După un weekend, colega mea - să-i spunem D.P., căci aşa ne-am înţeles - vine să ne povestească ce a făcut la Bucureşti. Păi, de exemplu, n-a apucat să se întâlnească cu colega O.P.. De ce? Păi, să vedem. "Stăteam la prietenii noştri în Tărtăcuţi (sau Tărtăşeşti, sau Tătărăşti - ce contează, nici ei nu ştiu unde-i Fărăul), care e la 40 de minute de Bucureşti şi, ne-am hotărât să mergem prin Furla, care e la 20 de minute de Bucureşti...". OK, dacă sunteţi ca mine, deja vă întrebaţi de ce povestea trebuie începută de aşa de departe. Oare D.P. chiar vrea să ne dea o lecţie de geografie până să explice de ce a anulat întâlnirea sau îmi scapă ceva, mai ales în legătură cu Furla, obstacolul de pe traseu? În fine, nu-mi place să rămân cu întrebări neelucidate, aşa că întreb, asumându-mi riscul că mi-a scăpat ceva: "Furla asta e o localitate pe acolo sau ce?". Am înţeles din secunda de derută de pe faţa ei că îmi scăpase ceva şi am ştiut că momentul va deveni legen-aşteptaţi-dar. În caz că nu ştiţi, Furla e ceva brand de poşete scumpe, dar, la modul cum era spusă povestea, susţin în continuare că a fost o asumpţie logică din partea mea. În plus, dacă mi se permite, numele ăsta chiar sună a sat. Sau poate Tuzla sună a brand de brăcinare?
Din aceeaşi serie - a povestitorilor care fac asumpţii cu privire la notorietatea numelor şi locurilor pe care le folosesc - îmi amintesc cu drag o istorioară pe care mi-a spus-o prietenul meu Vlad Popovici. Era pe vremea când Vlăduţ intrase primul la secţia de Filologie a Liceului Teoretic "Petru Maior" din Ocna-Mureş, iar profesoara lui de română - şi ulterior şi a mea - distinsa doamnă Reff, pe care o preţuiesc în mod deosebit, a observat că era un caz special. De 4 ani nu mai intrase un băiat primul la Filo. Performanţa anterioară îi aparţinuse unui alt prieten, Ionuţ Curşeu, azi universitar clujean. Şi doamna profesoară îi spune lui Vlăduţ ceva de genul: "Tu poţi fi următorul Curşeu". Doar că Vlăduţ habar n-avea de Ionuţ şi întreabă - deşi intuia că întrebarea nu e potrivită, doar că predicţia fusese ca o minge ridicată la fileu -, cu o logică implacabilă: "Nu vă supăraţi, ce-i aia "curşeu"?".
duminică, 18 noiembrie 2012
Asumpţii
duminică, 14 octombrie 2012
Dacă el, ca bărbat, n-o zâs nimic...
Undeva între maro şi roz, eram pe tren, la cuşetă. Mă îndreptam spre toaletă, când pe culoar îmi văd un coleg. Era cu o blondină - irelevant. Apropiindu-mă de ei, fac ceea ce mi se părea cel mai natural lucru - un început amabil de conversaţie colegială. Deci îi zic colegului, cu entuziasm şi cu un zâmbet larg: "Salut!! Ce faci, mă?". Mă aşteptam la "Bine, mă duc la mare. Tu? Blondina e prietena-mea" sau ceva de genul. Când colo, şoc: colegul se uită la mine încurcat şi-mi zice, inocent: "Cine, eu?!". Blondina a ridicat din sprânceană. Eu fac ochii mari şi mă gândesc să-i dau nişte secunde în plus, dacă procesează mai greu: "Da, tu!". A doua sprânceană ridicată. Mie nu-mi păsa de blondină, dar am început să mă simt un pic lezată de faptul că eu îl cunoşteam şi el nu. Deşi... vorbiserăm cu o zi înainte, când a fost la mine în birou. Colegul continuă să pară încurcat şi, concomitent, îi transmitea blondinei non-verbal "Habar n-am cine-i asta! Jur!". "Bine, atunci, îi zic. Până mă întorc, ai timp destul să-ţi dai seama de unde mă cunoşti". În fine, mă întorc. Ei tot acolo. Eu cu zâmbetul pe buze, convinsă că omul s-a redresat. Îi spun, deci, zâmbind: "Ei, ţi-ai dat seama?". Faţa lui mi-a zis: "Să mor, dar nu ştiu cine eşti!". OK, e cale să prelungim suspansul, deci. "Atunci, noapte bună, Dan, şi mai gândeşte-te."
Am lăsat două guri căscate în urmă şi am intrat în cuşetă. Le-am povestit faza celor cu care eram şi ne-am prăpădit de râs o jumătate de oră. Mi s-a sugerat chiar să intru peste ei şi să fac o scenă de genul: "Dane, dă-o dracului de treabă! Am văzut că eşti cu tuta asta, dar am vrut să fiu elegantă şi să nu te fac de minune. Dar acum mă simt jignită. Chiar să pretinzi că nu ştii cine sunt? După tot ce-a fost între noi? În definitiv, cine-i asta, mă? Tu cine eşti, tu? Ţi-a zis vreodată de mine?" etc., etc.
