Am mai zis-o şi o repet: dacă laşi momentul să se ducă neconsemnat, se duce. Această postare este o încercare de recuperare a unor gânduri nescrise la timp. Momente şi schiţe, prea puţine pemtru a face categorii.
***
La doctor
M-am dus să-mi ridic nişte analize de rutină şi aşteptam cuminte în faţa laboratorului. Se deschide uşa şi iese un fost coleg, ţinând în mână un flacon gol pentru recoltat urină. Ne salutăm cordiali - "Salut"/"Salut" - şi, cum nu ne văzusem de mult, era cazul să încropim o mini-conversaţie. "Ce mai faci?" era cea mai evidentă continuare. Din păcate, am apucat eu să pun întrebarea. Iar răspunsul a fost: "Uite... recoltez" şi a plecat. Adevărul e că putea să-mi răspundă ireverenţios. Mai bine, deci, că a zis cum a zis...
***
Rebranding
Sărbătorile îmi amintesc de copilărie. Şi multe din lucrurile din jur mă fac să mă gândesc la China. De Crăciun, împodobind bradul, am observat că globurile făcute în China le-au luat locul în proporţie de 80% celor făcute în Ocna Mureş, la castelul de la Uioara. Cele făcute în China sunt de plastic, roşii şi rezultatul unei linii de producţie. Cele câteva care mi-au mai rămas din linia de producţie de la castel sunt de sticlă, fragile şi pictate cu migală. Şi nu se mai produc de mult. Mă gândesc cu regret că s-au dus vremurile în care se făcea export spre SUA cu globurile din Ocna. Bănuiesc că peste tot azi se folosesc în loc chinezării. Dar, apropo. Când eram mică aveam doar puţine obiecte din China - în special porţelanuri fine. Rarităţi. Scria pe ele "Made in China" şi noi citeam acea inscripţie fonetic. Prin urmare constat că brandul "Made in China" a ajuns să însemne exact altceva decât acum 25 de ani. Din lucruri de valoare, chestii de duzină care au invadat lumea.
***
Erau şi altele, dar am uitat. Învăţătură de minte!
luni, 31 decembrie 2012
Gânduri disparate adunate
Bilanţ
Parcă de la o vârstă :) momentul bilanţului e unul serios (mai puţin dacă eşti contabil, că atunci e serios tot timpul, haha). Am avut multe zile libere, aşa că am avut timp să mă gândesc, atât cât instinctul de autoconservare mi-a permis. Mi-am făcut bucket list-ul. 18 itemi. Care cer multă muncă şi puţin noroc. De prima parte mă apuc de mâine. Şi poate şi mie, ca lui Cindy Lauper, lucrurile bune vor începe să mi se întâmple după 30 de ani (aşa i-a zis ea unei tipe în Celebrity Apprentice şi mi-a plăcut).
Ar fi cazul să se întâmple şi poate încep să fac şi eu mai puţine greşeli. De exemplu, dacă la 18 ani aş fi intrat în politică, poate azi aş fi fost în Parlament, că doar la alegerile astea porţile au fost deschise aproape oricui. Însă, pe atunci, mă doream jurnalist, iar jurnaliştii trebuie să fie imparţiali - o altă eroare de judecată, căci între timp s-a schimbat optica: jurnaliştii îşi declară partizanatul şi acţionează în consecinţă; cine ştie, poate e mai bine şi mai onest aşa.
Pe de altă parte, dacă asiaticii au dreptate, atunci nu ştii niciodată dacă ce ţi se întâmplă e binecuvântare sau blestem. Ideea asta mi se confimă de zeci de ori, sub diferite forme. De exemplu, alaltăieri, aveam o poziţie de început excelentă la Catan, dar evoluţia ulterioară a arătat că m-am blocat iremediabil. Aşa că n-am de unde să ştiu dacă a fost sau nu o greşeală că n-am rămas în Franţa, că n-am plecat în Polonia sau Olanda sau că am renunţat la o carieră academică. Dar ştiu că timpul le va lămuri. Pentru verificare am şi bucket list-ul.
Oricum, printre atâtea greşeli, cred că am făcut şi ceva bine. Dacă anul trecut pe vremea asta eram mai nefericită ca oricând, acum sunt departe de acea stare. De asemenea, judecând după numărul de mesaje de pe Facebook, sunt cu 55% mai populară decât anul trecut. Cifrele arată şi că 19% dintre prietenii de pe Facebook mi-au urat ceva, pe Facebook, public. Alţii au făcut-o în privat, prin telefon sau faţă în faţă. Cei care au folosit mai mult de o metodă primesc puncte extra. Pe cei care n-au folosit niciuna îi desprietenesc. Glumesc. Pot să-i iert, dacă îmi cumpără un cadou până în 10 ianuarie EOB (end of business).
Oricum, vă mulţumesc tuturor pentru urări şi vă doresc un an nou fericit, cu cât mai multe obiective de pe bucket list realizate!
duminică, 18 noiembrie 2012
Asumpţii
După un weekend, colega mea - să-i spunem D.P., căci aşa ne-am înţeles - vine să ne povestească ce a făcut la Bucureşti. Păi, de exemplu, n-a apucat să se întâlnească cu colega O.P.. De ce? Păi, să vedem. "Stăteam la prietenii noştri în Tărtăcuţi (sau Tărtăşeşti, sau Tătărăşti - ce contează, nici ei nu ştiu unde-i Fărăul), care e la 40 de minute de Bucureşti şi, ne-am hotărât să mergem prin Furla, care e la 20 de minute de Bucureşti...". OK, dacă sunteţi ca mine, deja vă întrebaţi de ce povestea trebuie începută de aşa de departe. Oare D.P. chiar vrea să ne dea o lecţie de geografie până să explice de ce a anulat întâlnirea sau îmi scapă ceva, mai ales în legătură cu Furla, obstacolul de pe traseu? În fine, nu-mi place să rămân cu întrebări neelucidate, aşa că întreb, asumându-mi riscul că mi-a scăpat ceva: "Furla asta e o localitate pe acolo sau ce?". Am înţeles din secunda de derută de pe faţa ei că îmi scăpase ceva şi am ştiut că momentul va deveni legen-aşteptaţi-dar. În caz că nu ştiţi, Furla e ceva brand de poşete scumpe, dar, la modul cum era spusă povestea, susţin în continuare că a fost o asumpţie logică din partea mea. În plus, dacă mi se permite, numele ăsta chiar sună a sat. Sau poate Tuzla sună a brand de brăcinare?
Din aceeaşi serie - a povestitorilor care fac asumpţii cu privire la notorietatea numelor şi locurilor pe care le folosesc - îmi amintesc cu drag o istorioară pe care mi-a spus-o prietenul meu Vlad Popovici. Era pe vremea când Vlăduţ intrase primul la secţia de Filologie a Liceului Teoretic "Petru Maior" din Ocna-Mureş, iar profesoara lui de română - şi ulterior şi a mea - distinsa doamnă Reff, pe care o preţuiesc în mod deosebit, a observat că era un caz special. De 4 ani nu mai intrase un băiat primul la Filo. Performanţa anterioară îi aparţinuse unui alt prieten, Ionuţ Curşeu, azi universitar clujean. Şi doamna profesoară îi spune lui Vlăduţ ceva de genul: "Tu poţi fi următorul Curşeu". Doar că Vlăduţ habar n-avea de Ionuţ şi întreabă - deşi intuia că întrebarea nu e potrivită, doar că predicţia fusese ca o minge ridicată la fileu -, cu o logică implacabilă: "Nu vă supăraţi, ce-i aia "curşeu"?".
duminică, 14 octombrie 2012
Dacă el, ca bărbat, n-o zâs nimic...
Undeva între maro şi roz, eram pe tren, la cuşetă. Mă îndreptam spre toaletă, când pe culoar îmi văd un coleg. Era cu o blondină - irelevant. Apropiindu-mă de ei, fac ceea ce mi se părea cel mai natural lucru - un început amabil de conversaţie colegială. Deci îi zic colegului, cu entuziasm şi cu un zâmbet larg: "Salut!! Ce faci, mă?". Mă aşteptam la "Bine, mă duc la mare. Tu? Blondina e prietena-mea" sau ceva de genul. Când colo, şoc: colegul se uită la mine încurcat şi-mi zice, inocent: "Cine, eu?!". Blondina a ridicat din sprânceană. Eu fac ochii mari şi mă gândesc să-i dau nişte secunde în plus, dacă procesează mai greu: "Da, tu!". A doua sprânceană ridicată. Mie nu-mi păsa de blondină, dar am început să mă simt un pic lezată de faptul că eu îl cunoşteam şi el nu. Deşi... vorbiserăm cu o zi înainte, când a fost la mine în birou. Colegul continuă să pară încurcat şi, concomitent, îi transmitea blondinei non-verbal "Habar n-am cine-i asta! Jur!". "Bine, atunci, îi zic. Până mă întorc, ai timp destul să-ţi dai seama de unde mă cunoşti". În fine, mă întorc. Ei tot acolo. Eu cu zâmbetul pe buze, convinsă că omul s-a redresat. Îi spun, deci, zâmbind: "Ei, ţi-ai dat seama?". Faţa lui mi-a zis: "Să mor, dar nu ştiu cine eşti!". OK, e cale să prelungim suspansul, deci. "Atunci, noapte bună, Dan, şi mai gândeşte-te."
Am lăsat două guri căscate în urmă şi am intrat în cuşetă. Le-am povestit faza celor cu care eram şi ne-am prăpădit de râs o jumătate de oră. Mi s-a sugerat chiar să intru peste ei şi să fac o scenă de genul: "Dane, dă-o dracului de treabă! Am văzut că eşti cu tuta asta, dar am vrut să fiu elegantă şi să nu te fac de minune. Dar acum mă simt jignită. Chiar să pretinzi că nu ştii cine sunt? După tot ce-a fost între noi? În definitiv, cine-i asta, mă? Tu cine eşti, tu? Ţi-a zis vreodată de mine?" etc., etc.
În fine, am decis să-l las să fiarbă până dimineaţa şi să-i lămuresc atunci dilema. Dar noaptea e un sfetnic bun, aşa că m-am gândit să-l las să se întrebe în continuare. Ca în bancul meu preferat - l-am zis în toate training-urile pe care le-am ţinut vreodată (şi câteodată a fost o provocare să găsesc momentul potrivit ca să-l inserez) şi ar fi timpul să-l spun şi pe blog:
Două babe la 90 de ani stau pe laviţă şi deapănă amintiri. Una îi zice celeilalte:
- Tu, Gherghină, când eram tânără, mi s-o-ntâmplat ceva ce n-am zâs la nimeni. Da' amu', aş vre să zâc la cineva.
- No, tu Ioană, apăi zî.
- Tu Gherghină, într-o zi când Gheorghe nu era acasă, îmi vedeam de treabă prin curte, când văd un bărbat străin că se uită la mine din drum. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apăi mi-am văzut de treabă, dar el stătea tăt acolo. Şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, s-apăi o trebuit să mă duc la cooperativă, după pită. Pornesc, el după mine. Se ţânea după mine şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Intru în cooperativă, el după mine. Ies, el după mine. Şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Ajung acasă, el intră în curte după mine. Intru în casă, el după mine. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apoi m-o trântit pe pat şî mi-o făcut treaba aia şi-o plecat şî n-o zâs nimic. Ş-apăi, tu, Gherghină, în zi de azi nu ştiu ce-o vrut omul ăla de la mine...
Colegul a plecat între timp din companie. Dacă nu citeşte blogul ăsta, îi urez să ajungă să povestească într-o zi cum încă nu s-a lămurit ce vroia femeia aia de la el.
"Reclamaţi nu se acceptă!"
