marți, 21 august 2012

Să salvăm Roşia Montană!

Sunt încă sub imperiul participării la Fân Fest 2012 şi mi se pare că e o datorie de onoare să împărtăşesc ce am învăţat şi ce am văzut cu acest prilej la Roşia Montană. Din păcate, se ştie prea puţin şi se tace prea mult în legătură cu Roşia Montană, dar, atâta timp cât există social media, oamenii ca mine nu au voie să tacă. Aşadar, cu scop de informare, situaţia, pe capitole, se prezintă cam aşa:

Proiectul
O companie canadiană - Roşia Montana Gold Corporation (RMGC) - doreşte să extragă aurul, argintul şi restul metalelor aflate în 4 munţi de la Roşia Montană, cel mai mare zăcământ de acest gen din Europa. Procedeul ales este de decoperta acei 4 munţi şi de a extrage aurul prin cianurare pe loc, prin construirea unui lac de 400 de hectare de ape cu cianuri. Lacul de acumulare va fi ţinut în loc de un baraj de 185 m, se va forma peste nişte sate şi cimitire şi se va extinde până la 1,5 km de oraşul Abrud. RMGC promite crearea de mii de locuri de muncă şi redarea zonei circuitului turistic după încheierea exploatării (sic!). Durata exploatării a fost revizuită de companie de-a lungul timpului - iniţial vroiau să ne facă felul în 8 ani, acum cică în 25. Din toată afacerea asta, statul român rămâne cu 19 şi ceva la sută. Personal, când cu peste 10 ani în urmă am auzit pentru prima dată de proiectul asta, am cuplat "lac-cianură-pericol de mediu în judeţul meu" şi am spus un NU de neclintint. Pentru cei care vor să audă mai multe, voi continua.


Miza şi colateralele proiectului
Compania estimează că la Roşia mai sunt 300 t de aur şi 1500 t de argint. Probabil există mai mult, dar e în avantajul lor să declare mai puţin, pentru a plăti redevenţe mai mici. Minereul de la Roşia conţine până la 3,5 g de aur la tonă, dar, foarte interesant, conţine metale rare, unele chiar mult mai scumpe decât aurul şi în concentraţii mult mai mari (în unele cazuri de până 300 de grame pe tonă). De exemplu, acolo de găsesc galiu, vanadiu, indiu, cadmiu, seleniu.
La Roşia se extrage aur de peste 2000 de ani şi nu oricât, ci în cantităţi imense. De exemplu: rezerva naţională a României este de 106 t (locul 40 în lume), dar în vremea lui Traian s-au dus de aici 500 de tone. Cu aurul ăsta, Traian a plătit datoriile imperiului, inclusiv către armată, a creat inflaţie, dar tot a fost cel mai bun dintre împăraţi (cred şi eu!). Exploatarea s-a derulat, se crede, fără întrerupere, şi în evul mediu, şi în Renaştere, şi pe timpul austro-ungarilor, şi până în vremurile comuniste şi post-revoluţionare, mina de stat închizându-şi porţile în 2006, când nu mai era voie să primească ajutor de stat (iată unul dintre dezvantajele în a fi membru UE...). Deci, în paranteză fie spus, dacă vedeţi aur în Europa de Vest, sunt şanse mari să fie de la Roşia... Revenind, această continuitate a mineritului în zonă a creat un univers subteran fabulos, cu sute de kilometri de galerii, fiecare cu specificul ei - cele dacice sunt rotunde, cele romane - trapezoidale, cele medievale sunt neregulate - galerii care sunt declarate monumente şi care ar merita să intre în patrimoniul universal protejat de UNESCO. Dincolo de ce se află sub pământ, deasupra lui se găsesc monumente ale naturii - Piatra Despicată şi Piatra Corbului -, la care se adaugă 50 de construcţii declarate monumente istorice. Compania ştie acest lucru, dar nu e foarte impresionată: două cariere sunt desenate exact peste doi munţi protejaţi prin lege, cele două pietre de sute de tone fiecare  vor fi ridicate din loc şi reaşezate după încheierea exploatării - zic ei, senini -, iar după ce vor distruge 80% din galeriile subterane şi vor distruge peisajul din jurul centrului istoric, vor sprijini înscrierea Roşiei Montane pe lista UNESCO. Logic, nu? Că doar banul bate cultura şi istoria în ţările neo-bananiere cum e a noastră.


Patrimoniul de la Roşia Montană
Compania a cumpărat peste 80% din proprietăţile din Roşia Montană şi din jur. Unii oameni s-au mutat la Alba-Iulia, alţii - pe unde au mai avut treabă, bucuroşi că au putut face o afacere imobiliară (în funcţie de cât pâmânt aveai, câştigurile puteau fi fabuloase; chiar am auzit de un caz de ordinul sutelor de mii de euro). RMGC susţine sofistic că toţi cei care au vândut susţin proiectul, cam tot aşa cum cei care n-au fost la referendum îl vor pe Băsescu în continuare la Cotroceni.

