miercuri, 2 ianuarie 2013

Răspunsuri la căutările voastre

Dragi cititori,

pe nesimţite au trecut 5 ani jumătate de când mi-am făcut blog. În postarea iniţială spuneam că voi scrie pastile, când am ceva de zis. Promisiune respectată. Pe de altă parte, era clar că va fi un blog centrat pe mine. Încă mi se pare firesc să fie aşa, pentru că, deh! eu îl scriu. Totuşi, m-am gândit să schimb un pic tactica şi să vă includ mai mult. Le mulţumesc celor care revin regulat şi îmi aşteaptă cu plăcere următoarea postare. Mulţumesc pentru comentariile de la articole - fie ele pe blog, Facebook sau Twitter - mi-ar fi mai greu să scriu ştiind că gândurile îmi ajung în eter. Doar că postarea asta nu e neapărat pentru voi, ci mai degrabă pentru cititorii incidentali. Voi, cei fideli, ajungeţi la blog căutându-mi numele pe Google sau din propriul blogroll sau de pe Facebook (sau spuneţi-mi voi de unde). Nu vreau să vă jignesc, dar cei tangenţiali au moduri mai spectaculoase de a mă găsi. Uneori le-am listat cheile de căutare aici şi ne-am distrat împreună. Totuşi, simt că pot face mai mult pentru ei. Din cele 495 de chei de căutare din 2012, unele sunt întrebări la care nu am răspuns la timp. Acum vreau să corectez această neglijenţă.

Să purcedem.

În primul rând, mă bucur să văd că i-am ajutat pe mulţi să afle despre cum se ajunge şi ce e de văzut în Maroc, Serbia, Bosnia, Croaţia şi România. Rezultă că mai sunt şanse să devin globetrotter cu blog, aşa cum visam cândva. Pe lângă numele meu, interogările geografice au fost cele mai numeroase. Buuun.

În al doilea rând, se pare că am o problemă. Am scris mai demult o postare despre un film pornografic stilizat (îmi cer scuze pentru acest oximoron; m-am surprins pe mine însămi) vizionat cu sila de o sală
plină la TIFF. Vă mai amintiţi? Dacă nu, şi sunteţi curioşi, căutaţi-o. Aşa. Doar că de atunci am început să am vizitatori în căutare de pornografie. O cheie comună este "cadre porno" sau "filme sex". Din cauza asta, chiar am primit o ameninţare de la Google Analytics că-mi vor şterge blogul, pentru că "blogspot nu e pentru pornografie". Ce să zic, algoritm tâmpit, care nu ştii să citeşti negaţia! Prin urmare, ştiu că dacă tot zic "porno" o să atrag poate şi mai mult trafic nedorit, dar mă simt nevoită să repet: ACESTA NU ESTE UN BLOG DESPRE SAU CU PORNOGRAFIE. Dacă nu e clar aşa, schimb tag line-ul "Însemnări pentru alţii" în ce am scris mai sus...

În al treilea rând, să răspundem altor căutări ale internauţilor, pe sistemul simplu: cheie de căutare-răspuns/comentariu.

1. noaptea mieii tese ie şi noaptea miei tese ie
Poate părea ciudat, dar uneori doi i sunt mai rău decât un singur i. Mai ales dacă e mai mulţi miei care vrea să ţese. Sper că postarea mea v-a lămurit în legătură cu versul din Phoenix.

2. bunaciune şi blog bunăciune
Sunt flatată că mă asociaţi cu acest termen. Una dintre postările care mi-au adus cele mai multe laude.

3. crapa faianta
Fă ceva, atunci!

4. filme artistice cu sex oral explicit
Hopa, o jigodie sofisticată. Caută filme "artistice". Poate la TIFF.

5. poze de pus pe facebook cu intrebari
Uite una pentru tine: sensul vieţii se găseşte sau nu pe Facebook?

6. si daca as uita de mine pentru o secunda
Sună poetic. Am scris eu aşa ceva? Oricum, ai aflat ce se întâmplă dacă faci asta?

7.  1 draguta 2 frumoasa 3 superba
O scară de notare pertinentă. Sistemul meu e mai elaborat. Caută în blog.

8. amabil pentru ca realizez imi propun
 Uneori, cuvintele de legătură nu trebuie omise...

9. au circulat azi dacosurile spre bucuresti?
Nu ştiu. Mai vrei să afli? Mă pot interesa pe mâine...

10. barbat bunoc
E o întrebare sau o afirmaţie? Mel Gibson, dacă te ajută.

11. barbat care nu face nimic in casa
Un parazit. Scapă de el. De la cocoloşeala lu' maică-sa i se trage.

12. barbati frumosi femei urate 
Un titlu promiţător. M-ar ajuta o întrebare mai specifică. De ce există astfel de cupluri, zici? Ca să echilibreze situaţia bărbaţi urâţi, femei frumoase.

