Retrospectiva

Cica inainte sa mori, toata viata ti se deruleaza prin fata ochilor. Nu vom apuca sa confirmam vreodata chestia asta, insa tocmai mi s-a intamplat ceva similar: mi-am descarcat cele 900 de poze si filme facute cu iPhone-ul anul acesta si o serie intreaga de evenimente si emotii mi-au reinviat in memorie, in circa 2 minute. In scris, retrospectiva vietii mele in primele doua treimi ale lui 2014 ar arata cam asa:

Austria. Schi. Co-calatori idioti. Compensatie: oameni faini, din Alba. Lansarea seriei de poze cu haine identice la birou. Sebi si Norisor. Acasa. Programe de dezvoltare a talentelor. Romania joaca rugby la Cluj. Inspiratie: Radu Beligan. Templul Ikea - la Bucuresti. Martie - prima calatorie la Venlo. Lalelele de acasa. Norisor camuflat. Masini de inchiriat. Templul Ikea - la Dusseldorf. Tenisi cu sireturi galbene. Ma mut la masarda? NU. Televizor nou. Munca. Rochia galbena cere pantofi albastri. Inca. Sighisoara. Nunta: Alexandra. Venlo, Roermond, Amsterdam. Carmen, Raluca, Nausica. Rembrandt, Van Gogh, I AMSTERDAM. Framantari. ABSL, Poznan, Madeleine Albright. Nunta: Claudia si inca una. Rock bottom. Nunta: Anca. TIFF. Venlo. Roermond. Pinkpop: Limp Bizkit, Ed Sheeran, Robert Plant*. Dubii. Hotarari. Olanda bate Spania. Raspunsuri. My life is a lego house. Julieta are raspunsul. Bruxelles.  Regasirea linistii.  Venlo. 5 ani la Office Depot. Nu plec in Argentina. Bucuresti. Tot nu stiu sa parchez**. Doctori. In hoteluri: singuratate. Mi-e dor de casa. Varicela. Varicelaaa. VARICELAAAAAAAAA. Norisor. Noi rutine zilnice. Summer Party. Eindhoven. Venlo. Roermond. Monchengladbach. SIR.ELTON.JOHN***!!! Munca multa. Venlo. Dor de casa. Revedere: Banta. Stiu sa coc prajituri. Munca. Prieteni. Ice bucket. Vacanta de vis: Malta. Revedere: Bucegi. Munca. Ritm prea alert. Planuri: doctori, Venlo, Birmingham, Andries, James Blunt, Anvers, Charles Aznavour, laser, masina nou, apartament, credit la banca si adio libertate. Cate un pas, pe rand.

*

**

***

Provocarea galetii cu gheata

La ultima postare, ma intrebam daca ar trebui sa accept provocarea colegului meu, dupa modelul ALS Ice Bucket Challenge. Pana, la urma, cu o extindere de 24 de ore a termenului limita, am acceptat-o.
Locatia ideala a fost acasa la fratele meu, care frate n-a fost un suporter al actului in sine, dar care s-a distrat foarte tare sa ma ia prin surprindere. In caz ca nu suntem prieteni pe Facebook, priviti aici.

Si acum cateva explicatii, pentru ca am vazut prea multi hateri ai acestei campanii.

Personal, am facut-o pentru ca mi s-a parut o cauza buna - si cea originala (am donat pe www.alsa.org) si cea a donarii de sange in Cluj. Si, la naiba, pentru ca a fost amuzant sa o fac si sa-i vad si pe altii! Cred ca poti sa alegi sa nu intri in hora, dar ma deranjeaza cand demersul este criticat cu o superioritate limitata. Trebuie sa fii orb sau prost ca sa nu intelegi ca aceasta campanie lansata de ALS este geniala si incredibil de eficienta din punctul de vedere al cresterii constientazarii si al strangerii de fonduri. Cifrele vorbesc de la sine: in doua luni, ALSA a castigat 3 milioane de donatori noi (ca si mine, sunt sigura ca marea majoritate nici nu stiau de existenta acestei boli inainte de campania virala a galetii cu gheata) si cam de 10 ori mai multe fonduri decat in anul trecut la un loc. Deci eficienta nu cred ca poate fi contestata. Nu stiu ce ar fi putut fi mai eficient (ce bine ca traim in era social media, nu?!)... Aveti sugestii alternative?

