Dacă el, ca bărbat, n-o zâs nimic...

Undeva între maro şi roz, eram pe tren, la cuşetă. Mă îndreptam spre toaletă, când pe culoar îmi văd un coleg. Era cu o blondină - irelevant. Apropiindu-mă de ei, fac ceea ce mi se părea cel mai natural lucru - un început amabil de conversaţie colegială. Deci îi zic colegului, cu entuziasm şi cu un zâmbet larg: "Salut!! Ce faci, mă?". Mă aşteptam  la "Bine, mă duc la mare. Tu? Blondina e prietena-mea" sau ceva de genul. Când colo, şoc: colegul se uită la mine încurcat şi-mi zice, inocent: "Cine, eu?!". Blondina a ridicat din sprânceană. Eu fac ochii mari şi mă gândesc să-i dau nişte secunde în plus, dacă procesează mai greu: "Da, tu!". A doua sprânceană ridicată. Mie nu-mi păsa de blondină, dar am început să mă simt un pic lezată de faptul că eu îl cunoşteam şi el nu. Deşi... vorbiserăm cu o zi înainte, când a fost la mine în birou. Colegul continuă să pară încurcat şi, concomitent, îi transmitea blondinei non-verbal "Habar n-am cine-i asta! Jur!". "Bine, atunci, îi zic. Până mă întorc, ai timp destul să-ţi dai seama de unde mă cunoşti". În fine, mă întorc. Ei tot acolo. Eu cu zâmbetul pe buze, convinsă că omul s-a redresat. Îi spun, deci, zâmbind: "Ei, ţi-ai dat seama?". Faţa lui mi-a zis: "Să mor, dar nu ştiu cine eşti!". OK, e cale să prelungim suspansul, deci. "Atunci, noapte bună, Dan, şi mai gândeşte-te."

Am lăsat două guri căscate în urmă şi am intrat în cuşetă. Le-am povestit faza celor cu care eram şi ne-am prăpădit de râs o jumătate de oră. Mi s-a sugerat chiar să intru peste ei şi să fac o scenă de genul: "Dane, dă-o dracului de treabă! Am văzut că eşti cu tuta asta, dar am vrut să fiu elegantă şi să nu te fac de minune. Dar acum mă simt jignită. Chiar să pretinzi că nu ştii cine sunt? După tot ce-a fost între noi? În definitiv, cine-i asta, mă? Tu cine eşti, tu? Ţi-a zis vreodată de mine?" etc., etc.

În fine, am decis să-l las să fiarbă până dimineaţa şi să-i lămuresc atunci dilema. Dar noaptea e un sfetnic bun, aşa că m-am gândit să-l las să se întrebe în continuare. Ca în bancul meu preferat - l-am zis în toate training-urile pe care le-am ţinut vreodată (şi câteodată a fost o provocare să găsesc momentul potrivit ca să-l inserez) şi ar fi timpul să-l spun şi pe blog:

Două babe la 90 de ani stau pe laviţă şi deapănă amintiri. Una îi zice celeilalte:
- Tu, Gherghină, când eram tânără, mi s-o-ntâmplat ceva ce n-am zâs la nimeni. Da' amu', aş vre să zâc la cineva.
- No, tu Ioană, apăi zî.
- Tu Gherghină, într-o zi când Gheorghe nu era acasă, îmi vedeam de treabă prin curte, când văd un bărbat străin că se uită la mine din drum. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apăi mi-am văzut de treabă, dar el stătea tăt acolo. Şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, s-apăi o trebuit să mă duc la cooperativă, după pită. Pornesc, el după mine. Se ţânea după mine şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Intru în cooperativă, el după mine. Ies, el după mine. Şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Ajung acasă, el intră în curte după mine. Intru în casă, el după mine. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apoi m-o trântit pe pat şî mi-o făcut treaba aia şi-o plecat şî n-o zâs nimic. Ş-apăi, tu, Gherghină, în zi de azi nu ştiu ce-o vrut omul ăla de la mine...

Colegul a plecat între timp din companie. Dacă nu citeşte blogul ăsta, îi urez să ajungă să povestească într-o zi cum încă nu s-a lămurit ce vroia femeia aia de la el.