13. barbati strugurii sunt acri
Hai no, nu renunţa! Trebuie să fie unul şi pentru tine! Iar dacă eşti stugure, felicitări!

14. barbatii refuzati
Mda. Ce-i cu ei?

15. beavis pronuntie
Bivăs, Bathed!

16. blog lavinia si baietii din cluj
La câte căutări pe tema asta am primit, mai că merită să mă gândesc dacă nu vreau să devin Carrie Bradshaw de Cluj. Mulţumesc că îmi preţuiţi opinia.

17. bunaciuni la treaba şi bunoca tare
Mă, mi se pare mie sau sunteţi jigodii sub acoperire?

18. cadre din porno sex oral
Îţi urez să rămâi doar cu căutatul pe net!

19. cand te prind pe strada te omor, ok am sa merg pe trotuar
Probleme, dragă? Cum să te ajut? Să caut în agendă nişte ucrainieni? Să-ţi spun că atitudinea mioritică nu ne-a dus nicăieri? Că apărarea cea mai bună e atacul?

20. cand un tip nu mai zice nimic
E la pescuit? Se gândeşte? E mort? S-a supărat? Sunt pe aproape?

21. ce era sa uite lavinia sa cumpere din piata?
Nu ştiu. Ce?? Sebi, dacă ai ceva să-mi spui...

22. comportament in vestiar
Îmi menţin părerea: cu cât mai puţină piele (a altora) la vedere, cu atât mai bine pentru mine!

23. contraargumente la avizul de refuz provizoriu
OK; acest cititor e mai deştept decât mine.

24. corporatia avanti cu implant
E un nume... interesant...!*/__

25. crina mardare o profesoara proasta
E foarte urât ce zici. Şi n-aş avea mai multe informaţii. Doar cât am văzut-o la televizor.

26. culoare perete grajd
Ooo, aicea mă pricep. Despre ce moment vorbim? Înainte sau după ce e locuit?

27. culori de vopsea de scara de bloc şi culorile potrivite pentru coridor
Ouch, aţi atins o coardă sensibilă. Sfatul meu de om trecut prin asta: mergeţi pe pastel! De preferinţă fără brâu dat în ulei. Se poate şi lavabilă de sus până jos, să ştiţi!

28. cum arata un apartament zugravit marocu verde
Depinde. Înclin să cred că trist. În cel mai bun caz - oriental. Mai depinde şi de nuanţe şi accesorii. Mă bucur să văd că şi pentru sfaturi de design sunt căutată. De reţinut.

29. cum dormi cand esti ep stop
Dragă cititor din Cugir, te sfătuiesc să ai o mică discuţie cu mama ta sau cu o prietenă de sex feminin. Oricum, nu te îngrijora!

30. cum mi-am dat seama ca am devenit adult?
Pentru mine a fost când am început să mă confrunt cu probleme pe care a trebuit să le rezolv singură.

31. cum sa comentez afirmatia copilul meu este prea lenes ca sa invete
Păi, depinde de valoarea ei de adevăr. Cu indignare sau cu resemnare. După care te apuci de căutat tehnici motivaţionale. Într-un final, apelezi la joardă.

32. cum sa construiesti wc lemn
Pot să aflu, dar chiar n-ai altă variantă?

33. cum sa fac ca atunci cand intru in camera sa inceapa o melodie sa cante
În primul rând, poţi să-ţi cânţi în cap (mă gândesc că melodia e "I'm Too Sexy", nu? Şi uite aşa dau apă la moară celor care caută lucruri deocheate la mine pe blog...). În al doilea rând...?!...

34. cum se scrie pensionar prescurtat
Ai scris bine. Sau, eventual, puteai să pui nişte ghilimele. De ce întrebi?

35. este una din trasaturile mele
Ce-mi plac ghicitorile!

36. film comedie cu niste colegi care se
Răspunsul variază în funcţie de ce vine după "se"...

37. film porno explicit dar cu poveste
Era odată un oligofren care căuta pornoşaguri peste tot. Nu avea nicio şansă în lumea reală. Într-o zi, cineva i-a zis ceva licenţios imperativ despre el şi mama lui...

38. final fericit al mioritei
Îmi pare rău, dar căutarea dvs. n-a returnat niciun rezultat.

39. ii poate compromite cariera politica
Depinde de la om la om.  

40. in ce culori vopsim scara de bloc
Nu mai pot cu întrebări de genul ăsta! Rana e încă deschisă, nu înţelegeţi!?

41. in varianta uk monica este urata
Provocare: scrieţi un eseu cu acestă propoziţie de deschidere.

42. intrebari capcana pentru femei
Băieţi, decartaţi! Eu m-aş pricepe mai bine la întrebări capcană pentru bărbaţi.