Pentru a răspunde oamenilor care m-au abordat îngrijoraţi de starea scării, descrisă în postarea anterioară, revin la subiect. Cu o încheiere.
Aşadar, lăsasem povestea în stadiul în care îmi sensibilizasem vecinii cu privire la crima estetică pe care o comiseseră. Pe Facebook am anunţat că am fost chemată să conduc comitetul de culori. La analiza stării de fapt, am aflat că se cumpăraseră cantităţi industriale de maro - un recipient de 20 de litri - că era la promoţie (dacă erau recipiente mai mici, am fi putut returna din ele, că nu le-am fi deschis pe toate) -, dar că mai aveam şi câţiva litri de vopsea somon şi albă. După ce am făcut combinaţii, am observat că maro plus somon plus alb egal fuxia şi că am agreat cu cele două vecine că vom păstra maroul pe brâul de 15 cm aflat în imediata vecinătate a scărilor, iar în rest vom da cu somon. Practic, la 24 de ore după revoluţie, am constatat că etajul 4 era revopsit în culorile agreate şi arăta acceptabil. Prin urmare, am plecat liniştită la Mamaia pentru weekend, anunţându-mi colaboratoarele că mă voi întoarce luni.
Eram, deci, la mare şi mă pregăteam de mers la gară (paranteză: nu vă luaţi bilete online de la CFR, pentru că orice modificare vă costă 10% din preţ; mai bine din gară sau de la agenţie), când primesc un mail cu subiect îngrijorător de la baby sitter-ul lui Norişor: "Reclamaţi nu se acceptă!". Am ştiut de îndată ce am citit: comitetul m-a tras în piept. Au profitat că nu eram în localitate, au văzut că nu le ajunge somonul şi au dat iar cu maroul, punând un afiş mai ales pentru mine, respectând regulile gramaticale inconfundabile ale administratorilor de bloc de pretutindeni. Îndrăznesc şi deschid mesajul. Spunea aşa:
"Cu tristeţe vă trimit anunţul lipit pe geamul de la scară voastră. Să se odihnească în pace scara, că vopseaua aia e creepy rău."
Uită-te la ei: câtă perfidie, cum au studiat momentul! Câtă laşitate! Să convoci o întâlnire când ştii sigur că opoziţia nu poate să ajungă! Partea pozitivă era că încă n-au mers până la capăt cu maroul (în acest caz, ar fi trebuit să-mi cumpăr eu vopsea şi să-mi vopsesc independent şi autonom cota-parte din bloc) şi încă mai puteam fi auzită. Deci: cum fac să votez prin corespondenţă? Iarăşi am constatat că au vrut să mă scoată din ecuaţie - n-au lăsat un număr de telefon, nimic. Evident, o variantă era să-i las să voteze şi, sub suspiciunea că n-au avut cvorum, să invoc statutul asociaţiei şi să le invalidez decizia (dacă decizia n-ar fi fost somon, desigur). Totuşi, gândindu-mă că sunt la 6 telefoane distanţă de Barack Obama, m-am gândit că sunt la mai puţine de o membră a comitetului, aşa că m-am pus pe treabă şi, din două telefoane, i-am aflat numărul. Şi am sunat-o de pe tren, ca să aflu exact cum s-a ajuns în această situaţie. A rezultat, cum era, poate, previzibil, că nu tuturor le plăcea somonul. Din fericire, până la urmă, nimănui nu-i plăcea maroul, deci întrebarea la referendum era: "Doriţi somon sau roz?". Mi s-a spus că din fuxia cu mult alb a ieşit un roz frumos. Am decis să votez prin telefon şi mandat şi am zis că prima mea opţiune e somonul, a doua rozul şi că voi putea trăi atâta timp cât scăpăm de maro. Votul democratic a înclinat balanţa spre roz. Cel mai de bezea roz pe care vi-l puteţi închipui. Aşa se face că de atunci îmi cânt "La vie en rose" de fiecare dată când vin sau plec de acasă. Sfârşit de saga.
joi, 6 septembrie 2012
Paroxism
Am avut o zi proastă. N-am dormit bine câteva nopţi, n-aveam poftă de mâncare, mă simţeam moleşită - în fine, ni se întâmplă tuturor. Din fericire, mi s-a oferit un remediu nesperat: o clientă a maseuzei mele n-a putut veni la programare şi deci am reuşit să primesc un masaj neprogramat. Ca bonus, masajul la cap m-a relaxat şi m-a pus într-o dispoziţie foarte degajată, aproape de concediu. Ce să zic, genul de întâmplare care te face să zici: "totuşi, viaţa e frumoasă!". În plus, am vorbit după câteva luni cu un om care îmi este foarte drag, că tot a venit ziua lui. Deci, pe ansamblu, eram Zen.
Taxi-ul mă aduce acasă; mă gândesc că mă aşteaptă Norişorul la uşă, deci încă un motiv să zâmbesc. Intru în casa scărilor şi îmi amintesc că se zugrăveşte - "foarte bine, era cazul, acum o să fie frumos şi proaspăt". Munca la tavan e încheiată, albul imaculat mă face să zâmbesc. Mai fac un pas şi văd vreo 30 de cm pătraţi de maro închis (posibil vişiniu stricat) şi mă gândesc că e o probă eşuată de vopsea pentru balustradă. Trebuie să admit, în suflet mi s-a insinuat temerea că ar putea fi o tentativă oribilă de culoare pentru soclu, dar mi-am spus: "Nu, nu se poate, n-ai vecini chiar aşa de proşti şi de lipsiţi de simţ estetic. Vecinii care şi-au luat responsabilitatea acestui proiect au, totuşi, minim 2 neuroni funcţionali. Ş-or fi spălat zugravii pensula". M-am gândit să-mi confirm repede că temerea nu e justificată, şi, profitând de faptul că şefa de bloc adicătelea managerul de proiect era în hol, întreb pe un ton care arăta că deja râd de gluma pe care o fac: "Ce-i asta, culoarea CFR-ului?" (Nota editorului: n-am nicio treabă cu echipa lor, nici cu ăştia de controlau transportul feroviar, nici cu culoarea lor în sine, dar cred că nici dacă ai afilieri cu ei nu te apuci să-ţi vopseşti casa în culoarea aia; la fel cum, dacă eşti fan "U", nu vopseşti totul în alb şi negru). Iar copilul femeii îmi spune, cu o oarecare mândrie, bucuros că a observat cineva: "DA!". Momentul mi s-a părut copios de amuzant, deci mă întorc spre mamă-sa (cu cratimă!) şi îi vorbesc pe tonul pe care îşi vorbesc adulţii când pun lucrurile la cale: "Asta nu e culoarea de soclu, nu? N-are cum (ultima era o afirmaţie plină de încredere)". Iar atunci, răspunsul distinsei doamne vine să mă tulbure: "Păi, am dat să vedem cum arată. Dar... cam asta e, n-avem ce face" (am remarcat şi o uşoară urmă de iritare - de altfel, persoana e destul de blajină - la îndrăzneala de a critica acea culoare, evident, apropiată sufletului ei). Eu nu mă înspăimânt repede, deci raţiunea îmi răzbi atunci printre gânduri şi mă îndemnă să spun: "E ca dracu. Din fericire ne-am dat seama la timp şi putem lua altceva. Sper că n-aţi cumpărat culoarea asta!..." (vedeţi, eram încă generoasă; eram gata să le trec cu vederea imbecilitatea crasă manifestată în momentul în care s-au putut gândi că maro-vişiniu-închis e o culoare potrivită pentru coridor). La care o vecină, prezentă şi ea, îmi spune: "Păi s-a vopsit deja, de la ultimul etaj, până la 3, poate chiar la 2. Mergeţi să vedeţi cum arată". Mi-am spus: "Inimă, rezistă! Aşa ceva nu se poate întâmpla. Mai ales nu după cele 2 ore Zen în care cele rele s-au disipat". Şi urc într-un suflet scările şi ajung la uşa mea. Şi ce-mi văd ochii?! Uşa mea, încadrată, ca tot etajul, de altfel, de brâul ăla sinistru maro-vişiniu-stricat.
Mai rău, am avut un deja vu. Tot aşa, în anul 1 de facultate, am plecat la facultăţile mele în prima dimineaţă după cazare şi am lăsat proiectul renovării camerei de cămin pe mâinile capabile a 3 cupluri de părinţi ale colocatarelor. Oameni mari, care păreau că ştiu ce fac. Şi, când mă întorc - camera zugrăvită în alb, dar cu brâu maro închis-vişină. Sentimentul că ai fost îngropat de viu sau că eşti într-un film de groază făcut de comunişti e instantaneu. Întreg anul universitar, prietenii care mă vizitau îmi spuneau: "Lavinia, la voi e ca în grajd". În anul 2, administraţia a renovat toate camerele, iar soclurile au devenit albe cu floricele galbene - o încântare. Dar să revin.
Iată-mă, din nou, în grajd. Dau buzna în casă şi-i dau boyfriend-ului vestea apocalipsei: "Ai văzut ce au făcut ăştia!?" (m-am gândit să-l avertizez, să nu moară de scârbă când iese afară). "Mda, am văzut (deja lipsa înflăcărării nu mi-a plăcut); vezi că azi am dat banii şefei de scară pentru tine, ştii, în compensaţie pentru chestiile alea pe care le-ai cumpărat". Şi atunci vocea mea a atins inflexiuni necunoscute anterior. Într-atât de ciudate, că Norişorul a tresărit. În fine, nu vă mai plictisesc. Pe scurt, nu-mi amintesc când - şi dacă vreodată - am mai fost atât de nervoasă. Şi ce fac eu când simt că se întâmplă aberaţii sau nedreptăţi de neimaginat? Păi, lupt, tată! Mă pun pe treabă să remediez problema. Prin urmare, mă duc să reîntâlnesc managerul de proiect. Aud un "Unde te duci?" trecând razant pe lângă ureche şi mă gândesc să nu mă revolt încă pe emiţător pentru spiritul mioritic, non-combat - şi mă opresc aici cu adjectivele în faţa unei asemenea crime estetice. Dar îmi propun să iniţiez o conversaţie pornind de la senzaţia pe care mi-a dat-o acea întrebare - că nu sunt susţinută în demersul meu. Păi cum să simţi că lumea se rinocerizează şi să nu faci nimic? În fine, problema asta domestică va trebui abordată cândva. De preferinţă mai devreme decât mai târziu.
