My Google experience

Unii dintre voi sunt, probabil, familiarizaţi cu termenul angajator preferat (employer of choice). E vorba de acea companie pentru care ţi-ai dori cel mai mult să lucrezi, care îţi oferă cele mai bune condiţii, cu care te-ai potrivi cel mai bine. Eu, după doi ani la o mică firmă românească, am decis că nu voi mai lucra decât pe cont propriu, ca freelancer, sau în multinaţionale (poate şi la unele SA-uri). Vorba unui tip: “Patronii cu firme să se abţină”. Din punctul meu de vedere, s-a sfârşit cu rahaturile îndurate de la patron/manager, în fond, de la oricine. În acest context, mi-am zis că angajatorul meu preferat în România e P&G, iar în lume, Google. P&G pare de domeniul tangibilului, pe când Google era un vis abstract. Citeam articole despre mediul de lucru la Google şi nu reuşeam decât să mă simt şi mai nasol, prin comparaţie cu realitatea pe care o trăiam.

Coelho might be right…

Doar că într-o zi am primit un mail de la Marta, un recruiter de la Google. Cum că Google e în căutare de “top talents in Eastern Europe” şi că my name “came up”, datorită unor discuţii de networking. Şi că să trimit un CV şi să le spun când sunt disponibilă pentru un interviu telefonic. Am fost surexcitată toată săptămâna. Mi-am refăcut CV-ul pentru a arăta cam ce am făcut până acum în viaţă (varianta pentru patronii români era tăiată la jumătate, ca să nu sperie lumea) şi mi-am exprimat disponibilitatea pentru dialog. M-au sunat în aceeaşi zi şi am avut o discuţie extrem de plăcută. Un lucru care m-a şocat şi m-a bucurat în acelaşi timp a fost că i-a interesat ce note am avut la şcoală. Şi, frate, chiar am avut cu ce să mă laud! Le-am explicat că raportarea la nota 10 devine din ce în ce mai irelevantă, mai ales în ceea ce priveşte nota de licenţă, prin urmare, am vorbit despre notele din timpul anului şi despre a câtea am terminat facultăţile. După care am discutat despre activităţi extracurriculare, relaţii cu clienţii, motivul demisiei, motivaţia de a lucra la Google şi nivelul meu de franceză. Căci am uitat să spun că jobul pentru care recrutau era account manager AdWords pentru ţările vorbitoare de limba franceză. Primul interviu a fost foarte relaxant, amical şi s-a încheiat cu calificarea în turul următor.

Turul următor a însemnat un interviu cu Emma, un recruiter foarte profesionist (mi-a dovedit-o prin modul în care s-a ocupat de mine pe parcurs) din Dublin. Lucrurile au decurs cam în acelaşi mod. Turul următor a fost un test online de proficiency în franceză, care a fost mai greu decât DALF-ul şi Cambridge-ul. Era un test de comprehensiune scrisă, orală, gramatică şi, nu în ultimul rând, de viteză. Din fericire, cu un pic de pregătire prealabilă am luat 89,5%, ceea ce a însemnat calificarea pentru încă o etapă. Am uitat să spun că încă după primul interviu am primit teme să mă documentez despre Google şi produsele lui, să gândesc critic şi creativ în raport cu ele. Şi la fiecare interviu au existat nişte întrebări de natură mai tehnică.

Următoarea etapă a fost un interviu în franceză, cu o googleriţă franţuzoaică, foarte drăguţă, care mi-a lăudat franceza mai mult decât simţeam eu că meritam. În fine, dacă am trecut şi proba de oral, m-am calificat la proba interviului faţă în faţă. Prin urmare, m-am pregătit pentru o deplasare la Wroclaw, locaţia biroului unde Google face angajările. Au făcut aranjamentele necesare şi am pornit la drum. De luni până miercuri, o excursie pe care déjà simţeam că o meritam, dat fiind efortul de pregătire depus până atunci. Oricum, chiar dacă nu eram 100% convinsă că m-aş muta în Polonia, eram ferm hotărâtă să ajung cât mai departe cu procesul de selecţie.

