Elton John

Pe la vreo 9 anisori am mers la mare cu familia unei colege. Nu-mi mai amintesc mare lucru, doar un moment care m-a marcat. Eram intr-o seara la Forum, la Costinesti (cred ca era trecut de ora de culcare, deci era mare lucru ca mi s-a dat voie sa fiu acolo), cand se difuzeaza 'Sacrifice', a lui Elton John. Stiu ca i-am spus mamei colegei:
- Ce-mi place melodia asta! [Nu intelegeam mare lucru; pe atunci ma bazam pentru traduceri pe frate-meu si asteptam cu nerabdare clasa a VI-a, ca sa invat si eu engleza]
Iar ea mi-a spus [intr-o doara, dar cu o atitudine atotstiutoare]:
- N-o sa-ti mai placa cand vei creste si vei afla ca Elton John e homosexual.
OK, dincolo de faptul ca tocmai ma informase ca Elton John e homosexual, eu abia aflasem adevarul despre Mos Craciun, deci habar n-aveam ce insemna ca e homosexual. Dar, desi nu stiam ce inseamna, am indraznit sa dau un raspuns logic:
- Oricum ar fi, nu cred ca n-o sa-mi mai placa melodia.
- Las' ca vezi tu.

Si m-am tinut de intuitia mea. Oricum, tare ma mir ca n-am devenit homofoba - ca reactii din astea am mai intalnit (vezi orasul provincial in care am crescut, cu oameni bisericosi, cu parari anti-casatoria gay, anti-adoptia gay etc.). Datorita lui Elton John - si altor artisti - am invatat o tona de engleza, pentru ca intotdeauna mi-am dorit sa inteleg tot ce au vrut sa transmita. Iar povestea vietii lui a fost o sursa de invataminte: va puteti inchipui cum i-a fost cand a fost tanar si, incercand sa para "normal", s-a casatorit cu o femeie? Stiti ca a incercat sa se sinucida, dar sotia l-a gasit la timp (atunci a scris 'Someone Saved My Life Tonight')? Va dati seama cat curaj i-a trebuit doar sa fie el insusi? Cate ziduri a spart? Si cum a contribuit la schimbarea mentalitatilor? Acum e casatorit cu un barbat si are doi copii. Mie mi se pare senzational. Aaa, si muzica! I-am ramas fana de mica (de obicei, ma declar fana cuiva daca ii stiu 15 melodii - presupunand ca artistul are 15 melodii cunoscute in total...). Discutam cu o prietena despre artistii care imbatranesc si pe care dorim sa-i vedem, si uneori este senzational  sa dai cautare pe Google si sa observi ca vor concerta la doar 30 de kilometri de tine! Prin urmare, desi am calatorit 50% din timp, pentru serviciu, la Venlo, s-a facut ca si in concediu tot acolo am mers, pentru ca l-am prins pe Elton John la Monchengladbach, in Germania.

Si, cu un pic ajutor de la prieteni (iti cam trebuie masina pe acolo), am ajuns si la locul faptei. Mi-am luat bilete in fata, ca sa stiu o treaba. Concertul a fost extraordinar. Daca n-as fi avut probleme de spatiu si de baterie, as fi inregistrat totul. Pot sa spun ca niciun artist nu m-a miscat atat de mult intr-un concert pana acum. Am fost la fel de fericita ca la Bon Jovi. La fiecare inceput de pies filmam, ca sa ma asigur ca nu pierd 'Your Song', 'I Guess That's Why They Call It The Blues' (piesa necunoscuta pe nedrept, cam ca 'Someday I'll Be Saturday Night' a lui Bon Jovi, cand m-am trezit cantand singura), 'Sacrifice', 'The One', 'Sorry Seems To Be The Hardest Word', 'Don't Let The Sun Go Down On Me' (piesa pe care apunea soarele si mie mi s-a umplut memoria telefonului), 'Candle In The Wind', 'Can You Feel The Love Tonight', 'Tiny Dancer', 'Rocket Man', 'Made In England', 'I'm Still Standing'... Concertul a aniversat 40 de ani de la lansarea albumului 'Good Bye, Yellow Brick Road' si au fost cateva melodii necunoscute, dar in cele 2h30 min in care Sir a cantat fara incetare, mi-am auzit majoritatea pieselor preferate. Culmea e ca n-a cantat 'Sacrifice', dar acesta nu va fi ultimul concert de-ale lui la care voi merge. El are 67 de ani si canta mai bine decat in tinerete, iar eu il apreciez si mai mult acum. Ne-a lasat dansand pe 'Crocodile Rock'.

