ochi şi m-a întrebat: “Şi ce-ai zice tu dacă te-aş scuipa în gură?”. Parcă m-ar fi lovit în moalele capului. Instinctul firesc a fost să rămân cu gura căscată, dar m-am temut de ameninţare. Am luat-o la întrebări de genul “câţi ani ani”, “cine te pune să cerşeşti” etc şi am făcut-o să plece speriată. A ţinut totuşi să aibă ultimul cuvânt, şi a încercat să mă jignească făcându-mă “ochelaristă”. Nici acum nu mi-am revenit de pe urma conversaţiei.

*

Toate aceste portrete sunt reconstituiri. Cerşetorii descrişi nu mai sunt de văzut pe străzile Clujului. Cu excepţia celor de pe troleu, care, văzând că n-are nimeni treabă cu ei, continuă să-şi desfăşoare activitatea nestingheriţi. Ceilalţi şi-or fi mutat cartierul general sau… “or fi murit”, cum mi-a zis un prieten pe care l-am întrebat dacă nu i se pare că s-au cam împuţinat cerşetorii în Cluj. Nu observase, dar o dată ce îl făcusem atent la aspectul ăsta, mi-a dat dreptate. Şi a avut şi o explicaţie la asta: “probabil că s-a desfăşurat din nou un program de curăţare a străzilor de cerşetori, ca azi-iarnă”.

Am mers la Poliţie, să aflu. La Judeţeană mi s-a spus că astfel de acţiuni de desfăşoară “tot timpul”. “Cerşetorii sunt adunaţi, legitimaţi, amprentaţi, spălaţi; copiii sunt duşi la casa de copii, bătrânii, la azil. Unii sunt trimişi acasă”. La Municipală am aflat mai multe detalii. Ofiţerul cu care am vorbit mi-a zis că în cei 20 de ani de carieră a ajuns să-i cunoască pe toţi cerşetorii şi să constate că majoritatea celor trimişi acasă cu trenul se întorc. “Unii îs din Satu Mare, alţii din Galaţi, alţii din sud. Ce mai, de peste tot. Şi tot aici se întorc. Ce să facă şi ei, unde şi din ce să trăiască?”. L-am întrebat dacă poliţiştii nu sunt cumva obligaţi prin lege să-i ridice automat pe cerşetori de pe stradă atunci când îi văd. Mi s-a răspuns că, în conformitate cu un articol din legea 61, “apelul la mila publicului este pedepsit cu amendă contravenţională”. Adică pedeapsa cu închisoarea nu se aplică pentru cerşetorie. În plus, nici formalităţile cu amenda nu sunt floare la ureche. “Dacă eu îl amendez în Cluj şi el e din Galaţi şi e înregistrat acolo, când amenda merge la circa financiară din Galaţi, cine s-o plătească? Şi cu ce bani? Că ăştia-s oamenii străzii, şi n-au de unde. Unii dintre ei nici nu au acte. Deci nu există. Atunci pe cine să amendezi? Poţi, la o adică, să-i închizi pentru o zi sau două, dar apoi tre’ să le dai drumul, şi ajung iar pe stradă”. Vroiam să ştiu ce fac autorităţile pentru cerşetori. Nu se ocupă nimeni de ei, nu le dă nimeni de mâncare? “Ba Primăria le dă o masă pe zi, mi s-a răspuns. Le dă mâncare la gară, în centru şi la căminul Byron. Îi mai strânge pe bătrâni şi-i lasă să doarmă acolo. Dar nu mai sunt locuri. Stau o zi, două şi apoi trebuie să plece… ” Din discuţia asta am înţeles că Poliţia consideră cerşetoria ca o fatalitate împotriva căreia nu mai are sens să lupte. “Domnişoară dragă, n-avem ce face. Nu putem scăpa de ei. Primăria şi Asistenţa socială ar trebui să se ocupe mai mult, dar de unde bani? N-au rezolvat problema asta nici ţările mai bogate. Cum o s-o facem noi? Suntem prea săraci”.