The flights

Deşi ştiu că avionul este cel mai sigur mijloc de transport din lume, încă n-am destule zboruri la activ încât să n-am 2-3 emoţii. În sensul că de fiecare dată când sunt la boarding gate mă uit în jur şi-i studiez cu atenţie pe ceilalţi pasageri, gândindu-mă dacă ei sunt oamenii cu care voi muri. Sau cu care mă voi prăbuşi pe o insulă, ca în Lost…

Zborurile mele au fost pe traseul Cluj-Munchen-Wroclaw şi retur. România-Germania şi retur cu Lufthansa, Germania-Polonia şi retur cu Lot. Pe ansamblu, aş spune că Lufthansa e cea mai profesionistă companie cu care am zburat până acum. De la amabilitatea personalului, la confortul avionului, la engleza vorbită de căpitan, la lejeritatea aterizărilor (a fost prima aterizare lină la Cluj; pilotul era aşa de priceput, încât a aterizat aproape fără zgomot, în prima jumătate a pistei de la Cluj), la mâncarea servită…Da, uitasem că pe avion se serveşte şi mâncare, atât de obişnuită eram cu low cost-urile…

Cu Lot-ul a fost la fel de agreabil în ceea ce priveşte mâncarea şi amabilitatea, doar că avioanele erau foarte zgomotoase (la un moment dat mi se părea că zbor cu tractorul…).

Dacă la dus am avut o fereastră de 3 ore – timp suficient pentru vizitat magazinele din aeroportul din Munchen, citit şi venit cu o idée de afacere;) – la întoarcere a trebuit să alerg la îmbarcarea spre Cluj, întrucât aveam 15 minute între zboruri, iar Lot-ul mi le-a păpat la decolare…

După 4 avioane în 3 zile, pot să spun că m-am desensibilizat până la faza în care n-aş putea recunoaşte persoanele cu care am zburat spre ţară…

The City

Am ajuns pentru a doua oară în viaţă în Wroclaw (fost Breslau) hotărâtă să văd mai mult decât prima dată. Am fost cazată la un hotel pe o insulă pe Odra, la 1 minut de biroul Google. Am primit o hartă la aeroport (aveam de acasă o hartă Google cu zona mea de interes, dar cea nouă era color şi extensivă) şi m-am descurcat cu mijloacele de transport în comun să ajung la hotel. La 20.00 eram în cameră (la 7,5 ore de la plecarea de acasă) şi despachetam. Camera arăta ca una de cămin de la universităţile americane din anii 20-30. Sau cel puţin aşa o simţeam eu. Aveam să aflu că în acea perioadă era folosită de frăţiile studenţeşti (Wroclaw este probabil, cel mai important centru universitar polonez şi, din punctul meu de vedere, cel mai agreabil oraş pe care l-am vizitat în ţara lui Karol Woytila). Am ieşit în oraş cu prietena mea googleriţă, Asia, la un bistro "parizian" şi m-am plimbat prin încântătoarea piaţă veche a oraşului. Discuţia cu Asia m-a făcut să realizez că mai trebuie să învăţ nişte detalii tehnice, prin urmare, în ziua interviului m-am trezit de dimineaţă şi m-am documentat vreo 2 ore folosind computerul hotelului (foarte drăguţ din partea lor să ofere aşa ceva, căci am putut să rămân conectată cu lumea, să răspund la mailuri etc.).

Put on my princess shoes…

Sunt unul dintre acei oameni care cunosc impactul psihologic al hainelor asupra încrederii… aşa că, pe principiul “ia pe tine un obiect care te face să te simţi bine”, mi-am luat pantofii de prinţesă (bine, şi nişte haine…) şi am mers la interviu.