Compania a cumpărat şi case monumente istorice, faţă de care adoptă două tipuri de tratament: 1. pe unele le lasă să se dărâme natural - se încalcă astfel obligaţia legală de a întreţine monumentele istorice şi 2.pe altele le-a înscris pe o lungă listă de aşteptare, le-a marcat cu plăcuţe care spun că vor fi renovate odată cu demararea proiectului minier. Al doilea tip de tratament este de dată recentă şi este o reacţie mimetică la ceea ce fac organizaţiile care vor, într-adevăr, să salveze patrimoniul Roşiei, pe principiul: dacă voi reabilitaţi case, reabilităm şi noi, ca să vă arătăm că nu vrem să distrugem localitatea. Dar să fie foarte clar: adevăratele reabilitări le face Asociaţia ARA (compusă, preponderent, din arhitecţi), care se preocupă de folosirea de materiale originare tradiţionale, pe când RMGC pune un banner pe clădire, dărâmă jumătate din ea, iar în ce rămâne pune termopane şi înlocuieşte lemnul cu beton şi tencuiala de var cu cea din ciment (acest al doilea tip de tencuială este cumva etanş şi determină apa să urce până la nivelurile de lemn ale clădirii, distrugându-le). Un exemplu care mi-a rămas în minte în urma turului în care am fost ghidaţi de reprezentantul ARA, Ştefan Balici, e cel ar renovării Primăriei (apropo, clădirea e concesionată companiei, pentru a deveni hotel, în timp de Primăria plăţeşte chirie şi îşi desfăşoară activitatea într-o clădire goldistă): plafoanele din] bârne de lemn au fost înlocuite cu beton, "pentru că erau în stare avansată de degradare"; cam tot aşa, dacă o biserică de lemn se degradează, ar trebui s-o reconstruim din cărămidă, nu?
M-am simţit mult mai deşteaptă după turul satului presărat de comentariile lui Ştefan, de la care am învăţat care e specificul arhitecturii din Roşia: o combinaţie între structura tradiţională a caselor (prispă de lemn, materiale tradiţionale) şi faţade care imită arhitectura urbană cultă (căci da, în vremea de glorie, până la naţionalizarea din 1948, localitatea era aproape un oraş; oamenii exploatau aur în nume propriu, luau în concesiune zone din mină şi îşi plăteau partea la stat, se îmbogăţeau când dădeau de aur, dar puteau să-l şi piardă peste noapte, în funcţie de viciile fiecăruia; localitatea avea prăvălii, birturi, bănci şi cazino, deci era normal ca şi casele să aibă înfăţişare urbană). Pe scurt, RMGC a renovat (nu reabilitat) o clădire şi se face că lucrează la alte câteva zeci; între timp, a demolat 247 de case. Prin contrast, cu resurse minime şi cu ajutorul voluntarilor, Asociaţia ARA face minuni - de exemplu, datorită lor casa parohială a Bisericii Unitariene a redevenit un spaţiu cultural (după ce timp de 20 de ani nu a putut fi locuită); dacă vreţi, îi puteţi susţine participân la proiectul Adoptă o Casă (www.adoptaocasa.ro).

Rezistenţa de la Roşia Montană
Când în anul 2000 a venit ditamai corporaţia canadiană "ca să-i salveze", locuitorii din Roşia Montană erau uniţi. Se gândeau la dreptul lor la proprietate şi s-au opus proiectului. Nu ştiau în ce luptă de avântă, n-au vrut această luptă şi nici nu aveau cum să fie pregătiţi pentru ea. Din fericire pentru noi toţi, oamenii ăştia au mintea ascuţită şi coloană vertebrală indestructibilă. Opoziţia lor s-a concretizat prin înfiinţarea Asociaţiei Alburnus Maior, condusă de Eugen David, o asociaţie care, cu ajutorul activiştilor care i s-au alăturat pe parcus, ţin piept de 12 ani corporaţiei malefice, în ciuda banilor, avocaţilor şi lobbiştilor ei. Cu timpul, unitatea s-a pierdut (familii au fost dezbinate, prietenii au luat sfârşit, există chiar oameni co-proprietari cu RMGC pe casa moştenită de la părinţi), dar nucleul dur al rezistenţei a rămas neclintit. Aceşti oameni nu pot fi corupţi şi nu se dau bătuţi. Dacă era după planurile iniţiale ale RMGC, deja ar fi terminat de distrus Roşia şi s-ar fi bucurat de aur în Canada. Totuşi, munţii ăia sunt încă pe locul lor, iar mesajul rezistenţei s-a făcut cunoscut şi datorită festivalului-protest Fân Fest (apropo, moto-ul festivalului, "ţinem munţii în loc", e genial). Dacă are cineva vreun dubiu, Fân Fest se desfăşoară pe proprietate privată, pentru că Primăria, chiriaşă şi slugă la Gold, nu i-ar da în veci autorizaţie.

Rezistenţa anti-goldistă se bazează pe argumente ce ţin de dreptul la proprietate privată, de mediu şi de patrimoniu. Simt nevoia să insist puţin pe demersul de declarare a Roşiei Montane ca sit UNESCO. Câteva date tehnice: înainte de a fi declarat astfel, un sit trebuie să fie înscris de cel puţin un an pe lista tentativă a monumentelor UNESCO. Pentru ajunge pe această listă tentativă, Ministerul Culturii din România este singurul abilitat să trimită o documentaţie la UNESCO. Asociaţiile din Roşia Montană au întocmit această documentaţie şi au trimis-o la minister. Academia Română şi alte foruri consultative s-au pronunţat în favoarea înscrierii pe lista tentativă, deci ultimul lucru ce rămânea de făcut era ca ministrul culturii să trimită un plic la Paris. În mod ciudat, însă, chiar şi miniştrii care înaintea ocupării postului susţineau Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, odată ajunşi pe scaun, au nevoie de mai mult timp, "ca să se informeze". Un trist exemplu e Kelemen Hunor, care, în ultima zi de mandat, a trimis dosarul Râmetea (localitate cu 90% din populaţie de etnie maghiară) pentru lista tentativă, dar a uitat de Roşia Montană. Nici nu mă aşteptam la mai mult, având în vedere că alt ministru UDMR, al mediului, Laszlo Borbely a spus că ar bea din lacul de decantare cu cianură de la Roşia Montană (domnu' ministru, dacă vă e sete, lacuri din astea există prin Brazilia, de exemplu, deci drum bun!). Aici ar mai fi de precizat un caz de Cascadorii Râsului (de fapt, chiar nu e de râs): primarul goldist a declarat că nu doreşte ca Roşia Montană să intre pe lista UNESCO. Este, probabil, un caz unic în lume. Cred că expresia care se folosea pe vremuri în aceste cazuri era "trădător de ţară şi de neam".