Şi ajung, fraţilor, din nou la parter. Iar ceea ce a urmat era genul de episod pe care bunicul meu îl caracteriza drept "Dumniezo şi Maica Precistă s-or scoborât peste ei". Am avut ocazia să-mi reascult inflexiunile inedite (şi mi-au plăcut, recunosc) şi să exprim comparaţii de înaltă ţinută. Ca să mă adaptez audienţei, am relevat managerului de proiect că aşa ceva nu se mai întâlneşte decât în grajd şi că totul arată ca nişte excremente pe pereţi. M-a oprit din disertaţie doar faptul că două vecine care treceau pe acolo au zis, aproape în cor, dar separat, "da, sunt perfect de acord cu dumneavoastră". Apoi, aplicând tehnici eficiente de feedback, încep să-i dau managerului soluţii - pentru că trebuie să-i arăţi omului cum poate fi mai bun şi el va dori să se schimbe, nu? - şi-i zic "Dar un albastru deschis sau un verde deschis n-aţi găsit? [bla bla bla....cred că aşa s-a auzit la ea]. Vopseaua asta era mai ieftină? În fond, cine a ales culoarea asta şi pe cine a consultat?". Şi apoi, încercând un ton de târgoveaţă care chiar n-o prinde, vecina îmi dă răspunsurile: "Când am întrebat de culoare toată lumea a zis că albastru şi verde dau impresia de spital (adicătelea dânsa selectase fix acel cod Pantone). Şi atunci am zis să fie un vişiniu frumos şi toată lumea a fost de acord. Şi când v-am zis aţi zis că bine". După ce mintea mea a repornit din loc, după sugestia că şi eu aş fi aprobat, doar că acum nu-mi amintesc, am început un discurs pentru care aş fi luat 30 de puncte la debate. I-am explicat că prima regulă este că nu pui culori închise în spaţii mici, că e normal să ai culoarea asta în grajd - că acolo vitele fac mizerie pe pereţi - şi că aş fi preferat să rămână verdele deschi-gri-cu modele de dinainte. Iar ea a zis că aşa nu se va murdări, cu voce din ce în ce mai stinsă. Eu i-am mai zis că nu voi putea trăi în bloc aşa cum arată el acum şi că lucrurile nu pot rămâne aşa. Mi-am cerut banii înapoi - cu 250 de lei am contribuit la întinderea excrementelor pe pereţi, prin generozitatea partenerului de viaţă!! - dar nu i-am primit. În schimb, am primit promisiunea că se va mai da un strat şi că nu va rămâne aşa. Am continuat să dau alternative non-spitaliceşti, gen galben pal, crem, mov, şi mi s-a zis - şi jur, deloc condescendent - că la mine la uşă la fi roz, iar în rest "vom vedea ce iese". Pentru că, am uitat să spun, planul era ca mozaicul să fie vopsit roz!!! Oricum, după cum am afirmat public, eu nu voi accepta acea culoare cât timp mai locuiesc aici. Iar soluţiile pe care mi le debitează creieraşul când îl asmut pe ceva sunt fabuloase, vă asigur. Sunt dispusă chiar să plătesc 300 RON pentru a cumpăra o altă vopsea.
Odată trecută de paroxism, mi-am sunat maseuza să-i spun cum şi-au bătut ăştia joc de munca ei, mi-am sunat mama şi am reuşit s-o îngrijorez neintenţionat şi mi-am redus prietenul la o tăcere vinovată. Pe partea luminoasă a lucrurilor, mă aşteaptă o fugă la mare, timp suficient pentru ăştia să mai spoiască rahatul. În timp ce scriam asta, am auzit vorbindu-se pe hol despre ceva dungi cu roz(?!). Oricum, pentru binele lor şi pace pe pământ, ar fi bine ca soclul ăla să nu-mi mai provoace sentimente bacoviene când mă întorc. Încă mai am emoţii reziduale de procesat, dar acest post a fost principala formă de terapie. Sper că, dacă l-aţi citit, măcar voi aţi putut râde. Pentru mine e un picuţ cam devreme. Încă nu mă dumiresc, totuşi, de unde atâta lipsă de simţ estetic şi de judecată? Că n-o pot pune (numai) pe seama educaţiei. Mi-aş fi dorit ca persoanele implicate să aibă măcar simţul estetic al artistului popular anonim. Şi o altă hotărâre se conturează: trebuie să mă mut de aici cu proxima ocazie. Păcat că mi-au scăzut şansele de a avea chiriaşi. Cine ar vrea să meargă acasă şi să aibă sentimentul că doarme în grajd?! Mă opresc, deci, ca să nu încep iar...
marți, 21 august 2012
Să salvăm Roşia Montană!
Sunt încă sub imperiul participării la Fân Fest 2012 şi mi se pare că e o datorie de onoare să împărtăşesc ce am învăţat şi ce am văzut cu acest prilej la Roşia Montană. Din păcate, se ştie prea puţin şi se tace prea mult în legătură cu Roşia Montană, dar, atâta timp cât există social media, oamenii ca mine nu au voie să tacă. Aşadar, cu scop de informare, situaţia, pe capitole, se prezintă cam aşa:
Proiectul
O companie canadiană - Roşia Montana Gold Corporation (RMGC) - doreşte să extragă aurul, argintul şi restul metalelor aflate în 4 munţi de la Roşia Montană, cel mai mare zăcământ de acest gen din Europa. Procedeul ales este de decoperta acei 4 munţi şi de a extrage aurul prin cianurare pe loc, prin construirea unui lac de 400 de hectare de ape cu cianuri. Lacul de acumulare va fi ţinut în loc de un baraj de 185 m, se va forma peste nişte sate şi cimitire şi se va extinde până la 1,5 km de oraşul Abrud. RMGC promite crearea de mii de locuri de muncă şi redarea zonei circuitului turistic după încheierea exploatării (sic!). Durata exploatării a fost revizuită de companie de-a lungul timpului - iniţial vroiau să ne facă felul în 8 ani, acum cică în 25. Din toată afacerea asta, statul român rămâne cu 19 şi ceva la sută. Personal, când cu peste 10 ani în urmă am auzit pentru prima dată de proiectul asta, am cuplat "lac-cianură-pericol de mediu în judeţul meu" şi am spus un NU de neclintint. Pentru cei care vor să audă mai multe, voi continua.
Miza şi colateralele proiectului
Compania estimează că la Roşia mai sunt 300 t de aur şi 1500 t de argint. Probabil există mai mult, dar e în avantajul lor să declare mai puţin, pentru a plăti redevenţe mai mici. Minereul de la Roşia conţine până la 3,5 g de aur la tonă, dar, foarte interesant, conţine metale rare, unele chiar mult mai scumpe decât aurul şi în concentraţii mult mai mari (în unele cazuri de până 300 de grame pe tonă). De exemplu, acolo de găsesc galiu, vanadiu, indiu, cadmiu, seleniu.
Patrimoniul de la Roşia Montană
Compania a cumpărat şi case monumente istorice, faţă de care adoptă două tipuri de tratament: 1. pe unele le lasă să se dărâme natural - se încalcă astfel obligaţia legală de a întreţine monumentele istorice şi 2.pe altele le-a înscris pe o lungă listă de aşteptare, le-a marcat cu plăcuţe care spun că vor fi renovate odată cu demararea proiectului minier. Al doilea tip de tratament este de dată recentă şi este o reacţie mimetică la ceea ce fac organizaţiile care vor, într-adevăr, să salveze patrimoniul Roşiei, pe principiul: dacă voi reabilitaţi case, reabilităm şi noi, ca să vă arătăm că nu vrem să distrugem localitatea. Dar să fie foarte clar: adevăratele reabilitări le face Asociaţia ARA (compusă, preponderent, din arhitecţi), care se preocupă de folosirea de materiale originare tradiţionale, pe când RMGC pune un banner pe clădire, dărâmă jumătate din ea, iar în ce rămâne pune termopane şi înlocuieşte lemnul cu beton şi tencuiala de var cu cea din ciment (acest al doilea tip de tencuială este cumva etanş şi determină apa să urce până la nivelurile de lemn ale clădirii, distrugându-le). Un exemplu care mi-a rămas în minte în urma turului în care am fost ghidaţi de reprezentantul ARA, Ştefan Balici, e cel ar renovării Primăriei (apropo, clădirea e concesionată companiei, pentru a deveni hotel, în timp de Primăria plăţeşte chirie şi îşi desfăşoară activitatea într-o clădire goldistă): plafoanele din] bârne de lemn au fost înlocuite cu beton, "pentru că erau în stare avansată de degradare"; cam tot aşa, dacă o biserică de lemn se degradează, ar trebui s-o reconstruim din cărămidă, nu?
Rezistenţa de la Roşia Montană
Când în anul 2000 a venit ditamai corporaţia canadiană "ca să-i salveze", locuitorii din Roşia Montană erau uniţi. Se gândeau la dreptul lor la proprietate şi s-au opus proiectului. Nu ştiau în ce luptă de avântă, n-au vrut această luptă şi nici nu aveau cum să fie pregătiţi pentru ea. Din fericire pentru noi toţi, oamenii ăştia au mintea ascuţită şi coloană vertebrală indestructibilă. Opoziţia lor s-a concretizat prin înfiinţarea Asociaţiei Alburnus Maior, condusă de Eugen David, o asociaţie care, cu ajutorul activiştilor care i s-au alăturat pe parcus, ţin piept de 12 ani corporaţiei malefice, în ciuda banilor, avocaţilor şi lobbiştilor ei. Cu timpul, unitatea s-a pierdut (familii au fost dezbinate, prietenii au luat sfârşit, există chiar oameni co-proprietari cu RMGC pe casa moştenită de la părinţi), dar nucleul dur al rezistenţei a rămas neclintit. Aceşti oameni nu pot fi corupţi şi nu se dau bătuţi. Dacă era după planurile iniţiale ale RMGC, deja ar fi terminat de distrus Roşia şi s-ar fi bucurat de aur în Canada. Totuşi, munţii ăia sunt încă pe locul lor, iar mesajul rezistenţei s-a făcut cunoscut şi datorită festivalului-protest Fân Fest (apropo, moto-ul festivalului, "ţinem munţii în loc", e genial). Dacă are cineva vreun dubiu, Fân Fest se desfăşoară pe proprietate privată, pentru că Primăria, chiriaşă şi slugă la Gold, nu i-ar da în veci autorizaţie.
Rezistenţa anti-goldistă se bazează pe argumente ce ţin de dreptul la proprietate privată, de mediu şi de patrimoniu. Simt nevoia să insist puţin pe demersul de declarare a Roşiei Montane ca sit UNESCO. Câteva date tehnice: înainte de a fi declarat astfel, un sit trebuie să fie înscris de cel puţin un an pe lista tentativă a monumentelor UNESCO. Pentru ajunge pe această listă tentativă, Ministerul Culturii din România este singurul abilitat să trimită o documentaţie la UNESCO. Asociaţiile din Roşia Montană au întocmit această documentaţie şi au trimis-o la minister. Academia Română şi alte foruri consultative s-au pronunţat în favoarea înscrierii pe lista tentativă, deci ultimul lucru ce rămânea de făcut era ca ministrul culturii să trimită un plic la Paris. În mod ciudat, însă, chiar şi miniştrii care înaintea ocupării postului susţineau Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, odată ajunşi pe scaun, au nevoie de mai mult timp, "ca să se informeze". Un trist exemplu e Kelemen Hunor, care, în ultima zi de mandat, a trimis dosarul Râmetea (localitate cu 90% din populaţie de etnie maghiară) pentru lista tentativă, dar a uitat de Roşia Montană. Nici nu mă aşteptam la mai mult, având în vedere că alt ministru UDMR, al mediului, Laszlo Borbely a spus că ar bea din lacul de decantare cu cianură de la Roşia Montană (domnu' ministru, dacă vă e sete, lacuri din astea există prin Brazilia, de exemplu, deci drum bun!). Aici ar mai fi de precizat un caz de Cascadorii Râsului (de fapt, chiar nu e de râs): primarul goldist a declarat că nu doreşte ca Roşia Montană să intre pe lista UNESCO. Este, probabil, un caz unic în lume. Cred că expresia care se folosea pe vremuri în aceste cazuri era "trădător de ţară şi de neam".
Personal, sper să apară un ministru al culturii cu un dram de curaj, care să cumpere un timbru pentru Franţa. Foarte pe scurt, pentru că e important şi vreau să marchez, totuşi, subiectul, motivele pentru care Roşia Montană trebuie să fie în patrimoniul UNESCO sunt:
1. universul subteran format din galeriile miniere din ere diferite
2. monumentele istorice şi naturale de suprafaţă
3. patrimoniul imaterial. Aici intră faptul că în galeriile romane s-au găsit celebrele plăcuţe cerate cu inscripţii romane, care ne-au permis să aflăm foarte multe despre dreptul roman. De asemenea, despre Roşia şi împrejurimi au scris Geo Bogza şi Ion Agârbiceanu, iar în unele ţări, atunci când o carte se referă la o localitate, acea localitate este protejată de stat, chiar şi de cianuri. În plus, Roşia Montană a fost platoul de filmare pentru mai multe filme din anii '70 şi '80 (câteva de care am aflat şi eu sunt Nunta de piatră, Duhul aurului şi Flăcări pe comori).
