Am ajuns din greşeală azi la Purificarea. Mă bucur că am intrat gratis, că altfel mi-ar fi părut foarte rău după bani. Nu-mi pasă de ce zic esteţii şi profunzii, dar mie mi s-a părut pur bullshit. Nu, nu mi s-a părut şocant. Scene de amor homosexuale, împingerea unei ţevi prin fundul unui bărbat, tăiere de limbă, mâini, picioare, penisuri, gâturi, spâzurare, injectare – sunt ok, I can handle it. Cea mai şocantă mi s-a părut scena în care un personaj a fost silit să-şi lingă urina de pe podea – şocant pentru că m-am gândit direct la incalificabilul fenomen Piteşti. Pe de altă parte, cred că am înţeles şi mesajul – purificarea fiecărui personaj prin suferinţă. La sfârşit am rămas cu întrebările: Aşa, şi? În plus, de ce aşa?
Nu-mi pasă că a primit nush câte premii şi că e regizor Andrei Şerban. Dacă împăratul mi se pare gol, voi spune ce văd. Dacă Pavarotti ar fi cântat manele într-un decor reuşit, tot bullshit aş zice că e. Actorii au fost foarte buni, dar trebuie să aibă şi ce juca. Ce dracu, nu mai scrie o Andromaca, un Romeo şi Julieta, o Scrisoare pierdută...? Măcar e bine că mi-am înţeles limitele digestiei artistice.
Vă mai dau nişte exemple de bullshit cu etichetă atractivă. Pun mai jos un fragment dintr-un post care a rămas nepublicat:
Am avut de ales între a vedea Planet Terror (poate nu-i ăsta titlul original, dar e pe aproape; ce mi-e Căcat Gheorghe, ce mi-e Căcat Vasile)şi Atonement. Film de Tarantino (în fine, produs şi făcut după reţeta lui) versus adaptare după o carte a unui scriitor de mare succes, film cu nominalizări la Oscar şi despre care ştiam doar că e trist. Instinctul meu ţinea cu Atonement (poate şi datorită stării pe care o aveam la ora proiecţiei), dar m-am lăsat convinsă de argumentul raţional al altcuiva că Tarantino e tare şi că orice film de-al lui e interesant. Instinctul (aici tradus şi prin experienţă) îmi zicea să nu mă uit înainte de a citi un sinopsis, nişte opinii, un ranking pe IMDB, ceva... Şi ce-a ieşit? Câteva zeci de minute pierdute din viaţa mea cu o porcărie. Un amestec grotesc („cu intenţie şi viziune artistică”, ştiu, stiu...) de Scary Movie, Mumia, Thriller (clipul lui Michael Jackson), Kill Bill, I Am Legend, Die Hard şi scuze dacă-mi scapă ceva. Măcar la Scary Movie poţi să râzi în hohote, dacă suporţi genul. Oricum, un film de la care aş fi plecat dacă eram la cinema, iar aşa că am fost acasă, am găsit lucruri mai bune de făcut. A mai fost odată un film în competiţia TIFF la fel de kitsch şi de nul, dar bine că nu-mi amintesc cum îi zicea. Ştiu doar că stăteam lângă Radu Mihăleanu (Trenul vieţii, Va, Vis et Deviens) care era în juriu şi care privea consternat şi jenat „opera” regizorului aspirant cu viziune înţeleasă şi apreciată doar de câţiva esteţi cu stea în frunte. (Apropo de I Am Legend – altă imbecilitate. Parcă ar fi fost The Descent, dar cu Will Smith. Singurul motiv pentru care m-am uitat până la sfârşit a fost că la început a apărut Emma Thompson şi vroiam să văd când mai apare. N-a mai apărut. Aici s-a aplicat principiul puştii lui Cehov sau strategia lui Hitchcock din Psycho?). Din fericire, pentru a-mi tăia greaţa, am văzut şi Atonement şi am putut spune cu satisfacţie I TOLD YOU SO!!!
Apropo de bullshit: căutaţi emisiunea omonimă a lui Penn şi Teller pe You Tube. E mortală!