În fine, am decis să-l las să fiarbă până dimineaţa şi să-i lămuresc atunci dilema. Dar noaptea e un sfetnic bun, aşa că m-am gândit să-l las să se întrebe în continuare. Ca în bancul meu preferat - l-am zis în toate training-urile pe care le-am ţinut vreodată (şi câteodată a fost o provocare să găsesc momentul potrivit ca să-l inserez) şi ar fi timpul să-l spun şi pe blog:
Două babe la 90 de ani stau pe laviţă şi deapănă amintiri. Una îi zice celeilalte:
- Tu, Gherghină, când eram tânără, mi s-o-ntâmplat ceva ce n-am zâs la nimeni. Da' amu', aş vre să zâc la cineva.
- No, tu Ioană, apăi zî.
- Tu Gherghină, într-o zi când Gheorghe nu era acasă, îmi vedeam de treabă prin curte, când văd un bărbat străin că se uită la mine din drum. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apăi mi-am văzut de treabă, dar el stătea tăt acolo. Şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, s-apăi o trebuit să mă duc la cooperativă, după pită. Pornesc, el după mine. Se ţânea după mine şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Intru în cooperativă, el după mine. Ies, el după mine. Şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Ajung acasă, el intră în curte după mine. Intru în casă, el după mine. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apoi m-o trântit pe pat şî mi-o făcut treaba aia şi-o plecat şî n-o zâs nimic. Ş-apăi, tu, Gherghină, în zi de azi nu ştiu ce-o vrut omul ăla de la mine...
Colegul a plecat între timp din companie. Dacă nu citeşte blogul ăsta, îi urez să ajungă să povestească într-o zi cum încă nu s-a lămurit ce vroia femeia aia de la el.
"Reclamaţi nu se acceptă!"
Pentru a răspunde oamenilor care m-au abordat îngrijoraţi de starea scării, descrisă în postarea anterioară, revin la subiect. Cu o încheiere.
Aşadar, lăsasem povestea în stadiul în care îmi sensibilizasem vecinii cu privire la crima estetică pe care o comiseseră. Pe Facebook am anunţat că am fost chemată să conduc comitetul de culori. La analiza stării de fapt, am aflat că se cumpăraseră cantităţi industriale de maro - un recipient de 20 de litri - că era la promoţie (dacă erau recipiente mai mici, am fi putut returna din ele, că nu le-am fi deschis pe toate) -, dar că mai aveam şi câţiva litri de vopsea somon şi albă. După ce am făcut combinaţii, am observat că maro plus somon plus alb egal fuxia şi că am agreat cu cele două vecine că vom păstra maroul pe brâul de 15 cm aflat în imediata vecinătate a scărilor, iar în rest vom da cu somon. Practic, la 24 de ore după revoluţie, am constatat că etajul 4 era revopsit în culorile agreate şi arăta acceptabil. Prin urmare, am plecat liniştită la Mamaia pentru weekend, anunţându-mi colaboratoarele că mă voi întoarce luni.
Eram, deci, la mare şi mă pregăteam de mers la gară (paranteză: nu vă luaţi bilete online de la CFR, pentru că orice modificare vă costă 10% din preţ; mai bine din gară sau de la agenţie), când primesc un mail cu subiect îngrijorător de la baby sitter-ul lui Norişor: "Reclamaţi nu se acceptă!". Am ştiut de îndată ce am citit: comitetul m-a tras în piept. Au profitat că nu eram în localitate, au văzut că nu le ajunge somonul şi au dat iar cu maroul, punând un afiş mai ales pentru mine, respectând regulile gramaticale inconfundabile ale administratorilor de bloc de pretutindeni. Îndrăznesc şi deschid mesajul. Spunea aşa:
"Cu tristeţe vă trimit anunţul lipit pe geamul de la scară voastră. Să se odihnească în pace scara, că vopseaua aia e creepy rău."
Uită-te la ei: câtă perfidie, cum au studiat momentul! Câtă laşitate! Să convoci o întâlnire când ştii sigur că opoziţia nu poate să ajungă! Partea pozitivă era că încă n-au mers până la capăt cu maroul (în acest caz, ar fi trebuit să-mi cumpăr eu vopsea şi să-mi vopsesc independent şi autonom cota-parte din bloc) şi încă mai puteam fi auzită. Deci: cum fac să votez prin corespondenţă? Iarăşi am constatat că au vrut să mă scoată din ecuaţie - n-au lăsat un număr de telefon, nimic. Evident, o variantă era să-i las să voteze şi, sub suspiciunea că n-au avut cvorum, să invoc statutul asociaţiei şi să le invalidez decizia (dacă decizia n-ar fi fost somon, desigur). Totuşi, gândindu-mă că sunt la 6 telefoane distanţă de Barack Obama, m-am gândit că sunt la mai puţine de o membră a comitetului, aşa că m-am pus pe treabă şi, din două telefoane, i-am aflat numărul. Şi am sunat-o de pe tren, ca să aflu exact cum s-a ajuns în această situaţie. A rezultat, cum era, poate, previzibil, că nu tuturor le plăcea somonul. Din fericire, până la urmă, nimănui nu-i plăcea maroul, deci întrebarea la referendum era: "Doriţi somon sau roz?". Mi s-a spus că din fuxia cu mult alb a ieşit un roz frumos. Am decis să votez prin telefon şi mandat şi am zis că prima mea opţiune e somonul, a doua rozul şi că voi putea trăi atâta timp cât scăpăm de maro. Votul democratic a înclinat balanţa spre roz. Cel mai de bezea roz pe care vi-l puteţi închipui. Aşa se face că de atunci îmi cânt "La vie en rose" de fiecare dată când vin sau plec de acasă. Sfârşit de saga.