De fapt, a fost o serie de 4 interviuri a câte 30 de minute. În total, 5 recruiteri (unul dintre ei făcea shadow interview pentru o tipă cu mai puţină experienţă), care, în fond nu erau recruiteri de meserie, ci manageri şi account manageri. Interviuri în stilul obişnuit al Google. În principiu, fiecare mă întreba despre 1-2 lucruri din CV pe care le găseau interesante, câte o întrebare legată de Google, plus interviuri comportamentale şi multe multe exemple. Plus câteva minute să pun eu întrebări. Foarte relaxant şi plăcut. Fără întrebări capcană, fără lucruri prea tehnice. 2 ore care au trecut foarte agreabil. De ce 4 interviuri? Pentru că fiecare intervievator doreşte să-şi facă o părere individuală, nebiasată, care va fi ulterior confruntată cu a colegilor. Cam atât despre procesul de recrutare. Sunt acum la stadiul în care persoanele cu care m-am întâlnit îi vor da verdictul Emmei, care, eventual, va cere referinţe şi îmi va face sau nu o ofertă. Treaba mea s-a încheiat aici, iar obiectivul a fost atins.

The office

Da, birourile Google sunt aşa cum scrie în articole. Logistica e impresionantă, locurile de recreere – la fel. Biroul din Wroclaw are 99 de angajaţi şi încă multe birouri libere. Deşi oamenii lucrează pe brânci, există un aer de veselie dat de design şi de amenajări. Culori, mingi, canapele pentru relaxare, libertatea de a-ţi aranja biroul cum vrei… Din când în când, mai vezi pe cineva că se aruncă pe mingile immense sau că se apucă să joace billiard. După cum spuneau googlerii pe care i-am cunoscut: e ceva între grădiniţă şi afaceri serioase. Nimeni nu poartă costum, dar nimeni nu e îmbrăcat prost. Ei spun că nu au nevoie de costume ca să fie serioşi. Şi aşa şi e. Având în vedere că legătura cu clienţii se întreţine online, n-ai de ce să te încorsetezi. Oricum, am admirat ţinutele googlerilor (mai ales accesoriile fetelor). O chestie minunată la Google e că ai mâncare la discreţie toată ziua. Googlerii mănâncă la birou, 5 zile pe săptămână, dimineaţa, la amiază şi la 18.00. După bunul obicei al multinaţionalelor, există aşa-numitul short Friday, astfel că în fiecare vineri programul se termină cu o oră mai devreme, cu o pizza party. Dacă lucrezi la Google, nu cheltuieşti bani pe mâncare decât în weekend. De asemenea, trebuie să plăteşti tu însuţi pentru propriile-ţi vicii (tutun, alcool etc.).

Foarte drăguţe mi s-au părut camerele de relaxare. Aici poţi veni să dormi, să te joci, să faci ce vrei. Poţi să-ţi aduci jucăriile de acasă, dacă vrei. Pe hol am găsit şi un cort. Probabil al unui googler iubitor de aventuri în aer liber… În plus, există camera în care te poţi închide să vorbeşti nelimitat oriunde în lume. Ideea e să ai timp. Dacă ai timp, poţi să şi pleci de la birou, poţi să şi dormi, poţi să stai toată ziua la bucătărie. Din câte am observat, nu prea se găseşte timpul ăsta…Googlerii nu-şi permit mai mult de o oră de pauză, căci, dacă laşi un client să aştepte, nu dă bine la evaluare…

Să vă zic despre mitul că la Google îţi poţi aduce pet-ul la birou. Ei bine, Google este a DOG company, şi există poze care dovedesc lucrul ăsta. Deci, iubitorilor de pisici, NU puteţi să le aduceţi la birou. Din păcate, nici posesorii de câini nu sunt mai norocoşi în cazul biroului din Wroclaw, întrucât proprietarului clădirii nu-i plac animalele…So, myth partially busted…