Personal, sper să apară un ministru al culturii cu un dram de curaj, care să cumpere un timbru pentru Franţa. Foarte pe scurt, pentru că e important şi vreau să marchez, totuşi, subiectul, motivele pentru care Roşia Montană trebuie să fie în patrimoniul UNESCO sunt:
1. universul subteran format din galeriile miniere din ere diferite
2. monumentele istorice şi naturale de suprafaţă
3. patrimoniul imaterial. Aici intră faptul că în galeriile romane s-au găsit celebrele plăcuţe cerate cu inscripţii romane, care ne-au permis să aflăm foarte multe despre dreptul roman. De asemenea, despre Roşia şi împrejurimi au scris Geo Bogza şi Ion Agârbiceanu, iar în unele ţări, atunci când o carte se referă la o localitate, acea localitate este protejată de stat, chiar şi de cianuri. În plus, Roşia Montană a fost platoul de filmare pentru mai multe filme din anii '70 şi '80 (câteva de care am aflat şi eu sunt Nunta de piatră, Duhul aurului şi Flăcări pe comori).

Şpilul politic
Dacă aţi citit până aici, probabil că vă e clar că demararea proiectului RMGC ar fi o catastrofă. Atunci de ce nu e respins odată pentru totdeauna? Am lăsat să se întrevadă răspunsul în rândurile de mai sus, dar iată-l, negru pe alb: pentru că avem politicieni corupţi, la toate nivelurile.

Una dintre marile probleme ale localităţii este că Planul Urbanistic Zonal prevede că în Roşia Montană se permite ca activitate economică doar mineritul. Adică, dacă vrei să-ţi construieşti o pensiune, nu poţi, pentru că Primăria nu-ţi dă autorizaţie pe motiv că turismul nu-i ca mineritul. Juriştii rezistenţei au contestat acest act, care a fost declarat nul în mod irevocabil. Dar ce au făcut consilierii în proxima şedinţă? Au prelungit valabilitatea actului. Deci, ia-o de la capăt. Auzeam de ceva plângere penală împotriva lor, ceea ce ar fi perfect justificat, pentru că ceea ce fac ei e un abuz în serviciu cras. Deci de aici se înţelege că orice alternativă economică este zădărnicită arbitrar de aleşii locali (personal, mi se pare o încălcare a drepturilor mele fundamentale: dacă îmi merge mintea să construiesc un atelier de olărit la Roşia, nu voi putea, pentru că nu mă lasă de la Primărie. Incredibil!!!!). Evident, nu poţi atrage fonduri europene pentru turism, pentru că nu te armonizezi cu planurile de dezvoltare a localităţii. Mai trist e că anul trecut Primăria nu a autorizat începerea unei afaceri cu materiale de construcţii ecologice care ar fi creat 100 de locuri de muncă.

Buuun. Acum, altă mostră a corupţiei endemice. La un moment dat, careva de la Ministerul Culturii a dat descărcare de sarcini arheologice pe munţii protejaţi. Rezistenţa a anulat deciza în instanţă. Ba, mai mult, decizia a fost dată pe fond - instanţa a precizat că patrimoniul de la Roşia este prea valoros pentru a fi distrus prin proiectul corporaţiei.

Şi acum, preferatul meu: preşedintele ales şi suspendat (cel puţin până mâine) Traian Băsescu este cel dintâi goldist. Ne amintim cu toţii apelul lui televizat la deblocarea proiectelor care ne vor aduce 4 miliarde de euro şi sute, chiar mii de locuri de muncă (repet, statul român are sub 20%, iar cu locurile de muncă e o altă mistificare: sătenii sunt angajaţi pe maxim 3 luni, prin rotaţie, pentru munci necalificate). Ei bine, stimabilul Băsescu a vizitat de 4-5 ori Roşia Montană în ultimii ani (aşa e frumos: să-ţi vizitezi periodic sponsorii care te-au susţinut prin două campanii şi pe fii-ta genială printr-una) şi a avut tot felul de declaraţii. De exemplu, nu înţelegea de ce zice lumea că la Roşia se poate face turism şi că are patrimoniu, că doar el era "singurul turist". Ca şi când un patrimoniu nu poate exista în lipsa turiştilor. Apropo, din punctul meu de vedere, chiar dacă zona ar fi nelocuită, chiar dacă n-ar exista galeriile de mină, tot consider proiectul criminal faţă de mediu. Mai grav decât atât, când sătenii i-au spus că legislaţia nu permite demararea proiectului, preşedintele greu de demis a spus: "Facem legislaţia după proiect". Şi să vedeţi până unde au mers: au încercat să treacă tacit prin Comisia Juridică a Senatului o modificare a legii minelor, astfel încât companiile private să poată face exproprieri în numele statului în cazul unor proiecte majore. Noroc că s-au prins activiştii. De notat şi că acea propunere n-a fost nici aprobată, nici respinsă, ci probabil se aştepta un moment de scădere a vigilenţei.

Politica a intrat şi în biserici (ce afirmaţie banală, chiar truistică, nu?). În biserica ortodoxă se citeau comunicate de presă ale RMGC. Poate mă înşel, dar ce am înţeles eu e că singurul preot al rezistenţei este cel unitarian. De altfel, deşi congregaţia lui e mică, biserica lui e vie: acolo s-au ţinut atelierele şi conferinţele din timpul festivalului, acolo s-au proiectat filmele lui Dan Piţa, în prezenţa lui Dan Piţa, filmate acum 40 de ani la Roşia, acolo este găzduită o expoziţie a studenţilor la arhitectură. Preotul reformat s-a sucit şi el. Asociaţia ARA avea proiectul şi fondurile să-i renoveze casa parohială, dar în ultimul moment a zis că renovează cu Goldul. Vedeţi mai jos ce a făcut RMGC în ultimii 5 ani şi cum arată casa acum.
 