joi, 6 septembrie 2012
Paroxism
Am avut o zi proastă. N-am dormit bine câteva nopţi, n-aveam poftă de mâncare, mă simţeam moleşită - în fine, ni se întâmplă tuturor. Din fericire, mi s-a oferit un remediu nesperat: o clientă a maseuzei mele n-a putut veni la programare şi deci am reuşit să primesc un masaj neprogramat. Ca bonus, masajul la cap m-a relaxat şi m-a pus într-o dispoziţie foarte degajată, aproape de concediu. Ce să zic, genul de întâmplare care te face să zici: "totuşi, viaţa e frumoasă!". În plus, am vorbit după câteva luni cu un om care îmi este foarte drag, că tot a venit ziua lui. Deci, pe ansamblu, eram Zen.
Taxi-ul mă aduce acasă; mă gândesc că mă aşteaptă Norişorul la uşă, deci încă un motiv să zâmbesc. Intru în casa scărilor şi îmi amintesc că se zugrăveşte - "foarte bine, era cazul, acum o să fie frumos şi proaspăt". Munca la tavan e încheiată, albul imaculat mă face să zâmbesc. Mai fac un pas şi văd vreo 30 de cm pătraţi de maro închis (posibil vişiniu stricat) şi mă gândesc că e o probă eşuată de vopsea pentru balustradă. Trebuie să admit, în suflet mi s-a insinuat temerea că ar putea fi o tentativă oribilă de culoare pentru soclu, dar mi-am spus: "Nu, nu se poate, n-ai vecini chiar aşa de proşti şi de lipsiţi de simţ estetic. Vecinii care şi-au luat responsabilitatea acestui proiect au, totuşi, minim 2 neuroni funcţionali. Ş-or fi spălat zugravii pensula". M-am gândit să-mi confirm repede că temerea nu e justificată, şi, profitând de faptul că şefa de bloc adicătelea managerul de proiect era în hol, întreb pe un ton care arăta că deja râd de gluma pe care o fac: "Ce-i asta, culoarea CFR-ului?" (Nota editorului: n-am nicio treabă cu echipa lor, nici cu ăştia de controlau transportul feroviar, nici cu culoarea lor în sine, dar cred că nici dacă ai afilieri cu ei nu te apuci să-ţi vopseşti casa în culoarea aia; la fel cum, dacă eşti fan "U", nu vopseşti totul în alb şi negru). Iar copilul femeii îmi spune, cu o oarecare mândrie, bucuros că a observat cineva: "DA!". Momentul mi s-a părut copios de amuzant, deci mă întorc spre mamă-sa (cu cratimă!) şi îi vorbesc pe tonul pe care îşi vorbesc adulţii când pun lucrurile la cale: "Asta nu e culoarea de soclu, nu? N-are cum (ultima era o afirmaţie plină de încredere)". Iar atunci, răspunsul distinsei doamne vine să mă tulbure: "Păi, am dat să vedem cum arată. Dar... cam asta e, n-avem ce face" (am remarcat şi o uşoară urmă de iritare - de altfel, persoana e destul de blajină - la îndrăzneala de a critica acea culoare, evident, apropiată sufletului ei). Eu nu mă înspăimânt repede, deci raţiunea îmi răzbi atunci printre gânduri şi mă îndemnă să spun: "E ca dracu. Din fericire ne-am dat seama la timp şi putem lua altceva. Sper că n-aţi cumpărat culoarea asta!..." (vedeţi, eram încă generoasă; eram gata să le trec cu vederea imbecilitatea crasă manifestată în momentul în care s-au putut gândi că maro-vişiniu-închis e o culoare potrivită pentru coridor). La care o vecină, prezentă şi ea, îmi spune: "Păi s-a vopsit deja, de la ultimul etaj, până la 3, poate chiar la 2. Mergeţi să vedeţi cum arată". Mi-am spus: "Inimă, rezistă! Aşa ceva nu se poate întâmpla. Mai ales nu după cele 2 ore Zen în care cele rele s-au disipat". Şi urc într-un suflet scările şi ajung la uşa mea. Şi ce-mi văd ochii?! Uşa mea, încadrată, ca tot etajul, de altfel, de brâul ăla sinistru maro-vişiniu-stricat.