Ce mai e contestat e gestul in sine. De ce o galeata de apa cu gheata? Pentru ca senzatia pe care o ai e similara cu durerea pe care o simt bolnavii de ALS in fiecare zi, cand incearca sa se miste - asta in stadiile in care se mai pot misca, pentru ca boala asta iti atrofiaza toti muschii si-ti lasa mintea intacta (practic ajungi sa nu mai poti manca, vorbi, ca sa nu mai vorbim de miscare). Si pentru ca e un semnal de trezire.

Contestatia gestului in sine vine si de la faptul ca unii au inteles ca daca indura galeata nu mai trebuie sa doneze. Eu am inteles mereu ca trebuie sa donezi, oricum. Si cred ca asa au facut mai toti. Iar cei care n-au donat, macar au contribuit la campania de constientizare.

Sau argumentul ca o donatie nu se face cu informarea lumii. Nu vad ce e rau in a face un bine si a a-i indemna si pe altii sa o faca.

Desigur, au aparut si contestarii organizatiei beneficiare. De exemplu, se contesta salariile echipei de conducere a ALSA. Eu zic sa ne uitam un pic in jur: doamna presedinta a avut un salariu de 16600 de dolari pe luna anul trecut, cand organizatia ei gestiona fonduri de 25 de milioane. O fi mult, putin, in comparatie cu o corporatie sau o organizatie caritabila similara? Inclin sa cred ca nu e mult. Sau, s-a mai evidentiat ca doar 30% din fondurile ALS au mers spre cercetare pana anul trecut. Corect, insa bolnavii de ALS au nevoie si de bani pentru ingrijire si usurarea suferintei. Si sa stiti ca la donarea online te intreaba daca vrei sa sustii doar cercetarea sau si alte activitati ale organizatiei. Eu, una, nu sunt ingrijorata de cum se folosesc fondurile - primesc informari periodice, iar site-ul mi se pare destul de transparent. Cat despre utilizarea celulelor stem din avortoni pentru cercetare, cred ca ii pot convinge si pe cei pro-viata ca e un mod de a da sens acelei vieti curmate inainte de vreme - plus ca tot felul de comisii de etica au aprobat cercetarea, iar daca nu vrei sa sustii acel studiu, banii iti vor fi directionati in alta parte.

Oare am ratat argumente contra? Contribuiti cu o intrebare si voi continua cu drag dezbaterea.

Cat despre campania mea si a colegilor (am pierdut un pic sirul dupa vreo 20 de filmulete, mai ales ca au fost implicate persoane din strainatate si din afara companiei), nu am pierdut niciodata din vedere cauza - ALS si donarea de sange. Daca am fi vrut doar sa ne turnam apa in cap, am fi mers la un teambuilding la bazin (de aceea era important ca in fiecare filmulet sa se aminteasca scopul). Asa, insa, eforturile au avut ecou in donare de bani si de sange. Cred ca a fost util si as lua-o de la capat.

Status Quo

In acest moment am in agenda asa:
- una bucata lupta cu recuperarea dupa varicela (la un zoom asupra problemei se pot observa medicamente, dermato-cosmetice si flirtul cu tratamente chirurgical-cosmetice)
- pentru maine la serviciu - o zi cu minim 20 de itemi pe agenda, pentru care un om normal ar avea nevoie de 12 ore intr-o zi fara intreruperi
- una bucata autobiografie in calitate de om "notabil" din Ocna de Mures, pe care nu ma lasa nicium sufletul s-o recitesc pentru editare
- minim 10 postari de blog nescrise, pastrate la nivel de note in telefon
- una bucata bilet la Charles Aznavour pe care il tot cumpar "maine" de o luna
- pregatiri pentru iminenta vacanta in Malta - amanate si ele pana cand literalement pleaca trenul spre Bucuresti si nu mai am ce face
- planuri de cumparat alta masina si speranta de a o valorifica pe actuala
- 3 luni de esecuri in a-mi gasi un apartament de cumparat
- esecuri repetate in a gasi un tapiter care sa fie dispus sa-mi reconditioneze un scaun cu valoare sentimentala
- multe alte lucruri in suspensie, unele de neimpartasit intr-atat de public