Din ce am observat, gradul de optimism şi încredere al localnicilor în noua guvernare diferă. Sunt unii care îşi pun speranţa în USL pe baza acţiunilor precedente: Rovana Plumb şi Daciana Sârbu au avut luări de poziţie în Parlamentul European împotriva exploatării cu cianuri. Ciudat - de fapt, trist de normal în România - Rovana Plumb, azi ministru al mediului, le-a cerut organizaţiilor de mediu să nu o preseze să ia o decizie până la alegeri. De înţeles. Lobby-ul RMGC lucrează. Pot să înţeleg că e rândul USL să-i sugă pe ăştia de bani, dar încă mai sper că o să le ajungă, că odată ajunşi la guvernare vor avea curajul să-i arunce în şuturi din ţară. Alţi localnici sunt mai resemnaţi. Nu au de ce să creadă în politicieni. De asemenea, sunt dezamăgiţi şi de vectorul anti-băsist reprezentat de Antene: de ce nu au mediatizat cazul Roşia Montană înainte de referendum? Cred că încă 1 milion de oameni ar fi ieşit să-i spună "la revedere" preşedintelui iubitor de cianuri. Să vedem...

Despre Roşia Montană şi Fân Fest, în general
În final, câteva observaţii disparate.
  • În Roşia Montana au fost 800 de votanţi pe liste la locale. 
  • Primarul a venit la Fân Fest într-un jeep condus de doamna Eli (din câte am înţeles, responsabilă cu dezvoltarea comunitară şi HR-ul la corporaţie). Jeep-ul avea numărul RMP (oare era maşina Primăriei, că ale corporaţiei se identifică prin RMG? Şi dacă e a Primăriei, e OK s-o conducă domnuca Eli?). 
  • La Fân Fest au venit 4000 de oameni. Noi am stat 5 zile şi 4 nopţi la cort şi vrem să ne întoarcem şi în afara festivalului. 
  • Prezenţa lui Dan Piţa a fost, pentru mine, momentul culminant. Mi-aş dori să vină şi mai multe personalităţi la ediţiile următoare. Regizorul a fost foarte emoţionant: în biserică erau şi câţiva actori amatori care apăreau în filme - pe atunci copii de vreo 6 ani, azi adulţi în toată firea. Întrebat dacă mai face un film la Roşia Montană, Dan Piţa a întrebat destul de interesat: "Aveţi un scenariu?", la care oamenii i-au răspuns epocal, iar el a fost de acord că e subiect de film: "Avem un scenariu. De groază. Ceea ce trăim acum". 
 
  • Concertele au fost foarte reuşite (se pare că nu sunt target-ul Implant pentru Refuz; e pur şi simplu prea mult pentru mine), cu cap de afiş Luna Amară şi Subcarpaţi. 
 
  • Am apreciat implicarea mediului academic: pe baza conferinţei ţinute la UBB anul trecut, s-a scos o carte, care analizează din punct de vedere ştiinţific proiectul minier şi se declară împotriva lui. De asemenea, ca soluţii alternative se propun turismul şi mineritul neintensiv, fără cianuri.
  • Ne-am bucurat să susţinem micii întreprinzători locali. Tanti care făcea plăcinte, magazinul din colţ, persoanele care vindeau afine sau ştergare în cadrul Târgului Handmade/Târgului Ţărănesc, ghereta de la Tău - toate sunt semne că există viaţă după minerit. Sper din suflet că mai multă lume va vizita Roşia Montană între Fân Fest-uri.






  •  În loc de munţi, aici vor fi 400 ha de lac cu cianură. Atenţie, accidentul de la Baia Mare, unde era un lac de 11 ha, ne-a costat peste 100 milioane de euro daune către Ungaria.

  • M-am bucurat să văd mulţi străini, care vor duce mesajul mai departe. Mă bucur că oameni care nu ştiau mare lucru despre Roşia au putut să-şi pună toate întrebările - unele stupide, gen: "Compania a reabilitat 400 de case?" Răspuns: "Nu, dragă, ăla e numărul de la casă" - şi să li se explice pas cu pas ce şi cum.
  • Am apreciat vizita în galeria amenajată de fosta companie de exploatare, RoşiaMin. Am intrat 156 de trepte în subteran şi am călătorit 2000 de ani în timp. Ghidul de la galerii avea un nemaipomenit dar al naraţiunii, astfel că am aflat atât fapte, cât şi legende ale mineritului. Am aflat de vâlve şi de holoangări şi de povestea lui Mihăilă Grita - minerul care s-a putut bucura de aur doar pentru că a construit 7 biserici şi 7 şcoli. 


  • Am aflat de luptele crunte duse de preotul Simion Balint. Am învăţat mai mult despre Horea, Cloşca şi Crişan în 2 zile mai mult decât în 12 ani de şcoală. Am realizat că e cazul să-l recitesc pe Agârbiceanu, pentru că acum am o cu totul altă înţelegere.
  •  Nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc organizatorilor pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezintă, precum şi tuturor voluntarilor. Un gând special pentru Eugen, Călin, Zeno şi Ştefan, pentru momentele educative pe care ni le-au oferit. Multumesc, Maia Morgenstern şi Dragoş Bucur, pentru spoturile de protest şi conştientizare pe care le-aţi făcut. Mulţumesc, membri ai Alburnus Maior şi aliaţilor voştri, pentru tot ce faceţi. Nu sunteţi singuri!