Mai rău, am avut un deja vu. Tot aşa, în anul 1 de facultate, am plecat la facultăţile mele în prima dimineaţă după cazare şi am lăsat proiectul renovării camerei de cămin pe mâinile capabile a 3 cupluri de părinţi ale colocatarelor. Oameni mari, care păreau că ştiu ce fac. Şi, când mă întorc - camera zugrăvită în alb, dar cu brâu maro închis-vişină. Sentimentul că ai fost îngropat de viu sau că eşti într-un film de groază făcut de comunişti e instantaneu. Întreg anul universitar, prietenii care mă vizitau îmi spuneau: "Lavinia, la voi e ca în grajd". În anul 2, administraţia a renovat toate camerele, iar soclurile au devenit albe cu floricele galbene - o încântare. Dar să revin.
Iată-mă, din nou, în grajd. Dau buzna în casă şi-i dau boyfriend-ului vestea apocalipsei: "Ai văzut ce au făcut ăştia!?" (m-am gândit să-l avertizez, să nu moară de scârbă când iese afară). "Mda, am văzut (deja lipsa înflăcărării nu mi-a plăcut); vezi că azi am dat banii şefei de scară pentru tine, ştii, în compensaţie pentru chestiile alea pe care le-ai cumpărat". Şi atunci vocea mea a atins inflexiuni necunoscute anterior. Într-atât de ciudate, că Norişorul a tresărit. În fine, nu vă mai plictisesc. Pe scurt, nu-mi amintesc când - şi dacă vreodată - am mai fost atât de nervoasă. Şi ce fac eu când simt că se întâmplă aberaţii sau nedreptăţi de neimaginat? Păi, lupt, tată! Mă pun pe treabă să remediez problema. Prin urmare, mă duc să reîntâlnesc managerul de proiect. Aud un "Unde te duci?" trecând razant pe lângă ureche şi mă gândesc să nu mă revolt încă pe emiţător pentru spiritul mioritic, non-combat - şi mă opresc aici cu adjectivele în faţa unei asemenea crime estetice. Dar îmi propun să iniţiez o conversaţie pornind de la senzaţia pe care mi-a dat-o acea întrebare - că nu sunt susţinută în demersul meu. Păi cum să simţi că lumea se rinocerizează şi să nu faci nimic? În fine, problema asta domestică va trebui abordată cândva. De preferinţă mai devreme decât mai târziu.
Şi ajung, fraţilor, din nou la parter. Iar ceea ce a urmat era genul de episod pe care bunicul meu îl caracteriza drept "Dumniezo şi Maica Precistă s-or scoborât peste ei". Am avut ocazia să-mi reascult inflexiunile inedite (şi mi-au plăcut, recunosc) şi să exprim comparaţii de înaltă ţinută. Ca să mă adaptez audienţei, am relevat managerului de proiect că aşa ceva nu se mai întâlneşte decât în grajd şi că totul arată ca nişte excremente pe pereţi. M-a oprit din disertaţie doar faptul că două vecine care treceau pe acolo au zis, aproape în cor, dar separat, "da, sunt perfect de acord cu dumneavoastră". Apoi, aplicând tehnici eficiente de feedback, încep să-i dau managerului soluţii - pentru că trebuie să-i arăţi omului cum poate fi mai bun şi el va dori să se schimbe, nu? - şi-i zic "Dar un albastru deschis sau un verde deschis n-aţi găsit? [bla bla bla....cred că aşa s-a auzit la ea]. Vopseaua asta era mai ieftină? În fond, cine a ales culoarea asta şi pe cine a consultat?". Şi apoi, încercând un ton de târgoveaţă care chiar n-o prinde, vecina îmi dă răspunsurile: "Când am întrebat de culoare toată lumea a zis că albastru şi verde dau impresia de spital (adicătelea dânsa selectase fix acel cod Pantone). Şi atunci am zis să fie un vişiniu frumos şi toată lumea a fost de acord. Şi când v-am zis aţi zis că bine". După ce mintea mea a repornit din loc, după sugestia că şi eu aş fi aprobat, doar că acum nu-mi amintesc, am început un discurs pentru care aş fi luat 30 de puncte la debate. I-am explicat că prima regulă este că nu pui culori închise în spaţii mici, că e normal să ai culoarea asta în grajd - că acolo vitele fac mizerie pe pereţi - şi că aş fi preferat să rămână verdele deschi-gri-cu modele de dinainte. Iar ea a zis că aşa nu se va murdări, cu voce din ce în ce mai stinsă. Eu i-am mai zis că nu voi putea trăi în bloc aşa cum arată el acum şi că lucrurile nu pot rămâne aşa. Mi-am cerut banii înapoi - cu 250 de lei am contribuit la întinderea excrementelor pe pereţi, prin generozitatea partenerului de viaţă!! - dar nu i-am primit. În schimb, am primit promisiunea că se va mai da un strat şi că nu va rămâne aşa. Am continuat să dau alternative non-spitaliceşti, gen galben pal, crem, mov, şi mi s-a zis - şi jur, deloc condescendent - că la mine la uşă la fi roz, iar în rest "vom vedea ce iese". Pentru că, am uitat să spun, planul era ca mozaicul să fie vopsit roz!!! Oricum, după cum am afirmat public, eu nu voi accepta acea culoare cât timp mai locuiesc aici. Iar soluţiile pe care mi le debitează creieraşul când îl asmut pe ceva sunt fabuloase, vă asigur. Sunt dispusă chiar să plătesc 300 RON pentru a cumpăra o altă vopsea.