Si pentru ca toate astea nu erau de ajuns, dupa noaptea nedormita de ieri (bag seama ca sunt stresata ca plec in concediu si nu mi-s toate in ordine), dau sa ma uit fugitiv pe Facebook inainte de a adormi devreme si ce vad: un coleg mi-a lansat provcocarea ca, in urmatoarele 24 de ore, sa-mi torn o galeata de apa in cap - de preferinta, cu gheata -, pentru a creste constientizarea necesitatii donarii de sange (o varianta autohtona, utila, cu siguranta, a campaniei din SUA pentru lupta impotriva sclerozei - ASL). Si de unde cateva intrebari suplimentare: ca prim om din companie provocat la asa ceva, sunt serioasa sau nu mai suntem? Cand sa-mi strecor evenimentul in orar - inainte sau dupa pauza de masa; sau poate chiar inainte de a merge acasa, chiar cu riscul de a conduce uda leoarca? De unde iau apa? Unde sa se petreaca actiunea? Cu ce ma imbrac? Sa am public numeros sau nu prea? Daca as lucra de acasa maine, as putea sa-mi torn apa in cap la dus, nu? Care sunt cei 3 colegi pe care ii provoc mai departe? Tic, tac, mai am vreo 23 de ore - sfaturi, comentarii?!!!??

Despre Madeleine Albright

În timpul conferinței din Polonia, "vorbitorul cheie" a fost Madeleine Albright. Am fost uimită să aflu cât de puțină lume știe cine este această doamnă. De altfel, le-am spus mai multor prieteni că urmează s-o aud vorbind și am primit reacții de la "Cine?", la "Credeam că a murit". M-am simțit obligată de mai multe ori să fac precizarea că poate o confundă cu Margaret Thatcher. De altfel, am înțeles din remarcile inițiale ale doamnei Albright că aceste reacții sunt universale. Madeleine Albright a început prin a-i mulțumi moderatorului pentru că a spus lumii cine e și a împărtășit o povestioară care m-a dus cu gândul la prietenii mei.

Cică era doamna Albright în avion și moșul de lângă ea îi zice:
- Deci dvs. sunteți Margaret Thatcher.
[Cred că i s-a întâmplat de zeci e ori, poate e și iritată de asta, deci n-a simțit nevoia să spună mai mult decât:]
- Nu, îmi pare rău, nu sunt Margaret Thatcher.
- Ba da, sunteți.
- Ba nu, nu sunt.
- Ba da.
- Nu, chiar nu sunt ea.
- OK, dacă nu vreți să recunoașteți că sunteți Margaret Thatcher, e în regulă, dar chiar nu e nevoie să mă mințiți în față despre asta.

Să începem cu o mică biografie. Madeleine Albright a fost prima femeie Secretar de Stat al SUA. Cei 63 dinaintea ei au fost cu toții bărbați. În zi de azi, numele ei se scrie precedat de titlul "Sec.". A fost șeful diplomației americane și a deschis multe drumuri în politică pentru femei. Și azi, doamna Albright vorbește despre relații internaționale, doar că nu mai vorbește în numele SUA, ci doar în numele ei. Culmea e că pe mine m-a impresionat povestea femeii Madeleine Albright, mai mult decât a diplomatului.

Hai să vă spun câteva dintre ideile diplomatului:
- Relațiile internaționale de azi nu mai sunt un joc de șah, ci unul de biliard: totul influențează totul.
- Lumea globalizată de azi e dominată de două tendințe:
1. dezvoltarea IT-ului: în continuare se adâncește prăpastia între cei care au și cei care nu au și, date fiind mijloacele de comunicare de azi, cei care n-au pot vedea exact ce au cei care au. Apropo, 50% din bogăția lumii e deținută de 1% din populație. Tehnologia ne face mai moderni, dar, din păcate, nu ne face și mai civilizați. Da, social media a spart barierele informării, inclusiv în ceea ce privește crizele politice, dar, din păcate, nu poți să ajungi la democrație doar scriind pe Twitter; țările au nevoie de stabilitate politică și de creștere economică.
2. creșterea influenței actorilor non-statali, cum ar fi corporațiile, și faptul că guvernanța globală (guverne, organizații inter-statale etc.) încă nu știe cum să-i trateze pe acești jucători.