Şpilul politic
Dacă aţi citit până aici, probabil că vă e clar că demararea proiectului RMGC ar fi o catastrofă. Atunci de ce nu e respins odată pentru totdeauna? Am lăsat să se întrevadă răspunsul în rândurile de mai sus, dar iată-l, negru pe alb: pentru că avem politicieni corupţi, la toate nivelurile.
Una dintre marile probleme ale localităţii este că Planul Urbanistic Zonal prevede că în Roşia Montană se permite ca activitate economică doar mineritul. Adică, dacă vrei să-ţi construieşti o pensiune, nu poţi, pentru că Primăria nu-ţi dă autorizaţie pe motiv că turismul nu-i ca mineritul. Juriştii rezistenţei au contestat acest act, care a fost declarat nul în mod irevocabil. Dar ce au făcut consilierii în proxima şedinţă? Au prelungit valabilitatea actului. Deci, ia-o de la capăt. Auzeam de ceva plângere penală împotriva lor, ceea ce ar fi perfect justificat, pentru că ceea ce fac ei e un abuz în serviciu cras. Deci de aici se înţelege că orice alternativă economică este zădărnicită arbitrar de aleşii locali (personal, mi se pare o încălcare a drepturilor mele fundamentale: dacă îmi merge mintea să construiesc un atelier de olărit la Roşia, nu voi putea, pentru că nu mă lasă de la Primărie. Incredibil!!!!). Evident, nu poţi atrage fonduri europene pentru turism, pentru că nu te armonizezi cu planurile de dezvoltare a localităţii. Mai trist e că anul trecut Primăria nu a autorizat începerea unei afaceri cu materiale de construcţii ecologice care ar fi creat 100 de locuri de muncă.
Buuun. Acum, altă mostră a corupţiei endemice. La un moment dat, careva de la Ministerul Culturii a dat descărcare de sarcini arheologice pe munţii protejaţi. Rezistenţa a anulat deciza în instanţă. Ba, mai mult, decizia a fost dată pe fond - instanţa a precizat că patrimoniul de la Roşia este prea valoros pentru a fi distrus prin proiectul corporaţiei.
Şi acum, preferatul meu: preşedintele ales şi suspendat (cel puţin până mâine) Traian Băsescu este cel dintâi goldist. Ne amintim cu toţii apelul lui televizat la deblocarea proiectelor care ne vor aduce 4 miliarde de euro şi sute, chiar mii de locuri de muncă (repet, statul român are sub 20%, iar cu locurile de muncă e o altă mistificare: sătenii sunt angajaţi pe maxim 3 luni, prin rotaţie, pentru munci necalificate). Ei bine, stimabilul Băsescu a vizitat de 4-5 ori Roşia Montană în ultimii ani (aşa e frumos: să-ţi vizitezi periodic sponsorii care te-au susţinut prin două campanii şi pe fii-ta genială printr-una) şi a avut tot felul de declaraţii. De exemplu, nu înţelegea de ce zice lumea că la Roşia se poate face turism şi că are patrimoniu, că doar el era "singurul turist". Ca şi când un patrimoniu nu poate exista în lipsa turiştilor. Apropo, din punctul meu de vedere, chiar dacă zona ar fi nelocuită, chiar dacă n-ar exista galeriile de mină, tot consider proiectul criminal faţă de mediu. Mai grav decât atât, când sătenii i-au spus că legislaţia nu permite demararea proiectului, preşedintele greu de demis a spus: "Facem legislaţia după proiect". Şi să vedeţi până unde au mers: au încercat să treacă tacit prin Comisia Juridică a Senatului o modificare a legii minelor, astfel încât companiile private să poată face exproprieri în numele statului în cazul unor proiecte majore. Noroc că s-au prins activiştii. De notat şi că acea propunere n-a fost nici aprobată, nici respinsă, ci probabil se aştepta un moment de scădere a vigilenţei.
Politica a intrat şi în biserici (ce afirmaţie banală, chiar truistică, nu?). În biserica ortodoxă se citeau comunicate de presă ale RMGC. Poate mă înşel, dar ce am înţeles eu e că singurul preot al rezistenţei este cel unitarian. De altfel, deşi congregaţia lui e mică, biserica lui e vie: acolo s-au ţinut atelierele şi conferinţele din timpul festivalului, acolo s-au proiectat filmele lui Dan Piţa, în prezenţa lui Dan Piţa, filmate acum 40 de ani la Roşia, acolo este găzduită o expoziţie a studenţilor la arhitectură. Preotul reformat s-a sucit şi el. Asociaţia ARA avea proiectul şi fondurile să-i renoveze casa parohială, dar în ultimul moment a zis că renovează cu Goldul. Vedeţi mai jos ce a făcut RMGC în ultimii 5 ani şi cum arată casa acum.
Despre Roşia Montană şi Fân Fest, în general
În final, câteva observaţii disparate.
- În Roşia Montana au fost 800 de votanţi pe liste la locale.
- Primarul a venit la Fân Fest într-un jeep condus de doamna Eli (din câte am înţeles, responsabilă cu dezvoltarea comunitară şi HR-ul la corporaţie). Jeep-ul avea numărul RMP (oare era maşina Primăriei, că ale corporaţiei se identifică prin RMG? Şi dacă e a Primăriei, e OK s-o conducă domnuca Eli?).
- La Fân Fest au venit 4000 de oameni. Noi am stat 5 zile şi 4 nopţi la cort şi vrem să ne întoarcem şi în afara festivalului.
- Prezenţa lui Dan Piţa a fost, pentru mine, momentul culminant. Mi-aş dori să vină şi mai multe personalităţi la ediţiile următoare. Regizorul a fost foarte emoţionant: în biserică erau şi câţiva actori amatori care apăreau în filme - pe atunci copii de vreo 6 ani, azi adulţi în toată firea. Întrebat dacă mai face un film la Roşia Montană, Dan Piţa a întrebat destul de interesat: "Aveţi un scenariu?", la care oamenii i-au răspuns epocal, iar el a fost de acord că e subiect de film: "Avem un scenariu. De groază. Ceea ce trăim acum".
- Concertele au fost foarte reuşite (se pare că nu sunt target-ul Implant pentru Refuz; e pur şi simplu prea mult pentru mine), cu cap de afiş Luna Amară şi Subcarpaţi.
- Am apreciat implicarea mediului academic: pe baza conferinţei ţinute la UBB anul trecut, s-a scos o carte, care analizează din punct de vedere ştiinţific proiectul minier şi se declară împotriva lui. De asemenea, ca soluţii alternative se propun turismul şi mineritul neintensiv, fără cianuri.
- Ne-am bucurat să susţinem micii întreprinzători locali. Tanti care făcea plăcinte, magazinul din colţ, persoanele care vindeau afine sau ştergare în cadrul Târgului Handmade/Târgului Ţărănesc, ghereta de la Tău - toate sunt semne că există viaţă după minerit. Sper din suflet că mai multă lume va vizita Roşia Montană între Fân Fest-uri.
- În loc de munţi, aici vor fi 400 ha de lac cu cianură. Atenţie, accidentul de la Baia Mare, unde era un lac de 11 ha, ne-a costat peste 100 milioane de euro daune către Ungaria.
- M-am bucurat să văd mulţi străini, care vor duce mesajul mai departe. Mă bucur că oameni care nu ştiau mare lucru despre Roşia au putut să-şi pună toate întrebările - unele stupide, gen: "Compania a reabilitat 400 de case?" Răspuns: "Nu, dragă, ăla e numărul de la casă" - şi să li se explice pas cu pas ce şi cum.
- Am apreciat vizita în galeria amenajată de fosta companie de exploatare, RoşiaMin. Am intrat 156 de trepte în subteran şi am călătorit 2000 de ani în timp. Ghidul de la galerii avea un nemaipomenit dar al naraţiunii, astfel că am aflat atât fapte, cât şi legende ale mineritului. Am aflat de vâlve şi de holoangări şi de povestea lui Mihăilă Grita - minerul care s-a putut bucura de aur doar pentru că a construit 7 biserici şi 7 şcoli.
- Am aflat de luptele crunte duse de preotul Simion Balint. Am învăţat mai mult despre Horea, Cloşca şi Crişan în 2 zile mai mult decât în 12 ani de şcoală. Am realizat că e cazul să-l recitesc pe Agârbiceanu, pentru că acum am o cu totul altă înţelegere.
- Nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc organizatorilor pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezintă, precum şi tuturor voluntarilor. Un gând special pentru Eugen, Călin, Zeno şi Ştefan, pentru momentele educative pe care ni le-au oferit. Multumesc, Maia Morgenstern şi Dragoş Bucur, pentru spoturile de protest şi conştientizare pe care le-aţi făcut. Mulţumesc, membri ai Alburnus Maior şi aliaţilor voştri, pentru tot ce faceţi. Nu sunteţi singuri!
De vizitat:
- www.adoptaocasa.ro
- http://www.facebook.com/#!/rosia.montana.in.unesco
- www.simpara.ro
- www.facebook.com/asociatia.ara
- http://rosiamontana.org/
- http://www.rosiamontana.net/
- www.fanfest.ro
- www.monumenteuitate.ro
marți, 24 iulie 2012
Prima mea primărie
În urmă cu vreo două luni mi-am instalat Foursquare pe telefon şi mi-am propus să devin primar. Oriunde, măcar un mandat. Am început să dau check-in-uri peste tot, dar am constatat cu tristeţe că locurile definite în aplicaţie aveau deja primari. Aşa că am trecut la planul B: voi pune eu pe hartă un loc şi voi deveni primar. S-a întâmplat în timpul unei excursii, iar locul pe care l-am pus pe hartă a fost Restaurantul Roua din Gâlgău. Bucuroasă nevoie mare, dau să fac check-in, când mă sună prietenu-meu. Caz tipic de bărbat care îţi compromite cariera politică. Între timp, autocarul a plecat şi n-am mai apucat să fac check-in. Sunt aproape convinsă că n-aş fi devenit primar, întrucât trebuie să-i demonstrezi prin check-in-uri multiple că locul este de interes.
Apoi mi-am propus să devin primar la Office Depot. O redută aproape imposibil de cucerit, întrucât primarul Răzvan O. îşi făcea check-in-urile cu religiozitate, de două ori pe zi. Mi-am împărtăşit tristeţea cu lumea din jur şi am primit o provocare: vezi, poate poţi deveni primar la Genpact. Fani ai lui Barney, am spus atunci cu voce tare: Challenge accepted! Am pus locul pe hartă şi în circa 10 zile de urcat la birou luând liftul de la etajul 2, am avut prima victorie politică: am devenit primar! Nimic nu se compară cu primul mandat! Le-am spus tuturor cât eram de fericită. Apoi, când nu mai aveam speranţe, Răzvan O. a plecat în concediu şi a aflat de pe Foursquare, în timp ce era la ceva terasă în Mamaia, că a pierdut primăria Office Depot. S-a întâmplat peste noapte şi cred că am înţeles, într-un final, satisfacţia lui Băsescu de a se trezi preşedinte, după ce s-a culcat pe locul 2... Şi cum se întâmplă în viaţă - să primeşti atunci când nu mai ai aşa mare nevoie - sunt la o zi distanţă de a deveni primar la Stadionul CFR (primul lucru pe care îl voi decreta e vopsirea lui în alb şi negru) şi la 3 zile de primăria Iulius Mall Food Court.