Odată trecută de paroxism, mi-am sunat maseuza să-i spun cum şi-au bătut ăştia joc de munca ei, mi-am sunat mama şi am reuşit s-o îngrijorez neintenţionat şi mi-am redus prietenul la o tăcere vinovată. Pe partea luminoasă a lucrurilor, mă aşteaptă o fugă la mare, timp suficient pentru ăştia să mai spoiască rahatul. În timp ce scriam asta, am auzit vorbindu-se pe hol despre ceva dungi cu roz(?!). Oricum, pentru binele lor şi pace pe pământ, ar fi bine ca soclul ăla să nu-mi mai provoace sentimente bacoviene când mă întorc. Încă mai am emoţii reziduale de procesat, dar acest post a fost principala formă de terapie. Sper că, dacă l-aţi citit, măcar voi aţi putut râde. Pentru mine e un picuţ cam devreme. Încă nu mă dumiresc, totuşi, de unde atâta lipsă de simţ estetic şi de judecată? Că n-o pot pune (numai) pe seama educaţiei. Mi-aş fi dorit ca persoanele implicate să aibă măcar simţul estetic al artistului popular anonim. Şi o altă hotărâre se conturează: trebuie să mă mut de aici cu proxima ocazie. Păcat că mi-au scăzut şansele de a avea chiriaşi. Cine ar vrea să meargă acasă şi să aibă sentimentul că doarme în grajd?! Mă opresc, deci, ca să nu încep iar...
marți, 21 august 2012
Să salvăm Roşia Montană!
Sunt încă sub imperiul participării la Fân Fest 2012 şi mi se pare că e o datorie de onoare să împărtăşesc ce am învăţat şi ce am văzut cu acest prilej la Roşia Montană. Din păcate, se ştie prea puţin şi se tace prea mult în legătură cu Roşia Montană, dar, atâta timp cât există social media, oamenii ca mine nu au voie să tacă. Aşadar, cu scop de informare, situaţia, pe capitole, se prezintă cam aşa:
Proiectul
O companie canadiană - Roşia Montana Gold Corporation (RMGC) - doreşte să extragă aurul, argintul şi restul metalelor aflate în 4 munţi de la Roşia Montană, cel mai mare zăcământ de acest gen din Europa. Procedeul ales este de decoperta acei 4 munţi şi de a extrage aurul prin cianurare pe loc, prin construirea unui lac de 400 de hectare de ape cu cianuri. Lacul de acumulare va fi ţinut în loc de un baraj de 185 m, se va forma peste nişte sate şi cimitire şi se va extinde până la 1,5 km de oraşul Abrud. RMGC promite crearea de mii de locuri de muncă şi redarea zonei circuitului turistic după încheierea exploatării (sic!). Durata exploatării a fost revizuită de companie de-a lungul timpului - iniţial vroiau să ne facă felul în 8 ani, acum cică în 25. Din toată afacerea asta, statul român rămâne cu 19 şi ceva la sută. Personal, când cu peste 10 ani în urmă am auzit pentru prima dată de proiectul asta, am cuplat "lac-cianură-pericol de mediu în judeţul meu" şi am spus un NU de neclintint. Pentru cei care vor să audă mai multe, voi continua.
Miza şi colateralele proiectului
Compania estimează că la Roşia mai sunt 300 t de aur şi 1500 t de argint. Probabil există mai mult, dar e în avantajul lor să declare mai puţin, pentru a plăti redevenţe mai mici. Minereul de la Roşia conţine până la 3,5 g de aur la tonă, dar, foarte interesant, conţine metale rare, unele chiar mult mai scumpe decât aurul şi în concentraţii mult mai mari (în unele cazuri de până 300 de grame pe tonă). De exemplu, acolo de găsesc galiu, vanadiu, indiu, cadmiu, seleniu.