De vizitat:
  • www.adoptaocasa.ro
  • http://www.facebook.com/#!/rosia.montana.in.unesco
  • www.simpara.ro
  • www.facebook.com/asociatia.ara
  • http://rosiamontana.org/
  • http://www.rosiamontana.net/
  • www.fanfest.ro
  • www.monumenteuitate.ro
PS: Roşia Montană este cea mai veche localitate atestată documentar din România .

marți, 24 iulie 2012

Prima mea primărie

În urmă cu vreo două luni mi-am instalat Foursquare pe telefon şi mi-am propus să devin primar. Oriunde, măcar un mandat. Am început să dau check-in-uri peste tot, dar am constatat cu tristeţe că locurile definite în aplicaţie aveau deja primari. Aşa că am trecut la planul B: voi pune eu pe hartă un loc şi voi deveni primar. S-a întâmplat în timpul unei excursii, iar locul pe care l-am pus pe hartă a fost Restaurantul Roua din Gâlgău. Bucuroasă nevoie mare, dau să fac check-in, când mă sună prietenu-meu. Caz tipic de bărbat care îţi compromite cariera politică. Între timp, autocarul a plecat şi n-am mai apucat să fac check-in. Sunt aproape convinsă că n-aş fi devenit primar, întrucât trebuie să-i demonstrezi prin check-in-uri multiple că locul este de interes.

Apoi mi-am propus să devin primar la Office Depot. O redută aproape imposibil de cucerit, întrucât primarul Răzvan O. îşi făcea check-in-urile cu religiozitate, de două ori pe zi. Mi-am împărtăşit tristeţea cu lumea din jur şi am primit o provocare: vezi, poate poţi deveni primar la Genpact. Fani ai lui Barney, am spus atunci cu voce tare: Challenge accepted! Am pus locul pe hartă şi în circa 10 zile de urcat la birou luând liftul de la etajul 2, am avut prima victorie politică: am devenit primar! Nimic nu se compară cu primul mandat! Le-am spus tuturor cât eram de fericită. Apoi, când nu mai aveam speranţe, Răzvan O. a plecat în concediu şi a aflat de pe Foursquare, în timp ce era la ceva terasă în Mamaia, că a pierdut primăria Office Depot. S-a întâmplat peste noapte şi cred că am înţeles, într-un final, satisfacţia lui Băsescu de a se trezi preşedinte, după ce s-a culcat pe locul 2... Şi cum se întâmplă în viaţă - să primeşti atunci când nu mai ai aşa mare nevoie - sunt la o zi distanţă de a deveni primar la Stadionul CFR (primul lucru pe care îl voi decreta e vopsirea lui în alb şi negru) şi la 3 zile de primăria Iulius Mall Food Court.

Acum că am dovedit că pot să realizez tot ce îmi propun - şi chiar ce nu îmi propun - în politică, e, probabil, timpul să mă retrag...

Bianca şi Maria

Era seară în Piaţa Muzeului şi stăteam cu o bere în faţă, alături de nişte prieteni cu care e mai bine să nu mai vorbesc până după referendum. Şi cum stăteam acolo deja certaţi, simt cum îmi intră în spaţiul personal, ameninţându-mi umărul drept, un copil de vreo 8 ani. Fetiţă, supraponderală, îmbrăcată cu un tricou polo roz decent. Credeam că s-a rătăcit de părinţi, că a greşit masa. Apoi m-am gândit că cerşeşte - n-am greşit prea rău. Era tipul agresiv de cerşetor, care vine şi te atinge, te tutuieşte şi-ţi impune preţul pentru redobândirea liniştii. Am crezut iniţial că, ignorată, va pleca sau că vreun bărbat de la masă o va alunga. N-au făcut-o, prin urmare Bianca - da, mai-mai am ajuns să ne spunem pe numele mic, că de tutuit ne-a tutuit din prima - ne oferă ceva. O aud în urechea dreaptă, în timp ce refuzam să fac contact vizual:
- Nu vrei o poză cu Maria?
În acel moment, creierul meu agasat se întrebă nedumerit: "De ce aş vrea o poză cu Sharapova?!".
Bianca repetă. "Nu vrei o poză cu Maria?", la care creierul meu ridică tonul către sine: "De ce naiba aş vrea o poză cu Sharapova? Nu-i plin internetul şi Eurosportul de ea? Ce-au mai inventat şi ăştia!". Mă întorc, cu gândul să verbalizez, când Bianca îmi arată poza cu Maria. Acea Maria pe care eu o ştiam drept Fecioara Maria, Maica Domnului etc. Mi-am analizat o secundă asocierea liberă cu Sharapova, apoi n-am putut să nu mă întreb: de când am ajuns aşa familiari cu Maria? Ce s-a întâmplat cu adresările politicoase, gen "Mama lui Dumnezeu", "Maica Precistă" ş.a.? Cred că aşa s-a pierdut şi la capitolul marketing. Era mai vandabil conceptul de "iconiţă" decât de "poză", nu? Colac peste pupăză, băieţii au fost cuceriţi de insistenţa Biancăi, care a plecat mai bogată cu 5 lei şi cu întreaga colecţie de poze cu Maria... Episodul mi s-a părut trist pe aşa de multe niveluri, că m-aş indispune întru totul să-l comentez mai departe.