43. jocuri de imbracat fete urate si sa le transformam in fete frumoase
Dragă prieten gay, intenţiile tale sunt onorabile! De unde mi-am dat seama? De la asocierea cuvintelor "îmbrăcat" şi "fete".

44. m-am culcat presedinte si m-am trezit prostanac
Aaaa, domnu' Geoană, sunt onorată că mă citiţi!

45. ma pun pe treaba
Aşa te vreau! (da, ştiu că se poate citi şi într-un fel contrar intenţiilor mele!)

46. melodia cand o sa fiu primar
It's the End of the World as We Know It

47. o mamica bunaciune
Ai anticipat un pic cu căutarea asta. Dar... mulţumesc!

48. partener furla baia mare
Cum ziceam, D. P., e nume de comună!

49. piesa cantata de baiat am auzit-o la radio despre femei
Prietene, chiar trebuie să fii mai specific!

50. porno minore cu cadre
Să mori în chinuri!

51. prieteni lui vlad popovici fesboc
Amice, dacă e acelaşi Vlad Popovici, prietenii lui ştiu să scrie!

52. poze mare lavinia florea facebook
Să nu-ţi faci nu ştiu ce speranţe!

53. se aude vioara la inceputul piesei
Hm... e ca şi când mi-ai cere zecimalele lui Pi.

54. se uita dupa mine si in curte
Mai bine te-mpiedici! Iar dacă el ca bărbat nu zice nimic, tu, ca femeie, ce să zici?

55. sunt superba? stiu
No comment.

56. tatuaje motivatoare
Mda, creieraşul tău funcţionează într-un mod special.

57. urc in dreapta o blondina plec la drum c-am mult treaba
Mă bucur că ţi-a dat cu bounce.

58. wc-ul din lemn din austria
Rara avis.

59. cum trebuie sa faci sa inveti la limba si lit romana sa poti lua examenelePentru asta s-a făcut un răspuns video.


60. Oricum, preferatul meu rămâne: "vreau să fiu un tip bunoc". Succes!


 

 

luni, 31 decembrie 2012

Gânduri disparate adunate

Am mai zis-o şi o repet: dacă laşi momentul să se ducă neconsemnat, se duce. Această postare este o încercare de recuperare a unor gânduri nescrise la timp. Momente şi schiţe, prea puţine pemtru a face categorii.

***
La doctor

M-am dus să-mi ridic nişte analize de rutină şi aşteptam cuminte în faţa laboratorului. Se deschide uşa şi iese un fost coleg, ţinând în mână un flacon gol pentru recoltat urină. Ne salutăm cordiali - "Salut"/"Salut" - şi, cum nu ne văzusem de mult, era cazul să încropim o mini-conversaţie. "Ce mai faci?" era cea mai evidentă continuare. Din păcate, am apucat eu să pun întrebarea. Iar răspunsul a fost: "Uite... recoltez" şi a plecat. Adevărul e că putea să-mi răspundă ireverenţios. Mai bine, deci, că a zis cum a zis...

***
Rebranding

Sărbătorile îmi amintesc de copilărie. Şi multe din lucrurile din jur mă fac să mă gândesc la China. De Crăciun, împodobind bradul, am observat că globurile făcute în China le-au luat locul în proporţie de 80% celor făcute în Ocna Mureş, la castelul de la Uioara. Cele făcute în China sunt de plastic, roşii şi rezultatul unei linii de producţie. Cele câteva care mi-au mai rămas din linia de producţie de la castel sunt de sticlă, fragile şi pictate cu migală. Şi nu se mai produc de mult. Mă gândesc cu regret că s-au dus vremurile în care se făcea export spre SUA cu globurile din Ocna. Bănuiesc că peste tot azi se folosesc în loc chinezării. Dar, apropo. Când eram mică aveam doar puţine obiecte din China - în special porţelanuri fine. Rarităţi. Scria pe ele "Made in China" şi noi citeam acea inscripţie fonetic. Prin urmare constat că brandul "Made in China" a ajuns să însemne exact altceva decât acum 25 de ani. Din lucruri de valoare, chestii de duzină care au invadat lumea.

***
Erau şi altele, dar am uitat. Învăţătură de minte!

Bilanţ

Parcă de la o vârstă :) momentul bilanţului e unul serios (mai puţin dacă eşti contabil, că atunci e serios tot timpul, haha). Am avut multe zile libere, aşa că am avut timp să mă gândesc, atât cât instinctul de autoconservare mi-a permis. Mi-am făcut bucket list-ul. 18 itemi. Care cer multă muncă şi puţin noroc. De prima parte mă apuc de mâine. Şi poate şi mie, ca lui Cindy Lauper, lucrurile bune vor începe să mi se întâmple după 30 de ani (aşa i-a zis ea unei tipe în Celebrity Apprentice şi mi-a plăcut).