Doamna Albright se afla în Polonia într-o escală în drumul ei spre Ucraina, unde urma să coordoneze eforturile de monitorizare a alegerilor, iar poziția față de Rusia și Putin și-a exprimat-o fără ocolișuri: viziunea lui Putin despre lume e presărată cu ficțiuni toxice, ce a făcut în Crimeea e absolut rău, Obama și UE trebuie să creeze o strategie pentru țările vecine Ucrainei, Rusia trebuie sancționată, Ucraina trebuie susținută. De altfel, nici când era în funcție, doamna Albright nu lăsa loc de echivocuri. Mai mult, opinia ei despre omul cu care se întâlnea era limpede din broșa pe care o purta (totul a început ca o glumă - de la o poză, apoi o broșă cu cele 3 maimuțe, care nu văd, nu aud și nu vorbesc de rău - dar apoi a devenit o regulă și un joc cultivat al anticipării). De exemplu, când, împreună cu Clinton, s-a întâlnit cu Putin, doamna Albright purta o broșă cu un șarpe. Putin s-a atacat instant și a întrebat-o de ce poartă așa ceva. Răspunsul a fost simplu: "Deoarece cred că ceea ce ați făcut în Crimeea e răul pur". Clinton era să facă infarct de atâta diplomație...

Ceea ce a fost cu adevărat interesant a fost să aflu că doamna Albright nu a fost mereu atât de asertivă. De fapt, ea este o fată născută în Cehoslovacia, care a aflat doar la maturitate că e evreică și că și-a pierdut 3 bunici în Holocaust, care a devenit cetățean american la 15 ani și care și-a dorit mai întâi în viață să fie soție și mamă. S-a căsătorit la 3 zile de la absolvirea facultății și a făcut destul de repede 3 copii. La 24 de ani, șeful soțului ei a întrebat-o în timpul cinei pregătite de ea: "Drăguță, tu ce vrei să faci în viață?". Ea, naivă, i-a zis că vrea să devină jurnalist, pentru că pentru asta se pregătise. Șeful i-a tăiat-o scurt: "Nu, n-o să fii. Soțul tău e jurnalist și sunt doar 4 ziare în Chicago; legislația muncii vă interzice să lucrați la aceeași publicație și piața e mică. Alege-ți altceva". Și ea a ascultat. În timpul maternității a învățat rusă și poloneză și a decis să-și continue studiile. Prima implicare politică a fost să strângă fonduri pentru copii. A avut primul job în diplomație la 35 de ani și a început de jos. Un mare triumf a fost să facă rost de numărul Papei Ioan Paul al II-lea, pe care șeful ei l-a pus în agendă la litera P. Când, mai târziu, l-a întâlnit pe P, i-a vorbit în poloneză. Pe la 43 de ani, în 1981, a mers în Polonia să vadă ce se întâmplă cu Solidaritatea și să-i ia interviu lui Lech Walesa. Peste ani, când ea era doamna Secretar, iar el era președinte, ea i-a spus că s-au întâlnit încă din 1981. Walesa i-a răspuns candid, cum alții n-au avut curajul: "Dacă aș fi știut cât de importantă vei ajunge, ți-aș fi acordat mai multă atenție de pe atunci". Când s-a întors acasă din Europa de Est, soțul a anunțat-o că o lasă pentru alta, dar partea pozitivă a fost că a început să prindă aripi în carieră (și că a rămas cu un nume de familie foarte potrivit). A fost întâmpinată cu invidie și nedumerire din partea prietenilor, mai ales a bărbaților care o știau drept casnică, drept prietena nevestelor, care gătește cine și le duce copiii la școală cu mașina, și care bărbați credeau că ei ar fi trebuit să urce în ierarhia politică. A ajuns Secretar de Stat la 59 de ani. Madeleine Albright a rămas recunoscătoare oamenilor care au ajutat-o și se bucură că a deschis noi perspective femeilor din întreaga lume, chiar dacă ei i-a luat mult timp să-și aleagă cariera. Ca idee, crede că femeile trebuie să se ajute între ele, iar aforismul ei "Există în Iad un loc special dedicat femeilor care nu ajută alte femei" a ajuns pe paharele de la Starbucks.

