Iar timpul crește-n urma mea...

Dacă am mai zis-o, mă repet: pentru mine, cel mai frumos vers din literatura română este "Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec", din Trecut-au anii. La școală se zicea că au convenit unii că "Nu credeam să-nvăț a muri vreodată" din Odă în metru antic ia premiul ăsta, dar, mă rog, de gustibus.

Ce-mi veni cu Eminescu? Păi, primii o notificare cum că cineva mi-a vizualizat CV-ul pe un site de recrutare. Și dintr-o dată mi-am amintit că am acolo un CV. Probabil neactualizat și prăfuit, așa că l-am deschis cum deschizi o carte veche. Și ca și când aș fi mâncat dintr-o madlenă, mi-am amintit de toate proiectele frumoase din anii mei formativi, dinainte de primul meu job cu carte de muncă. Și mi-am dat seama, cu o tristețe ireparabilă, că, pentru nivelul actual de carieră, ar da mai bine dacă aș șterge acele pagini cu buretele. Că nu mai interesează pe nimeni. Că acum trebuie să-mi scriu fraze deștepte și pompoase, ca să arăt că-s cea mai corporatistă între corporatiști. Și mi-am dat seama că-i păcat de mine. Lucrurile pe care le-am făcut la 20-23 de ani sunt, poate, lucrurile care mi-au rămas cele mai dragi. Lucram ca voluntar, făceam totul pentru dezvoltare personală și cu speranța că voi dovedi cuiva că merit să mă angajeze. Vrând-nevrând, acele pagini nu-și vor mai găsi locul în CV-ul meu, dar pe blog pot să fac ce vreau, iar acum vreau să nu uit niciodată cum mi-am început drumul în viața profesională. Așadar, spicuiesc cu comentarii.

Sep 2002 - Iun 2003 trainer pe comunicare interculturala si teambuilding, organizația Bosporus
A fost primul moment cand am simtit că cineva vine spre mine si-mi face un bine neasteptat. E vorba de un asistent universitar cu har, care azi nu mai e in sistem, dar care mi-a devenit și mi-a rămas prietenă. Mi s-a propus să fac parte dintr-un grup de studenți care vor coordona un proiect intercultural între două licee - unul român și unul maghiar; Șincai și Brassai - din Cluj. Eu urma să le țin elevilor cursuri de comunicare. Eram în anul 2 de facultate. Elevii maghiari s-au arătat încântați la prima întâlnire, dar nu și-au arătat fața la următoarele. Am vorbit cu finațatorii și i-am înlocuit cu elevi din alt liceu, românesc, de data asta. Atunci am fost instruită despre cum se scrie un proiect (în zi de azi sunt elemente din acel training pe care le folosesc în trainingurile mele corporatiste) și am început să învăț despre managementul proiectelor de finanțare. Tot atunci am mers în primul proiect internațional și am văzut prima țară străină - Bulgaria. Le-am prezentat situația egalității de gen din România și am început cu bancul acela care se termină cu "După 3 zile, am început să văd cu ochiul stâng". A fost un succes răsunător. Ulterior, tot prin Bosporus, am mai participat la 2 proiecte internaționale - în Turcia și în Polonia. Și cum o piesă de domino o doboară pe alta, în acel proiect am întâlnit o persoană care m-a recomandat la Google, unde am primit un job... pe care l-am refuzat.