Am plecat dezamăgită de răspuns. Carevasăzică, nu-i chip să rezolvăm problema cerşetorilor. Ei vor fi prezenţi şi de-acum înainte pe străzile Clujului. Poate se vor schimba feţele pe care le vom vedea, poate se vor schimba locurile în care vom da peste mâini întinse, dar ei vor fi mereu printre noi. Ieri am văzut că bătrânei din Haşdeu i-a luat locul un bătrân, iar femeii-monstru, o ţigancă cu un copil mic. Aşadar “alte măşti, aceeaşi piesă; alte guri, aceeaşi gamă”… Cerşetoria va dăinui, chiar dacă practicanţii ei se vor schimba. Unii vor muri, alţii se vor naşte. Bobocii următorului an universitar, care vor descoperi cu emoţie Clujul, îi vor găsi aici. La început le vor da atenţie şi bani, îi vor analiza, unii vor scrie despre ei, ca apoi, obişnuindu-se cu peisajul din care cerşetorii fac parte integrantă, să începă să le dea tot mai puţină importanţă, şi să sfârşească prin a-i ignora complet. Pentru că, pur şi simplu, ăsta e mersul lucrurilor…

19 mai 2002

Observaţii, informaţii, dileme doi

• Reportajele-documentare de pe VH1 sunt uneori exact ce-mi trebuie înainte de culcare. De la nu ştiu ce top, la The Fabulous Life Of..., la I Want a Famous Face sunt light bedtime entertainment. De curând a fost unul despre pageant-uri. Adică despre concursurile de frumuseţe la copii, din SUA (destul de redundantă menţiune, nu?). Ce mijloc minunat de a-ţi învăţa copiii care sunt valorile în viaţă! Fetiţele alea cu poze studiate şi cu un spirit invidios maxim dezvoltat poartă kile întregi de machiaj şi au proteze (cum aveau unii, când eram noi la vârsta aia, dantură Dracula din plastic, numai că a lor costă 200 de dolari), nu de alta dar juriul te poate depuncta dacă ai 7 ani şi arăţi că-ţi schimbi dinţii.

• Jur că merită să laşi pe mâine ce poţi face azi. Datorită acestei filosofii am evitat eu o noapte pierdută cu scrierea unor articole despre care nu am certitudinea că vor mai apărea odată. Şi la fel de adevărat e că trebuie să fii atent la ce-ţi doreşti, că poate se împlineşte. Poate nu aşa cum ai gândit tu, ci pe alte căi, care duc, însă, la acelaşi rezultat. Eu, de exemplu, îmi doream de mult timp o vacanţă, dar nu una pe termen nelimitat, cum mi s-a oferit de la SC, intrată în vacanţă, pentru, sper, nu mai mult de două luni. E aşa de naşpa că presa nesusţinută de trusturi are zilele numărate!

• Mă uitam la Observatorul de noapte şi am văzut două ştiri consecutive cu şi despre Darius. Una că a primit premiul pentru cel mai bun tânăr jurnalist la secţiunea blog (felicitări, zi-ne mai multe... cine ţi-a dat premiul, pe cine ai bătut...) şi a doua că Adrian Năstase a început să scrie pe blogul pe care i l-a creat acelaşi Darius (Cum l-ai convins/anunţat? Sunteţi prieteni acum? Că văd că a devenit foarte interesat de blogăreală şi a scris şi în Jurnalul despre asta...). Anyway, vreau să spun că e mereu interesant să vezi ce i-a mai trăznit lui Darius prin cap, că are deja o serie de idei/realizări ce au ajuns în presa centrală...emoticoncert, hârtia roz, puiuţ de comunist, blogurile lui Adelin Petrişor şi al lui Năstase...În altă ordine de idei, eu aflu noutăţile despre Darius via Andrei, că cedez psihic când văd ce posturi lungi are cel dintâi...