Desigur, la Google există scaune de masaj, sală de gimnastică şi în curând vor exista ore de yoga. De mult timp există, însă, ore de limbi străine, cofinanţate de Google. Plus alte beneficii, gen asigurări de viaţă, de sănătate şi alte bonusuri şi gratuităţi. Zvonurile spun că, din păcate, salariile nu sunt pe măsura reputaţiei…

O chestie tare mi s-a părut că la baie la fete găseşti toate obiectele de igienă feminină, courtesy of Google (de la spray-uri, la creme de mâini şi absorbante). Bănuiesc că şi la băieţi găseşti toate accesoriile. Practic, dacă cineva îţi spune “you stink”, ai la îndemână soluţia: du-te la baie şi foloseşte dotările!

Pe ansamblu, un loc populat de oameni tineri (media de vârstă=25), sociabili şi deştepţi (fiecare vorbeşte minim 3 limbi). Un loc cosmopolit, cu naţii diverse. Există deja 4 români care lucrează acolo, unul dintre ei fiind chiar manager. Ca exemplificare, dintre cei 5 recruiteri cu care m-am întâlnit, unul era polonez, ceilalţi venind din SUA, Rusia, India şi Irlanda.

Again, the City

După interviuri, am mai rămas o oră în incintă, să mănânc şi să socializez. Apoi oraşul a fost al meu, dar vremea n-a ţinut cu mine. A fost, oricum, agreabil. Mi-am petrecut 2 ore într-un super centru de entertainment (gen Fnac-ul francez) şi mi-am luat un album superb despre advertising. De asemenea, mi-am scăpat o carte de 3 kg pe degetul mare de la piciorul drept şi am vânătaie şi în ziua de azi…

Seara am fost la un super concert de jazz scandinav, al trio-ului Tord Gustavsen. Am luat penultimul bilet. Stăteam la balcon şi auzeam şi ploaia căzând pe acoperiş. Mă gândeam că emigrarea ar fi dulce dacă s-ar petrece cum am petrecut eu la Wroclaw…

La întoarcere, m-am trezit cu noaptea în cap, ca să ajung la aeroport la 6.30. Am trăit periculos şi am mers 4 staţii de tramvai fără bilet. Că n-aveam de unde să-mi cumpăr. Pentru mijlocul de transport numărul 2, un rocker mi-a vândut un bilet, că la automat nu mai aveau. Părerea mea de ansamblu despre polonezi e că sunt de treabă şi destul de primitori, iar tinerii vorbesc engleza destul de bine. Wroclaw e mult mai fain decât Clujul şi decât orice oraş din România. Un oraş pe care vreau să-l revăd pe soare.

…and back

Am ajuns în prezent. Cu o excursie extrem de agreabilă în bagaj şi cu o experienţă de recrutare care mă face mândră. Mai ales că n-am aplicat eu, ci am fost recomandată şi m-au găsit ei. E clar că m-aş angaja la Google mâine dacă ar avea un birou în România, altfel… nu sunt sigură. Cosmopolitismul meu se traduce în dor de Franţa, vis de Canada, de Anglia, nu neapărat de Polonia… Pe de altă parte, multe dintre practicile Google au încăput pe lista lucrurilor pe care le doresc de la angajatorul preferat: flexibilitate, onestitate, atmosferă destinsă, cultură organizaţională solidă şi rezonabilă…

