Prima mea primărie

În urmă cu vreo două luni mi-am instalat Foursquare pe telefon şi mi-am propus să devin primar. Oriunde, măcar un mandat. Am început să dau check-in-uri peste tot, dar am constatat cu tristeţe că locurile definite în aplicaţie aveau deja primari. Aşa că am trecut la planul B: voi pune eu pe hartă un loc şi voi deveni primar. S-a întâmplat în timpul unei excursii, iar locul pe care l-am pus pe hartă a fost Restaurantul Roua din Gâlgău. Bucuroasă nevoie mare, dau să fac check-in, când mă sună prietenu-meu. Caz tipic de bărbat care îţi compromite cariera politică. Între timp, autocarul a plecat şi n-am mai apucat să fac check-in. Sunt aproape convinsă că n-aş fi devenit primar, întrucât trebuie să-i demonstrezi prin check-in-uri multiple că locul este de interes.

Apoi mi-am propus să devin primar la Office Depot. O redută aproape imposibil de cucerit, întrucât primarul Răzvan O. îşi făcea check-in-urile cu religiozitate, de două ori pe zi. Mi-am împărtăşit tristeţea cu lumea din jur şi am primit o provocare: vezi, poate poţi deveni primar la Genpact. Fani ai lui Barney, am spus atunci cu voce tare: Challenge accepted! Am pus locul pe hartă şi în circa 10 zile de urcat la birou luând liftul de la etajul 2, am avut prima victorie politică: am devenit primar! Nimic nu se compară cu primul mandat! Le-am spus tuturor cât eram de fericită. Apoi, când nu mai aveam speranţe, Răzvan O. a plecat în concediu şi a aflat de pe Foursquare, în timp ce era la ceva terasă în Mamaia, că a pierdut primăria Office Depot. S-a întâmplat peste noapte şi cred că am înţeles, într-un final, satisfacţia lui Băsescu de a se trezi preşedinte, după ce s-a culcat pe locul 2... Şi cum se întâmplă în viaţă - să primeşti atunci când nu mai ai aşa mare nevoie - sunt la o zi distanţă de a deveni primar la Stadionul CFR (primul lucru pe care îl voi decreta e vopsirea lui în alb şi negru) şi la 3 zile de primăria Iulius Mall Food Court.

Acum că am dovedit că pot să realizez tot ce îmi propun - şi chiar ce nu îmi propun - în politică, e, probabil, timpul să mă retrag...

Bianca şi Maria

Era seară în Piaţa Muzeului şi stăteam cu o bere în faţă, alături de nişte prieteni cu care e mai bine să nu mai vorbesc până după referendum. Şi cum stăteam acolo deja certaţi, simt cum îmi intră în spaţiul personal, ameninţându-mi umărul drept, un copil de vreo 8 ani. Fetiţă, supraponderală, îmbrăcată cu un tricou polo roz decent. Credeam că s-a rătăcit de părinţi, că a greşit masa. Apoi m-am gândit că cerşeşte - n-am greşit prea rău. Era tipul agresiv de cerşetor, care vine şi te atinge, te tutuieşte şi-ţi impune preţul pentru redobândirea liniştii. Am crezut iniţial că, ignorată, va pleca sau că vreun bărbat de la masă o va alunga. N-au făcut-o, prin urmare Bianca - da, mai-mai am ajuns să ne spunem pe numele mic, că de tutuit ne-a tutuit din prima - ne oferă ceva. O aud în urechea dreaptă, în timp ce refuzam să fac contact vizual:
- Nu vrei o poză cu Maria?
În acel moment, creierul meu agasat se întrebă nedumerit: "De ce aş vrea o poză cu Sharapova?!".
Bianca repetă. "Nu vrei o poză cu Maria?", la care creierul meu ridică tonul către sine: "De ce naiba aş vrea o poză cu Sharapova? Nu-i plin internetul şi Eurosportul de ea? Ce-au mai inventat şi ăştia!". Mă întorc, cu gândul să verbalizez, când Bianca îmi arată poza cu Maria. Acea Maria pe care eu o ştiam drept Fecioara Maria, Maica Domnului etc. Mi-am analizat o secundă asocierea liberă cu Sharapova, apoi n-am putut să nu mă întreb: de când am ajuns aşa familiari cu Maria? Ce s-a întâmplat cu adresările politicoase, gen "Mama lui Dumnezeu", "Maica Precistă" ş.a.? Cred că aşa s-a pierdut şi la capitolul marketing. Era mai vandabil conceptul de "iconiţă" decât de "poză", nu? Colac peste pupăză, băieţii au fost cuceriţi de insistenţa Biancăi, care a plecat mai bogată cu 5 lei şi cu întreaga colecţie de poze cu Maria... Episodul mi s-a părut trist pe aşa de multe niveluri, că m-aş indispune întru totul să-l comentez mai departe.