Ar fi cazul să se întâmple şi poate încep să fac şi eu mai puţine greşeli. De exemplu, dacă la 18 ani aş fi intrat în politică, poate azi aş fi fost în Parlament, că doar la alegerile astea porţile au fost deschise aproape oricui. Însă, pe atunci, mă doream jurnalist, iar jurnaliştii trebuie să fie imparţiali - o altă eroare de judecată, căci între timp s-a schimbat optica: jurnaliştii îşi declară partizanatul şi acţionează în consecinţă; cine ştie, poate e mai bine şi mai onest aşa.

Pe de altă parte, dacă asiaticii au dreptate, atunci nu ştii niciodată dacă ce ţi se întâmplă e binecuvântare sau blestem. Ideea asta mi se confimă de zeci de ori, sub diferite forme. De exemplu, alaltăieri, aveam o poziţie de început excelentă la Catan, dar evoluţia ulterioară a arătat că m-am blocat iremediabil. Aşa că n-am de unde să ştiu dacă a fost sau nu o greşeală că n-am rămas în Franţa, că n-am plecat în Polonia sau Olanda sau că am renunţat la o carieră academică. Dar ştiu că timpul le va lămuri. Pentru verificare am şi bucket list-ul.

Oricum, printre atâtea greşeli, cred că am făcut şi ceva bine. Dacă anul trecut pe vremea asta eram mai nefericită ca oricând, acum sunt departe de acea stare. De asemenea, judecând după numărul de mesaje de pe Facebook, sunt cu 55% mai populară decât anul trecut. Cifrele arată şi că 19% dintre prietenii de pe Facebook mi-au urat ceva, pe Facebook, public. Alţii au făcut-o în privat, prin telefon sau faţă în faţă. Cei care au folosit mai mult de o metodă primesc puncte extra. Pe cei care n-au folosit niciuna îi desprietenesc. Glumesc. Pot să-i iert, dacă îmi cumpără un cadou până în 10 ianuarie EOB (end of business).

Oricum, vă mulţumesc tuturor pentru urări şi vă doresc un an nou fericit, cu cât mai multe obiective de pe bucket list realizate!

duminică, 18 noiembrie 2012

Asumpţii

După un weekend, colega mea - să-i spunem D.P., căci aşa ne-am înţeles - vine să ne povestească ce a făcut la Bucureşti. Păi, de exemplu, n-a apucat să se întâlnească cu colega O.P.. De ce? Păi, să vedem. "Stăteam la prietenii noştri în Tărtăcuţi (sau Tărtăşeşti, sau Tătărăşti - ce contează, nici ei nu ştiu unde-i Fărăul), care e la 40 de minute de Bucureşti şi, ne-am hotărât să mergem prin Furla, care e la 20 de minute de Bucureşti...". OK, dacă sunteţi ca mine, deja vă întrebaţi de ce povestea trebuie începută de aşa de departe. Oare D.P. chiar vrea să ne dea o lecţie de geografie până să explice de ce a anulat întâlnirea sau îmi scapă ceva, mai ales în legătură cu Furla, obstacolul de pe traseu? În fine, nu-mi place să rămân cu întrebări neelucidate, aşa că întreb, asumându-mi riscul că mi-a scăpat ceva: "Furla asta e o localitate pe acolo sau ce?". Am înţeles din secunda de derută de pe faţa ei că îmi scăpase ceva şi am ştiut că momentul va deveni legen-aşteptaţi-dar. În caz că nu ştiţi, Furla e ceva brand de poşete scumpe, dar, la modul cum era spusă povestea, susţin în continuare că a fost o asumpţie logică din partea mea. În plus, dacă mi se permite, numele ăsta chiar sună a sat. Sau poate Tuzla sună a brand de brăcinare?

Din aceeaşi serie - a povestitorilor care fac asumpţii cu privire la notorietatea numelor şi locurilor pe care le folosesc - îmi amintesc cu drag o istorioară pe care mi-a spus-o prietenul meu Vlad Popovici. Era pe vremea când Vlăduţ intrase primul la secţia de Filologie a Liceului Teoretic "Petru Maior" din Ocna-Mureş, iar profesoara lui de română - şi ulterior şi a mea - distinsa doamnă Reff, pe care o preţuiesc în mod deosebit, a observat că era un caz special. De 4 ani nu mai intrase un băiat primul la Filo. Performanţa anterioară îi aparţinuse unui alt prieten, Ionuţ Curşeu, azi universitar clujean. Şi doamna profesoară îi spune lui Vlăduţ ceva de genul: "Tu poţi fi următorul Curşeu". Doar că Vlăduţ habar n-avea de Ionuţ şi întreabă - deşi intuia că întrebarea nu e potrivită, doar că predicţia fusese ca o minge ridicată la fileu -, cu o logică implacabilă: "Nu vă supăraţi, ce-i aia "curşeu"?".

duminică, 14 octombrie 2012

Dacă el, ca bărbat, n-o zâs nimic...

