Paroxism

Am avut o zi proastă. N-am dormit bine câteva nopţi, n-aveam poftă de mâncare, mă simţeam moleşită - în fine, ni se întâmplă tuturor. Din fericire, mi s-a oferit un remediu nesperat: o clientă a maseuzei mele n-a putut veni la programare şi deci am reuşit să primesc un masaj neprogramat. Ca bonus, masajul la cap m-a relaxat şi m-a pus într-o dispoziţie foarte degajată, aproape de concediu. Ce să zic, genul de întâmplare care te face să zici: "totuşi, viaţa e frumoasă!". În plus, am vorbit după câteva luni cu un om care îmi este foarte drag, că tot a venit ziua lui. Deci, pe ansamblu, eram Zen.

Taxi-ul mă aduce acasă; mă gândesc că mă aşteaptă Norişorul la uşă, deci încă un motiv să zâmbesc. Intru în casa scărilor şi îmi amintesc că se zugrăveşte - "foarte bine, era cazul, acum o să fie frumos şi proaspăt". Munca la tavan e încheiată, albul imaculat mă face să zâmbesc. Mai fac un pas şi văd vreo 30 de cm pătraţi de maro închis (posibil vişiniu stricat) şi mă gândesc că e o probă eşuată de vopsea pentru balustradă. Trebuie să admit, în suflet mi s-a insinuat temerea că ar putea fi o tentativă oribilă de culoare pentru soclu, dar mi-am spus: "Nu, nu se poate, n-ai vecini chiar aşa de proşti şi de lipsiţi de simţ estetic. Vecinii care şi-au luat responsabilitatea acestui proiect au, totuşi, minim 2 neuroni funcţionali. Ş-or fi spălat zugravii pensula". M-am gândit să-mi confirm repede că temerea nu e justificată, şi, profitând de faptul că şefa de bloc adicătelea managerul de proiect era în hol, întreb pe un ton care arăta că deja râd de gluma pe care o fac: "Ce-i asta, culoarea CFR-ului?" (Nota editorului: n-am nicio treabă cu echipa lor, nici cu ăştia de controlau transportul feroviar, nici cu culoarea lor în sine, dar cred că nici dacă ai afilieri cu ei nu te apuci să-ţi vopseşti casa în culoarea aia; la fel cum, dacă eşti fan "U", nu vopseşti totul în alb şi negru). Iar copilul femeii îmi spune, cu o oarecare mândrie, bucuros că a observat cineva: "DA!". Momentul mi s-a părut copios de amuzant, deci mă întorc spre mamă-sa (cu cratimă!) şi îi vorbesc pe tonul pe care îşi vorbesc adulţii când pun lucrurile la cale: "Asta nu e culoarea de soclu, nu? N-are cum (ultima era o afirmaţie plină de încredere)". Iar atunci, răspunsul distinsei doamne vine să mă tulbure: "Păi, am dat să vedem cum arată. Dar... cam asta e, n-avem ce face" (am remarcat şi o uşoară urmă de iritare - de altfel, persoana e destul de blajină - la îndrăzneala de a critica acea culoare, evident, apropiată sufletului ei). Eu nu mă înspăimânt repede, deci raţiunea îmi răzbi atunci printre gânduri şi mă îndemnă să spun: "E ca dracu. Din fericire ne-am dat seama la timp şi putem lua altceva. Sper că n-aţi cumpărat culoarea asta!..." (vedeţi, eram încă generoasă; eram gata să le trec cu vederea imbecilitatea crasă manifestată în momentul în care s-au putut gândi că maro-vişiniu-închis e o culoare potrivită pentru coridor). La care o vecină, prezentă şi ea, îmi spune: "Păi s-a vopsit deja, de la ultimul etaj, până la 3, poate chiar la 2. Mergeţi să vedeţi cum arată". Mi-am spus: "Inimă, rezistă! Aşa ceva nu se poate întâmpla. Mai ales nu după cele 2 ore Zen în care cele rele s-au disipat". Şi urc într-un suflet scările şi ajung la uşa mea. Şi ce-mi văd ochii?! Uşa mea, încadrată, ca tot etajul, de altfel, de brâul ăla sinistru maro-vişiniu-stricat.

Mai rău, am avut un deja vu. Tot aşa, în anul 1 de facultate, am plecat la facultăţile mele în prima dimineaţă după cazare şi am lăsat proiectul renovării camerei de cămin pe mâinile capabile a 3 cupluri de părinţi ale colocatarelor. Oameni mari, care păreau că ştiu ce fac. Şi, când mă întorc - camera zugrăvită în alb, dar cu brâu maro închis-vişină. Sentimentul că ai fost îngropat de viu sau că eşti într-un film de groază făcut de comunişti e instantaneu. Întreg anul universitar, prietenii care mă vizitau îmi spuneau: "Lavinia, la voi e ca în grajd". În anul 2, administraţia a renovat toate camerele, iar soclurile au devenit albe cu floricele galbene - o încântare. Dar să revin.

