joi, 24 ianuarie 2019

Echilibrul dintre viața profesională și cea privată

Nu știu alții cum sunt, dar eu m-am hotărât ce vreau de la viață: work-life balance.

Am început doctoratul pe această temă în 2015 și am învățat foarte multe despre subiect. După cum mi-a spus un profesor la o conferință, cercetăm numai ce ne îngrijorează. Dar, de când cercetez, m-am îmbunătățit la acest capitol. Am înțeles resorturile psihologice ale conceptului și am putut să contribui cu politici și la locurile de muncă pe care le-am avut. Deci sper că au beneficiat și că vor beneficia și alții de pe urma cercetării mele.

Am ajuns, într-un final, la momentul distribuirii chestionarului care va constitui cea mai importantă parte practică a lucrării mele. Dacă lucrați în România, pe cont propriu sau angajați undeva, la stat sau la privat, m-ar ajuta foarte mult dacă l-ați completa. Din păcate, a trebuit să exclud din grupul țintă mămicile aflate în concediu îngrijire copil și pensionarii.

Dacă aveți dificultăți în a vă echilibra viața profesională cu cea privată sau, pur și simplu, dacă vreți să înțelegeți unde vă poziționați în raport cu majoritatea, vă rog să completați chestionarul. Intenționez ca în circa 3 luni să public la această secțiune a blogului câteva date preliminare. Haideți să aflăm împreună dacă work-life balance diferă în funcție de sex, stare civilă, vârstă, obligații familiale, tipul job-ului, locație, industria în care activează compania, caracteristicile managerului pe care îl ai etc.

Teza finală va conține și sugestii de politici pentru companii, pentru a crea un cadru care să le asigure angajaților acest echilibru.

Chestionarul se găsește aici. Există o singură întrebare deschisă, deci, hai, că nu-i greu! Survey Monkey (au un feature drăguț numit survey guru) anticipează că durata de completare va fi de 8-11 minute.

Vă mulțumesc anticipat și vă aștept înapoi pe blog pentru rezultate!

Oh, Captain, my Captain!

Am fost la Campionatul European de Handbal Feminin. Etapa grupelor principale. La Nancy.

După meciurile de la Brest, mă așteptam să defilăm. Până una-alta, am bătut Norvegia fără drept de apel. Cea mai gravă înfrângere din istorie pentru ele, una care le-a costat și intrarea în semifinale.

Doar că socoteala de-acasă și cea din târg...


Bătaie de la Olanda (runda 1), în special pentru că noi n-am avut poartă, iar, în contrapartidă, Tess Wester a fost grozavă.

Emoții cu Spania, dar, totuși victorie.

Și înfrângere cu Ungaria. Dincolo de derby-ul regional pierdut (asta tot scria pe site-ul EHF; într-adevăr, autorul articolelor este român), ce a durut cu adevărat a fost accidentarea Cristinei Neagu. Îmi amintesc pas cu pas cum s-a întâmplat. La faza anterioară, cineva a intrat în ea și s-a dat fault în atac. Cristina nu s-a ridicat singură de jos. A venit o coechipieră și a ridicat-o. Venea după 5 meciuri în care jucase 55 de minute, făcând și atac și apărare. Aici era minutul 52, deci era al 6-lea asemenea meci. Apoi ligamentele i-au cedat la o faza normală de joc. Ți se rupe inima să vezi un campion căzut. Cristina e cineva care a ajuns în topul profesiei sale și a pierdut totul într-o clipă. Da, ea spune că va reveni - și o credem -, dar sezonul e compromis. Nu cred că mai merg la Final 4 ca spectator, de exemplu, și m-ar mira să se califice CSM-ul acolo. România cu Cristina Neagu e în medalii. Fără, e în pluton. La sfârșitul meciului, după ce s-a reușit eroic să se limiteze înfrângerea la doar 2 goluri, lumea din tribune era perplexă. Majoritatea credeau că nu ne-am calificat, pentru că fetele plângeau. Cea mai tristă calificare.