Patrimoniul de la Roşia Montană
Compania a cumpărat şi case monumente istorice, faţă de care adoptă două tipuri de tratament: 1. pe unele le lasă să se dărâme natural - se încalcă astfel obligaţia legală de a întreţine monumentele istorice şi 2.pe altele le-a înscris pe o lungă listă de aşteptare, le-a marcat cu plăcuţe care spun că vor fi renovate odată cu demararea proiectului minier. Al doilea tip de tratament este de dată recentă şi este o reacţie mimetică la ceea ce fac organizaţiile care vor, într-adevăr, să salveze patrimoniul Roşiei, pe principiul: dacă voi reabilitaţi case, reabilităm şi noi, ca să vă arătăm că nu vrem să distrugem localitatea. Dar să fie foarte clar: adevăratele reabilitări le face Asociaţia ARA (compusă, preponderent, din arhitecţi), care se preocupă de folosirea de materiale originare tradiţionale, pe când RMGC pune un banner pe clădire, dărâmă jumătate din ea, iar în ce rămâne pune termopane şi înlocuieşte lemnul cu beton şi tencuiala de var cu cea din ciment (acest al doilea tip de tencuială este cumva etanş şi determină apa să urce până la nivelurile de lemn ale clădirii, distrugându-le). Un exemplu care mi-a rămas în minte în urma turului în care am fost ghidaţi de reprezentantul ARA, Ştefan Balici, e cel ar renovării Primăriei (apropo, clădirea e concesionată companiei, pentru a deveni hotel, în timp de Primăria plăţeşte chirie şi îşi desfăşoară activitatea într-o clădire goldistă): plafoanele din] bârne de lemn au fost înlocuite cu beton, "pentru că erau în stare avansată de degradare"; cam tot aşa, dacă o biserică de lemn se degradează, ar trebui s-o reconstruim din cărămidă, nu?
Rezistenţa de la Roşia Montană
Când în anul 2000 a venit ditamai corporaţia canadiană "ca să-i salveze", locuitorii din Roşia Montană erau uniţi. Se gândeau la dreptul lor la proprietate şi s-au opus proiectului. Nu ştiau în ce luptă de avântă, n-au vrut această luptă şi nici nu aveau cum să fie pregătiţi pentru ea. Din fericire pentru noi toţi, oamenii ăştia au mintea ascuţită şi coloană vertebrală indestructibilă. Opoziţia lor s-a concretizat prin înfiinţarea Asociaţiei Alburnus Maior, condusă de Eugen David, o asociaţie care, cu ajutorul activiştilor care i s-au alăturat pe parcus, ţin piept de 12 ani corporaţiei malefice, în ciuda banilor, avocaţilor şi lobbiştilor ei. Cu timpul, unitatea s-a pierdut (familii au fost dezbinate, prietenii au luat sfârşit, există chiar oameni co-proprietari cu RMGC pe casa moştenită de la părinţi), dar nucleul dur al rezistenţei a rămas neclintit. Aceşti oameni nu pot fi corupţi şi nu se dau bătuţi. Dacă era după planurile iniţiale ale RMGC, deja ar fi terminat de distrus Roşia şi s-ar fi bucurat de aur în Canada. Totuşi, munţii ăia sunt încă pe locul lor, iar mesajul rezistenţei s-a făcut cunoscut şi datorită festivalului-protest Fân Fest (apropo, moto-ul festivalului, "ţinem munţii în loc", e genial). Dacă are cineva vreun dubiu, Fân Fest se desfăşoară pe proprietate privată, pentru că Primăria, chiriaşă şi slugă la Gold, nu i-ar da în veci autorizaţie.
Rezistenţa anti-goldistă se bazează pe argumente ce ţin de dreptul la proprietate privată, de mediu şi de patrimoniu. Simt nevoia să insist puţin pe demersul de declarare a Roşiei Montane ca sit UNESCO. Câteva date tehnice: înainte de a fi declarat astfel, un sit trebuie să fie înscris de cel puţin un an pe lista tentativă a monumentelor UNESCO. Pentru ajunge pe această listă tentativă, Ministerul Culturii din România este singurul abilitat să trimită o documentaţie la UNESCO. Asociaţiile din Roşia Montană au întocmit această documentaţie şi au trimis-o la minister. Academia Română şi alte foruri consultative s-au pronunţat în favoarea înscrierii pe lista tentativă, deci ultimul lucru ce rămânea de făcut era ca ministrul culturii să trimită un plic la Paris. În mod ciudat, însă, chiar şi miniştrii care înaintea ocupării postului susţineau Roşia Montană în patrimoniul UNESCO, odată ajunşi pe scaun, au nevoie de mai mult timp, "ca să se informeze". Un trist exemplu e Kelemen Hunor, care, în ultima zi de mandat, a trimis dosarul Râmetea (localitate cu 90% din populaţie de etnie maghiară) pentru lista tentativă, dar a uitat de Roşia Montană. Nici nu mă aşteptam la mai mult, având în vedere că alt ministru UDMR, al mediului, Laszlo Borbely a spus că ar bea din lacul de decantare cu cianură de la Roşia Montană (domnu' ministru, dacă vă e sete, lacuri din astea există prin Brazilia, de exemplu, deci drum bun!). Aici ar mai fi de precizat un caz de Cascadorii Râsului (de fapt, chiar nu e de râs): primarul goldist a declarat că nu doreşte ca Roşia Montană să intre pe lista UNESCO. Este, probabil, un caz unic în lume. Cred că expresia care se folosea pe vremuri în aceste cazuri era "trădător de ţară şi de neam".