Mar 2004 trainer pe drepturile omului, teambuilding, comunicare, Centrul de Resurse Juridice
Pentru pozitia asta am trecut printr-o ditamai selecție națională. Am fost printre studenții selectați să-i învețe pe liceeni despre drepturile omului. Am participat la trainguri de legislație și drepturile omului cu Renate Weber, care, în zi de azi, este unul dintre oamenii politici pe care îi respect. Am fost la primul Train the trainer fancy, ținut de cineva din București. Mi s-a confirmat că eram deja un trainer al naibii de talentat. Modestia a venit pe parcurs. Am ținut training-uri săptămânale în tandem la Liceul Energetic din Cluj și a fost o încântare. N-o voi uita niciodată pe profesoara care ne-a mulțumit că ne-am dus și la Energetic, în condițiile în care marea majoritate a proiectelor vizau Șincai, Coșbuc, Eminescu... lumea bună. Sala era plină, interesul copiilor era imens și cred că i-am ajutat foarte mult la încrederea în sine. Peste ani, o domnișoară de la ghișeul Băncii Transilvania mi-a spus că i-am ținut training de drepturile omului când era la liceu. Am fost impresionată că și-a amintit de mine.

Oct 2002 - Dec 2005 Trainer - ARDOR
instructor de dezbateri, arbitru
trainer pe argumentare, comunicare, teambuilding, leardership
organizare de evenimente si competitii de dezbateri
Practic, așa a început drumul meu spre training, dar și spre o minte deschisă și tolerantă. În clasa a IX-a s-a înființat clubul de debate în Ocna-Mureș și asta a dat un sens timpului meu liber. Era să mă retrag după primul meci: eu și coechipierii trebuia să susținem de ce euthanasia ar trebui legalizată; am făcut o treabă bună - clar mai bună decât oponenții - dar juriul a dat decizie 4 la 1 că am pierdut, pentru că "Dumnezeu nu ar fi de acord". Din fericire, votul pentru a fost al profesoarei care a înființat clubul. În perioada liceului mi-am câștigat dreptul la vacanțe la Felix, pentru că am câștigat competiții județene. Fast forward către 2002, atunci mi-am câștigat dreptul de a concura la Națională și așa am ajuns prima dată la București. Și eu și Bill Clinton, în aceeași perioadă ("Stay the course, stay the course, stay the course..."). Din anul 2 de facultate am creat și am condus clubul de debate al FSPAC și am ținut demonstrative și la ISE. Țineam săptămânal 2 workshopuri de câte 2 ore, mobilizam oameni, organizam competiții. De la 50 de participanți, am rămas cu 6 fideli - cei mai buni prieteni ai mei. Dialogurile contradictorii între oameni deștepți era loisirul meu preferat. Între timp, mai dădeam o mână de ajutor mișcării de debate din licee, inclusiv participând ca arbitru la competițiile lor naționale. Cea mai mare tristețe a absolvirii facultății mi se trage de la faptul că a trebuit să părăsesc mișcarea. Meciurile de oldies but goldies mă fac din când în când să-mi retrăiesc vremurile de glorie... Chiar, nu punem de un turneu de veterani?

 Publicații diverse (pe lângă cele două cărți și participarea la manuale universitare)
Tribuna, Steaua, Adevarul de Cluj, Campus UBB, Moftul Studentesc (coordinator din 2002 in 2004), Fabricat în România, Europa (France), Stud.net, AcTIFF (jurnalul online al TIFF, 2005-2006)