Fetele au luptat cu onoare, dar e aproape imposibil fără ea. Probabil Ambros Martin a învățat că e o greșeală să ții câteva jucătoare pe bancă. Trebuie să copiem mai mult modelul Franței, unde aproape nu știi cine e titular și cine e rezervă.

Înțeles că asistăm la o resurgență a naționalismului în handbalul feminin. Au dat tonul Rusia, Norvegia, Franța, Suedia, Ungaria, care și-au adus vedetele în campionatul intern. Muntenegru va face la fel - extremele CSM-ul se întorc acasă. E genul de val căruia nu trebuie să i ne împotrivim. Dacă CSM 2019 va însemna, în sezonul de toamnă, Cristina Neagu, Crina Pintea, Eliza Buceschi, Denisa Dedu, Gabriela Perianu, Laura Chiper ș.a., îmi plac șansele noastre.

*

La capitolul suverinuri, avem o minge semnată de Iulia Dumanska și Laura Chiper - le-am prins la coadă după mine în magazinul de la sală. De asemenea, gazdele de pe AirBnB ne-au făcut cadou o medalie inscripționată cu logo-ul competiției (ați mai pățit ceva atât de drăguț prin AirBnb? Noi nu.). Medalia de aur pe care fetele n-au luat-o. Încă.

4 luni fără Norișor

Dacă mă cunoști cât de cât, probabil că știi că Norișor a fost prima mea pisică. Și mai mult decât atât. Europeană, gri tigrat, pisică de interior, foarte selectivă cu oamenii cu care interacționează. Femelă. Nume întreg Noor, adică lumină, în arabă. Stați liniștiți, nu știu arabă. Credeam că e motănel, deci i-am zis Nor. Până când am ajuns la veterinar și s-a dovedit a fi fetiță. Și i-am mai pus un o în nume. Cel mai frumos nume de pisică din istorie. Ziua ei de naștere recunoscută în carnetul de sănătate este 23 septembrie 2009.

Norișor se îndrepta liniștită spre vârsta de 9 ani, cu 6 kg jumătate la activ, când am observat că începe să slăbească. Nu părea că-i vreun bai, ba, știam că nu vrem o pisică supraponderală. În august, când deja era mai slim (avea vreo 5 kg), a început să verse în fiecare dimineață, în jurul orei 6:00. În primele 3-4 zile, credeam că e de la hairball, apoi ne-am dat seama că nu e în regulă. Vărsa doar acid gastric, apoi își vedea de treabă. Cam după o săptămână am dus-o la veterinar, care i-a făcut niște analize, cu rezultatul pe loc. Se vedea acolo că avea probleme cu rinichii și ficatul un pic cam gras. Am luat analizele de sânge și m-am afundat în internet. Am aflat că, la cum arătau numerele, boala de rinichi avea s-o răpună în aproximativ 2 ani. A căzut cerut pe mine. Nu era ceea ce vroiam să aud. Pisicile de interior trăiesc, în medie, 16 ani, iar noi aveam planuri. Să vină cu noi în apartamentul nou, de exemplu. Să depășească speranța de viață. Să trăiască încă pe cât trăise. Și ce se întâmplă în astfel de momente? Treci rapid prin fazele doliului și-ți promiți că o s-o răsfeți în fiecare zi din cei doi care i-au mai rămas. Și am început tratamentul pentru rinichi. 10 zile. O pastilă twist off, de forma unei popice în miniatură. L-a tolerat foarte bine. Totuși, continua să verse zilnic, cu tot mai mult efort, și a încetat să mănânce.