Mai jos, cele mai reusite inregistrari pe care am reusit sa le fac. Bucurati-va!

Si pentru ca mi s-a deschis un apetit extraordinar pentru concerte, sper sa ajung in noiembrie in Belgia, sa-l vad pe Charles Aznavour, care are 90 de ani si care este clar pe lista mea de "Uite, asa vreau sa imbatranesc"...

Retrospectiva

Cica inainte sa mori, toata viata ti se deruleaza prin fata ochilor. Nu vom apuca sa confirmam vreodata chestia asta, insa tocmai mi s-a intamplat ceva similar: mi-am descarcat cele 900 de poze si filme facute cu iPhone-ul anul acesta si o serie intreaga de evenimente si emotii mi-au reinviat in memorie, in circa 2 minute. In scris, retrospectiva vietii mele in primele doua treimi ale lui 2014 ar arata cam asa:

Austria. Schi. Co-calatori idioti. Compensatie: oameni faini, din Alba. Lansarea seriei de poze cu haine identice la birou. Sebi si Norisor. Acasa. Programe de dezvoltare a talentelor. Romania joaca rugby la Cluj. Inspiratie: Radu Beligan. Templul Ikea - la Bucuresti. Martie - prima calatorie la Venlo. Lalelele de acasa. Norisor camuflat. Masini de inchiriat. Templul Ikea - la Dusseldorf. Tenisi cu sireturi galbene. Ma mut la masarda? NU. Televizor nou. Munca. Rochia galbena cere pantofi albastri. Inca. Sighisoara. Nunta: Alexandra. Venlo, Roermond, Amsterdam. Carmen, Raluca, Nausica. Rembrandt, Van Gogh, I AMSTERDAM. Framantari. ABSL, Poznan, Madeleine Albright. Nunta: Claudia si inca una. Rock bottom. Nunta: Anca. TIFF. Venlo. Roermond. Pinkpop: Limp Bizkit, Ed Sheeran, Robert Plant*. Dubii. Hotarari. Olanda bate Spania. Raspunsuri. My life is a lego house. Julieta are raspunsul. Bruxelles.  Regasirea linistii.  Venlo. 5 ani la Office Depot. Nu plec in Argentina. Bucuresti. Tot nu stiu sa parchez**. Doctori. In hoteluri: singuratate. Mi-e dor de casa. Varicela. Varicelaaa. VARICELAAAAAAAAA. Norisor. Noi rutine zilnice. Summer Party. Eindhoven. Venlo. Roermond. Monchengladbach. SIR.ELTON.JOHN***!!! Munca multa. Venlo. Dor de casa. Revedere: Banta. Stiu sa coc prajituri. Munca. Prieteni. Ice bucket. Vacanta de vis: Malta. Revedere: Bucegi. Munca. Ritm prea alert. Planuri: doctori, Venlo, Birmingham, Andries, James Blunt, Anvers, Charles Aznavour, laser, masina nou, apartament, credit la banca si adio libertate. Cate un pas, pe rand.

*

**

***

Provocarea galetii cu gheata

La ultima postare, ma intrebam daca ar trebui sa accept provocarea colegului meu, dupa modelul ALS Ice Bucket Challenge. Pana, la urma, cu o extindere de 24 de ore a termenului limita, am acceptat-o.
Locatia ideala a fost acasa la fratele meu, care frate n-a fost un suporter al actului in sine, dar care s-a distrat foarte tare sa ma ia prin surprindere. In caz ca nu suntem prieteni pe Facebook, priviti aici.

Si acum cateva explicatii, pentru ca am vazut prea multi hateri ai acestei campanii.

Personal, am facut-o pentru ca mi s-a parut o cauza buna - si cea originala (am donat pe www.alsa.org) si cea a donarii de sange in Cluj. Si, la naiba, pentru ca a fost amuzant sa o fac si sa-i vad si pe altii! Cred ca poti sa alegi sa nu intri in hora, dar ma deranjeaza cand demersul este criticat cu o superioritate limitata. Trebuie sa fii orb sau prost ca sa nu intelegi ca aceasta campanie lansata de ALS este geniala si incredibil de eficienta din punctul de vedere al cresterii constientazarii si al strangerii de fonduri. Cifrele vorbesc de la sine: in doua luni, ALSA a castigat 3 milioane de donatori noi (ca si mine, sunt sigura ca marea majoritate nici nu stiau de existenta acestei boli inainte de campania virala a galetii cu gheata) si cam de 10 ori mai multe fonduri decat in anul trecut la un loc. Deci eficienta nu cred ca poate fi contestata. Nu stiu ce ar fi putut fi mai eficient (ce bine ca traim in era social media, nu?!)... Aveti sugestii alternative?