Personal, sper să apară un ministru al culturii cu un dram de curaj, care să cumpere un timbru pentru Franţa. Foarte pe scurt, pentru că e important şi vreau să marchez, totuşi, subiectul, motivele pentru care Roşia Montană trebuie să fie în patrimoniul UNESCO sunt:
1. universul subteran format din galeriile miniere din ere diferite
2. monumentele istorice şi naturale de suprafaţă
3. patrimoniul imaterial. Aici intră faptul că în galeriile romane s-au găsit celebrele plăcuţe cerate cu inscripţii romane, care ne-au permis să aflăm foarte multe despre dreptul roman. De asemenea, despre Roşia şi împrejurimi au scris Geo Bogza şi Ion Agârbiceanu, iar în unele ţări, atunci când o carte se referă la o localitate, acea localitate este protejată de stat, chiar şi de cianuri. În plus, Roşia Montană a fost platoul de filmare pentru mai multe filme din anii '70 şi '80 (câteva de care am aflat şi eu sunt Nunta de piatră, Duhul aurului şi Flăcări pe comori).
Şpilul politic
Dacă aţi citit până aici, probabil că vă e clar că demararea proiectului RMGC ar fi o catastrofă. Atunci de ce nu e respins odată pentru totdeauna? Am lăsat să se întrevadă răspunsul în rândurile de mai sus, dar iată-l, negru pe alb: pentru că avem politicieni corupţi, la toate nivelurile.
Una dintre marile probleme ale localităţii este că Planul Urbanistic Zonal prevede că în Roşia Montană se permite ca activitate economică doar mineritul. Adică, dacă vrei să-ţi construieşti o pensiune, nu poţi, pentru că Primăria nu-ţi dă autorizaţie pe motiv că turismul nu-i ca mineritul. Juriştii rezistenţei au contestat acest act, care a fost declarat nul în mod irevocabil. Dar ce au făcut consilierii în proxima şedinţă? Au prelungit valabilitatea actului. Deci, ia-o de la capăt. Auzeam de ceva plângere penală împotriva lor, ceea ce ar fi perfect justificat, pentru că ceea ce fac ei e un abuz în serviciu cras. Deci de aici se înţelege că orice alternativă economică este zădărnicită arbitrar de aleşii locali (personal, mi se pare o încălcare a drepturilor mele fundamentale: dacă îmi merge mintea să construiesc un atelier de olărit la Roşia, nu voi putea, pentru că nu mă lasă de la Primărie. Incredibil!!!!). Evident, nu poţi atrage fonduri europene pentru turism, pentru că nu te armonizezi cu planurile de dezvoltare a localităţii. Mai trist e că anul trecut Primăria nu a autorizat începerea unei afaceri cu materiale de construcţii ecologice care ar fi creat 100 de locuri de muncă.
Buuun. Acum, altă mostră a corupţiei endemice. La un moment dat, careva de la Ministerul Culturii a dat descărcare de sarcini arheologice pe munţii protejaţi. Rezistenţa a anulat deciza în instanţă. Ba, mai mult, decizia a fost dată pe fond - instanţa a precizat că patrimoniul de la Roşia este prea valoros pentru a fi distrus prin proiectul corporaţiei.
Şi acum, preferatul meu: preşedintele ales şi suspendat (cel puţin până mâine) Traian Băsescu este cel dintâi goldist. Ne amintim cu toţii apelul lui televizat la deblocarea proiectelor care ne vor aduce 4 miliarde de euro şi sute, chiar mii de locuri de muncă (repet, statul român are sub 20%, iar cu locurile de muncă e o altă mistificare: sătenii sunt angajaţi pe maxim 3 luni, prin rotaţie, pentru munci necalificate). Ei bine, stimabilul Băsescu a vizitat de 4-5 ori Roşia Montană în ultimii ani (aşa e frumos: să-ţi vizitezi periodic sponsorii care te-au susţinut prin două campanii şi pe fii-ta genială printr-una) şi a avut tot felul de declaraţii. De exemplu, nu înţelegea de ce zice lumea că la Roşia se poate face turism şi că are patrimoniu, că doar el era "singurul turist". Ca şi când un patrimoniu nu poate exista în lipsa turiştilor. Apropo, din punctul meu de vedere, chiar dacă zona ar fi nelocuită, chiar dacă n-ar exista galeriile de mină, tot consider proiectul criminal faţă de mediu. Mai grav decât atât, când sătenii i-au spus că legislaţia nu permite demararea proiectului, preşedintele greu de demis a spus: "Facem legislaţia după proiect". Şi să vedeţi până unde au mers: au încercat să treacă tacit prin Comisia Juridică a Senatului o modificare a legii minelor, astfel încât companiile private să poată face exproprieri în numele statului în cazul unor proiecte majore. Noroc că s-au prins activiştii. De notat şi că acea propunere n-a fost nici aprobată, nici respinsă, ci probabil se aştepta un moment de scădere a vigilenţei.