Ne-am întors la veterinar și a primit alte tipuri de mâncare. Doctorul zicea s-o mai lăsăm o zi-două. Tot n-a mâncat. Internetul m-a avertizat că o pisică ce nu mănâncă timp de 72 de ore face fatty liver, ficat gras, o afecțiune foarte severă, pe care o recunoști și după faptul că pielea i se îngălbenește - lucru pe care îl vezi în urechi. Am hotărât că Norișor merită o a doua opinie. Mi-a trebuit un pic să-l conving pe Sebi, care simțea un fel de trădare față de veterinarul care o consulta de când a fost puiuț. Dar nu te prea poți pune cu mine când vreau ceva. În plus, cabinetul ăsta era un one man show, iar soluțiile păreau că vin de la mine. Am întrebat dacă nu trebuie făcută o ecografie. Mi-a spus că putem să facem asta împreună peste câteva zile. Împreună, adică el s-o scaneze, noi s-o ținem ca să nu se miște. Era cazul să încercăm și ceva nou. Mi-a fost recomandat Răzvan Codea, de la CVS.

Când am ajuns la noua clinică, era personal medical cu duiumul. I-au făcut lui Norișor analize de sânge - cu rezultate pe loc și aici, dar mult mai complexe - și ecografie. La analizele de sânge părea că rinichii sunt perfecți. Cum naiba?! Oare sunt vești bune? Nu, pentru că erau ciudate, în schimb, numerele pentru ficat. Lovitura în moalele capului a venit doar la ecografie. Am apreciat că măcar am primit-o pe bucăți și cu empatie. 2-3 noduli pe ficat, probabil inoperabili. Dar nu asta mă îngrijorează cel mai mult, ne zice doctorul. Pe bune?! Poate să fie ceva mai rău? Are un lichid în jurul organelor, care mă duce cu gândul la peritonita infecțioasă felină. E un virus specific pisicilor. Și nu există tratament. O să știm sigur când o să-i facem puncție. Cică dacă are culoarea și consistența mierii, o să știm sigur. Și făcu puncția. Da, e ca la manual... Din păcate, evoluția e întotdeauna nefavorabilă și se îndreaptă spre decesul pisicii. Și în momente din astea treci direct în negociere. Poate avem, totuși, doi ani la dispoziție. Încerci să te comporți curajos și să nu ți se frângă vocea. Deces, în cât timp? În câteva săptămâni... Dați-mi insuficiența renală înapoi!!! Aleg prognosticul de doi ani! Cum a făcut FIP? Nu se știe exact. Majoritatea pisicilor au virusul coronavirus, care se transformă uneori în FIP. Poate a fost în contact cu alte pisici și ea a fost mai sensibilă, poate pe bază de stres sau pe baza unei alte probleme de sănătate. Și ce e de făcut acum? Păi, în primul rând, trebuie hidratată. A primit perfuzii și medicamente. Voma se va opri 24 de ore cu o injecție cu Cerenia. Și trebuie s-o faceți să mănânce. Orice. Ficat de pui, conserve, orice îi place ei. Să vedem cum evoluează, iar mai încolo, când veți fi pregătiți, când ea nu se va mai simți deloc bine... Citesc rapid pe net că e o boală foarte rară. Da, știam că Norișor e specială, dar nu vroiam o moarte specială! Dar boala asta se face rar, nu? Nu chiar așa de rar, din păcate. Avem 2-3 cazuri în fiecare lună. 

Înapoi în negare, acasă, pe internet. Rezultă că nu e așa de rară. Cam 80% din pisici au coronavirus și la 11% din ele se face mutația spre FIP. Deci la 8,8% din totalul pisicilor!! Am găsit rapid și un grup de Facebook. FIP fighters. 11000 de membri! Asta nu-i o boală rară! Postez analizele pe grup și primesc o rază de speranță. Raportul albumină-globulină e supraunitar, ceea ce nu e tipic pentru FIP. Dar că da, ficatul nu arată bine. Poate doctorul se înșeală. De fapt, nu se poate confirma FIP-ul decât cu o extra analiză, care la noi se face la București. Evident, este cazul să cerem o a treia opinie. Mai ales că Răzvan urma să plece din țară. Și, vai, întrebările despre cum s-a ajuns aici! Norișor începuse în urmă cu doi ani să se lingă obsesiv pe abdomen, până a rămas fără blăniță. Veterinarul ei dintâi ne-a dat un șampon antibacterian și ne-a zis că n-o să aflăm cauza niciodată. Poate era modul ei de a ne spune că ficatul ei începea să cedeze! Sau poate că interacțiunea cu alte pisici și alți oameni la Ocna-Mureș când noi am fost plecați în concediu au stresat-o așa de tare, încât coronavirus a făcut mutație... Poate dacă am fi făcut ba una, ba alta...