duminică, 15 iulie 2012

Despre renunţare

Am văzut-o şi am ştiut din prima secundă că o vreau. Era frumoasă, cu preţ redus, disponibilă şi altfel decât toate rochiile mele. Am încercat-o şi senzaţia pe piele era perfectă, după cum m-am aşteptat. Doar că nu-mi stătea bine. Nu era pentru mine şi mi-am dat seama din prima...doar că nu vroiam să accept. Am cerut o mărime diferită. Câştigam pe o parte şi pierdeam pe alta. Dar o vroiam, aşa că am început raţionalizările. Aş putea să o port cu o jachetă peste, doar ca să mă bucur de senzaţie. Aş putea să o port doar seara. Aş putea să nu mai mănânc 3 zile, aş putea să fac sport ca şi când ar trebui să intru în lotul olimpic, aş putea să fac sacrificii, că doar nu e o rochie ca oricare alta, e una pe care o vreau iraţional. Sau aş putea să o port, pur şi simplu, şi să ignor adevărul. Aş putea să mă conving că e pentru mine, că doar e altfel decât tot ce am în garderobă până acum. Aş putea să las timpul să treacă şi să mă întorc transformată, să văd dacă ea mă mai aşteaptă pe umeraş... A fost, poate, cea mai grea decizie din ultima vreme, dar am dat-o jos. Mi-am luat la loc hainele confortabile de acasă şi simţeam că mi se potrivesc, că îmbrăcată astfel corpul meu nu are nevoie de schimbări drastice şi că aş putea mânca un pic de cină. Mi-a trebuit tot curajul şi stăpânirea de sine de pe lume, dar am rezistat tentaţiei. Evident, acum mă gândesc că aş fi putut să o iau şi s-o ţin în dulap, cu gândul că poate, într-o zi... Nu sunt pe deplin fericită de decizie, dar măcar ar trebui să mă felicit pentru autocontrol. Se pare că e una dintre trăsăturile mele definitorii. Dar e ciudat cum a face ce e bine nu te face întotdeauna să te simţi bine...

miercuri, 11 iulie 2012

Generatia I

I de la idioti. Pentru ca nu e niciun dubiu: avem o generatie de adolescenti si tineri absolventi idioti. Statistica imi sustine afirmatia. Cum au putut atata amar de absolventi sa pice bacul? Cum au putut sa spuna ca subiectele au fost grele? M-am uitat la romana, in primul rand. Iti puteai alege o poezie de Eminescu - ORICARE - si sa comentezi. Ma detasez de absolventii de azi, pentru ca, evident, eu fac parte dintr-o alta generatie. O generatie care nu trebuia sa stie O poezie de Eminescu, ORICARE, ci TOATE poeziile lui Eminescu din programa. O generatie care putea recita versuri si care facea comentarii decente chiar si pe texte la prima vedere.

Fara falsa modestie - asta fiind o virtute pe care nu voi avea lipsa de modestie si eleganta de a mi-o atribui vreodata - daca in acest moment ar trebui sa dau proba scrisa la limba si literatura romana, as lua peste 9. As scrie despre "Luceafarul", de exemplu, si poate as fi mai originala fara pregatire prealabila.

Continuand, Generatia I nu trebuie sa stie toate romanele din programa. Pot sa isi aleaga UN roman, O opera dramatica si UN personaj despre care sa vorbeasca. Noi trebuia sa stim TOATE romanele. Si le stiam. Pana si idiotul clasei putea sa lege o conversatie pe teme de la Hortensia Papadat-Bengescu la Marin Preda. Cat pot sa fie de lenesi si de dezinteresati copiii astia? Apropo de dificultatea subiectelor: daca as studia o saptamana, n-am dubii ca as lua peste 9 la mate si la info. La naiba, m-am uitat pe subiectele de la geografie (o materie la care m-am considerat intotdeauna destul de slaba, pentru ca n-am inclus-o in planurile mele de viitor) si - culmea culmilor!- daca as da in momentul asta bacul as lua in jur de 7! Deci cat de prost trebuie sa fii sa fi invatat cateva luni (ma rog, in teorie, 4 ani) si sa nu treci???

Pentru mine scuza legata de motivatia sau calitatea profesorilor e una foarte slaba. Imi amintesc ca in generala am invatat matematica mai mult pe cont propriu (a se citi eu cu cartea si culegerile, nu cu meditatii) decat de la profesor, care era prins in chestiuni administrative. Daca n-as fi intrat la liceu, interesul manifestat de profesor ar fi fost un factor secundar in explicarea situatiei, fata de efortul depus de mine insami.

Cat despre gradul de dificultate al subiectelor - alta scuza. Inteleg ca e mai greu pentru cei din liceele industriale, dar oricine si-a dat un pic interesul ar fi putut sa promoveze. Cei din generatia mea, din liceele industriale, au facut-o si n-au avut de unde sa copieze la mate, de exemplu.

Concluzia mea e ca vina principala e a elevilor si nu pot deloc sa am empatie fata de situatia lor trista. Le urez sa nu doarma vara asta, ci sa invete.

luni, 11 iunie 2012

Cronici de TIFF

...căci am promis.

1. Les nuits fauves. Film care a împlinit la TIFF 20 de ani. O revelaţie în vremea lui, întrucât regizorul era la debut (şi s-a distribuit în rolul principal). Cyril Collard îl cheamă şi arată ca un John Stamos francez. Actriţa din rolul principal, Romane Bohringer, a făcut şi ea carieră după acest film, care a luat o grămadă de Cesar-uri şi asta pentru că, probabil, a fost considerat foarte curajos când a apărut. O frază despre subiect, ca să înţelegeţi: e povestea unui bisexual seropozitiv şi promiscuu, care nu se poate hotărî cu care dintre cei doi amanţi de sex opus să rămână şi, ca tot omul indecis, merge noaptea sub poduri dubioase pentru contacte pasagere, în grup, cu necunoscuţi. Bine, vorbeşte maliţia din mine; filmul are şi momente mai bune. Probabil cel mai interesant e traseul emoţional al prietenei de 18 ani a personajului principal, care prietenă trece prin nişte crize de personalitate severe, cu faţete care variază de la gelozie, la tendinţe de omucidere şi suicid, la dragoste placidă şi până la detaşare. Cel mai mult m-am bucurat când a trecut de faza "deşi eşti seropozitiv, nu pot să iau virusul de la tine, pentru că te iubesc". Ziceam de curajul filmului - cred că a fost printre primele care au contribuit la conştientizare şi educaţie în legătură cu HIV/SIDA în acea vreme. Peste 20 de ani, e un film care nu mai spune mare lucru, fără a fi prost. Ba, mai mult, e interzis minorilor (probabil pentru scenele de sub pod). Pentru mine a venit într-un weekend în care am citit "Oraşul şi stâlpul" (Gore Vidal) şi "Patty Diphusa" (Pedro Almodovar) şi a fost cam mult. Mi-am jurat că următorul film va fi ceva light, de preferinţă o comedie.