Madeleine Albright m-a inspirat, ca lider și ca femeie. Pentru că a depășit o mulțime de bariere. Pentru că a luat-o de la capăt la o vârstă la care până și femeilor din generația mea li se mai spune - încă - că sunt bătrâne. Lumea s-a schimbat pentru femei; nouă nu mai trebuie să ne fie la fel de greu pe cât i-a fost ei. Dar încă mai vorbim de sex ca un factor pe piața muncii și în lumea politică. "Al doilea sex" de Simone de Beauvoir e aproape depășită, și totuși, lumea are foarte puține Madeleine Albright.

Madeleine Albright e cel mai important lider pe care l-am întâlnit vreodată. Al vostru care e?

Din nou in Polonia

Am revenit in Polonia dupa vreo 6 ani jumatate. Data precedenta fusesem in Wroclaw, la un interviu la Google (si-mi amintesc ca am pus o poza cu pantofi pe blog – altceva nu-mi amintesc, pentru ca nu suport sa recitesc ce scriu, sa ma vad in inregistrari etc.).

Intr-un sertar al mintii mele, sumarizasem tara asta cu cateva idei: “De doua ori populatia Romaniei, zlotul cu 10% mai puternic decat leul, tara un pic mai dezvoltata economic decat a noastra, mai destepti in a face revolutie, orase cu mostenire germana ale caror piete centrale arata minunat, tara lui Karol Woytyla, o salata de castraveti foarte buna, bautori la fel de rezistenti ca romanii, oameni OK, dar nu la fel de prietenosi ca romanii; pe ansamblu – imi place”.

Stiam ca participarea la conferinta despre BPO/SSC imi va face placere si m-am bucurat ca urma sa vad un alt oras decat cele pe care le vizitasem anterior. Adica Poznan. In luna mai am avut vreo 6 zboruri cu WizzAir, suficiente cat sa le citesc revista interna din scoarta-n scoata. Stiam, astfel, despre Poznan ca e al 6-lea oras ca marime din Polonia (un fel de Craiova, deci), ca graffiteurii au dat un aer interesant unor cladiri si mai stiam – despre Polonia in general – ca s-a reinventat din punctul de vedere al modei si ca femeile de toate varstele devin niste fashioniste.

Buun. Asteptari trasate. In Polonia ajungi prin Germania, cand e vorba de zboruri, deci m-am inhamat cu rabdare pentru escala prin Munchen. In plus, cum mi se intampla de cate ori calatoresc undeva, ma gandeam daca stiu pe cineva in tara de destinatie. Si da, dintr-un proiect al UE, gen Youth in Action, pastrasem legatura cu cineva si m-am gandit, in treacat la acea persoana. Si uneori Coehlo are dreptate – ca nu stiu cum sa spun altfel - dar, cum ieseam eu de la baia de langa portile de imbarcare spre Polonia, supriza! dau nas in nas cu acea persoana. Sa-ti stea mintea-n loc, nu?! Cati factori au trebuit sa se coroboreze ca sa existe aceasta intalnire: de la cum am ajuns noi sa calatorim spre Polonia in acea zi, la cum am hotarat eu sa ies din coada de la poarta de imbarcare si sa merg la baie, la faptul ca randul de imbarcare spre destinatia ei era pe traseul meu, la unde era ea pozitionata in coada ei – inca 10 secunde si nu ne-am fi intalnit! Ne-am actualizat reciproc informatiile vitale in 5 minute si am zburat una spre Poznan, cealalta spre Varsovia.