Undeva între maro şi roz, eram pe tren, la cuşetă. Mă îndreptam spre toaletă, când pe culoar îmi văd un coleg. Era cu o blondină - irelevant. Apropiindu-mă de ei, fac ceea ce mi se părea cel mai natural lucru - un început amabil de conversaţie colegială. Deci îi zic colegului, cu entuziasm şi cu un zâmbet larg: "Salut!! Ce faci, mă?". Mă aşteptam  la "Bine, mă duc la mare. Tu? Blondina e prietena-mea" sau ceva de genul. Când colo, şoc: colegul se uită la mine încurcat şi-mi zice, inocent: "Cine, eu?!". Blondina a ridicat din sprânceană. Eu fac ochii mari şi mă gândesc să-i dau nişte secunde în plus, dacă procesează mai greu: "Da, tu!". A doua sprânceană ridicată. Mie nu-mi păsa de blondină, dar am început să mă simt un pic lezată de faptul că eu îl cunoşteam şi el nu. Deşi... vorbiserăm cu o zi înainte, când a fost la mine în birou. Colegul continuă să pară încurcat şi, concomitent, îi transmitea blondinei non-verbal "Habar n-am cine-i asta! Jur!". "Bine, atunci, îi zic. Până mă întorc, ai timp destul să-ţi dai seama de unde mă cunoşti". În fine, mă întorc. Ei tot acolo. Eu cu zâmbetul pe buze, convinsă că omul s-a redresat. Îi spun, deci, zâmbind: "Ei, ţi-ai dat seama?". Faţa lui mi-a zis: "Să mor, dar nu ştiu cine eşti!". OK, e cale să prelungim suspansul, deci. "Atunci, noapte bună, Dan, şi mai gândeşte-te."

Am lăsat două guri căscate în urmă şi am intrat în cuşetă. Le-am povestit faza celor cu care eram şi ne-am prăpădit de râs o jumătate de oră. Mi s-a sugerat chiar să intru peste ei şi să fac o scenă de genul: "Dane, dă-o dracului de treabă! Am văzut că eşti cu tuta asta, dar am vrut să fiu elegantă şi să nu te fac de minune. Dar acum mă simt jignită. Chiar să pretinzi că nu ştii cine sunt? După tot ce-a fost între noi? În definitiv, cine-i asta, mă? Tu cine eşti, tu? Ţi-a zis vreodată de mine?" etc., etc.

În fine, am decis să-l las să fiarbă până dimineaţa şi să-i lămuresc atunci dilema. Dar noaptea e un sfetnic bun, aşa că m-am gândit să-l las să se întrebe în continuare. Ca în bancul meu preferat - l-am zis în toate training-urile pe care le-am ţinut vreodată (şi câteodată a fost o provocare să găsesc momentul potrivit ca să-l inserez) şi ar fi timpul să-l spun şi pe blog:

Două babe la 90 de ani stau pe laviţă şi deapănă amintiri. Una îi zice celeilalte:
- Tu, Gherghină, când eram tânără, mi s-o-ntâmplat ceva ce n-am zâs la nimeni. Da' amu', aş vre să zâc la cineva.
- No, tu Ioană, apăi zî.
- Tu Gherghină, într-o zi când Gheorghe nu era acasă, îmi vedeam de treabă prin curte, când văd un bărbat străin că se uită la mine din drum. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apăi mi-am văzut de treabă, dar el stătea tăt acolo. Şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, s-apăi o trebuit să mă duc la cooperativă, după pită. Pornesc, el după mine. Se ţânea după mine şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Intru în cooperativă, el după mine. Ies, el după mine. Şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Ajung acasă, el intră în curte după mine. Intru în casă, el după mine. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apoi m-o trântit pe pat şî mi-o făcut treaba aia şi-o plecat şî n-o zâs nimic. Ş-apăi, tu, Gherghină, în zi de azi nu ştiu ce-o vrut omul ăla de la mine...

Colegul a plecat între timp din companie. Dacă nu citeşte blogul ăsta, îi urez să ajungă să povestească într-o zi cum încă nu s-a lămurit ce vroia femeia aia de la el.

"Reclamaţi nu se acceptă!"

Pentru a răspunde oamenilor care m-au abordat îngrijoraţi de starea scării, descrisă în postarea anterioară, revin la subiect. Cu o încheiere.