Pffff...Aici e o întreagă viață de student. Prin ceea ce am făcut în aceste note de subsol ale CV-ului actual am învățat să scriu, să coordonez oameni, să fac networking și fundraising. Moftul Studențesc a fost materializarea visului de a avea același brand de ziar studențesc în marile centre universitare. Bucureștiul a dat tonul, dar într-o vreme ziarul apărea și la Cluj și la Iași și la Timișoara. Câte nopți nedormite pentru a face editarea textului și paginația! Cât am mai învățat și cât ne-am dezvoltat de la primul număr la ultimele. Stăteam pe capul unui coleg cu paginația până la 3 noaptea Între Lacuri, luam taxiul spre Hașdeu (și era o lovitură în bugetul personal) ca să dorm un pic, la 8 eram la Tipografie numai ca să-mi spună că iar nu am făcut bine nuș ce, că am folosit fonturi pe care nu le aveau, că rasterul nu se va vedea etc.etc. Scoteam un număr la două săptămâni (cred că 16 pagini, dublu decât înainte să-l preiau eu), nu ne jucam cu periodicitatea și, fratele meu, era de muncă! Cel mai greu a fost când nu am mai avut finanțare de la București (ei abandonaseră proiectul) și m-am apucat de fundraising din bar în bar. Am fost în al nouălea cer când am primit finanțare pe un an de zile de la clubul Nera. 300 lei pe lună, parcă. O avere!!! Apoi mai făceam și distribuție în BCU, prin cămine și prin facultăți și găseam câte un exmplar la diverși profesori în birou, cu sublinieri ale criticilor pe care le aduceam uneori. Cum dracu făceam asta printre două facultăți, club de debate, consiliul studenților? Probabil pentru că pasiunea îți dă aripi. Păi de ce aș scoate chestia asta din CV? Pentru că între timp am lucrat în presa "serioasă" și pentru că azi mă ocup de comunicare într-o corporație? Nu știu dacă aș fi putut face asta fără etapa presei studențești.

Cât despre AcTIFF - mă întorsesem din Franța, unde departamentul meu realiza un site cu cronici de film și alte articole pe marginea Festival des trois continents. Acolo am învățat cum se realizează materiale video (am făcut și filmări, și script și editare), am întâlnit realizatori din India, Iran, Afagnistan etc. O încântare. Iar când am venit în Cluj, am mers cu propunea la TIFF și timp de 2 ani am făcut același lucru (mai puțin partea de materiale video) pentru ei, cu studenții din UBB. O șansă imensă pentru noi toți, o colaborare cu niște oameni extrem de talentați (unii dintre ei au scris cronici pe care le am și acum în minte), o altă oportunitate (auto-creată, îndrăznesc să spun) de a-mi dezvolta skill-urile de leadership, project management și jurnalism. Cu provocările de rigoare (tipul care ne-a făcut în primul an site-ul n-a vrut să participe și în al doilea, și un om providențial s-a oferit în ultimul moment să ne facă altul, mai frumos, gratis). Deci o căruță de amintiri ascunsă într-o notă de subsol...

La capitolul diverse: am scris două cărți înainte de 25 de ani, am făcut programare (cu dificultatea aferentă vârstei) de la 10 la 18 ani, am fost printre cei 10 români selectați  pentru un program de leadership cu evenimente întinse pe 2 ani la Consiliul Europei... dar nu vorbim despre asta în interviuri. Pentru că nu se prea potrivește cu dinamica standardizată a interviurilor de azi. 

În aceeași zonă, am citit recent cazul unei doamne de 91 de ani, care avea un CV de 9 pagini și care l-a redus la două (avea sens și pe care :). Exercițiul i-a luat două luni. A luat un job la Google și a sfidat stereotipurile despre vârstă. Însă sunt convinsă că i-a fost greu. Mai devreme sau mai târziu, acumulăm mai multă experiență decât e de bon ton să treci pe hârtie. Timpul crește în urma noastră, ne întunecăm, îmbătrânim și e mult prea trist că protocolul ne obligă să ne simplificăm și să ne rezumăm experiența. Poate că ar trebui să încercăm să cunoaștem candidații prin prisma a ceea ce nu scrie în CV-ul lor. Personal, intenționez să folosesc de acum înainte următoarea întrebare în interviurile de angajare: Spune-mi ce lucruri, proiecte etc. importante pentru tine nu și-au mai găsit loc în CV-ul tău. Sau cum ai început să fii cine ești din punct de vedere profesional? Simțiți-vă liberi să răspundeți.

