Învăţăminte din peregrinări

Cred că din fiecare excursie/vacanţă/delegaţie am învăţat câte ceva. Aici e o colecţie de învăţăminte. Ciudăţenii. Sau lucruri interesante.

În Bulgaria:
- aşteptaţi-vă să vă îndoape cu salată bulgărească = roşii cu castraveţi. Nota bene: salata se mânâncă de una singură, înainte de orice fel. Până n-o terminaţi, fără invitaţii speciale n-o să vă aducă felul principal.
- nu se recunosc drept ţară a castraveţilor; poate doar a trandafirilor
- dacă la aviziere, pe uşi, pe stâlpi vedeţi poze cu oameni, să ştiţi că sunt morţi
- ce arătau în reclama cu "hai, hallo, gospodin", e adevărat: datul din cap înseamnă "nu", iar clătinatul din cap înseamnă "da"

În Franţa:
- bacşişul e inclus în preţ; nu vă bateţi capul cu socoteli. Pentru că bacşişul e inclus la ei, francezii vor fi clienţi naşpa pe unde merg - cică sunt cei mai enervanţi pentru chelnerii şi ospătarii din alte ţări (evident, ar fi în avantajul lor să călătorească împreună cu olandezii, de exemplu)
- se fac bancuri despre belgieni şi elveţieni; cam ca la noi bancurile cu moldoveni, olteni, ardeleni
- când faci cunoştinţă cu cineva într-un context informal, îi zici noii cunoştinţe numele în timp ce vă pupaţi pe obraz; în funcţie de zonă, vă pupaţi de 2, 3 sau 4 ori. E amuzant să-i vezi cum se opresc să întrebe "COMMENT?", după ce tu tocmai le-ai zis pe lângă ureche "Lavinia" sau "Cătălina" sau "Ruxandra" etc.
- ideea lor de chef e să stai pe canapea toată noaptea şi să povesteşti la un pahar de vin şi o ţigară. Opţiunile variază.
- se mănâncă cel mai bine din lume
- n-au văzut supă de tăiţei, de zarzavat sau ciorbe de orice fel, niciodată; cea mai lichidă chestie pe care o mănâncă este o supă cremă din supermarket - verde sau portocalie
- minorităţile naţionale vor încerca să te agaţe în maxim 60 de secunde de când te întâlnesc; poate o să trec în revistă una dintre numeroasele poveşti de "auto-apărare" din tramvai, metro etc.
- lumea e relativ familiară, totuşi, cu numele meu. Cică era pe vremuri un desen animat, "Princess Sarah", în care era o blondă rea, Lavigna. Prin urmare, nu ştiu niciodată să-mi scrie numele.
- a face autostopul e gratis. Cică e specific săracilor. O fi, dar mi s-a întâmplat de 4 ori ca şoferii să facă un ocol ca să mă ducă în siguranţă la destinaţie. 

În Bosnia:
- e fascinant să vezi minarete. În Europa.
- pe indicatoarele rutiere nu este marcată distanţa până la punctele de interes. În principiu, ele îţi arată doar că eşti pe drumul cel bun, nu şi cât mai ai până la destinaţie.
- băieţii sunt ca Goran Ivanisevic, fetele ca Ana Ivanovic; e valabil şi pentru sârbi şi pentru croaţi. Spendide exemplare!
- oamenii sunt de treabă, iar omul de pe stradă vorbeşte engleza decent. Am fost impresionată că am găsit oameni dispuşi să dea telefoane ca să ne ajute să ajungem la hotelul unde aveam rezervare. Bine, şi eu aş fi făcut asta pentru un străin, dar nu ştiu dacă toate popoarele au această predispoziţie.
- ca în Serbia, de altfel, la locul accidentelor mortale sunt monumente de marmură, cu poza decedaţilor...