Ultimul meci al lui U

Nu iubesc necondiţionat. Am nevoie de motive. Pot să suport înfrângeri şi tristeţi, dar nu şi umilinţe. Pot să iubesc o echipă care dă ce are mai bun, dar care, la final, pierde. Când echipa pe care o susţin devine ciuca bătăilor, reconsider bazele iubirii. Într-ale sportului, mi-am dat seama că doar pe Steaua Bucureşti - echipa de fotbal - o iubesc cu adevărat. Motivele s-au născut în copilărie, când gloria ei m-a bucurat, când Hagi, Lăcătuş, Belodedici, Balint şi alţii erau magici. Pentru U şi CFR - la fotbal - n-am niciun sentiment. Desigur, le respect succesele si daruirea sportiva. Credeam că iubesc echipa de baschet a oraşului adoptiv. Mi-am dat recent seama că a fost doar puppy love. I-am văzut jucând execrabil în două meciuri consecutive şi motivele iubirii s-au topit. Magia lui Seals s-a dus. Acum joacă la U Eminem şi Macy Gray. Fără vlagă, fără sclipiri. Mi se pare o pierdere de vreme să merg să-i văd. De aceea, meciul cu Asesoft a fost ultimul pe care l-am văzut la Sala Sporturilor.

Up-date

N-am mai scris de nepermis de mult... dar va merita aşteptarea. Am făcut schimbări profesionale majore, am strâns nişte venin pe care o să-l vărs cu satisfacţie şi am făcut 1000 de lucruri noi... despre toate voi povesti după data de 29 octombrie, când mă voi întoarce din Polonia, unde mă voi deplasa pentru un interviu de angajare la Google.

Fiţi pe fază!

Culmea prostiei

Ar fi nedrept să spun că presa e plină de proşti, deşi...nu ştiu dacă aş greşi prea tare. E clar că nu prea avem modele. Oricum, în ciuda elodiilor, oteveului şi predicilor televizate, culmea prostiei s-a petrecut la Antena 2. A scris şi EVZ, scriu şi eu, că nu mă pot abţine. Pentru cine nu ştie: Mihaela Rădulescu a făcut o campanie anti-fumat. Din care face parte un poster în care, din chiloţii-i roşii, îi întreabă pe fumători dacă fumatul e singura lor plăcere şi îi anunţă că pot beneficia de consiliere gratuită. Iar bloggerul Zoso a luat posterul şi l-a parodiat, într-un mod ... hm....greu de calificat. Mesajul inventat e atât de grosolan, încât nu cred că cineva şi-ar imagina că Mihaela Rădulescu l-ar aproba şi exhiba. Şi totuşi... Problema a apărut când la o emisiune obscură de pe Antena 2, s-a dat drept original posterul modificat şi, mai mult decât atât, doi moderatori zevzeci au sunat-o pe Mihaela s-o întrebe ce e cu posterul. La care femeia i-a făcut troacă de porci. Palidă răzbunare! Dacă trustul are oameni cu cap, toţi cei din emisiunea aia de 2 bani ar trebui să zboare şi să le piară urma. Umilinţa şi prostia în cazul ăsta sunt maxime.

Povestea
întreagă în EVZ şi pe blogul lui Zoso.

Hrvatska

Sunt cosmopolită. Înainte îmi părea rău, acum nu văd de ce n-aş fi... Am fost în concediu în Croaţia şi am multe de povestit. Nu ştiu cu ce ar trebui să încep: cu cât de minunată e Croaţia sau cu cât nu este România?

Hai să zic mai bine de Croaţia. Cifrele majore ale concediului sunt: 4 persoane, 11 zile, 3300 km parcurşi, 7 locuri de cazare, 7 locuri de făcut baie, cheltuieli de 500 euro/persoană.