Despre renunţare

Am văzut-o şi am ştiut din prima secundă că o vreau. Era frumoasă, cu preţ redus, disponibilă şi altfel decât toate rochiile mele. Am încercat-o şi senzaţia pe piele era perfectă, după cum m-am aşteptat. Doar că nu-mi stătea bine. Nu era pentru mine şi mi-am dat seama din prima...doar că nu vroiam să accept. Am cerut o mărime diferită. Câştigam pe o parte şi pierdeam pe alta. Dar o vroiam, aşa că am început raţionalizările. Aş putea să o port cu o jachetă peste, doar ca să mă bucur de senzaţie. Aş putea să o port doar seara. Aş putea să nu mai mănânc 3 zile, aş putea să fac sport ca şi când ar trebui să intru în lotul olimpic, aş putea să fac sacrificii, că doar nu e o rochie ca oricare alta, e una pe care o vreau iraţional. Sau aş putea să o port, pur şi simplu, şi să ignor adevărul. Aş putea să mă conving că e pentru mine, că doar e altfel decât tot ce am în garderobă până acum. Aş putea să las timpul să treacă şi să mă întorc transformată, să văd dacă ea mă mai aşteaptă pe umeraş... A fost, poate, cea mai grea decizie din ultima vreme, dar am dat-o jos. Mi-am luat la loc hainele confortabile de acasă şi simţeam că mi se potrivesc, că îmbrăcată astfel corpul meu nu are nevoie de schimbări drastice şi că aş putea mânca un pic de cină. Mi-a trebuit tot curajul şi stăpânirea de sine de pe lume, dar am rezistat tentaţiei. Evident, acum mă gândesc că aş fi putut să o iau şi s-o ţin în dulap, cu gândul că poate, într-o zi... Nu sunt pe deplin fericită de decizie, dar măcar ar trebui să mă felicit pentru autocontrol. Se pare că e una dintre trăsăturile mele definitorii. Dar e ciudat cum a face ce e bine nu te face întotdeauna să te simţi bine...

Generatia I

I de la idioti. Pentru ca nu e niciun dubiu: avem o generatie de adolescenti si tineri absolventi idioti. Statistica imi sustine afirmatia. Cum au putut atata amar de absolventi sa pice bacul? Cum au putut sa spuna ca subiectele au fost grele? M-am uitat la romana, in primul rand. Iti puteai alege o poezie de Eminescu - ORICARE - si sa comentezi. Ma detasez de absolventii de azi, pentru ca, evident, eu fac parte dintr-o alta generatie. O generatie care nu trebuia sa stie O poezie de Eminescu, ORICARE, ci TOATE poeziile lui Eminescu din programa. O generatie care putea recita versuri si care facea comentarii decente chiar si pe texte la prima vedere.

Fara falsa modestie - asta fiind o virtute pe care nu voi avea lipsa de modestie si eleganta de a mi-o atribui vreodata - daca in acest moment ar trebui sa dau proba scrisa la limba si literatura romana, as lua peste 9. As scrie despre "Luceafarul", de exemplu, si poate as fi mai originala fara pregatire prealabila.