• Cei doi bătrâni nu mai sunt în stradă. Ultima dată i-am văzut din troleu în timp ce primeau....vizita unor tineri. Dintre ei, o donşoară îşi aranja părul, ca să dea bine pe cameră. După echipamentul video expus, părea mai degrabă un proiect de liceu decât un reportaj de presă, fie ea şi locală...

• Lumea e plină de incompetenţi. Pe lista mea, la vârf, a intrat o ...consilieră cu faţă tâmpă de la o agenţie de turism mică, situată pe traseul meu spre serviciu, care nu mi-a rezervat locurile spre Malta, aşa cum convenisem. Am rămas cu banii în mână, că n-aveam ce bilete să mai plătesc. Sper să-mi iasă, în schimb, o excursie cu maşina prin Croaţia. Oricum, m-am hotărât să-mi ascult instinctele de acum încolo, iar atunci când văd pe cineva cu faţă de idiot, să nu-i mai acord prezumţia de inteligenţă.

• Istoria trece pe lângă mine. Mi s-a părut ciudat când vărul meu din America mi-a zis că a aflat cu întârziere de câteva săptămâni de războiul din Liban, dar acum sunt în aceeaşi situaţie. Încă n-am aflat ce-i cu Gaza şi cu evacuarea. Se bat mai abitir ca înainte? Mi se aplică la modul cel mai trist regula mortului pe kilometru...

Observaţii, informaţii, dileme

• Cartierele Mărăşti şi Mănăştur arată groazic. Asta e indiscutabil. Nu sunt convinsă care-i mai urât, dar putem dezbate despre asta. Cred că arhitectul-şef al oraşului din acea vreme ar trebui condamnat pentru crime împotriva esteticii. Şi dacă nu ar fi fost destul de urâte din construcţie, locatarii le-au urâţit şi mai tare. De exemplu, prin închiderea balcoanelor. Da, la alea de ruginite, de metal, mă refer (parcă astea din termopane tot arată cumva). Îmi scapă şi scopul şi utilitatea închiderii balconului (parcă la origine balconul era menit să îţi ofere vedere în afară, posibilitatea de a fi nici/şi în aer liber, nici/şi la tine în casă). În fine, altundeva vreau să ajung. Anume: în drum spre birou, pe troleibuz (numit de aici înainte, pe veci, pe acest blog „troleu”) sau pe autobuz văd aproape în fiecare zi câte un bătrân, doi, închişi în cutia oribilă numită balcon închis, încercând să se uite la lume. Singuri. O recluziune (forţată) pe care o găsesc foarte tristă.

• Pe Moţilor, nu departe de Primărie, de câteva zile doi bătrâni stau cu mobila în drum. În prima zi am crezut că aşteaptă un camion, că se mută. Erau şi seara acolo şi am început să-mi pun întrebări. A doua zi erau tot acolo, dar n-am coborât să-i întreb ce s-a întâmplat. A treia zi, am fost prea (pre)ocupată ca să-i mai observ. Cred că sunt şi azi acolo. N-am găsit răspuns la întrebările respective, pentru că nu le-am pus nimănui. Din autoapărare, din anticiparea neputinţei de a acţiona, pentru că sunt un om oribil prin indiferenţă? În aceeaşi ordine de idei, sper să găsesc textul pe care l-am scris în anul I de facultate, pentru a-mi exorciza mila şi neputinţa faţă de cerşetorii din Cluj.

• Cercetătorii englezi au cercetat şi au spus lumii că, în medie, fiecare femeie absoarbe pe an 2 kg de substanţe toxice din produsele cosmetice. De la săpun şi şampon, la rimel şi ruj, toate conţin produşi chimici cu efecte cam nasoale. Producătorii de cosmetice au zis că produsele lor respectă normele UE. Vede cineva sofismul în această justificare? Din punctul meu de vedere, era fix acelaşi lucru dacă ar fi spus să nu-i băgăm în seamă pe cercetătorii britanici, că regina lor e urâtă. Dar dacă ar fi venit informaţia de la cercetătorii americani...?

• În magazinul de lângă blocul meu am învăţat un lucru foarte interesant. „Cârnaţi de porc” se scrie prescurtat „C-ţi de porc”.