Versiunea mea de Rai

Am mers la Paris la două săptămâni după atacurile teroriste și am regăsit un oraș fermecător, care refuză să se lase destabilizat de niște cretini cu mitraliere. Poate itinerariul făcut ar merita un post separat, însă punctul culminant - și, de altfel, ceea ce m-a determinat să merg de la bun început - a fost concertul Queen+Adam Lambert. Dacă dați un search prin arhiva blogului, veți vedea că eu sunt un super fan Adam Lambert, încă de când l-am descoperit prin American Idol. Și, de când m-a ajutat să import un cal în România, și eu și fostul meu șef îi suntem îndatorați. Pe scurt - aș fi mers la concert și dacă venea doar Adam. V-am zis că va fi un star internațional de cel mai mare calibru, iar colaborarea cu Queen e prima confirmare (dacă nu mai face nimic cât trăiește, tot e o super-realizare). Nimeni nu e mai freddiemercuryan decât Adam Lambert și nimeni n-ar putea cânta cu Queen mai bine decât o face el. Deci sunt fan. Și separat și în combinație.

Să începem cu partea organizatorică. Ne scria pe bilet ora 20:00, iar pe o aplicație de mobil "ușile se deschid la 20:00", prin urmare am vrut să fim printre primii acolo și am targetat ora 20:00. Am ajuns la 20:15 și eram însoțiți de puțină lume pe cărarea spre locație, Le Zenith. Mai multă lume mergea la Filarmonică (apropo, clădirea accea arată impresionant; m-aș duce la Paris și numai pentru un concert acolo). Intrăm în sală, căutăm "fosa" - că acolo aveam locuri -, când surpriză! nu mai era loc să arunci un ac. N-am ajuns primii, ci ultimii. Concertul a început în fix 3 minute. Eram la puțini metri de scenă, dar toată lumea era mai înaltă decât mine (pentru Sebi era OK). Îmi trăgeau cu ochiul niște trepte goale de care mă despărțea un lanț, precum și o balustradă. Am ales să mă sui pe balustradă pentru prima piesă, însă știam că nu voi rezista mult - mă țineam din forță, cu două mâini. Prin urmare, îi zic lui Sebi:
- Nu pot rezista așa tot concertul. Mă mai sui la piesele mai cunoscute.
Și atunci, domnul de pe scări, de dincolo de balustrada de care mă țineam îmi zice:
- Vorbiți românește?
- Da!
- Nu vreți să veniți pe scări?
- Mânci, calule, ovăz?! Cum să nu!?
Și uite așa am stat la vreo 6m de extensia scenei (scena era un Q, iar panglica lui Q venea super aproape de noi), pe scări, tot concertul. I-am văzut pe Brian May, Roger Taylor și Adam Lambert de mai aproape decât am văzut orice vedetă internațională. Am filmat cât am putut - și până mi se umplea spațiul pe iPhone - de unde niște întreruperi în filmele pe care mi le-am pus pe canalul de YouTube.

Despre concert: ei au ales doar piese la care John Deacon n-a participat (el e al patrulea membru originar al Queen, care s-a pustiit de câțiva ani în casă; îl interesează doar finanțele trupei și n-a acceptat să cânte oricine cu Queen; de exemplu, pe Robbie Williams l-a desființat).

Morala pe care mi-a subliniat-o binefăcătorul meu (român stabilit de peste 25 de ani în Franța, venit la concert cu fiul lui) este:
- Vedeți, dacă nu vă e rușine să vorbiți românește în Franța, vi se vor întâmpla lucruri bune.
I-am explicat că n-am niciun complex în fața francezilor și că pot să le arăt oricând diferența între diversele categorii de români pe care îi poți întâlni în Franța.

Și acum, muzica!

Adam Lambert spune că n-ar fi știut ce dracu ar fi făcut cu viața lui dacă n-ar fi existat Freddie Mercury. Ușor de înțeles: un băiat flamboyant, cu pasiune pentru cântat și actorie și-a găsit idolul de mic. După Freedie Mercury era mai ușor să declari că ești gay. Adam povestea într-o înregistrare că atunci când și-a făcut curaj să "iasă din dulap" în fața familiei și le-a mărturisit că e homosexual, aceștia i-au spus relaxați și un pic distrați: "Știm, dragă". În sensul ăsta, cred că Freddie a salvat vieți.