Continuand, Generatia I nu trebuie sa stie toate romanele din programa. Pot sa isi aleaga UN roman, O opera dramatica si UN personaj despre care sa vorbeasca. Noi trebuia sa stim TOATE romanele. Si le stiam. Pana si idiotul clasei putea sa lege o conversatie pe teme de la Hortensia Papadat-Bengescu la Marin Preda. Cat pot sa fie de lenesi si de dezinteresati copiii astia? Apropo de dificultatea subiectelor: daca as studia o saptamana, n-am dubii ca as lua peste 9 la mate si la info. La naiba, m-am uitat pe subiectele de la geografie (o materie la care m-am considerat intotdeauna destul de slaba, pentru ca n-am inclus-o in planurile mele de viitor) si - culmea culmilor!- daca as da in momentul asta bacul as lua in jur de 7! Deci cat de prost trebuie sa fii sa fi invatat cateva luni (ma rog, in teorie, 4 ani) si sa nu treci???

Pentru mine scuza legata de motivatia sau calitatea profesorilor e una foarte slaba. Imi amintesc ca in generala am invatat matematica mai mult pe cont propriu (a se citi eu cu cartea si culegerile, nu cu meditatii) decat de la profesor, care era prins in chestiuni administrative. Daca n-as fi intrat la liceu, interesul manifestat de profesor ar fi fost un factor secundar in explicarea situatiei, fata de efortul depus de mine insami.

Cat despre gradul de dificultate al subiectelor - alta scuza. Inteleg ca e mai greu pentru cei din liceele industriale, dar oricine si-a dat un pic interesul ar fi putut sa promoveze. Cei din generatia mea, din liceele industriale, au facut-o si n-au avut de unde sa copieze la mate, de exemplu.

Concluzia mea e ca vina principala e a elevilor si nu pot deloc sa am empatie fata de situatia lor trista. Le urez sa nu doarma vara asta, ci sa invete.

Cronici de TIFF

...căci am promis.

1. Les nuits fauves. Film care a împlinit la TIFF 20 de ani. O revelaţie în vremea lui, întrucât regizorul era la debut (şi s-a distribuit în rolul principal). Cyril Collard îl cheamă şi arată ca un John Stamos francez. Actriţa din rolul principal, Romane Bohringer, a făcut şi ea carieră după acest film, care a luat o grămadă de Cesar-uri şi asta pentru că, probabil, a fost considerat foarte curajos când a apărut. O frază despre subiect, ca să înţelegeţi: e povestea unui bisexual seropozitiv şi promiscuu, care nu se poate hotărî cu care dintre cei doi amanţi de sex opus să rămână şi, ca tot omul indecis, merge noaptea sub poduri dubioase pentru contacte pasagere, în grup, cu necunoscuţi. Bine, vorbeşte maliţia din mine; filmul are şi momente mai bune. Probabil cel mai interesant e traseul emoţional al prietenei de 18 ani a personajului principal, care prietenă trece prin nişte crize de personalitate severe, cu faţete care variază de la gelozie, la tendinţe de omucidere şi suicid, la dragoste placidă şi până la detaşare. Cel mai mult m-am bucurat când a trecut de faza "deşi eşti seropozitiv, nu pot să iau virusul de la tine, pentru că te iubesc". Ziceam de curajul filmului - cred că a fost printre primele care au contribuit la conştientizare şi educaţie în legătură cu HIV/SIDA în acea vreme. Peste 20 de ani, e un film care nu mai spune mare lucru, fără a fi prost. Ba, mai mult, e interzis minorilor (probabil pentru scenele de sub pod). Pentru mine a venit într-un weekend în care am citit "Oraşul şi stâlpul" (Gore Vidal) şi "Patty Diphusa" (Pedro Almodovar) şi a fost cam mult. Mi-am jurat că următorul film va fi ceva light, de preferinţă o comedie.

2. Hotelul Marigold. O comedie! Un film simpatic, despre nişte pensionari englezi care nu mai au bani să trăiască în UK şi se mută la un hotel din India. Evident, hotelul e o dărăpănătură, însă episodul ăsta le dă ocazia să-şi reconsidere viaţa. Unii au, în sfârşit, curajul să se se despartă, alţii îşi găsesc sufletul pereche, alţii şi-l regăsesc, alţii încep să facă tot ce au amânat o viaţă întreagă. Personaje bine conturate, dintre care se disting cele ale lui Judi Dench şi Maggie Smith. Ţin minte un documentar despre cât de puţine roluri sunt pentru actriţele în vârstă - ei bine, uite că se poate; ba, mai mult, au putut să-şi etaleze, cu multă graţie, toate ridurile. Maggie Smith demonstrează că există viaţă după Harry Potter, iar Dev Patel - după Slumdog Millionaire.