Acum că am dovedit că pot să realizez tot ce îmi propun - şi chiar ce nu îmi propun - în politică, e, probabil, timpul să mă retrag...
Bianca şi Maria
Era seară în Piaţa Muzeului şi stăteam cu o bere în faţă, alături de nişte prieteni cu care e mai bine să nu mai vorbesc până după referendum. Şi cum stăteam acolo deja certaţi, simt cum îmi intră în spaţiul personal, ameninţându-mi umărul drept, un copil de vreo 8 ani. Fetiţă, supraponderală, îmbrăcată cu un tricou polo roz decent. Credeam că s-a rătăcit de părinţi, că a greşit masa. Apoi m-am gândit că cerşeşte - n-am greşit prea rău. Era tipul agresiv de cerşetor, care vine şi te atinge, te tutuieşte şi-ţi impune preţul pentru redobândirea liniştii. Am crezut iniţial că, ignorată, va pleca sau că vreun bărbat de la masă o va alunga. N-au făcut-o, prin urmare Bianca - da, mai-mai am ajuns să ne spunem pe numele mic, că de tutuit ne-a tutuit din prima - ne oferă ceva. O aud în urechea dreaptă, în timp ce refuzam să fac contact vizual:
- Nu vrei o poză cu Maria?
În acel moment, creierul meu agasat se întrebă nedumerit: "De ce aş vrea o poză cu Sharapova?!".
Bianca repetă. "Nu vrei o poză cu Maria?", la care creierul meu ridică tonul către sine: "De ce naiba aş vrea o poză cu Sharapova? Nu-i plin internetul şi Eurosportul de ea? Ce-au mai inventat şi ăştia!". Mă întorc, cu gândul să verbalizez, când Bianca îmi arată poza cu Maria. Acea Maria pe care eu o ştiam drept Fecioara Maria, Maica Domnului etc. Mi-am analizat o secundă asocierea liberă cu Sharapova, apoi n-am putut să nu mă întreb: de când am ajuns aşa familiari cu Maria? Ce s-a întâmplat cu adresările politicoase, gen "Mama lui Dumnezeu", "Maica Precistă" ş.a.? Cred că aşa s-a pierdut şi la capitolul marketing. Era mai vandabil conceptul de "iconiţă" decât de "poză", nu? Colac peste pupăză, băieţii au fost cuceriţi de insistenţa Biancăi, care a plecat mai bogată cu 5 lei şi cu întreaga colecţie de poze cu Maria... Episodul mi s-a părut trist pe aşa de multe niveluri, că m-aş indispune întru totul să-l comentez mai departe.
duminică, 15 iulie 2012
Despre renunţare
Am văzut-o şi am ştiut din prima secundă că o vreau. Era frumoasă, cu preţ redus, disponibilă şi altfel decât toate rochiile mele. Am încercat-o şi senzaţia pe piele era perfectă, după cum m-am aşteptat. Doar că nu-mi stătea bine. Nu era pentru mine şi mi-am dat seama din prima...doar că nu vroiam să accept. Am cerut o mărime diferită. Câştigam pe o parte şi pierdeam pe alta. Dar o vroiam, aşa că am început raţionalizările. Aş putea să o port cu o jachetă peste, doar ca să mă bucur de senzaţie. Aş putea să o port doar seara. Aş putea să nu mai mănânc 3 zile, aş putea să fac sport ca şi când ar trebui să intru în lotul olimpic, aş putea să fac sacrificii, că doar nu e o rochie ca oricare alta, e una pe care o vreau iraţional. Sau aş putea să o port, pur şi simplu, şi să ignor adevărul. Aş putea să mă conving că e pentru mine, că doar e altfel decât tot ce am în garderobă până acum. Aş putea să las timpul să treacă şi să mă întorc transformată, să văd dacă ea mă mai aşteaptă pe umeraş... A fost, poate, cea mai grea decizie din ultima vreme, dar am dat-o jos. Mi-am luat la loc hainele confortabile de acasă şi simţeam că mi se potrivesc, că îmbrăcată astfel corpul meu nu are nevoie de schimbări drastice şi că aş putea mânca un pic de cină. Mi-a trebuit tot curajul şi stăpânirea de sine de pe lume, dar am rezistat tentaţiei. Evident, acum mă gândesc că aş fi putut să o iau şi s-o ţin în dulap, cu gândul că poate, într-o zi... Nu sunt pe deplin fericită de decizie, dar măcar ar trebui să mă felicit pentru autocontrol. Se pare că e una dintre trăsăturile mele definitorii. Dar e ciudat cum a face ce e bine nu te face întotdeauna să te simţi bine...
miercuri, 11 iulie 2012
Generatia I
I de la idioti. Pentru ca nu e niciun dubiu: avem o generatie de adolescenti si tineri absolventi idioti. Statistica imi sustine afirmatia. Cum au putut atata amar de absolventi sa pice bacul? Cum au putut sa spuna ca subiectele au fost grele? M-am uitat la romana, in primul rand. Iti puteai alege o poezie de Eminescu - ORICARE - si sa comentezi. Ma detasez de absolventii de azi, pentru ca, evident, eu fac parte dintr-o alta generatie. O generatie care nu trebuia sa stie O poezie de Eminescu, ORICARE, ci TOATE poeziile lui Eminescu din programa. O generatie care putea recita versuri si care facea comentarii decente chiar si pe texte la prima vedere.
Fara falsa modestie - asta fiind o virtute pe care nu voi avea lipsa de modestie si eleganta de a mi-o atribui vreodata - daca in acest moment ar trebui sa dau proba scrisa la limba si literatura romana, as lua peste 9. As scrie despre "Luceafarul", de exemplu, si poate as fi mai originala fara pregatire prealabila.
Continuand, Generatia I nu trebuie sa stie toate romanele din programa. Pot sa isi aleaga UN roman, O opera dramatica si UN personaj despre care sa vorbeasca. Noi trebuia sa stim TOATE romanele. Si le stiam. Pana si idiotul clasei putea sa lege o conversatie pe teme de la Hortensia Papadat-Bengescu la Marin Preda. Cat pot sa fie de lenesi si de dezinteresati copiii astia? Apropo de dificultatea subiectelor: daca as studia o saptamana, n-am dubii ca as lua peste 9 la mate si la info. La naiba, m-am uitat pe subiectele de la geografie (o materie la care m-am considerat intotdeauna destul de slaba, pentru ca n-am inclus-o in planurile mele de viitor) si - culmea culmilor!- daca as da in momentul asta bacul as lua in jur de 7! Deci cat de prost trebuie sa fii sa fi invatat cateva luni (ma rog, in teorie, 4 ani) si sa nu treci???
Pentru mine scuza legata de motivatia sau calitatea profesorilor e una foarte slaba. Imi amintesc ca in generala am invatat matematica mai mult pe cont propriu (a se citi eu cu cartea si culegerile, nu cu meditatii) decat de la profesor, care era prins in chestiuni administrative. Daca n-as fi intrat la liceu, interesul manifestat de profesor ar fi fost un factor secundar in explicarea situatiei, fata de efortul depus de mine insami.
Cat despre gradul de dificultate al subiectelor - alta scuza. Inteleg ca e mai greu pentru cei din liceele industriale, dar oricine si-a dat un pic interesul ar fi putut sa promoveze. Cei din generatia mea, din liceele industriale, au facut-o si n-au avut de unde sa copieze la mate, de exemplu.
Concluzia mea e ca vina principala e a elevilor si nu pot deloc sa am empatie fata de situatia lor trista. Le urez sa nu doarma vara asta, ci sa invete.
luni, 11 iunie 2012
Cronici de TIFF
...căci am promis.
1. Les nuits fauves. Film care a împlinit la TIFF 20 de ani. O revelaţie în vremea lui, întrucât regizorul era la debut (şi s-a distribuit în rolul principal). Cyril Collard îl cheamă şi arată ca un John Stamos francez. Actriţa din rolul principal, Romane Bohringer, a făcut şi ea carieră după acest film, care a luat o grămadă de Cesar-uri şi asta pentru că, probabil, a fost considerat foarte curajos când a apărut. O frază despre subiect, ca să înţelegeţi: e povestea unui bisexual seropozitiv şi promiscuu, care nu se poate hotărî cu care dintre cei doi amanţi de sex opus să rămână şi, ca tot omul indecis, merge noaptea sub poduri dubioase pentru contacte pasagere, în grup, cu necunoscuţi. Bine, vorbeşte maliţia din mine; filmul are şi momente mai bune. Probabil cel mai interesant e traseul emoţional al prietenei de 18 ani a personajului principal, care prietenă trece prin nişte crize de personalitate severe, cu faţete care variază de la gelozie, la tendinţe de omucidere şi suicid, la dragoste placidă şi până la detaşare. Cel mai mult m-am bucurat când a trecut de faza "deşi eşti seropozitiv, nu pot să iau virusul de la tine, pentru că te iubesc". Ziceam de curajul filmului - cred că a fost printre primele care au contribuit la conştientizare şi educaţie în legătură cu HIV/SIDA în acea vreme. Peste 20 de ani, e un film care nu mai spune mare lucru, fără a fi prost. Ba, mai mult, e interzis minorilor (probabil pentru scenele de sub pod). Pentru mine a venit într-un weekend în care am citit "Oraşul şi stâlpul" (Gore Vidal) şi "Patty Diphusa" (Pedro Almodovar) şi a fost cam mult. Mi-am jurat că următorul film va fi ceva light, de preferinţă o comedie.
2. Hotelul Marigold. O comedie! Un film simpatic, despre nişte pensionari englezi care nu mai au bani să trăiască în UK şi se mută la un hotel din India. Evident, hotelul e o dărăpănătură, însă episodul ăsta le dă ocazia să-şi reconsidere viaţa. Unii au, în sfârşit, curajul să se se despartă, alţii îşi găsesc sufletul pereche, alţii şi-l regăsesc, alţii încep să facă tot ce au amânat o viaţă întreagă. Personaje bine conturate, dintre care se disting cele ale lui Judi Dench şi Maggie Smith. Ţin minte un documentar despre cât de puţine roluri sunt pentru actriţele în vârstă - ei bine, uite că se poate; ba, mai mult, au putut să-şi etaleze, cu multă graţie, toate ridurile. Maggie Smith demonstrează că există viaţă după Harry Potter, iar Dev Patel - după Slumdog Millionaire.