Cât de minunată e Croaţia? Păi de la faptul că natura s-a gândit să strângă la un loc şi muntele şi marea şi să facă exces de zel, croaţii sunt un popor care ştie să facă turism. Nu am avut cazare rezervată dinainte, dar n-am avut probleme în a o găsi. Există Tourist info până şi în ultimul sătuc (atâta că la ei ultimul sătuc arată ca un orăşel cochet la noi...). Oamenii încearcă să găsească o punte lingvistică, pentru a se înţelege cu turiştii. Încearcă tot: engleză, germană, italiană. Ba au chiar şi meniuri în maghiară. Franceză nu am auzit, însă, decât la francezi (poate aici mai au de lucru). Se bucură când aud un cuvânt în limba ta pe care îl înţeleg şi le pare bine dacă încerci să-ţi dai minimul de interes şi să legi două vorbe în croată. Cei şmecheri încearcă să te flateze cu Hagi, Mutu şi „Civu”. Preţurile sunt extrem de acceptabile (până şi insula de lux Krk e accesibilă. Mamaia nu e, în opinia mea). Peste tot vezi că au camere (sobe, zimmer) de închiriat. Remarcabil pentru o ţară care abia în 1995 a scăpat de războiul civil, Croaţia are autostrăzi, şosele, viaducte, tuneluri, poduri impecabile. Sunt peste unguri (cărora relieful le-a permis să construiască mai uşor), iar pe noi ne fac să părem din lumea a treia. Satele lor arată foarte bine (cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată sunt, însă, cele din Slovenia, dar cele croate sunt pe aproape) şi în plină dezvoltare. Curios şi poate de neconceput pentru noi, nu au garduri, ci doar simulacre de garduri. Au, în schimb, măsline, rodii, kiwi şi smochine în curte. În ceea ce priveşte zonele de scăldat – ai de ales. Au plaje pietroase, dar noi am găsit şi nisipoase. Şi au zone multe cu pontoane de beton. Oraşele colcăie de obiective turistice. De la vestigii romane, la construcţii medievale. Ce nu au - sunt poliţiştii care să te prindă cu radarul. Traficul nici n-are nevoie de atâta supraveghere ca la noi. Când trec prin localităţi, şoferii respectă limita de viteză, nu te claxonează, nu-ţi fac cu farurile şi nici nu depăşesc aiurea. Singurul măgar de acest gen a fost, întâmplător, un şofer într-o maşină cu număr de Ungaria (de-a lungul concediului, în ciuda descendenţei mele, am fost silită să recunosc că există unguri bulani – cei care vorbesc româneşte numai când vor să-ţi ia banii, cei care se comportă agresiv pe şosea...). Până şi măgarii de şoferi de Bucureşti se comportă civilizat în afara ţării (a fost o relevaţie să observ schimbarea atitudinii noastre faţă de români în funcţie de apropierea de ţară: când îi întâlneam în Croaţia, eram străbătuţi de un fior de fraternitate; în Ungaria, îi priveam, oarecum compătimitor, ca pe „oameni ca noi, care se întorc în ţară”; după Borş, însă, mulţi au devenit „măgarul de bucureştean”, „boul de arădean”, „imbecilul de taximetrist” etc. Nu de alta, dar de la Oradea până în Cluj puteam să murim de 20 de ori, la ce demenţi sunt pe şoselele noastre).

Cred că e cazul să înşir punctele cele mai importante de pe itinerariul nostru: Zagreb (drăguţ, curat, cu cele mai faine tramvaie pe care le-am văzut; nu merită însă prea multă zăbavă), Karlovac, Insula Krk – mai exact, oraşul Krk (luxos, staţiune scumpă, de fiţe, cu un oraş vechi extrem de agreabil; cam aglomerat; recomand deplasarea spre Stara Baska, pentru a gusta sălbăticia), Pula (în afară de Amfiteatru, jur că nu-i nimic de capul ei; poate ar mai fi glumele nenumărate pe care le poţi face), Premantura (au un camping superb, cu terenuri de sport, cu băi, cu surse de electricitate, unde poţi dormi la câţiva metri de mare; ar fi ideal pentru tabele de elevi), Rijeka (cred că nu am reuşit să apreciez acest oraş la adevărata valoare; voi reveni, probabil, ca să mă conving), Parcul Naţional Plitvitce (cu cea mai curată şi frumoasă apă pe care am văzut-o vreodată), Zadar (un oraş superb, în care, după cum zicea Hitchcock, poţi vedea cel mai frumos apus din lume. Eu am lăsat asta pentru vizitele următoare), Bibinje, Sabuniche (sat în expansiune, cu nisip pe plajă, cu apă puţin adâncă şi cu vedere la munţi), Insula Vir, Senj, Zagreb, Prelog (oraş la graniţa cu Ungaria, unde am înnoptat în drumul spre casă).