Ce mai e contestat e gestul in sine. De ce o galeata de apa cu gheata? Pentru ca senzatia pe care o ai e similara cu durerea pe care o simt bolnavii de ALS in fiecare zi, cand incearca sa se miste - asta in stadiile in care se mai pot misca, pentru ca boala asta iti atrofiaza toti muschii si-ti lasa mintea intacta (practic ajungi sa nu mai poti manca, vorbi, ca sa nu mai vorbim de miscare). Si pentru ca e un semnal de trezire.

Contestatia gestului in sine vine si de la faptul ca unii au inteles ca daca indura galeata nu mai trebuie sa doneze. Eu am inteles mereu ca trebuie sa donezi, oricum. Si cred ca asa au facut mai toti. Iar cei care n-au donat, macar au contribuit la campania de constientizare.

Sau argumentul ca o donatie nu se face cu informarea lumii. Nu vad ce e rau in a face un bine si a a-i indemna si pe altii sa o faca.

Desigur, au aparut si contestarii organizatiei beneficiare. De exemplu, se contesta salariile echipei de conducere a ALSA. Eu zic sa ne uitam un pic in jur: doamna presedinta a avut un salariu de 16600 de dolari pe luna anul trecut, cand organizatia ei gestiona fonduri de 25 de milioane. O fi mult, putin, in comparatie cu o corporatie sau o organizatie caritabila similara? Inclin sa cred ca nu e mult. Sau, s-a mai evidentiat ca doar 30% din fondurile ALS au mers spre cercetare pana anul trecut. Corect, insa bolnavii de ALS au nevoie si de bani pentru ingrijire si usurarea suferintei. Si sa stiti ca la donarea online te intreaba daca vrei sa sustii doar cercetarea sau si alte activitati ale organizatiei. Eu, una, nu sunt ingrijorata de cum se folosesc fondurile - primesc informari periodice, iar site-ul mi se pare destul de transparent. Cat despre utilizarea celulelor stem din avortoni pentru cercetare, cred ca ii pot convinge si pe cei pro-viata ca e un mod de a da sens acelei vieti curmate inainte de vreme - plus ca tot felul de comisii de etica au aprobat cercetarea, iar daca nu vrei sa sustii acel studiu, banii iti vor fi directionati in alta parte.

Oare am ratat argumente contra? Contribuiti cu o intrebare si voi continua cu drag dezbaterea.

Cat despre campania mea si a colegilor (am pierdut un pic sirul dupa vreo 20 de filmulete, mai ales ca au fost implicate persoane din strainatate si din afara companiei), nu am pierdut niciodata din vedere cauza - ALS si donarea de sange. Daca am fi vrut doar sa ne turnam apa in cap, am fi mers la un teambuilding la bazin (de aceea era important ca in fiecare filmulet sa se aminteasca scopul). Asa, insa, eforturile au avut ecou in donare de bani si de sange. Cred ca a fost util si as lua-o de la capat.

Status Quo

In acest moment am in agenda asa:
- una bucata lupta cu recuperarea dupa varicela (la un zoom asupra problemei se pot observa medicamente, dermato-cosmetice si flirtul cu tratamente chirurgical-cosmetice)
- pentru maine la serviciu - o zi cu minim 20 de itemi pe agenda, pentru care un om normal ar avea nevoie de 12 ore intr-o zi fara intreruperi
- una bucata autobiografie in calitate de om "notabil" din Ocna de Mures, pe care nu ma lasa nicium sufletul s-o recitesc pentru editare
- minim 10 postari de blog nescrise, pastrate la nivel de note in telefon
- una bucata bilet la Charles Aznavour pe care il tot cumpar "maine" de o luna
- pregatiri pentru iminenta vacanta in Malta - amanate si ele pana cand literalement pleaca trenul spre Bucuresti si nu mai am ce face
- planuri de cumparat alta masina si speranta de a o valorifica pe actuala
- 3 luni de esecuri in a-mi gasi un apartament de cumparat
- esecuri repetate in a gasi un tapiter care sa fie dispus sa-mi reconditioneze un scaun cu valoare sentimentala
- multe alte lucruri in suspensie, unele de neimpartasit intr-atat de public