Aşadar, lăsasem povestea în stadiul în care îmi sensibilizasem vecinii cu privire la crima estetică pe care o comiseseră. Pe Facebook am anunţat că am fost chemată să conduc comitetul de culori. La analiza stării de fapt, am aflat că se cumpăraseră cantităţi industriale de maro - un recipient de 20 de litri - că era la promoţie (dacă erau recipiente mai mici, am fi putut returna din ele, că nu le-am fi deschis pe toate) -, dar că mai aveam şi câţiva litri de vopsea somon şi albă. După ce am făcut combinaţii, am observat că maro plus somon plus alb egal fuxia şi că am agreat cu cele două vecine că vom păstra maroul pe brâul de 15 cm aflat în imediata vecinătate a scărilor, iar în rest vom da cu somon. Practic, la 24 de ore după revoluţie, am constatat că etajul 4 era revopsit în culorile agreate şi arăta acceptabil. Prin urmare, am plecat liniştită la Mamaia pentru weekend, anunţându-mi colaboratoarele că mă voi întoarce luni.

Eram, deci, la mare şi mă pregăteam de mers la gară (paranteză: nu vă luaţi bilete online de la CFR, pentru că orice modificare vă costă 10% din preţ; mai bine din gară sau de la agenţie), când primesc un mail cu subiect îngrijorător de la baby sitter-ul lui Norişor: "Reclamaţi nu se acceptă!". Am ştiut de îndată ce am citit: comitetul m-a tras în piept. Au profitat că nu eram în localitate, au văzut că nu le ajunge somonul şi au dat iar cu maroul, punând un afiş mai ales pentru mine, respectând regulile gramaticale inconfundabile ale administratorilor de bloc de pretutindeni. Îndrăznesc şi deschid mesajul. Spunea aşa:

"Cu tristeţe vă trimit anunţul lipit pe geamul de la scară voastră. Să se odihnească în pace scara, că vopseaua aia e creepy rău."





Uită-te la ei: câtă perfidie, cum au studiat momentul! Câtă laşitate! Să convoci o întâlnire când ştii sigur că opoziţia nu poate să ajungă! Partea pozitivă era că încă n-au mers până la capăt cu maroul (în acest caz, ar fi trebuit să-mi cumpăr eu vopsea şi să-mi vopsesc independent şi autonom cota-parte din bloc) şi încă mai puteam fi auzită. Deci: cum fac să votez prin corespondenţă? Iarăşi am constatat că au vrut să mă scoată din ecuaţie - n-au lăsat un număr de telefon, nimic. Evident, o variantă era să-i las să voteze şi, sub suspiciunea că n-au avut cvorum, să invoc statutul asociaţiei şi să le invalidez decizia (dacă decizia n-ar fi fost somon, desigur). Totuşi, gândindu-mă că sunt la 6 telefoane distanţă de Barack Obama, m-am gândit că sunt la mai puţine de o membră a comitetului, aşa că m-am pus pe treabă şi, din două telefoane, i-am aflat numărul. Şi am sunat-o de pe tren, ca să aflu exact cum s-a ajuns în această situaţie. A rezultat, cum era, poate, previzibil, că nu tuturor le plăcea somonul. Din fericire, până la urmă, nimănui nu-i plăcea maroul, deci întrebarea la referendum era: "Doriţi somon sau roz?". Mi s-a spus că din fuxia cu mult alb a ieşit un roz frumos. Am decis să votez prin telefon şi mandat şi am zis că prima mea opţiune e somonul, a doua rozul şi că voi putea trăi atâta timp cât scăpăm de maro. Votul democratic a înclinat balanţa spre roz. Cel mai de bezea roz pe care vi-l puteţi închipui. Aşa se face că de atunci îmi cânt "La vie en rose" de fiecare dată când vin sau plec de acasă. Sfârşit de saga.

joi, 6 septembrie 2012

Paroxism

Am avut o zi proastă. N-am dormit bine câteva nopţi, n-aveam poftă de mâncare, mă simţeam moleşită - în fine, ni se întâmplă tuturor. Din fericire, mi s-a oferit un remediu nesperat: o clientă a maseuzei mele n-a putut veni la programare şi deci am reuşit să primesc un masaj neprogramat. Ca bonus, masajul la cap m-a relaxat şi m-a pus într-o dispoziţie foarte degajată, aproape de concediu. Ce să zic, genul de întâmplare care te face să zici: "totuşi, viaţa e frumoasă!". În plus, am vorbit după câteva luni cu un om care îmi este foarte drag, că tot a venit ziua lui. Deci, pe ansamblu, eram Zen.