3. Numai vântul. Filmul care m-a marcat cel mai tare la această ediţie. Marele premiu al Juriului, adică Ursul de Argint, la Berlin, 2012. O mândrie naţională pentru Ungaria, ceea ce explică de ce în sală nu se vorbea româneşte. Filmul începe cu un spoiler, ca să nu ai dubii: în 2008-2009, câteva familii de ţigani au fost atacate şi ucise în Ungaria. Acele fapte au inspirat acest film de ficţiune (asta mi-a amintit de proful meu de cinema din Franţa care ne-a pus să scriem un scenariu pornind de la un fapt divers). Personajele principale sunt o familie de ţigani "decenţi", categorie definită de un personaj: au o casă, se spală, copiii merg la şcoală, părinţii lucrează, au un telefon mobil, nu deranjează pe nimeni. Să descriem portretul de familie. Vrăbiuţa îşi creşte cei doi copii, îşi îngrijeşte tatăl infirm, are două slujbe de îngrijitoare, vrea să plece la soţul ei în Toronto şi îşi vede de treabă. Fiica ei merge la şcoală, salută politicos, are grijă de vecini, învaţă engleza, e prietenă cu zeiţele emo ale şcolii, pentru care desenează modele de tatuaje, vorbeşte cu tatăl ei pe Skype şi îşi vede chiar prea mult de treabă - de exemplu, alege să ignore, nu să semnaleze faptul că o colegă e agresată sexual în vestiar. Rio e copilul problemă, care merge pe coclauri în loc să ajungă la şcoală, care subtilizează obiecte şi le depozitează într-un bordei secret. Cu toţii ştiu că în sat au fost ucise noaptea, prin împuşcare, 5 familii de ţigani, de la bunici la nepoţi şi până la animale. Copiii sunt îngijoraţi şi încearcă să provoace o acţiune din partea părinţilor: fiica îi spune tatălui, dar i se spune să fie cuminţi şi să rămână noaptea cu toţii în casă, uniţi, pentru că nu li se va întâmpla nimic rău. Rio nu poate să adoarmă pentru că se aşteaptă să apară comando-ul şi la casa lor, însă mama îi comandă să se culce, pentru că e "numai vântul" (asta după ce i s-a zis explicit la serviciu că miroase a mort şi că va fi ucisă). Până şi bătrânul invalid a avut o tentativă de a fugi înainte de lăsarea serii. Convinşi că decenţa îi va salva, părinţii ilustrează o variantă a atitudinii mioritice - nu cred că vor să mă omoare pe mine, pentru că sunt un om bun. Doar că decenţa singură n-a salvat pe nimeni în faţa urii etnice sau rasiale. În cele mai lungi 60 de secunde dintr-un film, mama, copiii şi bunicul încearcă să adoarmă; e întuneric beznă, dar mi-i pot închipui cu urechile ciulite şi cu inima cât un purice. Te întrebi dacă va veni comando-ul şi la ei. O aşteptare apăsătoare a deznodământului, ca în The Elephant. Şi comando-ul vine. La numărarea cadavrelor la morgă îţi dai seama că băiatul rebel a avut dreptate să nu-şi asculte mama. Cred că ideea întărită de filmul ăsta - şi posibil final fericit pentru Mioriţa - e următoarea: când l-apus de soare vin să te omoare, dacă nu poţi să lupţi, ascultă-ţi instinctele şi FUGI!
4. Un bărbat şi o femeie. Ce film frumos! Nu cred că există alt cuvânt. E frumos, pur şi simplu. Construit curat, cu decenţă încântătoare şi cu un ritm lent, aproape neverosimil pentru vremurile în care trăim. Îşi mai poate închipui cineva azi o declaraţie de dragoste printr-o telegramă între doi oameni care nu se tutuiesc? "Bravo! Vă iubesc. Anne". Superb! Senzaţională a fost prezenţa lui Lelouch în sală. Am aflat lucruri foarte interesante la Q&A. Foarte curios pentru mine, deşi sala (Cinema "Florin Piersic") a fost arhiplină, la Q&A au rămas maxim 100 de oameni. Am aflat, deci, că Lelouch nu a mai văzut filmul ăsta de 20 de ani şi că n-ar schimba nimic la el. Că a vrut să lucreze cu Romy Schneider, dar că era prea "actriţă" pentru gustul lui şi că le spunea încontinuu actorilor să nu joace! De altfel, de câte ori putea să-i ajute să fie naturali o făcea - de exemplu, Anouk Aimee nu ştia că Trintignant o aşteaptă pe peron, aşa că n-a trebuit să mimeze surpriza. Foarte adevărată a fost constatarea că acest film aparţine anilor 60, şi dacă ar fi să fie refăcut, tot în acea perioadă ar trebui plasat. Nu de alta, dar, în zilele noastre, în loc să-şi scrie telegrame care ajung în 3 zile, cei doi şi-ar fi scris, probabil, 200 de SMS-uri. Azi ar ieşi cu totul alt film. Cel vechi e, însă, un deliciu!
5. Hugo. Bonus, că doar n-am promis nicio cronică. E cel mai bun film la care să-ţi duci copiii din câte am văzut în ultima vreme, fără a fi neapărat un film pentru copii. Regizat de Scorsese, cu o atenţie la detalii incredibilă. În 3D, a fost o experienţă fabuloasă. Nu e întâmplător că Hugo vorbeşte de Georges Melies, că filmul lui Călătorie spre lună a fost proiectat la Bonţida şi că un film de promovare de la TIFF parodiază racheta din ochiul lunii cu telecomanda din ochiul lunii. Poezie clasică marca TIFF. Am apreciat.
6. A doua soţie. Bonus la bonus. Singurul film din competiţie pe care l-am văzut. Mi-a plăcut mult şi am fost suprinsă că n-a luat niciun premiu. Un film în care crezi că ştii ce se întâmplă, dar ţi se dovedeşte contrariul cel puţin de două ori. Vezi o nuntă aranjată în Turcia şi o mireasă timidă dusă la Viena şi crezi că ar putea fi fericită cu soţul ei tânăr şi frumos. Apoi dintr-o dată, în contextul în care se face patul pentru noaptea nunţii, constaţi că fata trebuie să se culce cu tatăl mirelui, la insistenţele mamei lui. Dacă a fost vreun spectator neconfuz la faza asta, să scrie aici cum a reuşit să fie aşa de deştept. După care primeşti explicaţia. Mama mirelui e pe moarte şi-şi doreşte o soţie pentru soţul ei, ca să aibă cine să îngrijească familia. Băiatul a acceptat aranjamentul pentru că nu i-a putut refuza mamei ultima dorinţă şi pentru că e un paravan destul de bun pentru faptul că e homosexual. A doua soţie rămâne însărcinată şi primeşte dragostea necondiţionată a titularei, cu preţul animozităţii unora dintre cei 6 copii ai familiei. Apoi prima soţie merge la chimio şi suferă o operaţie. După imaginea doctorului care iese din sală ca să le spună rezultatul operaţiei, avem un salt la o înmormântare. Al doilea şoc: a murit socrul, nu soacra, deci a doua soţie, plus plodul ei, nu sunt decât o povară în plus pentru familie. În rest, a doua soţie îşi ia un job şi se face utilă. Ghinion că se îndrăgosteşte şi e descoperită, luând o bătaie soră cu moartea de la titulară. Discuţia despre moralitatea situaţiei rămâne în stadiu incipient, dar portretele personajelor sunt excelente. Ca să povestesc şi finalul, a doua soţie pare a fi devenit o fiinţă tolerată în casă: e evitat expedierea la pachet în Turcia, prin intervenţia soţului ei de drept şi a unei surori, dar nu putem şti ce o aşteaptă. A fost frumos s-o avem pe actriţă la un Q&A. O fată frumoasă, timidă, aflată la debut, care a venit în vizită de la Istanbul. Pentru momentele astea iubesc eu TIFF-ul.
duminică, 10 iunie 2012
Ziua alegerilor
Cât de senzaţională e ţara în care trăim! Mai ales în ziua alegerilor. De jumătate de oră nu mă mai pot dezlipi de televizor: sunt prinsă de înşiruirea de fapte diverse, care creează un tablou pitoresc.
- În Ştefăneşti (acolo unde maneliştii sunt demnitari), romii stau la coadă să voteze. Sunt simbolul conştinciozităţii. Imagine motivatoare pentru alegerile prezidenţiale.
- Un bărbat şi o femeie (nu filmul!) au murit. Separat, în judeţe diferite. Au murit de moarte bună după ce au votat şi îmi închipui că spiritul cetăţenesc le va fi lăudat în slujba de îngropăciune.
- Un candidat a fost împuşcat. Apoi afli detaliile. I-a cerut pistolul unui prieten poliţist, apoi şi-a tras accidental un glonţ în cap. Şi a murit. Probabil ultimele cuvinte au fost "Ce face butonul ăsta?". Saga ar continua dacă ar ieşi primar.
- O femeie şi-a găsit mama, moartă din 1987, pe lista alegătorilor.
- La Curcani (în Călăraşi, nu în curte), un candidat a deschis şi distrus urnele. Votarea se reia. Tot satul e acolo şi scandează "hoţii". O femeie declară la televiziune: "Noi am venit la vot liniştiţi, dar i-am prins că a furat voturile. Bătrânii noştri care votează vrea o schimbare adevărată. Nu vrea să fie forţaţi. Vrea să voteze cu cine vrea, dar nu le-a dat votul. Ei vrea să credem că s-a lipit voturile". În traducere (dar nu ştiu de ce îmi bat capul): bănuiesc o fraudă, prin faptul că unii oameni au primit "din greşeală" mai multe buletine "lipite".
- Elena Udrea e blondă şi s-a dus la o altă secţie de votare decât a ei.
- Un student a fost înjunghiat.
- Un candidat s-a făcut şi observator.
miercuri, 6 iunie 2012
Jurnal de TIFF
Doar ce-am scris titlul ăsta şi mi-am amintit de perioada în care chiar făceam jurnalul online al festivalului, împreună cu nişte colegi talentaţi. Se pare că eu din vremea aceea apar într-un clip de prezentare al TIFF care rulează pe canalele Transilvania. Eu nu l-am văzut - încă - dar mi s-a spus din două părţi, deci musai că e real. Între timp, am rămas un fan al festivalului, din categoria "vede 10 filme". Am devenit şi foarte selectivă - de exemplu, nu mă duc la nimereală, prefer filmele cu premii, mă uit la notele date de public şi pe IMDB (dacă e cazul), şi aşa se face că până acum am mers la 4 filme şi n-am dat nicio gherlă. Mai aveam 10 pe listă, dar biletele au început să se epuizeze. Oricum, ce vroiam să punctez e că am 5 filme pe listă sâmbătă, deci mi se potriveşte sloganul de anul acesta - TIFF cu filme m-o hrănit...
Cred că fiecare dintre filmele pe care le-am văzut până acum merită un post. Dacă-mi mai rămâne timp de atâtea filme de pe listă marcate cu "de văzut", o să le onorez pe toate 4: Nuits Fauves, Hotelul Marigold, Numai vântul, Un bărbat şi o femeie (cu Claude Lelouch în sală!). Jur că era mai uşor să am cont de Twitter şi să comentez la cald, da' amu' o mere ş-aşa...
luni, 28 mai 2012
O teorie despre femei şi bărbaţi
Context: 6 femei stau la o masă şi discută despre noua prietenă a unui cunoscut.
Fitilul: Întrebarea părea simplă: "E frumoasă?", dar de aici au început controversele. Prima a răspuns "E drăguţă" (ceea ce înseamnă că nu e chiar frumoasă), însă a alta a zis că "nu-i urâtă". Prima insistă "deci eşti de acord că e drăguţă", dovadă clară pentru a doua că prima nu a înţeles nimic. Precizarea trebuia făcută exclusiv: "Una e să fie drăguţă şi altceva să nu fie urâtă" (evident, erau deja de acord că "e frumoasă" e o categorie distinctă). Disputa trebuia rezolvată prin implicarea celorlalte. Aşa că s-au uitat pe Facebook şi au făcut un tur de masă. Au rezultat 3 de "nu-i urâtă" şi 3 de "e drăguţă". Dar mai presus de asta, s-a conştientizat nevoia de a crea o scală clară pentru toată lumea, care să simplifice comunicarea în situaţiile de acel gen. Una dintre femei a fost rugată să consemneze concluziile, pentru claritate şi referinţe ulterioare.
Teoria: Scala privind frumuseţea femeilor este următoarea:
- urâtă
- la un năcaz...
- nu-i urâtă
- drăguţă
- frumoasă
- superbă
Câteva precizări despre fiecare categorie: în varianta extremă, categoria "urâtă" poate să-şi adauge spume. Categoria "superbă" poate eclipsa într-atât de mult femeile din jur, încât individia le va face să folosească raţionalizări, de genul "precis e proastă ca noaptea". Pe principiul "strugurii sunt acri", bărbaţii refuzaţi de superbe e posibil să devină mai puţin galanţi, chiar peiorativi în aprecieri. Poziţia autoarelor este că e crud să-i spui unei femei că "nu-i urâtă".