În Turcia:
- portretele lui Ataturk sunt peste tot, mai ales în instituţii. Să vă abţineţi de la comentarii răutăcioase, gen "ce blond cu ochi albaştri e părintele naţiunii voastre", că puteţi intra sub incidenţă penală
- am învăţat de unde ni se trag ş-urile: de la ei; cred că şi î-urile
- toată lumea te primeşte cu ceai (aşa se şi pronunţă şi la ei), într-un pahar special, de care musai o să-mi cumpăr într-o zi
- şerveţelele sunt gratis şi numeroase şi te aşteaptă pe masă în orice restaurant
- când te duci cu autocarul la drum lung, cam o dată la 4 ore, co-şoferul va veni şi-ţi va turna un parfum ieftin în palme, pentru dezinfectare
- veţi vedea o incredibilă varietate de feţe - poate că fetele blonde cu ochi verzi sunt descendente din tributurile date de români...
- veţi afla că bătălia de la Călugăreni a fost câştigată de turci
- va trebui să-i învăţaţi cine a fost Ţepeş şi ce metodă folosea cu "prietenii" poporului
- s-ar putea să ajungeţi la capătul răbdării cu atâtea negocieri; câteodată ai vrea doar să-ţi spună un preţ şi gata

În Polonia:
- nu faceţi concursuri de băut; sunt imuni la ţuică (nu ca turcii!)
- se mânâncă o senzaţională salată de castraveţi cu smântână, numită "mizeria", pentru că s-a mâncat multă în vremuri de mizerie
- fostele oraşe germane (gen Wroclaw - ex Breslau) arată senzaţional, oamenii sunt primitori, Varşovia refăcută e un simbol al renaşterii unei naţiuni; deci m-am simţit extrem de bine
- credincios sau nu, te va impresiona amintirea lui Karol Wojtyla, mai ales în Cracovia

În Cehia:
- vei auzi oamenii vorbind despre ţara lor, aşa cum vorbim noi despre a noastră: că e plină de politicieni corupţi
- vei auzi că nu românii, ci cehii sunt cei mai mari hackeri şi piraţi cibernetici
- berea e ieftinăăăă
- chelnerii se comportă de parcă nu şi-ar dori bacşiş
- se fac nişte feluri tradiţionale mai grele decât sarmalele; de exemplu, nu recomand plăcintele de pâine...

În Maroc:
- tajina te cucereşte pe veci
- aflaţi că preţul corect al fructelor de cactus e cam 50 de cenţi (nu 10 lei, ca la Cora, da!?); dacă vânzătorul se oferă să vi-l cureţe, acceptaţi, pentru că altfel vă veţi înţepa al naibii, cu nişte ţepi insidioşi
- se face fresh de portocale cu portocalele de pe marginea drumului. Cel mai bun fresh de portocale. 2 lei
- nu mergeţi în august, 44 de grade la umbră e cam multişor, nu?
- mergeţi în nord, către Tetouan, ca să descoperiţi un alt fel de Mediterană
- trebuie să mergeţi măcar o dată în viaţă

În Olanda:
- veţi găsi cea mai insipidă mâncare din lume. Hai, ex aequo cu Marea Britanie.
- cavalerismul a murit. Vreţi un exemplu: ăăăă, bărbaţi care te întreabă dacă nu le plăteşti cumva tu cina.
- vara durează 15 minute

În Anglia:
- la zero grade, fetele umblă în balerini, tricou, fuste extra-mini, fără ciorapi. Jumate bete. De unde şi rata cea mai mare de mame adolescente din Europa.
- e un soi de eleganţă şi linişte care ar fi senzaţionale, dacă n-ar fi triste şi reci.
- nu uitați de prize! Cereți adaptor la recepție sau încarcați-vă telefonul prin USB-ul televizorului (dacă are).

Generale:
- Dacă nu reuşeşti să-ţi printezi boarding pass-ul, codul de bare scanat de pe telefon e de ajuns
- Peste tot în lumea asta vei avea conversaţia: "De unde eşti?"; "Din România"; "A, Hagi!". Mai puţin în Vest, unde va fi "Ohh, oare e periculos să trăieşti acolo?" sau "Mda... ţigani".
- Nu poţi să faci pipi şi să-ţi legi şireturile în acelaşi timp.
- Dacă e să rămâi de izbelişte câteva ore într-un aeroport, probabil vrei ca acela să fie Munchen
- Nu poţi face baie în Oceanul Atlantic, pur şi simplu. E gheaţă oricând, oriunde. De exemplu, în august, în Maroc.