Găsim un alt cabinet. Tot universitari, tot o echipă de 4-5 doctori. Tot ecografie. Analizele sunt recente, nu trebuie refăcute. Îmi spun apriori că le pare rău să mă dezamăgească, dar dacă Răzvan a spus că e FIP... Dar cum e cu raportul ALB/GLB? Din păcate, biologia nu e matematică. Asta chiar nu mi-a plăcut. Știința ar trebui să fie știință, nu? Ni se spune că prioritatea este să mănânce. Începem s-o hrănim cu forța, în cabinet. Cu seringa, 10 ml de ReConvales. Trebuie să-i dăm restul de 35 de ml acasă. Acasă avem și Royal Canin Recovery. Și lapte praf pentru pisoi. Amestecul miroase delicios. Începem să devenim experți. Seringa de 10 ml e mult prea mare, dar avem mai mare trecere cu cele de 1 ml și 2 ml. Vomitatul e oprit datorită Cereniei. Mergem la cabinet 5 zile consecutive, și dimineața și seara. Dimineața perfuzii, seara injecții. Ne aranjăm programul la serviciu în consecință. Uneori a trebuit să folosesc taxi-uri. Unii șoferi s-au dovedit a fi dobitoace fără suflet. Să nu-mi spuneți că aveți pisică!, îmi zice unul când m-a văzut cu cușca. Hai s-o punem în portbagaj. A fost de-ajuns o privire și un cuvânt din partea mea: Exclus. Norișor continua să slăbească. A ajuns la 3,2 kg, dar, din spate, părea aceeași pisică grasă. Asta pentru că în FIP se tot acumulează lichid, iar pisica începe să aibă aspect de brotăcel când stă pe lăbuțe. De mâncat, nu mânca, dar reușeam să-i dăm un minim de calorii zilnic. Când a încetat să mai bea apă, i-am dat-o tot cu seringa. Cel mai îngrijorător era că nu mai mergea la litieră și nu mai dormea. Problema cu tranzitul intestinal s-a rezolvat cu lactuloză. Doctorii au acceptat propunerea mea de a include în tratament și capsule de Hepatiale Forte. Dar, după 7 zile, ne-au luat cam tare. Cum că animalul se chinuie, că nu acceptă hrana de la ei (asta pentru că nu aveau aceeași relație și răbdare cu ea, cum aveam noi) și să facem ce trebuie. A fost ultima dată când am mers la acel cabinet.

Oamenii de pe grupul de suport au fost foarte de treabă. Mă întrebau de evoluția lui Norișor zilnic și se bucurau de cele mai mici victorii. Într-o zi, i-am făcut baie, pentru că îi murdărisem blănița cu atâta hrănit cu seringa, o năclăisem cu lactuloză etc. A stat cuminte la băiță și s-a uscat lângă radiatorul pe care i l-am pus special în funcțiune. M-au întrebat dacă se ascunde - ceea ce ar fi însemnat că are dureri. Nu, Norișor stătea în preajma noastră. Dar nu mai torcea de vreo două săptămâni. Experiențele lor erau, însă, trase la indigo. Poveștile lor din trecut erau predicțiile zilei de mâine pentru mine. Am citit că extragerea lichidului acumulat le face bine o dată. Multe pisici au avut revirimente de 5-7 zile după operațiune. A doua extragere câștigă și mai puțin timp și polariza opiniile. Am mers înapoi la Răzvan, care i-a scos 300 ml de lichid. Ne-a spus că nu e o patologie dureroasă în sine, dar că, totuși, nu e confortabil pentru ea. Nu dormise de mult timp, nu mâncase pe cont propriu. Am întrebat de orice tratament alternativ pentru stimularea poftei de mâncare. Am primit o sticluță cu ulei de pește și extras de cannabis - 200 de lei (și, da, e omologat și autorizat medicamentul!). Cam 2000 de lei am cheltuit în perioada aia, pentru că vroiam să știm că am făcut totul. Bine, totul ar fi însemnat și să încercăm să-i administrăm de câteva ori Interferon (800 de lei fiola), dar doctorii ne-au zis că ar fi doar pentru sufletul nostru. Din punct de vedere medical, nici Interferonul nu funcționează la FIP. Totuși, combinația extragerii lichidului cu uleiul au făcut o minune: a doua zi, Norișor a mâncat singură, a băut apă, a mers la litieră, a tors, și-a arătat burtica, a stat la poze - toate astea într-o joi, când Sebi și-a luat o zi de muncă de acasă. Vineri am lucrat eu de acasă, am stat cu ea, dar am observat că e nedormită în continuare, a mâncat puțin și nu a reușit să sară din prima de pe podea pe canapea - 40 de cm. Oricum, era mult mai bine decât cu două zile înainte, dar mai rău decât în ziua precedentă.