3. Numai vântul. Filmul care m-a marcat cel mai tare la această ediţie. Marele premiu al Juriului, adică Ursul de Argint, la Berlin, 2012. O mândrie naţională pentru Ungaria, ceea ce explică de ce în sală nu se vorbea româneşte. Filmul începe cu un spoiler, ca să nu ai dubii: în 2008-2009, câteva familii de ţigani au fost atacate şi ucise în Ungaria. Acele fapte au inspirat acest film de ficţiune (asta mi-a amintit de proful meu de cinema din Franţa care ne-a pus să scriem un scenariu pornind de la un fapt divers). Personajele principale sunt o familie de ţigani "decenţi", categorie definită de un personaj: au o casă, se spală, copiii merg la şcoală, părinţii lucrează, au un telefon mobil, nu deranjează pe nimeni. Să descriem portretul de familie. Vrăbiuţa îşi creşte cei doi copii, îşi îngrijeşte tatăl infirm, are două slujbe de îngrijitoare, vrea să plece la soţul ei în Toronto şi îşi vede de treabă. Fiica ei merge la şcoală, salută politicos, are grijă de vecini, învaţă engleza, e prietenă cu zeiţele emo ale şcolii, pentru care desenează modele de tatuaje, vorbeşte cu tatăl ei pe Skype şi îşi vede chiar prea mult de treabă - de exemplu, alege să ignore, nu să semnaleze faptul că o colegă e agresată sexual în vestiar. Rio e copilul problemă, care merge pe coclauri în loc să ajungă la şcoală, care subtilizează obiecte şi le depozitează într-un bordei secret. Cu toţii ştiu că în sat au fost ucise noaptea, prin împuşcare, 5 familii de ţigani, de la bunici la nepoţi şi până la animale. Copiii sunt îngijoraţi şi încearcă să provoace o acţiune din partea părinţilor: fiica îi spune tatălui, dar i se spune să fie cuminţi şi să rămână noaptea cu toţii în casă, uniţi, pentru că nu li se va întâmpla nimic rău. Rio nu poate să adoarmă pentru că se aşteaptă să apară comando-ul şi la casa lor, însă mama îi comandă să se culce, pentru că e "numai vântul" (asta după ce i s-a zis explicit la serviciu că miroase a mort şi că va fi ucisă). Până şi bătrânul invalid a avut o tentativă de a fugi înainte de lăsarea serii. Convinşi că decenţa îi va salva, părinţii ilustrează o variantă a atitudinii mioritice - nu cred că vor să mă omoare pe mine, pentru că sunt un om bun. Doar că decenţa singură n-a salvat pe nimeni în faţa urii etnice sau rasiale. În cele mai lungi 60 de secunde dintr-un film, mama, copiii şi bunicul încearcă să adoarmă; e întuneric beznă, dar mi-i pot închipui cu urechile ciulite şi cu inima cât un purice. Te întrebi dacă va veni comando-ul şi la ei. O aşteptare apăsătoare a deznodământului, ca în The Elephant. Şi comando-ul vine. La numărarea cadavrelor la morgă îţi dai seama că băiatul rebel a avut dreptate să nu-şi asculte mama. Cred că ideea întărită de filmul ăsta - şi posibil final fericit pentru Mioriţa - e următoarea: când l-apus de soare vin să te omoare, dacă nu poţi să lupţi, ascultă-ţi instinctele şi FUGI!