Si pentru ca toate astea nu erau de ajuns, dupa noaptea nedormita de ieri (bag seama ca sunt stresata ca plec in concediu si nu mi-s toate in ordine), dau sa ma uit fugitiv pe Facebook inainte de a adormi devreme si ce vad: un coleg mi-a lansat provcocarea ca, in urmatoarele 24 de ore, sa-mi torn o galeata de apa in cap - de preferinta, cu gheata -, pentru a creste constientizarea necesitatii donarii de sange (o varianta autohtona, utila, cu siguranta, a campaniei din SUA pentru lupta impotriva sclerozei - ASL). Si de unde cateva intrebari suplimentare: ca prim om din companie provocat la asa ceva, sunt serioasa sau nu mai suntem? Cand sa-mi strecor evenimentul in orar - inainte sau dupa pauza de masa; sau poate chiar inainte de a merge acasa, chiar cu riscul de a conduce uda leoarca? De unde iau apa? Unde sa se petreaca actiunea? Cu ce ma imbrac? Sa am public numeros sau nu prea? Daca as lucra de acasa maine, as putea sa-mi torn apa in cap la dus, nu? Care sunt cei 3 colegi pe care ii provoc mai departe? Tic, tac, mai am vreo 23 de ore - sfaturi, comentarii?!!!??

Despre Madeleine Albright

În timpul conferinței din Polonia, "vorbitorul cheie" a fost Madeleine Albright. Am fost uimită să aflu cât de puțină lume știe cine este această doamnă. De altfel, le-am spus mai multor prieteni că urmează s-o aud vorbind și am primit reacții de la "Cine?", la "Credeam că a murit". M-am simțit obligată de mai multe ori să fac precizarea că poate o confundă cu Margaret Thatcher. De altfel, am înțeles din remarcile inițiale ale doamnei Albright că aceste reacții sunt universale. Madeleine Albright a început prin a-i mulțumi moderatorului pentru că a spus lumii cine e și a împărtășit o povestioară care m-a dus cu gândul la prietenii mei.

Cică era doamna Albright în avion și moșul de lângă ea îi zice:
- Deci dvs. sunteți Margaret Thatcher.
[Cred că i s-a întâmplat de zeci e ori, poate e și iritată de asta, deci n-a simțit nevoia să spună mai mult decât:]
- Nu, îmi pare rău, nu sunt Margaret Thatcher.
- Ba da, sunteți.
- Ba nu, nu sunt.
- Ba da.
- Nu, chiar nu sunt ea.
- OK, dacă nu vreți să recunoașteți că sunteți Margaret Thatcher, e în regulă, dar chiar nu e nevoie să mă mințiți în față despre asta.

Să începem cu o mică biografie. Madeleine Albright a fost prima femeie Secretar de Stat al SUA. Cei 63 dinaintea ei au fost cu toții bărbați. În zi de azi, numele ei se scrie precedat de titlul "Sec.". A fost șeful diplomației americane și a deschis multe drumuri în politică pentru femei. Și azi, doamna Albright vorbește despre relații internaționale, doar că nu mai vorbește în numele SUA, ci doar în numele ei. Culmea e că pe mine m-a impresionat povestea femeii Madeleine Albright, mai mult decât a diplomatului.

Hai să vă spun câteva dintre ideile diplomatului:
- Relațiile internaționale de azi nu mai sunt un joc de șah, ci unul de biliard: totul influențează totul.
- Lumea globalizată de azi e dominată de două tendințe:
1. dezvoltarea IT-ului: în continuare se adâncește prăpastia între cei care au și cei care nu au și, date fiind mijloacele de comunicare de azi, cei care n-au pot vedea exact ce au cei care au. Apropo, 50% din bogăția lumii e deținută de 1% din populație. Tehnologia ne face mai moderni, dar, din păcate, nu ne face și mai civilizați. Da, social media a spart barierele informării, inclusiv în ceea ce privește crizele politice, dar, din păcate, nu poți să ajungi la democrație doar scriind pe Twitter; țările au nevoie de stabilitate politică și de creștere economică.
2. creșterea influenței actorilor non-statali, cum ar fi corporațiile, și faptul că guvernanța globală (guverne, organizații inter-statale etc.) încă nu știe cum să-i trateze pe acești jucători.