Taxi-ul mă aduce acasă; mă gândesc că mă aşteaptă Norişorul la uşă, deci încă un motiv să zâmbesc. Intru în casa scărilor şi îmi amintesc că se zugrăveşte - "foarte bine, era cazul, acum o să fie frumos şi proaspăt". Munca la tavan e încheiată, albul imaculat mă face să zâmbesc. Mai fac un pas şi văd vreo 30 de cm pătraţi de maro închis (posibil vişiniu stricat) şi mă gândesc că e o probă eşuată de vopsea pentru balustradă. Trebuie să admit, în suflet mi s-a insinuat temerea că ar putea fi o tentativă oribilă de culoare pentru soclu, dar mi-am spus: "Nu, nu se poate, n-ai vecini chiar aşa de proşti şi de lipsiţi de simţ estetic. Vecinii care şi-au luat responsabilitatea acestui proiect au, totuşi, minim 2 neuroni funcţionali. Ş-or fi spălat zugravii pensula". M-am gândit să-mi confirm repede că temerea nu e justificată, şi, profitând de faptul că şefa de bloc adicătelea managerul de proiect era în hol, întreb pe un ton care arăta că deja râd de gluma pe care o fac: "Ce-i asta, culoarea CFR-ului?" (Nota editorului: n-am nicio treabă cu echipa lor, nici cu ăştia de controlau transportul feroviar, nici cu culoarea lor în sine, dar cred că nici dacă ai afilieri cu ei nu te apuci să-ţi vopseşti casa în culoarea aia; la fel cum, dacă eşti fan "U", nu vopseşti totul în alb şi negru). Iar copilul femeii îmi spune, cu o oarecare mândrie, bucuros că a observat cineva: "DA!". Momentul mi s-a părut copios de amuzant, deci mă întorc spre mamă-sa (cu cratimă!) şi îi vorbesc pe tonul pe care îşi vorbesc adulţii când pun lucrurile la cale: "Asta nu e culoarea de soclu, nu? N-are cum (ultima era o afirmaţie plină de încredere)". Iar atunci, răspunsul distinsei doamne vine să mă tulbure: "Păi, am dat să vedem cum arată. Dar... cam asta e, n-avem ce face" (am remarcat şi o uşoară urmă de iritare - de altfel, persoana e destul de blajină - la îndrăzneala de a critica acea culoare, evident, apropiată sufletului ei). Eu nu mă înspăimânt repede, deci raţiunea îmi răzbi atunci printre gânduri şi mă îndemnă să spun: "E ca dracu. Din fericire ne-am dat seama la timp şi putem lua altceva. Sper că n-aţi cumpărat culoarea asta!..." (vedeţi, eram încă generoasă; eram gata să le trec cu vederea imbecilitatea crasă manifestată în momentul în care s-au putut gândi că maro-vişiniu-închis e o culoare potrivită pentru coridor). La care o vecină, prezentă şi ea, îmi spune: "Păi s-a vopsit deja, de la ultimul etaj, până la 3, poate chiar la 2. Mergeţi să vedeţi cum arată". Mi-am spus: "Inimă, rezistă! Aşa ceva nu se poate întâmpla. Mai ales nu după cele 2 ore Zen în care cele rele s-au disipat". Şi urc într-un suflet scările şi ajung la uşa mea. Şi ce-mi văd ochii?! Uşa mea, încadrată, ca tot etajul, de altfel, de brâul ăla sinistru maro-vişiniu-stricat.

Mai rău, am avut un deja vu. Tot aşa, în anul 1 de facultate, am plecat la facultăţile mele în prima dimineaţă după cazare şi am lăsat proiectul renovării camerei de cămin pe mâinile capabile a 3 cupluri de părinţi ale colocatarelor. Oameni mari, care păreau că ştiu ce fac. Şi, când mă întorc - camera zugrăvită în alb, dar cu brâu maro închis-vişină. Sentimentul că ai fost îngropat de viu sau că eşti într-un film de groază făcut de comunişti e instantaneu. Întreg anul universitar, prietenii care mă vizitau îmi spuneau: "Lavinia, la voi e ca în grajd". În anul 2, administraţia a renovat toate camerele, iar soclurile au devenit albe cu floricele galbene - o încântare. Dar să revin.

Iată-mă, din nou, în grajd. Dau buzna în casă şi-i dau boyfriend-ului vestea apocalipsei: "Ai văzut ce au făcut ăştia!?" (m-am gândit să-l avertizez, să nu moară de scârbă când iese afară). "Mda, am văzut (deja lipsa înflăcărării nu mi-a plăcut); vezi că azi am dat banii şefei de scară pentru tine, ştii, în compensaţie pentru chestiile alea pe care le-ai cumpărat". Şi atunci vocea mea a atins inflexiuni necunoscute anterior. Într-atât de ciudate, că Norişorul a tresărit. În fine, nu vă mai plictisesc. Pe scurt, nu-mi amintesc când - şi dacă vreodată - am mai fost atât de nervoasă. Şi ce fac eu când simt că se întâmplă aberaţii sau nedreptăţi de neimaginat? Păi, lupt, tată! Mă pun pe treabă să remediez problema. Prin urmare, mă duc să reîntâlnesc managerul de proiect. Aud un "Unde te duci?" trecând razant pe lângă ureche şi mă gândesc să nu mă revolt încă pe emiţător pentru spiritul mioritic, non-combat - şi mă opresc aici cu adjectivele în faţa unei asemenea crime estetice. Dar îmi propun să iniţiez o conversaţie pornind de la senzaţia pe care mi-a dat-o acea întrebare - că nu sunt susţinută în demersul meu. Păi cum să simţi că lumea se rinocerizează şi să nu faci nimic? În fine, problema asta domestică va trebui abordată cândva. De preferinţă mai devreme decât mai târziu.