Ne-am culcat liniștiți toți 3, fiecare la locul lui din pat, știind că zilele împreună ne sunt numărate. Pe parcurs, a trebuit să ne gândim cum vom lua decizia de a merge la euthanasiere. Cum am putea face asta în timpul săptămânii, urmând ca a doua zi să funcționăm la serviciu? O s-o îngropăm? O s-o incinerăm? La 2 noaptea, Norișor ne-a trezit cu un nou episod de vomă. Apoi a mers la litieră și a mutat cu incredibil de mult nerv silicatul ăla dintr-o parte într-alta. Ca pentru ultima oară. S-a întors la noi și a dat repede din cap în lateral de vreo 6 ori, apoi a început să privească în gol. A rămas culcată și am văzut că începe să respire mai greu. Toate erau elemente citite pe grup. Cred că așa arată coma. Ne-am întrebat mereu cum vom ști când e momentul. Și atunci am știut. Planificam să mergem la Răzvan la prima oră - chiar înainte de program, pe la 10:00. Problemele de respirație s-au intensificat. Era 5:30 dimineața și am știut că trebuie să ajungem la medic mai repede. La USAMV sunt urgențe non-stop. N-am mai apucat să plecăm, pentru că stopul cardio-respirator s-a produs. În afară de porcii și găinile la a căror tăiere am fost martor, Norișor a fost singura ființă pe care am asistat-o în marea trecere. O dată cu ea mi s-a uscat un loc din suflet. Am lăsat-o la USAMV și ne-am întors acasă, unde ne-a întâmpinat o mare absență.

Lupta lui Norișor cu FIP a durat 19 zile din momentul diagnosticului. A murit în 22 septembrie, cu o zi înainte să împlinească 9 ani. Mai avea vreo 2,9 kg. Următoarele săptămâni au fost fix ca în filmul La stanza del figlio. N-a mai încercat nimeni să evadeze pe hol, nu mai stătea nimeni în geam, nici noaptea la picioare. O mare tăcere. Covor impecabil de curat, dar prea multă liniște. Din fericire, nu mi-a zis nimeni că a fost doar o pisică, pentru că l-aș fi lovit cu brutalitate. Într-o casă în care o pisică a murit de FIP nu poți aduce o pisică nouă minim o lună. Recomandabil trei. Am dezinfectat tot. Am donat uleiul miraculos, din care apucase să ia doar 20 de picături (cam 2% din sticlă). Am păstrat ce s-a putut păstra. Și am început să numărăm cu stoicism zilele.

Am știut din prima zi cu Norișor că vom avea pisici tot restul vieții. După două luni, niște puiuți care arătau ca Norișor aveau nevoie de ajutor. L-am luat pe unul dintre ei. L-am numit pornind de la o anagramă. Norișor. Ronișor. Ronnie. Lucurile încep să devină mai ușoare. Acum învățăm să lăsăm o rană să se vindece, pentru a lăsa loc unei noi bucurii. Dar parcă inima nu și-a revenit. Sper că timpul chiar le vindecă pe toate.