Sunt sigură că am uitat jumătate din ce puteam să scriu (poate revin cu adăugiri)... în plus, am auzit o grămadă de poveşti de la alţii, pe care nu le pot pune aici, pentru că nu sunt ale mele (printre altele, cum că filipinezii au un milion de complexe şi îşi albesc pielea). Oricum, săriţi cu experienţe!

Un fel de dietă?

Pentru cei care vă uitaţi la White Collar: ştiţi episodul ăla în care Neal şi Peter îl păcălesc pe unul că ar fi bolnav, prin 3 trucuri simple: 1. îi provoacă o alergie, 2. îi înlocuiesc costumul de la curăţătorie cu unul cu un număr mai mare 3. îi falsifică nişte analize? Ei bine, astăzi am detectat nişte similitudini ciudate. De când m-am trezit, mi-a venit să mă scarpin pe faţă, din cauza a ceea ce părea a fi o iritaţie neglijabilă (şi acum, la zece seara, sunt în aceeaşi situaţie). Yada, yada, yada, ora 18:30, îmi iau la întâmplare o pereche de blugi din dulap şi...supriză: intru perfect (dacă nu chiar prea bine) în acea pereche blugi pe care mi-am cumpărat-o prea mică de la început (da, domnilor, toate avem acea pereche de blugi, fustă etc. care e dovada clară că suntem nişte optimiste; toate credem că "într-o zi îmi va fi bună" şi, chiar dacă asta nu se întâmplă câţiva ani buni, nu putem renunţa la acel item, pentru că ar însemna că recunoaştem că ne dăm bătute). Nu-mi venea să cred! Ce bine cad! Ziua la care am visat a venit, în sfârşit! De acum, pot purta perechea respectivă şi în situaţii în care urmează să stau jos. OK, după 30 de secunde de narcisism, am început să analizez cum am atins aşa, pe nesimţite, acest rezultat nesperat? Chiar am slăbit? Păi, parcă am mâncat mai puţin, am fost stresată şi cu capsa pusă tot timpul...Dar oare asta să fie? Oare de ce mă întreabă oamenii care mă văd rar dacă am slăbit mult? (Ah, asta îmi aminteşte de ceva: de câte ori mă întâlnesc cu vreun coleg de facultăţi, am parte de aceeaşi reacţie: "VAAAAAI, CE-AI SLABIIIIIIT!!!"; fraţilor, să ne înţelegem, eu mai mult de 4 kg în plus decât acum n-am avut niciodată; cât de grasă puteam fi la 1,58m şi 52 de kg??!! Parcă aş fi avut 70 de chile vreodată, jur că aşa reacţionaţi!). Să mă cântăresc, totuşi, din când în când? Să mă duc la analize? Neh... o fi vreo farsă ca în White Collar.

Despre performanţă

Pentru cine mă cunoaşte câtuşi de puţin, e clar că nu sunt uşor impresionabilă. Cu toate astea, sunt lucruri care mă impresionează, literalmente, până la lacrimi. De exemplu, sacrificiul de sine, iubirea necondiţionată, dar, mai ales, performanţa. Nimic nu mi se pare mai sublim decât a fi cel mai bun - prin talent sau muncă, dar, de obicei, prin amândouă - într-un domeniu. Totuşi, să faci cele mai multe duble din lume cu piciorul stâng mi se pare mai degrabă o prostie decât o performanţă. Dar a fi, de exemplu, campion olimpic sau inventatorul a ceva revoluţionar, în fine, să ţi se scrie numele pentru eternitate în cartea de onoare a unui domeniu e ceva în faţa căruia mă înclin. De exemplu, să fii cel mai în vârstă actor în activitate. Da, acest articol este despre Radu Beligan, unul dintre oamenii care m-au impresionat cel mai mult în viaţa asta.