In Poznan, la aeroport, ai o senzatie de “fix asa-i si-n Cluj”: aeroport mititel, nou refacut (am aflat mai tarziu ca gazduirea catorva meciuri de la Euro 2012 a avut o influenta pozitiva in acest sens). Doar ca e o diferenta de care te prinzi ulterior: nu-ti cere nimeni sa te legitimezi la intrarea in tara, ca asa-i in Spatiul Schengen… Uite, o diferenta in favoarea Poloniei, in comparatia cu Romania. Sa va mai zic cateva: asa sala de conferinte n-avem noi in toata Romania – oameni din Bucuresti mi-au confirmat asta (sau, cine stie, poate avem in Craiova?). Blocurile lor comuniste arata mai bine decat ale noastre, pentru ca majoritatea au fost renovate (am auzit odata pe cineva la televizor ca polonezii au declarat blocurile comuniste drept monumente semnificative pentru secolul 20 si ca au reusit sa aloce fonduri pentru refacerea lor; n-am verificat, dar nu m-ar mira sa fie si pe fonduri europene, pe deasupra). Polonia a fost singura tara europeana care n-a intrat in recesiune. Mai mult, economia lor zbarnaie: PIB-ul le-a crescut cu 41% din 2005 in 2013 si si-ar dori sa intre in G20, dar se vor multumi sa ajunga in urmatorii 5 ani in Top 20 (acum sunt pe locul 22, parca), pentru ca locurile in G20 se dau si pe criterii geografice, iar Europa are destui reprezentanti. Din punctul de vedere al industriei in care lucrez, ei au reusit sa puna pe picioare o asociatie a tuturor companiilor din BPO/SSC si sa negocieze cu guvernul tot felul de facilitati; la ei, domeniul serviciilor creeaza cele mai multe job-uri noi in fiecare an si este al doilea mare angajator (peste 150.000 de locuri de munca), dupa automotive si inaintea mineritului. Deci chiar pot face economie bazata pe cunoastere. Totusi, nu stiu pana unde se mai pot intinde – sunt pe punctul in care par a nu mai gasi suficienti vorbitori de germana si franceza, deci problema bazei de selectie a talentelor e stringenta si la ei. E posibil sa se fi intins prea mult – in acest moment au 40% din piata europeana de BPO/SSC…

Despre Poznan, in particular, pot spune ca are o piata veche gen Wroclaw intalneste Amsterdam (cu acele cladiri in forma de turta dulce), are niste mall-uri si parcuri excelente, dar are si o anomalie groaznica: alaturi de un sir de case istorice contruite in piata mare (pe care le poti intelege, totusi), au niste cladiri comuniste cu un nivel ce gazduiesc ceva muzeu, in mijlocul aceleiasi piete. E cea mai proasta idee pe care am vazut-o vreodata; eu le-as darama si as lasa piata veche sa respire. In fine.

Deci, Polonia nu e “un pic mai dezvoltata” decat Romania; e chiar mult inainte.

Cat despre oameni, imi pastrez parerea ca nu-s peste poate de prietenosi. Daca ii intrebi ceva, raspund, dar nu au pic de caldura latina. In schimb, tot ce se zice despre noul suflu vestimentar e adevarat: femeile de aici isi etaleaza feminitatea cu tinute care in corporatiile din Romania ar fi interzise prin codul vestimentar. Adolescentele sunt rebele cu pantaloni scurti si camasi lejere, corporatistele sunt cocotate pe tocuri de 7 cm+, au fuste scurte si bluze transparente. Si asta e normalitatea cotidiana. In paranteza fie spus, va anunt ca veti vedea vara poloneza si in garderoba mea. A, era sa uit sa mentionez un film autoironic prezentat la conferinta (de fapt, au facut o serie intreaga). Se pare ca polonezii sunt nemultumiti notorii (se plang mult la serviciu, nu le plac orele suplimentare si au tot felul de legi care le dau zile libere si ii protejeaza) si vor sa faca din asta un brand. Si se pare ca nu beau asa de mult pe cat ar crede altii.

 

Cand trag linie, as incheia cu un banc pe care l-am auzit mai demult:

Pe vremea comunismului, in Romania, intra cineva in alimentara si nu gaseste nimic. Totusi, o intreaba pe vanzatoare
- Aveti carnati?
- Nu.
- Aveti crenvursti?
- Nu.
- Nici polonezi?
- Ei, daca am fi avut niste polonezi…