Cât de bine îi prinde experiența de pe Broadway lui Adam! Parcă s-a născut să cânte cu Queen, nu?!

Brian May e incredibil - dincolo de abilitățile de chitarist, omul ăsta a scris majoritatea pieselor Queen. Când a cântat Love Of My Life ne-a zis să cântăm cu el și ne-a promis că se poate întâmpla ceva magic. Adevărat.

Adam Lambert a mers la audițiile American Idol cu Bohemian Rapsody. Acum o cântă în concert. Cu Queen. Mai rar se văd lucruri mai tari.




Restul filmelor - pe canalul meu de YouTube. Și pe tot YouTube-ul, că doar toată lumea avea un telefon mobil.

Deci, dacă mor, ca acest concert vreau să arate Raiul.

Să nu uităm, și Brian și Adam au vorbit despre libertate, iar acest logo a fost proiectat înainte de bis. Queen est Charlie.

Cum m-aș defini?

Încep cu concluzia: am nevoie de ajutor - trec printr-o criză acută de etichete identitare.

Să explic: de două ori azi, în contexte diferite, mi-am pus întrebarea Ce sunt eu? și m-am închis singură.

Prima dată, întrebată dacă sunt morning person, am știut foarte clar că nu sunt. Problema e - care sunt celelalte variante? Că nici evening person nu sunt - aș dormi și atunci. Din vorbă-n vorbă, am înțeles criteriul - când preferi să tragi tare la muncă, învățat etc.? Răspuns - oricând e nevoie. Și asta e clar din facultate, când învățam pentru următorul examen, de la facultatea 2, imediat ce terminam examenul la facultatea 1. Rezultă că nu mă pot eticheta. Decât poate all day person who likes to sleep whenever, wherever.

A doua oară - când am primit feedback-ul la biografia pe care am trimis-o. Cred că am pomenit pe acest blog că mi s-a cerut să scriu 3 pagini despre mine, pentru colecția de oameni tineri și importanți (cred) din Ocna-Mureș. Și, nici un an mai târziu, am îndeplinit sarcina (aici sunt motive mai complexe pentru întârziere, nu săriți cu gura!). Adicătelea ieri. Azi am primit mulțumiri și rugămintea de a mă descrie în câteva cuvinte - în speță, prin profesie, dar nu obligatoriu - pentru titlu și index, mă gândesc.

Așadar: ce sunt eu? E al dracului de greu de răspuns. Dacă particip la trageri la sorți sau promoții, pe cupoanele de supermarket scriu economist. Simplu, fără complicații, ca să scap repede. Deci, o variantă ar fi să mă definesc prin studii. Economist și jurnalist. Aș putea să mă mai descriu prin experiența profesională de până acum. Aș lăsa partea de jurnalist și aș putea adăuga trainer, specialist în resurse umane, manager. Doar că îmi cam sună toate cam profan. Aș putea să spun că sunt corporatistă, dar, de îndată ce zic asta, îmi dau seama că trebuie să schimb ceva în viața mea. Dacă faptul că am scris articole și două cărți mă califică, aș vrea să merit eticheta de scriitor. Dar parcă mai mult de blogger - să fim sinceri, blogger leneș - nu îndrăznesc să scriu. Aș vrea să scriu comunicator, dar mi s-ar zice inventator de cuvinte. Mi-ar plăcea să pot scrie antreprenor, globetrotter, freelancer, politician... dar sunt cel mult nivel novice în ariile astea. Interesant e că editorii au făcut niște sugestii: economistă, ziaristă, scriitoare, manager de training, etc. - probabil asta se înțelege din textul meu. Dacă aș fi fost mamă, aș fi trecut, poate asta. Așa, ce să scriu - iubitoare de pisici? În esență, cred că sunt un om cu dubii și minte în alertă. Dar asta nu e nicăieri în COR. Să mă auto-numesc intelectual -  nu se face, nu?