Sugestii:

- cumpăraţi primele kune (cât să vă ajungă pentru taxa de autostradă şi alte cheltuieli minore) la graniţă, dar din Croaţia, nu din Ungaria (7 kn pe euro e un curs prost, ca să nu mai vorbim de 6,8); restul banilor schimbaţi-i la BANCĂ – nu au comisioane şi dau şi curs bun (7,15-7,16);

- cumpăraţi pantofii speciali pentru a intra în apă (costă circa 25 lei), pentru a evita orice neplăceri.

Să zic, totuşi, şi ce nu mi-a plăcut (da, recunosc, nimic nu e perfect):

- că în unele parcări de la şosea lipseau coşurile de gunoi;

- că au existat şi intersecţii fără plăcuţe de orientare. Nu multe, dar destule cât să ajungem să facem o mini-excursie şi în Slovenia...

- spiritul de şmenar al unui chelner care a încărcat nota de plată. Prin contrast, am apreciat spiritul de afacerist al unui tip care a venit să vândă gogoşi într-un golf neamenajat;

- o pizza 4 stagioni făcută cu sardine şi anghinare...

- manierere unor turişti care au uitat câte o doză de Coca-Cola în Plitvitce sau câte un ambalaj pe plajă.

Casualties: un capac furat şi o roată desumflată, o minge de volei strânsă pe puncte, cu efort, de la OMV şi explodată, 2 lumini de frână.

În concluzie, mai vreau să merg de 10 ori în concediul de vară în Croaţia. Data viitoare aş merge prin Serbia şi Bosnia şi aş parcurge Dalmaţia, de la Zadar la Dubrovnik.

Cât despre ţinutul mioritic, la intrare în ţară ai nevoie de timp de acomodare. Aclimatizare, i-am zis noi. Adică acomodare la trafic, la şosele, la sunete, la oameni. Prin urmare – şi forţaţi de împrejurări – am mâncat ciorbă la un motel, cu manele în surdină. Tot mai bine fructe de mare şi chelneri croaţi....

Victorie!

Sunt fericită să vă anunţ că, în timp ce eram în concediu, am repurtat o mult-aşteptată victorie asupra rablei din curtea interioară de la serviciu. Da, după 6 luni, au venit, în sfârşit, şi au luat-o. N-am fost de faţă, dar e bine şi aşa. Acum, că am văzut că merge, o să-mi caut alte victime;;)

Oximoron

O dată la 4 ani tot ce-i mai frumos în sport se petrece intensiv, în acelaşi loc... Olimpiada mi se pare cel mai frumos concurs din câte există. Ceremonia de deschidere e singurul show fastuos pe care rezist să-l urmăresc. Acumulez cu nesaţ şi respect simbolurile Olimpiadei (de la idee, la cercuri, la oameni şi întâmplări). Aş fi în stare să văd toate transmisiunile. Pe unele, chiar şi în reluare. De mai multe ori. Citesc biografiile sportivilor. Memorez esenţa fiecărei ediţii. Ce se întâmplă anul ăsta, e, însă, unic. Avem o ţară-colos care restrânge drepturile cetăţenilor săi şi le încalcă pe ale altora, dar care excelează prin organizare. Dar controversa legată de China e secundară pentru acest post. Ce mi se pare trist şi ieşit din comun e războiul din Georgia. Nu intru în analiza lui. Ştiu doar un lucru: că încalcă un principiu sacru. Acela că în timpul Olimpiadei, orice conflict armat încetează. Ce păcat că am pierdut spiritul Greciei Antice!