Politica a intrat şi în biserici (ce afirmaţie banală, chiar truistică, nu?). În biserica ortodoxă se citeau comunicate de presă ale RMGC. Poate mă înşel, dar ce am înţeles eu e că singurul preot al rezistenţei este cel unitarian. De altfel, deşi congregaţia lui e mică, biserica lui e vie: acolo s-au ţinut atelierele şi conferinţele din timpul festivalului, acolo s-au proiectat filmele lui Dan Piţa, în prezenţa lui Dan Piţa, filmate acum 40 de ani la Roşia, acolo este găzduită o expoziţie a studenţilor la arhitectură. Preotul reformat s-a sucit şi el. Asociaţia ARA avea proiectul şi fondurile să-i renoveze casa parohială, dar în ultimul moment a zis că renovează cu Goldul. Vedeţi mai jos ce a făcut RMGC în ultimii 5 ani şi cum arată casa acum.
Despre Roşia Montană şi Fân Fest, în general
În final, câteva observaţii disparate.
- În Roşia Montana au fost 800 de votanţi pe liste la locale.
- Primarul a venit la Fân Fest într-un jeep condus de doamna Eli (din câte am înţeles, responsabilă cu dezvoltarea comunitară şi HR-ul la corporaţie). Jeep-ul avea numărul RMP (oare era maşina Primăriei, că ale corporaţiei se identifică prin RMG? Şi dacă e a Primăriei, e OK s-o conducă domnuca Eli?).
- La Fân Fest au venit 4000 de oameni. Noi am stat 5 zile şi 4 nopţi la cort şi vrem să ne întoarcem şi în afara festivalului.
- Prezenţa lui Dan Piţa a fost, pentru mine, momentul culminant. Mi-aş dori să vină şi mai multe personalităţi la ediţiile următoare. Regizorul a fost foarte emoţionant: în biserică erau şi câţiva actori amatori care apăreau în filme - pe atunci copii de vreo 6 ani, azi adulţi în toată firea. Întrebat dacă mai face un film la Roşia Montană, Dan Piţa a întrebat destul de interesat: "Aveţi un scenariu?", la care oamenii i-au răspuns epocal, iar el a fost de acord că e subiect de film: "Avem un scenariu. De groază. Ceea ce trăim acum".
- Concertele au fost foarte reuşite (se pare că nu sunt target-ul Implant pentru Refuz; e pur şi simplu prea mult pentru mine), cu cap de afiş Luna Amară şi Subcarpaţi.
- Am apreciat implicarea mediului academic: pe baza conferinţei ţinute la UBB anul trecut, s-a scos o carte, care analizează din punct de vedere ştiinţific proiectul minier şi se declară împotriva lui. De asemenea, ca soluţii alternative se propun turismul şi mineritul neintensiv, fără cianuri.
- Ne-am bucurat să susţinem micii întreprinzători locali. Tanti care făcea plăcinte, magazinul din colţ, persoanele care vindeau afine sau ştergare în cadrul Târgului Handmade/Târgului Ţărănesc, ghereta de la Tău - toate sunt semne că există viaţă după minerit. Sper din suflet că mai multă lume va vizita Roşia Montană între Fân Fest-uri.
- În loc de munţi, aici vor fi 400 ha de lac cu cianură. Atenţie, accidentul de la Baia Mare, unde era un lac de 11 ha, ne-a costat peste 100 milioane de euro daune către Ungaria.
- M-am bucurat să văd mulţi străini, care vor duce mesajul mai departe. Mă bucur că oameni care nu ştiau mare lucru despre Roşia au putut să-şi pună toate întrebările - unele stupide, gen: "Compania a reabilitat 400 de case?" Răspuns: "Nu, dragă, ăla e numărul de la casă" - şi să li se explice pas cu pas ce şi cum.
- Am apreciat vizita în galeria amenajată de fosta companie de exploatare, RoşiaMin. Am intrat 156 de trepte în subteran şi am călătorit 2000 de ani în timp. Ghidul de la galerii avea un nemaipomenit dar al naraţiunii, astfel că am aflat atât fapte, cât şi legende ale mineritului. Am aflat de vâlve şi de holoangări şi de povestea lui Mihăilă Grita - minerul care s-a putut bucura de aur doar pentru că a construit 7 biserici şi 7 şcoli.
- Am aflat de luptele crunte duse de preotul Simion Balint. Am învăţat mai mult despre Horea, Cloşca şi Crişan în 2 zile mai mult decât în 12 ani de şcoală. Am realizat că e cazul să-l recitesc pe Agârbiceanu, pentru că acum am o cu totul altă înţelegere.
- Nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc organizatorilor pentru ceea ce fac, pentru ceea ce reprezintă, precum şi tuturor voluntarilor. Un gând special pentru Eugen, Călin, Zeno şi Ştefan, pentru momentele educative pe care ni le-au oferit. Multumesc, Maia Morgenstern şi Dragoş Bucur, pentru spoturile de protest şi conştientizare pe care le-aţi făcut. Mulţumesc, membri ai Alburnus Maior şi aliaţilor voştri, pentru tot ce faceţi. Nu sunteţi singuri!
De vizitat:
- www.adoptaocasa.ro
- http://www.facebook.com/#!/rosia.montana.in.unesco
- www.simpara.ro
- www.facebook.com/asociatia.ara
- http://rosiamontana.org/
- http://www.rosiamontana.net/
- www.fanfest.ro
- www.monumenteuitate.ro