• Vânzătoarele de la magazinul cu pricina sunt destul de rafinate. Ştiu chestii de customer care şi de identificarea nevoilor clienţilor. De exemplu, când cer lapte, mă întreabă dacă-l vreau gras sau slab, dacă vreau pâine, mă întreabă dacă să fie feliată sau nu. În aceste condiţii, când cer hârtie igienică, de ce nu mă întreabă dacă nu vreau din aia pufoasă şi scumpă şi-s gata să-mi vândă un fel de carton roz la 0,3 RON?

Noul om universal

La posturile generaliste, ştirile de dimineaţă mi se par un soi de anecdote menite să te pseudoinformeze. E momentul reportajelor despre “noile vedete ale grădinii zoologice X” (întotdeauna se foloseşte expresia asta, fie că “vedetele” sunt maimuţe, tigri, lei sau orice altceva), despre veselia produsă de pornirea fântânilor arteziene, despre ultima petrecere într-un club de fiţe, despre ce au mai făcut Angelina şi Brad ş.a.m.d. Să nu uit, mai sunt şi ştiri despre accidente produse din cauza neatenţiei/prostiei unora, pe care le interpretez în cheia “aveţi grijă ce faceţi astăzi: nu conduceţi beţi, nu vă băgaţi degetele în priză, nu mâncaţi ciuperci, dacă nu le cunoaşteţi denumirea latinească, nu băgaţi pisica în cuptorul cu microunde etc.”. Pe scurt, chestii soft, cu doză mică de “mortăciuni” (termen generic în jurnalism pentru subiectele ce pot face obiectul ştirilor de la ora 5).

Buun. Şi ce văzui într-o dimineaţă la ştiri, înainte de a merge la birou? Povestea unui nene, de 63 de ani, de prin Moldova, care e student la 12 (douăsprezece) facultăţi. Primele 12 din viaţa lui, că în tinereţe n-a făcut. Ca orice pensionar, e foarte conştiincios. Merge la cursuri şi seminarii. Spre deosebire de alţi pensionari, cheltuieşte 15000 de RON pe an cu studiile. Pune cât poate din pensie/leafă, restul i-i dă fi-su, plecat pe undeva prin ţările calde. Studiază de la ştiinţe agricole, la drept, filosofie, psihologie şi limbi străine. În această perioadă, bătrânul are zile grele. Nu de alta, dar e sesiune şi i se întâmplă să aibă şi 18 examene pe zi (ceea ce arată că are restanţe, că altfel ar putea avea maxim 12...mă simt foarte perspicace pentru observaţia asta. Sau face mai mulţi ani într-unul??? Informaţia asta n-am mai găsit-o. În fine.). O parte a reţetei de succes constă în faptul că multe dintre facultăţi sunt în cadrul Universităţii “Spiru Haret”, unde examenele sunt grilă (unii zic că le dai pe computer cu secretara, dar precis sunt doar invidioşi pe ambiţia pensionarului studios...sau nu?!). De unde trag concluzia că omul e şi norocos. Bătrânul student e foarte elegant, e respectat şi admirat de colegi, secretare, profi... Nu şi de cei care au comentat pe site-urile ziarelor care au mediatizat cazul. Cel mai tare m-a amuzat reacţia colegilor, în sincroanele de la ştiri. O fată zicea “Cred că îi e foarte greu. Eu fac doar 3 facultăţi (sic!) şi mi-e greu!”. Şi am rămas cu câteva întrebări: de ce face moşu’ toată chestia asta? La ce-i foloseşte? Ce valoare au universităţile unde cineva poate lua peste 10 examene pe zi? E o modă în Moldova să faci 3 sau mai multe facultăţi?