Doamna Albright se afla în Polonia într-o escală în drumul ei spre Ucraina, unde urma să coordoneze eforturile de monitorizare a alegerilor, iar poziția față de Rusia și Putin și-a exprimat-o fără ocolișuri: viziunea lui Putin despre lume e presărată cu ficțiuni toxice, ce a făcut în Crimeea e absolut rău, Obama și UE trebuie să creeze o strategie pentru țările vecine Ucrainei, Rusia trebuie sancționată, Ucraina trebuie susținută. De altfel, nici când era în funcție, doamna Albright nu lăsa loc de echivocuri. Mai mult, opinia ei despre omul cu care se întâlnea era limpede din broșa pe care o purta (totul a început ca o glumă - de la o poză, apoi o broșă cu cele 3 maimuțe, care nu văd, nu aud și nu vorbesc de rău - dar apoi a devenit o regulă și un joc cultivat al anticipării). De exemplu, când, împreună cu Clinton, s-a întâlnit cu Putin, doamna Albright purta o broșă cu un șarpe. Putin s-a atacat instant și a întrebat-o de ce poartă așa ceva. Răspunsul a fost simplu: "Deoarece cred că ceea ce ați făcut în Crimeea e răul pur". Clinton era să facă infarct de atâta diplomație...

Ceea ce a fost cu adevărat interesant a fost să aflu că doamna Albright nu a fost mereu atât de asertivă. De fapt, ea este o fată născută în Cehoslovacia, care a aflat doar la maturitate că e evreică și că și-a pierdut 3 bunici în Holocaust, care a devenit cetățean american la 15 ani și care și-a dorit mai întâi în viață să fie soție și mamă. S-a căsătorit la 3 zile de la absolvirea facultății și a făcut destul de repede 3 copii. La 24 de ani, șeful soțului ei a întrebat-o în timpul cinei pregătite de ea: "Drăguță, tu ce vrei să faci în viață?". Ea, naivă, i-a zis că vrea să devină jurnalist, pentru că pentru asta se pregătise. Șeful i-a tăiat-o scurt: "Nu, n-o să fii. Soțul tău e jurnalist și sunt doar 4 ziare în Chicago; legislația muncii vă interzice să lucrați la aceeași publicație și piața e mică. Alege-ți altceva". Și ea a ascultat. În timpul maternității a învățat rusă și poloneză și a decis să-și continue studiile. Prima implicare politică a fost să strângă fonduri pentru copii. A avut primul job în diplomație la 35 de ani și a început de jos. Un mare triumf a fost să facă rost de numărul Papei Ioan Paul al II-lea, pe care șeful ei l-a pus în agendă la litera P. Când, mai târziu, l-a întâlnit pe P, i-a vorbit în poloneză. Pe la 43 de ani, în 1981, a mers în Polonia să vadă ce se întâmplă cu Solidaritatea și să-i ia interviu lui Lech Walesa. Peste ani, când ea era doamna Secretar, iar el era președinte, ea i-a spus că s-au întâlnit încă din 1981. Walesa i-a răspuns candid, cum alții n-au avut curajul: "Dacă aș fi știut cât de importantă vei ajunge, ți-aș fi acordat mai multă atenție de pe atunci". Când s-a întors acasă din Europa de Est, soțul a anunțat-o că o lasă pentru alta, dar partea pozitivă a fost că a început să prindă aripi în carieră (și că a rămas cu un nume de familie foarte potrivit). A fost întâmpinată cu invidie și nedumerire din partea prietenilor, mai ales a bărbaților care o știau drept casnică, drept prietena nevestelor, care gătește cine și le duce copiii la școală cu mașina, și care bărbați credeau că ei ar fi trebuit să urce în ierarhia politică. A ajuns Secretar de Stat la 59 de ani. Madeleine Albright a rămas recunoscătoare oamenilor care au ajutat-o și se bucură că a deschis noi perspective femeilor din întreaga lume, chiar dacă ei i-a luat mult timp să-și aleagă cariera. Ca idee, crede că femeile trebuie să se ajute între ele, iar aforismul ei "Există în Iad un loc special dedicat femeilor care nu ajută alte femei" a ajuns pe paharele de la Starbucks.

Madeleine Albright m-a inspirat, ca lider și ca femeie. Pentru că a depășit o mulțime de bariere. Pentru că a luat-o de la capăt la o vârstă la care până și femeilor din generația mea li se mai spune - încă - că sunt bătrâne. Lumea s-a schimbat pentru femei; nouă nu mai trebuie să ne fie la fel de greu pe cât i-a fost ei. Dar încă mai vorbim de sex ca un factor pe piața muncii și în lumea politică. "Al doilea sex" de Simone de Beauvoir e aproape depășită, și totuși, lumea are foarte puține Madeleine Albright.

Madeleine Albright e cel mai important lider pe care l-am întâlnit vreodată. Al vostru care e?