4. Un bărbat şi o femeie. Ce film frumos! Nu cred că există alt cuvânt. E frumos, pur şi simplu. Construit curat, cu decenţă încântătoare şi cu un ritm lent, aproape neverosimil pentru vremurile în care trăim. Îşi mai poate închipui cineva azi o declaraţie de dragoste printr-o telegramă între doi oameni care nu se tutuiesc? "Bravo! Vă iubesc. Anne". Superb! Senzaţională a fost prezenţa lui Lelouch în sală. Am aflat lucruri foarte interesante la Q&A. Foarte curios pentru mine, deşi sala (Cinema "Florin Piersic") a fost arhiplină, la Q&A au rămas maxim 100 de oameni. Am aflat, deci, că Lelouch nu a mai văzut filmul ăsta de 20 de ani şi că n-ar schimba nimic la el. Că a vrut să lucreze cu Romy Schneider, dar că era prea "actriţă" pentru gustul lui şi că le spunea încontinuu actorilor să nu joace! De altfel, de câte ori putea să-i ajute să fie naturali o făcea - de exemplu, Anouk Aimee nu ştia că Trintignant o aşteaptă pe peron, aşa că n-a trebuit să mimeze surpriza. Foarte adevărată a fost constatarea că acest film aparţine anilor 60, şi dacă ar fi să fie refăcut, tot în acea perioadă ar trebui plasat. Nu de alta, dar, în zilele noastre, în loc să-şi scrie telegrame care ajung în 3 zile, cei doi şi-ar fi scris, probabil, 200 de SMS-uri. Azi ar ieşi cu totul alt film. Cel vechi e, însă, un deliciu!

5. Hugo. Bonus, că doar n-am promis nicio cronică. E cel mai bun film la care să-ţi duci copiii din câte am văzut în ultima vreme, fără a fi neapărat un film pentru copii. Regizat de Scorsese, cu o atenţie la detalii incredibilă. În 3D, a fost o experienţă fabuloasă. Nu e întâmplător că Hugo vorbeşte de Georges Melies, că filmul lui Călătorie spre lună a fost proiectat la Bonţida şi că un film de promovare de la TIFF parodiază racheta din ochiul lunii cu telecomanda din ochiul lunii. Poezie clasică marca TIFF. Am apreciat.

6. A doua soţie. Bonus la bonus. Singurul film din competiţie pe care l-am văzut. Mi-a plăcut mult şi am fost suprinsă că n-a luat niciun premiu. Un film în care crezi că ştii ce se întâmplă, dar ţi se dovedeşte contrariul cel puţin de două ori. Vezi o nuntă aranjată în Turcia şi o mireasă timidă dusă la Viena şi crezi că ar putea fi fericită cu soţul ei tânăr şi frumos. Apoi dintr-o dată, în contextul în care se face patul pentru noaptea nunţii, constaţi că fata trebuie să se culce cu tatăl mirelui, la insistenţele mamei lui. Dacă a fost vreun spectator neconfuz la faza asta, să scrie aici cum a reuşit să fie aşa de deştept. După care primeşti explicaţia. Mama mirelui e pe moarte şi-şi doreşte o soţie pentru soţul ei, ca să aibă cine să îngrijească familia. Băiatul a acceptat aranjamentul pentru că nu i-a putut refuza mamei ultima dorinţă şi pentru că e un paravan destul de bun pentru faptul că e homosexual. A doua soţie rămâne însărcinată şi primeşte dragostea necondiţionată a titularei, cu preţul animozităţii unora dintre cei 6 copii ai familiei. Apoi prima soţie merge la chimio şi suferă o operaţie. După imaginea doctorului care iese din sală ca să le spună rezultatul operaţiei, avem un salt la o înmormântare. Al doilea şoc: a murit socrul, nu soacra, deci a doua soţie, plus plodul ei, nu sunt decât o povară în plus pentru familie. În rest, a doua soţie îşi ia un job şi se face utilă. Ghinion că se îndrăgosteşte şi e descoperită, luând o bătaie soră cu moartea de la titulară. Discuţia despre moralitatea situaţiei rămâne în stadiu incipient, dar portretele personajelor sunt excelente. Ca să povestesc şi finalul, a doua soţie pare a fi devenit o fiinţă tolerată în casă: e evitat expedierea la pachet în Turcia, prin intervenţia soţului ei de drept şi a unei surori, dar nu putem şti ce o aşteaptă. A fost frumos s-o avem pe actriţă la un Q&A. O fată frumoasă, timidă, aflată la debut, care a venit în vizită de la Istanbul. Pentru momentele astea iubesc eu TIFF-ul.