Iată-mă, din nou, în grajd. Dau buzna în casă şi-i dau boyfriend-ului vestea apocalipsei: "Ai văzut ce au făcut ăştia!?" (m-am gândit să-l avertizez, să nu moară de scârbă când iese afară). "Mda, am văzut (deja lipsa înflăcărării nu mi-a plăcut); vezi că azi am dat banii şefei de scară pentru tine, ştii, în compensaţie pentru chestiile alea pe care le-ai cumpărat". Şi atunci vocea mea a atins inflexiuni necunoscute anterior. Într-atât de ciudate, că Norişorul a tresărit. În fine, nu vă mai plictisesc. Pe scurt, nu-mi amintesc când - şi dacă vreodată - am mai fost atât de nervoasă. Şi ce fac eu când simt că se întâmplă aberaţii sau nedreptăţi de neimaginat? Păi, lupt, tată! Mă pun pe treabă să remediez problema. Prin urmare, mă duc să reîntâlnesc managerul de proiect. Aud un "Unde te duci?" trecând razant pe lângă ureche şi mă gândesc să nu mă revolt încă pe emiţător pentru spiritul mioritic, non-combat - şi mă opresc aici cu adjectivele în faţa unei asemenea crime estetice. Dar îmi propun să iniţiez o conversaţie pornind de la senzaţia pe care mi-a dat-o acea întrebare - că nu sunt susţinută în demersul meu. Păi cum să simţi că lumea se rinocerizează şi să nu faci nimic? În fine, problema asta domestică va trebui abordată cândva. De preferinţă mai devreme decât mai târziu.

Şi ajung, fraţilor, din nou la parter. Iar ceea ce a urmat era genul de episod pe care bunicul meu îl caracteriza drept "Dumniezo şi Maica Precistă s-or scoborât peste ei". Am avut ocazia să-mi reascult inflexiunile inedite (şi mi-au plăcut, recunosc) şi să exprim comparaţii de înaltă ţinută. Ca să mă adaptez audienţei, am relevat managerului de proiect că aşa ceva nu se mai întâlneşte decât în grajd şi că totul arată ca nişte excremente pe pereţi. M-a oprit din disertaţie doar faptul că două vecine care treceau pe acolo au zis, aproape în cor, dar separat, "da, sunt perfect de acord cu dumneavoastră". Apoi, aplicând tehnici eficiente de feedback, încep să-i dau managerului soluţii - pentru că trebuie să-i arăţi omului cum poate fi mai bun şi el va dori să se schimbe, nu? - şi-i zic "Dar un albastru deschis sau un verde deschis n-aţi găsit? [bla bla bla....cred că aşa s-a auzit la ea]. Vopseaua asta era mai ieftină? În fond, cine a ales culoarea asta şi pe cine a consultat?". Şi apoi, încercând un ton de târgoveaţă care chiar n-o prinde, vecina îmi dă răspunsurile: "Când am întrebat de culoare toată lumea a zis că albastru şi verde dau impresia de spital (adicătelea dânsa selectase fix acel cod Pantone). Şi atunci am zis să fie un vişiniu frumos şi toată lumea a fost de acord. Şi când v-am zis aţi zis că bine". După ce mintea mea a repornit din loc, după sugestia că şi eu aş fi aprobat, doar că acum nu-mi amintesc, am început un discurs pentru care aş fi luat 30 de puncte la debate. I-am explicat că prima regulă este că nu pui culori închise în spaţii mici, că e normal să ai culoarea asta în grajd - că acolo vitele fac mizerie pe pereţi - şi că aş fi preferat să rămână verdele deschi-gri-cu modele de dinainte. Iar ea a zis că aşa nu se va murdări, cu voce din ce în ce mai stinsă. Eu i-am mai zis că nu voi putea trăi în bloc aşa cum arată el acum şi că lucrurile nu pot rămâne aşa. Mi-am cerut banii înapoi - cu 250 de lei am contribuit la întinderea excrementelor pe pereţi, prin generozitatea partenerului de viaţă!! - dar nu i-am primit. În schimb, am primit promisiunea că se va mai da un strat şi că nu va rămâne aşa. Am continuat să dau alternative non-spitaliceşti, gen galben pal, crem, mov, şi mi s-a zis - şi jur, deloc condescendent - că la mine la uşă la fi roz, iar în rest "vom vedea ce iese". Pentru că, am uitat să spun, planul era ca mozaicul să fie vopsit roz!!! Oricum, după cum am afirmat public, eu nu voi accepta acea culoare cât timp mai locuiesc aici. Iar soluţiile pe care mi le debitează creieraşul când îl asmut pe ceva sunt fabuloase, vă asigur. Sunt dispusă chiar să plătesc 300 RON pentru a cumpăra o altă vopsea.

Odată trecută de paroxism, mi-am sunat maseuza să-i spun cum şi-au bătut ăştia joc de munca ei, mi-am sunat mama şi am reuşit s-o îngrijorez neintenţionat şi mi-am redus prietenul la o tăcere vinovată. Pe partea luminoasă a lucrurilor, mă aşteaptă o fugă la mare, timp suficient pentru ăştia să mai spoiască rahatul. În timp ce scriam asta, am auzit vorbindu-se pe hol despre ceva dungi cu roz(?!). Oricum, pentru binele lor şi pace pe pământ, ar fi bine ca soclul ăla să nu-mi mai provoace sentimente bacoviene când mă întorc. Încă mai am emoţii reziduale de procesat, dar acest post a fost principala formă de terapie. Sper că, dacă l-aţi citit, măcar voi aţi putut râde. Pentru mine e un picuţ cam devreme. Încă nu mă dumiresc, totuşi, de unde atâta lipsă de simţ estetic şi de judecată? Că n-o pot pune (numai) pe seama educaţiei. Mi-aş fi dorit ca persoanele implicate să aibă măcar simţul estetic al artistului popular anonim. Şi o altă hotărâre se conturează: trebuie să mă mut de aici cu proxima ocazie. Păcat că mi-au scăzut şansele de a avea chiriaşi. Cine ar vrea să meargă acasă şi să aibă sentimentul că doarme în grajd?! Mă opresc, deci, ca să nu încep iar...