Şi ajung, fraţilor, din nou la parter. Iar ceea ce a urmat era genul de episod pe care bunicul meu îl caracteriza drept "Dumniezo şi Maica Precistă s-or scoborât peste ei". Am avut ocazia să-mi reascult inflexiunile inedite (şi mi-au plăcut, recunosc) şi să exprim comparaţii de înaltă ţinută. Ca să mă adaptez audienţei, am relevat managerului de proiect că aşa ceva nu se mai întâlneşte decât în grajd şi că totul arată ca nişte excremente pe pereţi. M-a oprit din disertaţie doar faptul că două vecine care treceau pe acolo au zis, aproape în cor, dar separat, "da, sunt perfect de acord cu dumneavoastră". Apoi, aplicând tehnici eficiente de feedback, încep să-i dau managerului soluţii - pentru că trebuie să-i arăţi omului cum poate fi mai bun şi el va dori să se schimbe, nu? - şi-i zic "Dar un albastru deschis sau un verde deschis n-aţi găsit? [bla bla bla....cred că aşa s-a auzit la ea]. Vopseaua asta era mai ieftină? În fond, cine a ales culoarea asta şi pe cine a consultat?". Şi apoi, încercând un ton de târgoveaţă care chiar n-o prinde, vecina îmi dă răspunsurile: "Când am întrebat de culoare toată lumea a zis că albastru şi verde dau impresia de spital (adicătelea dânsa selectase fix acel cod Pantone). Şi atunci am zis să fie un vişiniu frumos şi toată lumea a fost de acord. Şi când v-am zis aţi zis că bine". După ce mintea mea a repornit din loc, după sugestia că şi eu aş fi aprobat, doar că acum nu-mi amintesc, am început un discurs pentru care aş fi luat 30 de puncte la debate. I-am explicat că prima regulă este că nu pui culori închise în spaţii mici, că e normal să ai culoarea asta în grajd - că acolo vitele fac mizerie pe pereţi - şi că aş fi preferat să rămână verdele deschi-gri-cu modele de dinainte. Iar ea a zis că aşa nu se va murdări, cu voce din ce în ce mai stinsă. Eu i-am mai zis că nu voi putea trăi în bloc aşa cum arată el acum şi că lucrurile nu pot rămâne aşa. Mi-am cerut banii înapoi - cu 250 de lei am contribuit la întinderea excrementelor pe pereţi, prin generozitatea partenerului de viaţă!! - dar nu i-am primit. În schimb, am primit promisiunea că se va mai da un strat şi că nu va rămâne aşa. Am continuat să dau alternative non-spitaliceşti, gen galben pal, crem, mov, şi mi s-a zis - şi jur, deloc condescendent - că la mine la uşă la fi roz, iar în rest "vom vedea ce iese". Pentru că, am uitat să spun, planul era ca mozaicul să fie vopsit roz!!! Oricum, după cum am afirmat public, eu nu voi accepta acea culoare cât timp mai locuiesc aici. Iar soluţiile pe care mi le debitează creieraşul când îl asmut pe ceva sunt fabuloase, vă asigur. Sunt dispusă chiar să plătesc 300 RON pentru a cumpăra o altă vopsea.

Odată trecută de paroxism, mi-am sunat maseuza să-i spun cum şi-au bătut ăştia joc de munca ei, mi-am sunat mama şi am reuşit s-o îngrijorez neintenţionat şi mi-am redus prietenul la o tăcere vinovată. Pe partea luminoasă a lucrurilor, mă aşteaptă o fugă la mare, timp suficient pentru ăştia să mai spoiască rahatul. În timp ce scriam asta, am auzit vorbindu-se pe hol despre ceva dungi cu roz(?!). Oricum, pentru binele lor şi pace pe pământ, ar fi bine ca soclul ăla să nu-mi mai provoace sentimente bacoviene când mă întorc. Încă mai am emoţii reziduale de procesat, dar acest post a fost principala formă de terapie. Sper că, dacă l-aţi citit, măcar voi aţi putut râde. Pentru mine e un picuţ cam devreme. Încă nu mă dumiresc, totuşi, de unde atâta lipsă de simţ estetic şi de judecată? Că n-o pot pune (numai) pe seama educaţiei. Mi-aş fi dorit ca persoanele implicate să aibă măcar simţul estetic al artistului popular anonim. Şi o altă hotărâre se conturează: trebuie să mă mut de aici cu proxima ocazie. Păcat că mi-au scăzut şansele de a avea chiriaşi. Cine ar vrea să meargă acasă şi să aibă sentimentul că doarme în grajd?! Mă opresc, deci, ca să nu încep iar...