2. Hotelul Marigold. O comedie! Un film simpatic, despre nişte pensionari englezi care nu mai au bani să trăiască în UK şi se mută la un hotel din India. Evident, hotelul e o dărăpănătură, însă episodul ăsta le dă ocazia să-şi reconsidere viaţa. Unii au, în sfârşit, curajul să se se despartă, alţii îşi găsesc sufletul pereche, alţii şi-l regăsesc, alţii încep să facă tot ce au amânat o viaţă întreagă. Personaje bine conturate, dintre care se disting cele ale lui Judi Dench şi Maggie Smith. Ţin minte un documentar despre cât de puţine roluri sunt pentru actriţele în vârstă - ei bine, uite că se poate; ba, mai mult, au putut să-şi etaleze, cu multă graţie, toate ridurile. Maggie Smith demonstrează că există viaţă după Harry Potter, iar Dev Patel - după Slumdog Millionaire.

3. Numai vântul. Filmul care m-a marcat cel mai tare la această ediţie. Marele premiu al Juriului, adică Ursul de Argint, la Berlin, 2012. O mândrie naţională pentru Ungaria, ceea ce explică de ce în sală nu se vorbea româneşte. Filmul începe cu un spoiler, ca să nu ai dubii: în 2008-2009, câteva familii de ţigani au fost atacate şi ucise în Ungaria. Acele fapte au inspirat acest film de ficţiune (asta mi-a amintit de proful meu de cinema din Franţa care ne-a pus să scriem un scenariu pornind de la un fapt divers). Personajele principale sunt o familie de ţigani "decenţi", categorie definită de un personaj: au o casă, se spală, copiii merg la şcoală, părinţii lucrează, au un telefon mobil, nu deranjează pe nimeni. Să descriem portretul de familie. Vrăbiuţa îşi creşte cei doi copii, îşi îngrijeşte tatăl infirm, are două slujbe de îngrijitoare, vrea să plece la soţul ei în Toronto şi îşi vede de treabă. Fiica ei merge la şcoală, salută politicos, are grijă de vecini, învaţă engleza, e prietenă cu zeiţele emo ale şcolii, pentru care desenează modele de tatuaje, vorbeşte cu tatăl ei pe Skype şi îşi vede chiar prea mult de treabă - de exemplu, alege să ignore, nu să semnaleze faptul că o colegă e agresată sexual în vestiar. Rio e copilul problemă, care merge pe coclauri în loc să ajungă la şcoală, care subtilizează obiecte şi le depozitează într-un bordei secret. Cu toţii ştiu că în sat au fost ucise noaptea, prin împuşcare, 5 familii de ţigani, de la bunici la nepoţi şi până la animale. Copiii sunt îngijoraţi şi încearcă să provoace o acţiune din partea părinţilor: fiica îi spune tatălui, dar i se spune să fie cuminţi şi să rămână noaptea cu toţii în casă, uniţi, pentru că nu li se va întâmpla nimic rău. Rio nu poate să adoarmă pentru că se aşteaptă să apară comando-ul şi la casa lor, însă mama îi comandă să se culce, pentru că e "numai vântul" (asta după ce i s-a zis explicit la serviciu că miroase a mort şi că va fi ucisă). Până şi bătrânul invalid a avut o tentativă de a fugi înainte de lăsarea serii. Convinşi că decenţa îi va salva, părinţii ilustrează o variantă a atitudinii mioritice - nu cred că vor să mă omoare pe mine, pentru că sunt un om bun. Doar că decenţa singură n-a salvat pe nimeni în faţa urii etnice sau rasiale. În cele mai lungi 60 de secunde dintr-un film, mama, copiii şi bunicul încearcă să adoarmă; e întuneric beznă, dar mi-i pot închipui cu urechile ciulite şi cu inima cât un purice. Te întrebi dacă va veni comando-ul şi la ei. O aşteptare apăsătoare a deznodământului, ca în The Elephant. Şi comando-ul vine. La numărarea cadavrelor la morgă îţi dai seama că băiatul rebel a avut dreptate să nu-şi asculte mama. Cred că ideea întărită de filmul ăsta - şi posibil final fericit pentru Mioriţa - e următoarea: când l-apus de soare vin să te omoare, dacă nu poţi să lupţi, ascultă-ţi instinctele şi FUGI!

4. Un bărbat şi o femeie. Ce film frumos! Nu cred că există alt cuvânt. E frumos, pur şi simplu. Construit curat, cu decenţă încântătoare şi cu un ritm lent, aproape neverosimil pentru vremurile în care trăim. Îşi mai poate închipui cineva azi o declaraţie de dragoste printr-o telegramă între doi oameni care nu se tutuiesc? "Bravo! Vă iubesc. Anne". Superb! Senzaţională a fost prezenţa lui Lelouch în sală. Am aflat lucruri foarte interesante la Q&A. Foarte curios pentru mine, deşi sala (Cinema "Florin Piersic") a fost arhiplină, la Q&A au rămas maxim 100 de oameni. Am aflat, deci, că Lelouch nu a mai văzut filmul ăsta de 20 de ani şi că n-ar schimba nimic la el. Că a vrut să lucreze cu Romy Schneider, dar că era prea "actriţă" pentru gustul lui şi că le spunea încontinuu actorilor să nu joace! De altfel, de câte ori putea să-i ajute să fie naturali o făcea - de exemplu, Anouk Aimee nu ştia că Trintignant o aşteaptă pe peron, aşa că n-a trebuit să mimeze surpriza. Foarte adevărată a fost constatarea că acest film aparţine anilor 60, şi dacă ar fi să fie refăcut, tot în acea perioadă ar trebui plasat. Nu de alta, dar, în zilele noastre, în loc să-şi scrie telegrame care ajung în 3 zile, cei doi şi-ar fi scris, probabil, 200 de SMS-uri. Azi ar ieşi cu totul alt film. Cel vechi e, însă, un deliciu!