The Blog and I: O istorie personală a blogărelii

Sunt în faza romantică a blogărelii. Mă bucur când îmi apar comentarii noi (concurez cu cineva pe tema asta), mă gâdilă plăcut felicitările pe care le primesc de la prieteni pe mess, îi îndemn să comenteze. Îmi place. Şi mă întreb de ce am aşteptat până acum. Până acum de când? Din 2002, ar fi răspunsul. Atunci am aflat (dintr-un eseu despre jurnalismul online al unui coleg de facultate) pentru prima dată de jurnalul online numit blog, care exista "afară" şi unde îi puteai citi pe cei mai tari editorialişti/jurnalişti/scriitori. Parcă atunci blogul nu era pentru orice puştan. Scriitorii şi jurnaliştii respectabili din străinătate aveau blog, restul lumii avea site-uri. Aşa se face că eu am făcut două jurnale online - botezate, modest, site-uri -, ce pare-se că erau bloguri, fără să aibă conştiinţa de sine. Era povestea cu acTIFF-ul, ce anul ăsta s-a transformat în blog colectiv. Pseudo, dar paranteza asta îşi are locul în altă parte.

Buun...au trecut ani şi într-o zi am primit un link pe mess către "site-ul" Jeg, unde Darius făcea praf o gazetă ce descria atmosfera electrizantă a unui concert ce nu a avut loc. Cred că el mi-a făcut teoria blogului, cum i-am făcut-o eu pe cea a globalizării şi a integrării europene ;). Dup-aia am observat că există o subcultură a blogului şi m-a interesat relaţia ei cu cea a jurnalismului. De la Andrei Crivăţ, care a dat primul nişte ştiri legate de scandalul Gazeta, am învăţat cum blogul poate bate jurnalismul la propriu-i joc. De aici, nu mai am mult din poveste. Am mai avut două surse de motivare {1. Dacă Adi a putut să-şi facă blog şi timp de a scrie, am zis că pot şi eu. 2. Şi celălalt Adi dintre cei doi Adi (să pun doi i? :)) mei preferaţi (ăsta al doilea, despre care nu v-am zis până acum are meritul de a fi dintotdeauna „domnul ca la carte”, cum l-au votat fetele din 14, şi de a mă fi lăsat să-i conduc maşina:) ) are blog. Pe acelaşi template cu primul:)} si gata. Rezultatul după două zile: întreruperea unor tăceri, conversaţii şi mesaje cu/de la prieteni vechi şi noi, şi o întâlnire extrem de agreabilă azi cu unul dintre aceştia şi cu jumătatea sa.

ObservaTIFF

...adică frânturi de festival, aşa cum le-am trăit eu. (completare la ce puteţi citi aici.)
Păi, să vedem... primul contact a fost legat de acTIFF, pe care nu l-am mai coordonat eu. Din cauza job-urilor. Nu cred că am făcut bine, în fine, poate revin altă dată. A urmat deschiderea, cu un „432” ce te loveşte în plex. Excelent, dar...oribil. N-ai cum să te simţi bine după el. Prima dezamăgire: echipa n-a dialogat cu publicul (aşteptam asta, după experienţa plăcută de la „Moartea domnului Lăzărescu” şi după „A fost sau n-a fost”). Dezamăgirea mi-a fost întreită pe parcurs, căci nici la „Moromeţii” nu a fost Q&A, nici Franco Nero n-a stat până la sfârşit la „Forever Blues” (din jenă?), ca să-l întreb ce naiba a avut în cap când s-a gândit să facă un film plasat în Italia, cu personaje numite Marco, Luca, Gianni etc. care vorbesc ENGLEZĂ!!??? şi ce mai engleză...

Un moment memorabil a fost „AlbastruÎnchisAproapeNegru”, un film ce merita 5 steluţe cu steluţe:) Ştiu că am îndemnat multă lume să meargă, dar la următoarea proiecţie au rămas vreo 30 de oameni pe dinafară (pe cele 308 locuri de la Victoria s-au înghesuit, totuşi, 386 de spectatori). În ziua aia, calitatea filmelor pe care le-am văzut a fost descrescătoare: după „AlbastruÎnchis...”, „Moartea unui prim-ministru” a părut acceptabil, dar seara s-a sfârşit cu o dudă imensă, dar cu PR bun: „I Really Hate My Job” (da, aştept argumente că mă înşel). La ăla a fost Q&A. Mersi mult... Am "îndrăznit" să critic filmul ăla mizerabil şi pe alte bloguri, dar au sărit mulţi să-mi tragă castane...vă invit şi aici.