"Reclamaţi nu se acceptă!"

Pentru a răspunde oamenilor care m-au abordat îngrijoraţi de starea scării, descrisă în postarea anterioară, revin la subiect. Cu o încheiere.

Aşadar, lăsasem povestea în stadiul în care îmi sensibilizasem vecinii cu privire la crima estetică pe care o comiseseră. Pe Facebook am anunţat că am fost chemată să conduc comitetul de culori. La analiza stării de fapt, am aflat că se cumpăraseră cantităţi industriale de maro - un recipient de 20 de litri - că era la promoţie (dacă erau recipiente mai mici, am fi putut returna din ele, că nu le-am fi deschis pe toate) -, dar că mai aveam şi câţiva litri de vopsea somon şi albă. După ce am făcut combinaţii, am observat că maro plus somon plus alb egal fuxia şi că am agreat cu cele două vecine că vom păstra maroul pe brâul de 15 cm aflat în imediata vecinătate a scărilor, iar în rest vom da cu somon. Practic, la 24 de ore după revoluţie, am constatat că etajul 4 era revopsit în culorile agreate şi arăta acceptabil. Prin urmare, am plecat liniştită la Mamaia pentru weekend, anunţându-mi colaboratoarele că mă voi întoarce luni.

Eram, deci, la mare şi mă pregăteam de mers la gară (paranteză: nu vă luaţi bilete online de la CFR, pentru că orice modificare vă costă 10% din preţ; mai bine din gară sau de la agenţie), când primesc un mail cu subiect îngrijorător de la baby sitter-ul lui Norişor: "Reclamaţi nu se acceptă!". Am ştiut de îndată ce am citit: comitetul m-a tras în piept. Au profitat că nu eram în localitate, au văzut că nu le ajunge somonul şi au dat iar cu maroul, punând un afiş mai ales pentru mine, respectând regulile gramaticale inconfundabile ale administratorilor de bloc de pretutindeni. Îndrăznesc şi deschid mesajul. Spunea aşa:

"Cu tristeţe vă trimit anunţul lipit pe geamul de la scară voastră. Să se odihnească în pace scara, că vopseaua aia e creepy rău."

Uită-te la ei: câtă perfidie, cum au studiat momentul! Câtă laşitate! Să convoci o întâlnire când ştii sigur că opoziţia nu poate să ajungă! Partea pozitivă era că încă n-au mers până la capăt cu maroul (în acest caz, ar fi trebuit să-mi cumpăr eu vopsea şi să-mi vopsesc independent şi autonom cota-parte din bloc) şi încă mai puteam fi auzită. Deci: cum fac să votez prin corespondenţă? Iarăşi am constatat că au vrut să mă scoată din ecuaţie - n-au lăsat un număr de telefon, nimic. Evident, o variantă era să-i las să voteze şi, sub suspiciunea că n-au avut cvorum, să invoc statutul asociaţiei şi să le invalidez decizia (dacă decizia n-ar fi fost somon, desigur). Totuşi, gândindu-mă că sunt la 6 telefoane distanţă de Barack Obama, m-am gândit că sunt la mai puţine de o membră a comitetului, aşa că m-am pus pe treabă şi, din două telefoane, i-am aflat numărul. Şi am sunat-o de pe tren, ca să aflu exact cum s-a ajuns în această situaţie. A rezultat, cum era, poate, previzibil, că nu tuturor le plăcea somonul. Din fericire, până la urmă, nimănui nu-i plăcea maroul, deci întrebarea la referendum era: "Doriţi somon sau roz?". Mi s-a spus că din fuxia cu mult alb a ieşit un roz frumos. Am decis să votez prin telefon şi mandat şi am zis că prima mea opţiune e somonul, a doua rozul şi că voi putea trăi atâta timp cât scăpăm de maro. Votul democratic a înclinat balanţa spre roz. Cel mai de bezea roz pe care vi-l puteţi închipui. Aşa se face că de atunci îmi cânt "La vie en rose" de fiecare dată când vin sau plec de acasă. Sfârşit de saga.