Radu Beligan are 95 de ani şi eu l-am văzut pentru prima dată pe viu pe scenă acum două săptămâni. Sunt supărată pe mine pentru asta. Poate că trebuia să fiu mai atentă în trecut cu lista spectacolelor din Cluj. Ţin minte că acum 10 ani o colegă se ducea la o piesă cu el, nu numai pentru că era un monstru sacru, ci şi pentru că "are, totuşi, 85 de ani...". Mie mi-a mai luat 10 şi mi se pare că miracolul e şi mai mare. Piesa a fost "Lecţia de violoncel", în care maestrul Beligan joacă rolul unui octogenar căsătorit cu o femeie cu 40 de ani mai tânără, care-l suspectează că o înşeală şi pe care el o lasă să se răzbune. O piesă modernă, cu umor, în care personajul lui Beligan e convalescent, deci nu trebuie să stea în picioare prea mult. O piesă în care joacă, de altfel cu mult talent, şi Marius Manole. De fapt, nu mai contează ce piesă era. În definitiv, jocul lui Beligan are ceva supraomenesc. Omul acesta a depăşit limitele biologice ale speciei noastre. Aud aşa de multă lume de 30 de ani care speră să se poată ţine pe picioare şi să aibă mintea întreagă la 65. Ei bine, pe Radu Beligan l-au cam lăsat picioarele (apare foarte fragilizat, are nevoie de ajutor pentru deplasarea pe scenă), dar mintea îi funcţionează perfect. Câţi dintre noi îşi pot proiecta mental viitorul? Aţi făcut-o? Şi câţi dintre voi vă vedeţi suficient de în putere să puteţi crea un act artistic în faţa a sute de oameni la 95 de ani? Şi ce poate fi mai impresionant decât să reuşeşti să faci asta şi să fii o inspiraţie pentru toţi cei care îţi cunosc povestea?

L-am văzut pe Radu Beligan acum câţiva ani la "Profesioniştii" Eugeniei Vodă; vorbind despre longevitatea lui, spunea că are impresia că trăieşte două vieţi - a lui şi a fratelui geamăn care a murit de mic. Oricare ar fi cauza, performanţa vieţii lui - umane şi artistice - mi se pare un miracol. Radu Beligan, e, pur şi simplu, dincolo de cuvinte.

PS: Am filmat câteva secunde ale aplauzelor de la finalul spectacolului. În drumul spre culise, maestrul Beligan s-a întors de 2 ori din drum, să se mai bucure de ele. Finalul filmuleţului îl fixează pe scenă - nu în culise. Aşa mi se pare mai potrivit.

Cartea de pe noptieră

Despre noptiera din hotel vreau să vorbesc (deşi, în alte ordine de idei, chiar m-ar interesa şi ce aveţi voi "în lucru", fiecare, acum). Doar că azi simt nevoia să fiu răutăcioasă. Am avut ocazia să stau la nişte hoteluri foarte drăguţe în ultima vreme. De exemplu, Golden Tulip Times Bucureşti şi Ramada Piteşti, cel din urmă - probabil cel mai frumos hotel la care am stat eu în România (se bate pentru locul 1 cu President din Târgu Mureş). Şi cum stăteam eu în hotelurile astea, constat că personalul hiper drăguţ s-a îngrijit să nu-mi lipsească Biblia de la căpătâi. Noul Testament, mai exact. Şi mi-am dat seama că asta e o notă proastă pentru ei la orientarea către client. Pentru că 1. fie au încercat să-mi ghicească preferinţele, fie 2. au încercat să mi le judece. Adică, bine, măi, ospitalierilor, că mă întrebaţi dacă vreau la zona de fumători sau de nefumători, dacă sunt vegetariană sau omnivoră, dar presupuneţi din start că sunt creştină practicantă! Ba chiar habotnică, că doar mulţi buni creştini nu adorm cu Biblia la cap. Din start, dacă eram evreică, o dădeaţi în bară, că m-ar fi interesat doar Vechiul Testament. Ca să nu mai vorbim că aţi dat-o în bară şi cu mulsulmanii şi cu budiştii şi cu hinduşii. Dar poate cel mai rău aţi dat-o în bară cu ateii. Acuma serios vorbind, decât să-mi bagi pe gât afinităţile religioase ale patronilor lanţului, nu mai bine mă întrebi ce vreau să citesc şi să-mi călăuzească visele? Nu mai bine îmi dădeaţi o listă să-mi aleg eu? De exemplu, puteaţi pune pe listă Kama Sutra sau ceva despre ştiinţă şi raţiune sau o Cosmopolitan (ca să nu mai spun că aş fi preferat un Cosmopolitan, mai mult decât orice). N-am cum să nu observ că pe cealaltă noptieră nu era nimic. Pe principiul "poate vreţi să citiţi din Noul Testament sau poate nu". Sau "poate sunteţi religioasă sau nu mai sunteţi". Din nou, aş fi preferat să vă ocupaţi mai mult de nevoile mele primare şi, de exemplu, să-mi lăsaţi, ca în banc, două pahare - unul cu apă şi unul gol. Poate mi-era sete noaptea sau poate nu. Decât zic.