Ce a mai fost OK? „Marea privatizare” (instrument didactic perfect pentru a arăta faţa umană a globalizării, dincolo de statistici, cu endorsement din partea lui Joseph Stiglitz), „Capcana” (film-şcoală, după un best-seller sârbesc, cu o dilemă morală mai profundă decât în „Propunere indecentă”), „Time” (pe ăsta vreau să-l mai văd o dată, nu de alta, dar dacă n-am avut aceeaşi interpretare a faptelor cu Adi, înseamnă unul dintre noi l-a înţeles greşit), „Nuovomondo” (cuceritor, inteligent, bine filmat, făcut cu economie de mijloace, cu puţine cuvinte, ca să nu mai vorbim că pentru prima dată Charlotte Gainsbourg mi s-a părut frumoasă) .

Ce mi-a mai plăcut: atmosfera degajată (Nae Caranfil mişuna prin hol la Republica şi nu-l lua nimeni la întrebări), preţul acceptabil al biletelor, sălile pline, calitatea publicului, voluntarii, „da”-ul zis de Nosferatu în spot.

Regretele de anul ăsta: că n-am prea văzut poze bune din festival (daţi-mi un link la o galerie bună, eventual) şi că l-am ascultat pe Adi şi nu m-am dus la „Sagrada familia”. Evident, regret că n-am văzut „California dreamin'” (nici n-am îndrăznit să sper că aş putea apuca bilete), dar, cum vine săptămâna viitoare la Arta, nu-i grav. Apropo, a fost filmul cu nota cea mai mare în barometrul general, dar nu putea lua premiul publicului, pentru că n-a fost în competiţie. În 2005 se întâmplase acelaşi lucru cu „Visul ceh”, iar realizatorii au fost foarte confuzi şi supăraţi, pentru că au aşteptat în van să li se dea premiul, în cadrul ceremoniei de închidere. Nu li s-a dat nici măcar o diplomă simbolică şi, mai grav, nu li s-a explicat că nu sunt eligibili pentru premiul publicului.

În rest... Au fost probleme cu subtitrările. Era clar că au fost făcute direct după cele din engleză, fără a vedea filmul. Două dovezi: fragmentele în engleză inserate în filmele făcute în alte limbi nu au fost traduse, plus desele erori în identificarea genului persoanei despre care se vorbeşte („Eşti foarte drăguţă”, îi spune ea lui...).

PS: Adrian Pintea a murit prea devreme. Mai avea vreo 20 de ani până să se gândească cineva să-i dea premiul pentru întreaga activitate. Mulţi spectatori prezenţi la „Moromeţii” au aflat vestea de la Victor Rebengiuc. Moment de reculegere. Emoţionant. La TV, Andreea Esca avea lacrimi în ochi. O premieră. Trist.

Era inevitabil

Era inevitabil. Mi-am făcut blog. Pentru că mi se întâmplă să "simţ enorm" şi să "văz monstruos". Pentru că, dacă n-ar fi messengerul, aş pierde legătura cu jumătate din prietenii mei, mai ales cu cei de departe. Pentru că într-un status de messenger nu pot pune tot ce aş vrea să spun. Pentru că nu mă citiţi toţi în Săptămâna clujeană, ca să vedeţi cu ce mă ocup în fiecare săptămână. Pentru că nu vorbim zilnic. Poate nici măcar săptămânal. Prin urmare, luaţi acest blog ca un instrument de comunicare. Voi scrie pastile. Doar când e cazul. Adică atunci când voi avea ceva de zis. Comentaţi, opinaţi, scrieţi, dacă aveţi chef. Nu înjuraţi, chiar dacă aveţi chef. Fiţi bineveniţi.