Și atunci, pe bune. Cum să mă definesc?!

Din seria "nu mai avem..."

Astazi, paste:

Aranjarea in scena, poza si demonstratia de: Seb.

Gândesc, deci sunt Charlie

Atentatele teroriste sunt întotdeauna o pată pe obrazul umanității. Evenimentele recente din Franța sunt un atentat la valorile occidentale, la stilul de viață al lumii libere și la liniștea Europei. Al-Qaida a anunțat că vor exista atentate și, cumva, multă lume se aștepta să se întâmple în Franța, cea cu peste 5 milioane de musulmani, cea care participă la acțiuni militare internaționale și care se protejase destul de bine până acum. Și iată că Franța, pe care aș numi-o în continuare țara mea preferată, oricâte altele aș vedea, a fost atacată barbar, fratricid, de niște fundamentaliști spălați pe creier.

Să încep cu ținta Charlie Hebdo. Fac parte dintre acei români care știu de peste 10 ani ce este Charlie Hebdo (și Le Canard Enchaine, că tot veni vorba de satiră). În plus, am și formare de jurnalist. Prin urmare, libertatea presei și cea de exprimare, în general, îmi sunt dragi ca lumina ochilor. Nu sunt cuvinte să exprim cât de abominabile mi se par execuțiile din redacție (vă puteți închipui cum e să fii prins de imbecili cu mitraliere în birou, în mijlocul unei ședințe, să ți se strige numele și să fii executat? Cum sunt minutele alea în care-ți vezi colegii secerați lângă tine, știind că tu urmezi și că n-ai scăpare?); arareori se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie tragedia frângerii unor destine în cadrul unui atac terorist. Din păcate, însă, am rămas definitiv fără cuvinte când am început să aud din diverse surse (unele mai influente decât altele) tot felul de mici nuanțe care, în esență, spun că nici jurnaliștii nu erau complet inocenți. Cu tot respectul de la om la om și cu tot dreptul pe care mi-l dă faptul că trăiesc într-o țară liberă, dacă împărtășești sau răspândești astfel de idei, ești un tâmpit periculos. Să fie clar: așa cum femeia violată nu poate fi niciodată victimizată (decât dacă ești cretin), nici redacția Charlie Hebdo n-are de ce să fie acuzată. Vina lor este absolut zero. Ei sunt exponenții unei societăți libere, unde, așa cum e normal, caricatura nu poate fi acuzată de blasfemie, în primul rând pentru că, în lumea liberă, presa e laică, societatea e laică și nimic nu e mai presus de critică, rațiune și satiră. În statul laic civilizat, acuzația de blasfemie nu are cum să existe. Atunci când consideri că libertatea de exprimare a altuia ți-a încălcat ție identitatea sau sensibilitățile religioase, atunci ai canale oficiale: poți da publicația în judecată, poți deschide o dezbatere în societate, poți să nu cumperi produsul - toate legitime și permise; dar e inadmisibil să iei viața cuiva.

