Michael

Michael Jackson e din nou no. 1 în topuri, iar eu am făcut o mică obsesie pentru muzica lui. Prin urmare, am iniţiat un grup care să danseze pe Beat It. (Poate pe viitor pun şi înregistrarea flash mob-ului pe care l-am făcut cu colegii.) Şi pentru prima dată am studiat fiecare mişcare, am ascultat fiecare beat şi mi-am dat seama că e extrem de greu. Respectul pentru artistul - mai ales dansatorul - Michael mi-a crescut de zeci de ori.

Cine poate face 10% din ce a făcut Michael în concertul de la Bucureşti din 1992 e tare:


Apropo, pălăria pe care a aruncat-o la final a făcut obiectul unei ştiri acum o lună. Era despre intenţiile persoanei care a prins-o. S-o păstreze, s-o vândă etc.

De asemenea, am realizat că singurele melodii pe care le aveam în casă de la Michael erau pe o casetă cu Dangerous. Cu toate astea, îi cunosc muzica mult mai bine decât pe a altora. Probabil şi asta ţine de a fi the King of Pop. Or the King of Music altogether.

Bruno

Am mers din greşeală, în avanpremiera, pe 24 iulie, la Bruno. Aveam de ales între Bruno şi Harry Potter, iar dacă aş fi mers singură, l-aş fi ales pe Harry Potter. Oricum, am luat bilete şi s-a proiectat filmul pentru 6 persoane. Ca în ultimii ani de viaţă a cinematografelor din oraşele mici.

Pe scurt, filmul ăsta se poate rezuma (şi aici parafrazez ce am citit pe undeva): nu vă duceţi să-l vedeţi dacă v-ar deranja imaginea unui penis făcând flip-flop-uri.

Prostia omenească mi se pare dusă la extrem în ceea ce-i priveşte pe subiecţii naivi ai lui Bruno. De exemplu, Paula Abdul stă pe un scaun făcut dintr-un mexican, unii părinţi şi-ar lăsa copilul să facă orice (de exemplu, i-ar lăsa să pozeze cu albine roind în jurul lor) doar pentru a lua job-ul... Din partea realizatorului - parcă prea multe scârboşenii facile, non-necesare construirii mesajului filmului. Faza de supremă izbândă - lupta şi iubirea homosexuală în ring, în faţa unor homofobi feroce.

O singură întrebare mă frământă legat de filmul ăsta: Bono, Sting şi Elton John au fost complici? Sper că nu s-ar lăsa păcăliţi să cânte despre anal bleaching, totuşi...

Nu v-aş recomanda să vedeţi acest film împreună cu părinţii ori familia, nici cu colegii şi şeful.

Întrebări existenţiale

De ce se dau două paie la suc, cocktailuri etc?

De ce se conduce în Anglia pe stânga?

Ce naiba e cu titlul "Fără sâni nu există paradis?". De fiecare dată când butonez şi trec peste canalul ce difuzează creaţia cu titlu intrigant am nevoie de câteva secunde ca să-mi revin din uimire.

Cei care ne asfaltează drumurile în Cluj sun cretini sau idioţi? După ce au săpat ca să îngroape nişte cabluri, au venit şi au pus plombe numai pe ce au stricat, fără să le pese că la 10 cm era ditamai groapa Marianelor. Cred că le-a zis şeful să nu astupe unde nu le fierbe oala.

Cum ajunge lumea la mine

Pentru a nush câtea oară, îmi place Google Analytics. Una dintre cele mai interesante activităţi rămâne descifrarea cuvintelor cheie care mi-au adus vizitatori. Săptămâna asta am două dintre cele mai ciudate ever:
- reconstituirea fetei lovita de tren
- taiere penisuri.

WTF!?