Ziua alegerilor

Cât de senzaţională e ţara în care trăim! Mai ales în ziua alegerilor. De jumătate de oră nu mă mai pot dezlipi de televizor: sunt prinsă de înşiruirea de fapte diverse, care creează un tablou pitoresc.

• În Ştefăneşti (acolo unde maneliştii sunt demnitari), romii stau la coadă să voteze. Sunt simbolul conştinciozităţii. Imagine motivatoare pentru alegerile prezidenţiale.
• Un bărbat şi o femeie (nu filmul!) au murit. Separat, în judeţe diferite. Au murit de moarte bună după ce au votat şi îmi închipui că spiritul cetăţenesc le va fi lăudat în slujba de îngropăciune. 
• Un candidat a fost împuşcat. Apoi afli detaliile. I-a cerut pistolul unui prieten poliţist, apoi şi-a tras accidental un glonţ în cap. Şi a murit. Probabil ultimele cuvinte au fost "Ce face butonul ăsta?". Saga ar continua dacă ar ieşi primar.
• O femeie şi-a găsit mama, moartă din 1987, pe lista alegătorilor.
• La Curcani (în Călăraşi, nu în curte), un candidat a deschis şi distrus urnele. Votarea se reia. Tot satul e acolo şi scandează "hoţii". O femeie declară la televiziune: "Noi am venit la vot liniştiţi, dar i-am prins că a furat voturile. Bătrânii noştri care votează vrea o schimbare adevărată. Nu vrea să fie forţaţi. Vrea să voteze cu cine vrea, dar nu le-a dat votul. Ei vrea să credem că s-a lipit voturile". În traducere (dar nu ştiu de ce îmi bat capul): bănuiesc o fraudă, prin faptul că unii oameni au primit "din greşeală" mai multe buletine "lipite".
• Elena Udrea e blondă şi s-a dus la o altă secţie de votare decât a ei.
• Un student a fost înjunghiat.
• Un candidat s-a făcut şi observator.

 Mă întreb dacă mai e vreo scăpare. Dacă votul ar fi obligatoriu, ca în unele ţări occidentale, ar fi mai bine, mai rău sau la fel? Ar fi, cu siguranţă un rezultat mai reprezentativ (nu ar mai vota doar "specimenele" de mai sus), dar, probabil, spectacolul ar fi şi mai înfiorător. Câţi ani ne mai trebuie să trăim într-o ţară civilizată?

Jurnal de TIFF

Doar ce-am scris titlul ăsta şi mi-am amintit de perioada în care chiar făceam jurnalul online al festivalului, împreună cu nişte colegi talentaţi. Se pare că eu din vremea aceea apar într-un clip de prezentare al TIFF care rulează pe canalele Transilvania. Eu nu l-am văzut - încă - dar mi s-a spus din două părţi, deci musai că e real. Între timp, am rămas un fan al festivalului, din categoria "vede 10 filme". Am devenit şi foarte selectivă - de exemplu, nu mă duc la nimereală, prefer filmele cu premii, mă uit la notele date de public şi pe IMDB (dacă e cazul), şi aşa se face că până acum am mers la 4 filme şi n-am dat nicio gherlă. Mai aveam 10 pe listă, dar biletele au început să se epuizeze. Oricum, ce vroiam să punctez e că am 5 filme pe listă sâmbătă, deci mi se potriveşte sloganul de anul acesta - TIFF cu filme m-o hrănit...

Cred că fiecare dintre filmele pe care le-am văzut până acum merită un post. Dacă-mi mai rămâne timp de atâtea filme de pe listă marcate cu "de văzut", o să le onorez pe toate 4: Nuits Fauves, Hotelul Marigold, Numai vântul, Un bărbat şi o femeie (cu Claude Lelouch în sală!). Jur că era mai uşor să am cont de Twitter şi să comentez la cald, da' amu' o mere ş-aşa...