Scala privind frumuseţea bărbaţilor este următoarea:
- urât
- la un năcaz...
- interesant
- husband material
- bunoc
Precizări: şi aici, "urâţii" pot cu "cu spume". "Interesant" este un bărbat mai arătos decât "la un năcaz...", pentru că are "ceva" - ori e deştept, ori amuzant, ori are o maşină tare, ori e artist etc. "Bunoc" e un bărbat la care frumuseţea eclipsează orice altceva. Evident, "husband material" sunt toţi soţii prietenelor, şi soţul tău. Odată căsătorit, bărbatul e "husband material", deci orice clasare anterioară în categoriile inferioare se prescrie. Atenţie mare la "bunocii" care vor să se dea "husband material" - de obicei urmăresc să vă aburească şi încearcă figura în mai multe contexte sau cu mai multe femei. Răzbunarea Universului e că, de multe ori, sfârşesc prin a fi cu "nu-s urâte".
Limitarea responsabilităţii: Nu este recomandat să-i dezvălui cuiva categoria în care îl plasezi, chiar dacă te întrebă direct. Oricum, este şi mai puţin recomandat să întrebi pe cineva în ce categorie te plasează (dacă eşti "nu-i urătă", de exemplu, îl obligi pe om să mintă în sus; dacă eşti "superbă" şi întrebi, va părea că eşti narcisistă, căci, da, superbele ştiu că sunt "superbe"). Prin urmare, încercaţi să evitaţi astfel de întrebări capcană, iar, în ultimă instanţă, răspundeţi "cel puţin drăguţă" fiecărei femei şi "husband material" oricărui bărbat - asta dacă nu cumva e "cel puţin frumoasă", respectiv "bunoc". De fapt, în general, şi "bunocii" îşi doresc să fie în categoria "husband material", dacă ar reuşi să pună mâna pe o "superbă".
Considerente finale: Această scală nu este pentru comunicarea explicită cu persoana evaluată. Orice sugestii de reconsiderare vor fi analizate de autoare, care vă încurajează să acordaţi feedback.
sâmbătă, 26 mai 2012
Eurovision live comments
Sunt fan Eurovision, după cum am mai afirmat-o şi e al 3-lea an când comentez live concursul. Gânduri de început: melodia de anul trecut a fost forgettable (totuşi, am auzit-o şi am recunoscut-o în Janis Caffe - cred că merit un premiu pentru asta), dar se pare ca azerii aveau 10 milioane de euro de dat pentru a construi o sală; România ar trebui să fie în top 10 - cu tot izul ei de manea (sau poate datorită acestuia), "Zaleilah" e contagioasă.
1. UK - wow! nenea ăla care a copilărit cu Elvis şi Johnny Cash, celebru pentru perciuni şi numele-i care e o probă de dicţie în sine. Deci am început solemn, cu un imn.
2. Ungaria. În primul rând, încă mă obişnuiesc cu ideea că Ungaria e în final pentru al doilea an consecutiv! În al doilea rând, nu am comentarii negative. De urmărit piesa în comparaţie cu restul (da, îmi place să fiu surprinsă şi nu prea ascult piesele înainte). Cea mai bună prezenţă a lor de până acum.
3. Albania. Bjork de Albania, cântând într-o limbă la fel de ininteligibilă şi îmbrăcată la fel de şui! De păr nu mai zic nimic. Cineva să-i dea "ceai"-ul ăla pe care îl cerea pe refren. Sau noi trebuia să ne întrebăm "Ce-ai, fată?". Voce bună, în orice caz. Aş reasculta şi piesa.
4. Lituania. Vaaai, cât de penibil! Bandană cu paiete peste ochi, timp de un minut!!! Chiar nu găsea un mod mai subtil de a sugera că dragostea e oarbă? Mai trebuia doar să scrie cu paietele "Love is blind. Vote 04". Iar în partea a doua omul dansează ca Michael? Hai, mă!
5. Bosnia i Herzegovina. Rămâne!
6. Rusia. Încă un candidat la titlul de cel mai penibil moment. Astea parcă ar fi cele mai afoane fete de la Căpâlna, generaţia 1940. Asta cu "come on and dance" e expirată, cu toţii ştim "Alors on danse". Iar bunicuţe pe scenă au mai fost - ba chiar au bătut şi doba în casa mare. Cine ar reasculta chestia asta şi în ce context?
7. Islanda. Numai buni de coloană sonoră pentru "Dracula" sau "Twilight". Bridge-ul de vioară a fost superb. În rest, teatral, dar nu rău.
8. Cipru. Vai, ce bine arată Rona Hartner în ultima vreme! Dar nu ştiam că reprezintă Ciprul. Şi parcă a fost sub ton şi în vreo două locuri - total pe lângă. În rest, uşor de reţinut, şi ar putea fi hit internaţional; probabil că vor bubui discotecile. E genul de melodie scrisă pentru Inna. Mare potenţial!
9. Franţa. O ador pe Anggun! "La neige au Sahara"/"Snow over Sahara"!!! Cu genele ei asiatice, pare că a descoperit fântâna tinereţii. Îmi place şi piesa şi cred că merge bine pentru radio. Câteva note false, totuşi. Gimnaştii nu mi-au plăcut.
10. Italia. Love at first sight! Îmi place cel mai mult până acum. Noua Amy Winehouse ar trebui să-şi îmbunătăţească pronunţia în engleză, dar ce mai, piesa e excelentă!
11. Estonia. Asta-i piesa Monicăi Anghel şi gata! Estonia, mulţumim pentru Făt-Frumos (în alte cuvinte, categoria "bunoc", dar ăsta e un alt post - coming soon)!
12. Norvegia. Au venit cu un piţiponc. Are sânge oriental - se vede şi se aude. Piesa în sine nu e rea, dar chiar nu e genul meu şi pariez că nu câştigă.
13. Azerbaijan. Ivanka Trump asta a început într-o tonalitate greşită, zic eu. Dar piesa e ok, chiar frumoasă. Totuşi, anul ăsta mizez pe o piesă mai ritmată de atât.
14. România. Trăiască cimpoiul şi fata în combinezon! Cel mai interesant spectacol scenic de până acum. Păcat că ea nu are o voce genială şi păcat că nu a avut backing vocals. Varianta de studio sună mult mai bine... Dar suntem acolo sus, încep să cred că în primii 7.
15. Danemarca. Refrenul e copiat din Seal. Dar, fată, dacă vrei să fii Taylor Swift, ruşinică pentru tatuaj şi hainele ridicole!
16. Grecia. Sună bine, iar reţeta Elena Paparizou e una bună. Ritmuri disco, acorduri greceşti tipice, moment de dans şi o fată frumoasă. Top 10. Pentru mine în top 3 de până acum. Dacă câştigă, vor refuza premiul, pentru că nu sunt bani de organizare.
17. Suedia. Piesa asta ori e copiată, ori genială, pentru că mi se pare că o ştiu dintotdeauna şi nu-mi explic cum. O fată care umple scena singură, cu mişcări de yoga meets kung fu, fără să fie ridicolă. Şi pentru că are origini marocane, îmi place şi mai mult. Poate trimit un SMS.
18. Turcia. Slab de tot. Pe alocuri parcă erau babele din Rusia. Pe alocuri se învârteau ca Mandinga. Şi nu mi-e clar: dansatorii vroiau să fie marinari sau lilieci?
19. Spania. Bună de coloană sonoră. Cuvinte simple, să le înţeleg şi eu. Asta mi-a plăcut. Dar ce-i cu atâta înverşunare, că s-a făcut roşie până la final? Nici nu-şi doresc să câştige, că nici ei nu au bani de organizare. Voce bună de tot.
20. Germania. Şi piesa asta o ştiu, deşi n-am mai auzit-o până acum. Perfectă pentru radio. Băiatul ăsta nu are nu ştiu ce voce, dar pare genul celor care câştigă X Factori, Magastar şi altele similare. Un fel de Cătălin Josan. Deci agreabil.
21. Malta. Insipid. Fata a cântat pe lângă. Singura salvare pentru piesă e să fie preluată într-o competiţie sportivă. "E, e, e, e, e, e, e! Tonight's the night!"...
22. Macedonia. Remarcabil cum cineva poate fi, în acelaşi timp, şi Iris şi Felicia Filip. Compoziţie interesantă. Poate lua puncte de la juriu.
23. Irlanda. Beavis şi Butthead s-au întors! Nici măcat nu pot să dea din cap sincron. "Highschool musical" face furori în Irlanda sau de ce îi tot trimit pe puberii ăştia jenanţi? Unde eşti tu, Johnny Logan, ca punând mâna pe ei...?
24. Serbia. Pune o vioară în melodie şi ai o piesă interesantă. Pune încă una, plus un pian şi ai puncte asigurate, cel puţin de la juriu. Începutul îmi aminteşte de un câştigător din anii '90 - Norvegia, cu piesa Nocturna. Finalul seamănă cu finalul piesei de la Apprentice. Cred că vor fi în top 5.
25. Ucraina. Schimbare de schemă mentală. Nu e blondă cu ochi albaştri, ci e mulatră. Piesa e un plagiat ordinar. "When love is oveeeeeer, yeah-y-yeah". Nu merge nici de imn de Euro, cum tot zic ăştia. Poate pentru brandul de ţară - "be my guest".
26. Moldova. Îmi place cum Moldova trimite piese care integrează mereu influenţele populare româneşti. Piesa asta a avut şi influenţe lăutăreşti, şi ruseşti. Fetele alea 3 din spatele lui (pe cele din backing le scutesc) au marcat doza obişnuită de ridicol fără de care Moldova nu apare pe scenă la Eurovision. Vom uita cu totul această piesă, dar mulţumim pentru cele 12 puncte. Şi vouă, cu plăcere!
***
Topul meu pentru primele 10 locuri e Suedia, Italia, Serbia, Grecia, România, Cipru, Germania, Bosnia, Azerbaijan, Franţa.
***
Niciun punct după 6 voturi? Nu arată bine deloc!
Sunt mulţumită de votul românilor şi maghiarilor din România.
Sunt uimită de punctele primite de Moldova, dar mă bucur frăţeşte.
Mulţumim, Belgia (cred că ştiu 5 persoane care au votat)!
Bine că ritmul oriental a prins la azeri...
Am învăţat că în San Marino sunt moldoveni, nu şi români. Şi că în Franţa şi în Anglia românii dorm pe o ureche. Deci ne punem speranţa în ţările cu iz oriental-balcanic.
N-am înţeles ce legătură are Albania cu San Marino şi Elveţia - oare e afinitatea pentru ciudat?
Ce era cu prezentatoarea din Suedia - vor să-şi ruineze brandul de ţară? Am înţeles şi de ce Ciprul a luat 12 puncte de la Suedia: toţi tinerii lor îşi fac vacanţele în Ayia Napa.
Românii din Italia - oameni serioşi. La fel şi cei din Israel. Şi din Irlanda.
Nu mă mai joc cu vecinii bulgari, sârbi şi mai ales, unguri.
Când există câte o piesă atât de bună precum cea a Suediei, păleşte şi geopolitica. Piesa e minunată. Probabil un record la câte puncte s-au primit vreodată. Şi au şi resurse pentru organizare.
Locul 12 pentru România e acceptabil, deşi sub aşteptări. Rusia şi Turcia nu aveau ce să caute aşa de sus. Dar se pare că merită să rişti - vezi Rusia, Albania, Macedonia.
duminică, 20 mai 2012
Revelaţii
Cum n-am mai scris de prea mult timp, mi s-au acumulat poveştile în cap, deci trebuie să le dau drumul. Deodată. Şi, în compensaţie, voi încerca să scriu de 3 ori pe săptămână, cu obiectivul final de a scrie zilnic. Hai să încep cu câteva lucruri descoperite în ultima vreme.