Adunate

#1
Din seria "Unde nu mai mănânc", am trecut pe listă un loc odată fruntaş printre preferinţele mele referitoare la Iulius Mall - Mika, fast food cu specific evreiesc. Am avut două săptămâni când nu-mi doream să mănânc altceva decât clătitele lor cu carne de vită. Până la un moment dat, când clătitele au fost reci şi nu le-am putut mânca. Peste ceva timp am decis să le mai dau o şansă. Aşa că, într-o zi, am cerut din nou clătite, cu specificarea "le vreau doar dacă sunt calde". Mi s-a răspuns cu inocenţă "Ăăă...dacă le încălzim, o să fie calde". Şi s-au pus pe încălzit. Între timp, mi-a tras cu ochiul un castel de gofre. Cică erau "clătite americane". Bun, îmi comand şi din astea. Primesc clătite reîncălzite într-un minut, plătesc şi îmi aştept clătitele celelalte, ca să mă alătur grupului cu care eram. Doar că se fac 5 minute de aşteptat în picioare şi nimeni nu mă mai bagă în seamă. Încerc să nu mă strâmb la unison cu sentimentele mele. Peste alte 2 minute apare un castel de clătite. Unul din cei 4 vânzători care îşi împart spaţiul de 3 metri liniari îl pune pe tejghea. Eu, pe cale să-mi treacă supărarea, zic: "A, mi-aţi adus clătitele!". La care altul: "Nu, sunt pentru altcineva". OK, deja mi se părea că n-am cu cine să fiu politicoasă. Prin urmare, întreb exasperată: "Totuşi, cât durează?". "5 minute", sec, fără explicaţii, fără scuze, fără vreo expresie care să spună "OK, we fucked up, ne pare rău, chiar ne pasă", că poate m-aş fi înmuiat. Totuşi, stăteam acolo de 7-8 minute, ceea ce e aberant pentru un fast food. În mod firesc, le spun "Nu mi-aţi spus că durează aşa de mult. Probabil că n-aş fi comandat sau măcar m-aş fi dus să stau jos". Vezi să-i pese cuiva! Politica struţului în continuare. Mă gândeam ce diferenţă imensă între ospitalitatea acelui loc la deschidere - când primeai salată, pită, mostre de falafel şi gumă de mestecat gratis! Culmea e că patronul e foarte customer focused, foarte atent, foarte bun vânzător. Îşi recunoaşte clienţii repetaţi, vorbeşte cu ei, le mulţumeşte etc. Ei, păcat, el nu era acolo. Mă gândeam că dacă ar fi fost de faţă, ar fi încercat să mă împace cu ceva în compensaţie. Dar nu era, şi gata. Într-un final, după 15 minute de stat în picioare, mi-am primit clătitele. Fără vreun cuvânt, darmite cu scuze sau compensaţii. Nici eu nu m-am mai obosit să le dau lecţii de cutomer care. 15 minute e perioada de aşteptare la restaurant, nu la fast food! Pe când am ajuns la masă, ceilalţi aproape terminaseră. Clătitele cu carne de vită au fost calde, dar întărite (or fi fost din aceeaşi zi?), iar clătitele americane au fost clidoase. Acum m-am lecuit definitiv.

#2
M-am trezit într-o dimineaţă în chinuri groaznice: mă durea spatele cum n-am crezut vreodată că e posibil. În zona omoplaţilor eram pur şi simplu blocată. Nu puteam să mă întorc pe o dungă sau să mă ridic din pat. Şi, mai presus de toate, era şocul: "Ce naiba mi s-a întâmplat?!". După urlete, 30 de minute de masaj şi creme pentru sportivi şi bătrâni, am pornit spre birou pe cale să izbucnesc în plâns în orice clipă. A urmat o zi în care le spuneam oamenilor să se aproprie şi să-mi vorbească din partea dreaptă. Principalul suspect era dormitul fără pernă. Doar că fac chestia asta de multă vreme şi n-am avut niciodată probleme. Durerea a persistat şi a doua zi, dar de data asta măcar eram obişnuită. Între timp, mi s-a prezentat o ipoteză foarte interesantă: poate că nu lipsa pernei e de vină, ci aerul condiţionat care îmi bate neîncetat în spate. O ipoteză împărtăşită de multă lume, de altfel. S-ar părea că aerul condiţionat îţi găseşte locul cel mai sensibil şi acolo te atacă...Până la urmă am scăpat în cea de-a treia zi, după ce între timp am contracarat aerul condiţionat cu un calorifer şi am dormit şi pe pernă.

#3
De ce li se mai cere în zi de azi studenţilor să-şi lege lucrările de licenţă în coperte comuniste, cu scris auriu sau argintiu? Spirala simplă ce are? Dacă prima variantă costă 25 de lei, a doua e de 5 ori mai ieftină. Lucările alea sunt răsfoite maxim 10 minute de către profesori în timpul susţinerii licenţei şi apoi depozitate undeva. De exemplu, la budă (da, da, caz real!). Deci, din nou, de ce se menţine ritualul ăla tâmpit?

#4
A murit Michael Jackson. Ţin minte că am postat un comentariu când a împlinit 50 de ani. Deci nu demult. Îmi menţin convingerea că a fost cel mai mare artist al secolului şi că e păcat că i s-a stricat de tot capul. Din punct de vedere muzical, Michael era mort de mulţi ani...să fie vreo 10? Ca în cazul lui Elvis sau al lui Marilyn, moartea neaşteptată va spori legenda. Iar muzica lui va continua să influenţeze tot ce înseamnă pop şi derivate de acum încolo.

#5
Sunt absolut fascinată de Amazing Race (se difuzează pe AXN). Aş da foarte multe să pot participa la un astfel de concurs. Şi ca exerciţiu de imaginaţie, îmi place să mă gândesc pe cine aş lua cu mine dacă echipele sunt de 2, 3 sau 4... Şi pe cine n-aş lua.

#6
Am văzut ieri Transformers 2 şi mi-a plăcut. Deşi nu ştiam ce-i cu filmul ăsta. Am notat efectele speciale, faptul că fata din rolul principal (Megan Fox, cică e noul star FHM) seamănă leit cu Oana Zăvoranu şi că eroii filmului sunt nişte oameni foarte norocoşi (ca de altfel toţi eroii filmelor de acţiune): de exemplu, stăteau la baza piramidelor care erau dărâmate şi nu i-a atins nicio pietricică. În rest, filmul mi s-a părut o combinaţie între Lord of the Rings, Harry Potter, Ice Age şi Terminator. Ca să nu mai zic de Matrix.