5. Hugo. Bonus, că doar n-am promis nicio cronică. E cel mai bun film la care să-ţi duci copiii din câte am văzut în ultima vreme, fără a fi neapărat un film pentru copii. Regizat de Scorsese, cu o atenţie la detalii incredibilă. În 3D, a fost o experienţă fabuloasă. Nu e întâmplător că Hugo vorbeşte de Georges Melies, că filmul lui Călătorie spre lună a fost proiectat la Bonţida şi că un film de promovare de la TIFF parodiază racheta din ochiul lunii cu telecomanda din ochiul lunii. Poezie clasică marca TIFF. Am apreciat.

6. A doua soţie. Bonus la bonus. Singurul film din competiţie pe care l-am văzut. Mi-a plăcut mult şi am fost suprinsă că n-a luat niciun premiu. Un film în care crezi că ştii ce se întâmplă, dar ţi se dovedeşte contrariul cel puţin de două ori. Vezi o nuntă aranjată în Turcia şi o mireasă timidă dusă la Viena şi crezi că ar putea fi fericită cu soţul ei tânăr şi frumos. Apoi dintr-o dată, în contextul în care se face patul pentru noaptea nunţii, constaţi că fata trebuie să se culce cu tatăl mirelui, la insistenţele mamei lui. Dacă a fost vreun spectator neconfuz la faza asta, să scrie aici cum a reuşit să fie aşa de deştept. După care primeşti explicaţia. Mama mirelui e pe moarte şi-şi doreşte o soţie pentru soţul ei, ca să aibă cine să îngrijească familia. Băiatul a acceptat aranjamentul pentru că nu i-a putut refuza mamei ultima dorinţă şi pentru că e un paravan destul de bun pentru faptul că e homosexual. A doua soţie rămâne însărcinată şi primeşte dragostea necondiţionată a titularei, cu preţul animozităţii unora dintre cei 6 copii ai familiei. Apoi prima soţie merge la chimio şi suferă o operaţie. După imaginea doctorului care iese din sală ca să le spună rezultatul operaţiei, avem un salt la o înmormântare. Al doilea şoc: a murit socrul, nu soacra, deci a doua soţie, plus plodul ei, nu sunt decât o povară în plus pentru familie. În rest, a doua soţie îşi ia un job şi se face utilă. Ghinion că se îndrăgosteşte şi e descoperită, luând o bătaie soră cu moartea de la titulară. Discuţia despre moralitatea situaţiei rămâne în stadiu incipient, dar portretele personajelor sunt excelente. Ca să povestesc şi finalul, a doua soţie pare a fi devenit o fiinţă tolerată în casă: e evitat expedierea la pachet în Turcia, prin intervenţia soţului ei de drept şi a unei surori, dar nu putem şti ce o aşteaptă. A fost frumos s-o avem pe actriţă la un Q&A. O fată frumoasă, timidă, aflată la debut, care a venit în vizită de la Istanbul. Pentru momentele astea iubesc eu TIFF-ul.

duminică, 10 iunie 2012

Ziua alegerilor

Cât de senzaţională e ţara în care trăim! Mai ales în ziua alegerilor. De jumătate de oră nu mă mai pot dezlipi de televizor: sunt prinsă de înşiruirea de fapte diverse, care creează un tablou pitoresc.

  • În Ştefăneşti (acolo unde maneliştii sunt demnitari), romii stau la coadă să voteze. Sunt simbolul conştinciozităţii. Imagine motivatoare pentru alegerile prezidenţiale.
  • Un bărbat şi o femeie (nu filmul!) au murit. Separat, în judeţe diferite. Au murit de moarte bună după ce au votat şi îmi închipui că spiritul cetăţenesc le va fi lăudat în slujba de îngropăciune. 
  • Un candidat a fost împuşcat. Apoi afli detaliile. I-a cerut pistolul unui prieten poliţist, apoi şi-a tras accidental un glonţ în cap. Şi a murit. Probabil ultimele cuvinte au fost "Ce face butonul ăsta?". Saga ar continua dacă ar ieşi primar.
  • O femeie şi-a găsit mama, moartă din 1987, pe lista alegătorilor.
  • La Curcani (în Călăraşi, nu în curte), un candidat a deschis şi distrus urnele. Votarea se reia. Tot satul e acolo şi scandează "hoţii". O femeie declară la televiziune: "Noi am venit la vot liniştiţi, dar i-am prins că a furat voturile. Bătrânii noştri care votează vrea o schimbare adevărată. Nu vrea să fie forţaţi. Vrea să voteze cu cine vrea, dar nu le-a dat votul. Ei vrea să credem că s-a lipit voturile". În traducere (dar nu ştiu de ce îmi bat capul): bănuiesc o fraudă, prin faptul că unii oameni au primit "din greşeală" mai multe buletine "lipite".
  • Elena Udrea e blondă şi s-a dus la o altă secţie de votare decât a ei.
  • Un student a fost înjunghiat.
  • Un candidat s-a făcut şi observator.
 Mă întreb dacă mai e vreo scăpare. Dacă votul ar fi obligatoriu, ca în unele ţări occidentale, ar fi mai bine, mai rău sau la fel? Ar fi, cu siguranţă un rezultat mai reprezentativ (nu ar mai vota doar "specimenele" de mai sus), dar, probabil, spectacolul ar fi şi mai înfiorător. Câţi ani ne mai trebuie să trăim într-o ţară civilizată?