1. După ce s-a terminat Prison Break, niciun serial nu m-a mai captivat la fel. Până la Homeland. Tot ce credeai că ştii despre personaje se schimbă în câteva secunde. Thrillerul perfect. Abia aştept seria 2!!!
2. Am fost la un concert Alexandrina Hristov şi aşteptările mi-au fost depăşite. Alexandrina e o fată frumoasă, care are o orgă şi un trompetist pentru backing. Alexandrina cântă ca o zână bună, iar versurile ei mi-au amintit că pe vremuri îmi plăcea poezia. Găsiţi pe YouTube zeci de înregistrări cu ea. O recomand cu căldură. Doar să nu vă limitaţi la a asculta doar "Femeile dietice", pentru că vă va da falsa impresie că e o Ada Milea mai evoluată. Nici gând! Diferenţa e de la cer la pământ. Dacă aveţi un colţ romantic îngheţat pe undeva, Alexandrina îl va topi, garantat. Câteva frânturi de Alexandrina:
Numai tu
Cea mai frumoasă parte
3. Nu ştiu cum am trăit până acum fără smartphone, dar simt că mi-am irosit nişte ani din viaţă:) Abia acum mă simt "conectată cu tehnologia". Cea mai bună investiţie din ultimele luni.
4. Tot legat de smartphone, am fost la un training despre social media - unul dintre noile mele domenii de interes - şi am descoperit foursquare. Pare stupid, dar îmi place la nebunie! Vreau insigne şi vreau să fiu primar în unele locuri. Tot am zis eu că vreau să fiu primar în Ocna într-o zi - o să încep, probabil, pe foursquare:)
5. După încercări eşuate de a învăţa să cânt la chitară din cărţi, pe acorduri (colac peste pupăză - cărţile erau în engleză), am decis să învăţ pe melodii. Măcar aşa pot să-mi verific progresul şi să simt răsplata instant. Am început cu Tom Petty, Free Falling, iar degetele de la mâna stângă mă dor ca şi când le-aş fi ţinut în apă clocotită. În plus, au un miros metalic de care nu ştiu când am să scap. Azi am învăţat acordurile/mişcările, urmând ca pe viitor să lucrez la viteza şi corectitudinea execuţiei. Mi se pare cel mai greu lucru pe care am încercat să-l învăţ până acum...deci orice sugestii sunt binevenite.
Un tutorial care m-a ajutat:
6. Am descoperit şi am epuizat How I Met Your Mother. Awesome! Barney este cel mai tare personaj de sitcom pentru mine; undeva la egalitate cu Sheldon. Sunt în serialul ăsta nişte adevăruri profunde despre relaţii, pe care le tot verific statistic în practică. De pildă, că în fiecare relaţie există un reacher (cel care a pus mâna pe cel mai bun partener posibil) şi un settler (cel care se mulţumeşte să fie în relaţie cu reacher-ul). Sau că e normal ca partenerul de lungă durată să semene cu unul dintre părinţii noştri (dincolo de Oedip şi Electra; vorbesc de mici coincidenţe amuzante). Sau sindromul Sirenei: dacă un bărbat petrece suficient de mult timp în compania unei femei, mai devreme sau mai târziu va fi atras de ea, o va vedea transformându-se în sirenă. Ce nu se menţionează în serial - dar cred că e valabil în practică - e că există şi un sindrom al prinţului. Fetelor, e posibil ca după ce petreci suficient timp cu un broscoi, la un moment dat să-l vezi transformându-se în prinţ? Ca s-o spunem pe aia dreaptă, cred că e posibil să vorbim de o diferenţă considerabilă de viteză de manifestare între cele 2 sindromuri. Dacă pentru el e clar după câteva minute că ar vrea să... te sărute, de exemplu, s-ar putea ca ţie să-ţi ia vreo 2-3 ani. Totuşi, cred că e probabil că vei ajunge şi acolo. Totul e ca, după atâta aşteptare, el să te mai vadă ca sirenă şi să nu te fi transformat în focă, definitiv:) Până la urmă, totul e o chestiune de timing în relaţii, nu?
Gata, am reluat activitatea pe blog, şi voi fi mai serioasă decât oricând!
duminică, 11 martie 2012
Educaţia după Facebook
Eram pe cale să ies de pe Facebook, după ce o întreagă dimineaţă m-am pus la curent cu ce au mai făcut prietenii şi cunoştinţele. Înainte de sign out, îmi vizualizez din greşeală profilul şi observ că am studiat la University of Bio-Bio. Say what? Eu scrisesem UBB...Deci bag seama că Facebook s-a hotărât să convertească acronimele. Şi toată lumea ştie că UBB e University of Bio-Bio. Oare ce e mai rău: să fi studiat la Univeristy of Bio-Bio sau la Babes-Bolyai University? Nu, n-am uitat diacrticele de la Babeş. Ştiaţi că dacă daţi search după "babes" pe Google, site-ul UBB e referenţiat printre primele? Ce dezamăgire pentru internauţi: să cauţi femei şi să dai de o universitate!
joi, 26 ianuarie 2012
La propriu
Conversaţie între colege în pauza de masă:
- Ţie când îţi vine ceasul?
- După 15 februarie.
Say what?? Cum traduc chestia asta? A întrebat-o când va muri şi ea ştia? A întrebat-o când îşi dă demisia? Când se mărită? Când naşte? Nu, nu, nu şi nu. Toate variantele sunt ilogice. Deci, întreb.
- Ce ai întrebat?!!
Răspuns:
- Mi-am comandat un ceas şi nu-l vor primi decât după 15 februarie.
A, reconfortant. Vorbitul la propriu. Merită încercat mai des.
Despre ambiţii
Vrăjeală! Nu o să fac teorii; voi vorbi la concret. Despre schi.
Deci: mi-am reamintit în weekend cât sunt de ambiţioasă. Ultima dovadă - mă încăpăţânez să merg la schi la Şureanu. Cum se face: păi, de obicei, se porneşte cu o zi înainte şi se face escală în judeţul Alba. Apoi, se ia una bucată jeep şi noaptea-n cap şi se porneşte. Pit stop în Alba Iulia pentru alimentare cu de-ale gurii. Apoi, încetişor spre munte. Treci de barajul de la Oaşa, şi apoi... Domnul fie cu tine:). Drum înzepezit, necurăţat. De ce? Pentru că nenea care conduce vehicolul de deszăpezire se respectă şi nu se trezeşte cu noaptea-n cap ca să fie pe traseu la 6 am. Aşa că la ora 9 am, ai un strat de 20 de cm de zăpadă pe asfalt. Jeepul merge bine, deci nicio problemă. Doar că după câte o curbă, dai de oameni mai ambiţioşi decât tine, care cred că pot să ajungă în vârf cu Tico, Logan, Citroen s.a. şi fără lanţuri. Ce faci? Păi... pui mâna şi împingi la deal, să-i urneşti (nu, nu - nu eu, băieţii). Şi jeepul merge mai departe. Mai ales dacă ai şi lanţuri - eşti în siguranţă. Doar că nici cu lanţurile nu e bucată de prăjitură. Dacă nu ţi le pui bine, îţi taie ceva furtun de frână la roata din spate şi te lasă-n drum. În fine, jeepul merge mai departe. 5 ore după plecarea de acasă, ajungi la părtie. Faci pe dracu-n patru şi parchezi. Şi după toate astea, vrei să mergi la toaletă. Doar că la Şureanu te aşteaptă primitoare două WC-uri de lemn - da, da, exact ca la ţară - doar că separate pe sexe. Dincolo de regresia cognitivă spre vremurile copilăriei, nu poţi ignora piramida lui Maslow, deci intri. Şi observi că te-ai înşelat. Faţă de vremurile copilăriei, aceste toalete de lemn au şezut de plastic. O dai dracului de treabă şi zici că are pădurea copaci, cum are balta peşte. Şi pe când te plângi, ţi se spune că lângă restaurant s-a dat în folosinţă o toaletă din vremurile noastre. Partea bună că existenţa ei e secretă, deci e foarte curată (gata, s-a dus naibii secretul). Bun. Şi ajungi la casa de bilete. Ce alegi, schi pass pe o zi, un număr de urcări sau pass pe o jumătate de zi, că doar e amiaza? Păi, judecând după mărimea cozii, mai bine pe puncte. În principiu, într-o zi de vârf, cum e sâmbăta, stai cam 25 de minute la teleschi ca să urci, iar pârtia, albastră ca cerul senin, o cobori în 2 minute. În rest, n-ai cum să nu te molipsească revolta maselor, care nu înţeleg de ce telescaunul nu merge. Auzi că nu merge pentru că e ceaţă. Te uiţi - şi nu e ceaţă! Ba, chiar e soare! Deci, nu e bine nici cu soare. Vrei doar să vină cineva să-ţi dea o explicaţie - şi aici se vede lipsa unui manager de comunicare pentru Domeniul Schiabil Şureanu...Afli până la urmă că e vântul bate cu 70 km/h şi că e interzis să porneşti telescaunul la peste 40. Şi că se tot ia curentul, deci e pentru binele tău că stai la coadă. Şi stând la coadă cu gloata te gândeşti că ar fi mişto de tot să faci o pancartă cu "Jos Băsescu", să faci o poză şi s-o dai la presă. Cine ar rezista să o difuzeze? Doar e vorba de judeţul domnului solitar din Baia de Arieş! În fine, schiezi şi te gândeşti la diverse. Dacă eşti bărbat, nu te gândeşti la nimic; doar ajunge că schiezi. Schiul ca schiul, vine vremea cazării. Căci da, dacă ai 3 cutezători lângă tine, ei cred că se poate găsi cazare bună la faţa locului. Iar tu îţi doreşti să-ţi fi pus mai multe întrebări sau să organizezi tu toată treaba. Şi o iei din cabană-n cabană, până găseşti o cameră dublă şi un living, într-o cabană nou-nouţă, închiriată de manelişti. Care manelişti îşi recunosc făţiş preferinţele şi au decenţa să te anunţe că au de gând să petreacă până târziu, dar te binevenesc, dacă vrei...Hmmm...evident, preferi să-ţi faci un iglu. Dar, stai, mai există o soluţie - tabăra sportivă! Te duci şi iei în primire o căsuţă cu 4 paturi şi un calorifer, la preţul de 25 de lei de persoană. Şi îţi dai seama că întreaga cabană e lucrul lui Dorel: materialul de construcţie e pal alb de 0,7 cm, dublat de cel mai subţire lemn nefinisat pe care l-ai văzut vreodată. Deci trebuie să dormi în costum de schi şi cu căciulă-n cap. Consecinţa - concediu medical, dar măcar spiritul ţi-a rămas liber; cu siguranţă ar fi fost mult mai rău la manelişti. A doua zi, iar bate vântul, dar eşti ambiţios şi călit deja, ce dracu! OK, te-ai gândit de o mie de ori că e mai bine să mergi în Austria, sau chiar în Slovacia pe weekend, dar, sincer, cu greu vei rezista să nu mai mergi. Peisaje ca la Şureanu, mai rar. Zăpadă până la Paşti, mai rar. Vei reveni. Mi se aplică şi mie, că doar sunt ambiţioasă. În plus, e în judeţul meu şi mi-e drag să aud de lucruri ştiute doar de cei aleşi:
1. Cuierul la cabana lui Dorel era făcut dintr-o leaţă cu multe cuie.
2. Am băgat maşina în pălant.
3. Căciula mea n-avea cănac.
4. Ie, ie:)
Cine nu înţelege, să ceară traducere.