Orientarea spre client la români (Cine-i născut în februarie)

Azi e ziua lui Sebi şi l-am târât după mine prin Polus, pentru a-i cumpăra cadoul - un costum. Ceea ce nu-i cel mai simplu obiectiv de atins - veţi constata că sunt puţine locuri cu marfă de calitate. Unul dintre locurile cu marfă bună este Pada Murre. Aici am găsit cel mai frumos costum gri, 48 slim, cu pantaloni clasici (poţi să-ţi alegi între pană şi clasici), pe care era cât p-aci să-l achiziţionez. Pe când îmi făceam eu socotelile - costa 800 RON - vânzătoarea se gândeşte să ne stimuleze:
- Aţi auzit de cardul nostru de fidelitate? Atenţia pe care i-o acordăm o încurajează să continue: Aveţi reducere de 10% la a doua cumpărătură şi 30% de ziua dvs.
[Dacă asta nu se numeşte să-ţi pună Dumnezeu mâna în cap, atunci nu ştiu ce s-ar numi aşa, îmi zic! Iar ei:]
- Păi astăzi e ziua lui!
- Chiar? [Deja trebuie să vă închipuiţi o mică părere de rău în glasul ei.]
- Chiar! Primim reducere?
- Păi...nu prea cred... din păcate, cardul trebuie trimis şi validat la Oradea, s-ar întoarce doar peste o săptămână...
- Nici dacă cumpărăm ceva, apoi cumpărăm costumul şi se consideră a doua cumpărătură?
-....?!...staţi s-o întreb şi pe colega; poate măcar reducerea de 10% s-ar putea face.
Le lăsăm nişte minute să discute, după care suntem anunţaţi sec că nu se poate face nimic.
Trebuie să recunosc că în timpul ăsta mă gândeam în felul următor: OK, dacă nu aş fi ştiut de reducere, aş fi cumpărat costumul, chiar dacă un pic părea cam scump. Pe de altă parte, dacă sunteţi gata să-mi daţi reducere data viitoare, măcar 10% puteţi să-mi daţi şi azi. 720 RON azi sunt mai buni decât 720 RON săptămâna viitoare. Dacă îmi faceţi un favor şi mai mare şi-mi daţi 30%, ca să se bucure omul de ziua lui, v-aţi făcut un client pe viaţă. În cel mai rău caz, o reducere de 10% tot trebuie să daţi. Poate aveţi un card personal pe care îl puteţi folosi; şi, poate, dacă vreţi să fiţi extra nice, puteţi da un mic cadou - gen, o cravată - dincolo de ăia 10%. Prin urmare, le spun frumos vânzătoarelor că le rog să-şi sune şefii, să vadă ce se poate face, promiţând că urmează să ne întoarcem.
Şi ne întoarcem peste două ore, aşteptând un minim de 10%. Doar că ni se spune că şefii n-au putut fi contactaţi.
- Bine, mulţumim, la revedere.

Şi iată-mă acum scriind şi analizând mai atent situaţia:
1. În cel mai bun caz, mi-aş dori să găsesc un costum mai mişto, la acelaşi preţ. Şi să-l cumpăr din altă parte.
2. În cazul în care nu găsesc mâine, m-am gândit la planul B. Pentru 240 RON, cred că merită să-l pun în aplicare. Am nevoie de un om de bine născut în februarie (după 10 încolo), care să fie dispus să vină cu mine să cumpărăm un mărunţiş, să-şi facă card, iar de ziua lui să vină cu mine şi să-l folosească pentru a cumpăra cu reducere costumul cu pricina. Şi apoi să râdă cu mine. La urmă. Mai bine. Mulţumesc anticipat! Promit să mă revanşez faţă de omul de bine.

____

Update: Am cumpărat de la Steilmann, cu 560 RON, redus 60%. Sunt mulţumită. De fapt, rânjesc a satisfacţie. Ştefan, merci că te-ai oferit, oricum!