Jurnaliștii de la Charlie Hebdo nu aveau probabil 100% rată de succes în a caricaturiza cu talent o anumită situație (e, de altfel, greu să faci umor de calitate în 100% din cazuri), dar asta nu-i face cu nimic vinovați. Sublimul libertății presei e că ești liber să faci o revistă cât se poate de proastă, și doar publicul și încălcarea legii te pot scoate de pe piață. Ca publicație de stânga areligioasă, au declarat din start că nu mitizează și nu sacralizează nimic. Ceea ce în lumea liberă, e absolut OK. Chiar e o atitudine necesară. Căci, de fapt, ce se întâmplă când începi să-ți creezi moaște? Unele lucruri devin mai presus de dezbatere, mai presus de lege, adevăruri axiomatice care pot duce la abuzuri și la retard. De exemplu, să continui tu, creștin, să crezi că Biblia (i.e. capodoperă literară de peste 2000 de ani) e sfântă, te menține în noaptea minții; la fel și cu ce te învață Biserica: vei crede în continuare că femeia trebuie să se teamă de bărbat, să nu intre în altar, să nu folosească metode contraceptive, de exemplu. Mare lucru că ai acceptat că Pământul e rotund! La fel, tu, musulman, dacă iei de bune viziunile și poruncile lui Mahomed de acum sute de ani (cred că dacă aș sta fără apă și mâncare în deșert în plină zi, aș atinge și eu niște dimensiuni spirituale interesante), vei fi anacronic cu circa 1500 de ani. Printre ce consider eu aberații ale Islamului e interdicția de a reprezenta grafic lumea vie (toate moscheile au doar motive geometrice), deci cu atât mai mult pe Profet sau, preferata mea: homosexualitatea e pedepsibilă cu moartea, dar schimbarea sexului e acceptabilă, pentru că atunci când s-a scris Coranul nimeni nu s-a gândit că e posibilă, deci nimeni n-a interzis-o. Jurnaliștii de la Charlie Hebdo erau oameni liberi și nu puteau să accepte că unele grupuri extremiste vor să ne facă, prin amenințări, să revenim în Evul Mediu. Prin urmare, au trăit și au murit pentru idealul libertății de exprimare și nu pot decât să afirm admirația mea eternă pentru asta. Alături de o tristețe nevindecabilă.

Atacul de la magazinul evreiesc e un alt exemplu de drame umane. Am citit despre persoana care a furat o armă de la atacator, dar n-a știut s-o folosească și a fost executată, despre imigrantul din Mali care a ascuns în camera frigorifică 15 oameni salvându-i și m-am pus în locul lor. Ce mă tulbură e să văd înregistrarile cu teroristul ISIS descendent din Africa neagră vorbind cu calm despre vinovăția țării care l-a găzduit și amenințând cu seninătate cu atacuri concertate.

Iar povestea lui Ahmed Merabet, polițistul algerian omorât de frații teroriști algerieni e de cel mai trist sublim. Un musulman care și-a apărat țara și, implicit, dreptul cetățenilor acesteia de a-i pune sub microscop religia. În afară de originile algeriene, Ahmed n-a avut nimic altceva în comun cu călăii săi. Fratele lui a reamintit lumii că Islamul e o religie a păcii - în definitiv, nu sunt toate, cel puțin în părțile bune? - și a făcut apel la toleranță. Ahmed a murit apărând dreptul altora de a face caricaturi care, cel mai probabil, lui nu-i făceau deloc plăcere. Ceea ce echivalează cu un martiriu. De altfel, am spus întotdeauna că, deși pentru mine religiile sunt doar fenomene sociale, materiale de studiu, voi lupta pentru dreptul celor religioși de a trăi conform preceptelor pe care ei le consideră sacre, atâta timp cât nu-mi forțează mie libertatea de conștiință. Când zic că voi lupta, vreau să spun că armele mele sunt cuvintele. N-am curajul lui Ahmed, probabil de aceea nici nu se pune problema să am meseria lui. Și nici nu-mi surâde ideea morții. Prin urmare, aș considera foarte nedrept ca cineva să vină să se lupte cu mine în altceva decât în cuvinte.

Problema libertății de exprimare a ieșit în prim-plan o dată cu cazul Charlie Hebdo, însă, în definitiv, e doar o fațetă a problemei fundamentalismului religios. Că ne place sau nu, acesta se cam asociază, statistic vorbind, cu Islamul. Și atunci quo vadis, Europa de Vest? Da, ai vrut imperii colonialiste, acum suporți niște consecințe. Dar de ce trebuie ca acestea să se traducă în teroare? De ce nu putem să trăim cu toții în toleranță și în pace? Răspunsul meu personal e: pentru că religia ia mințile multora. Din păcate, lumea din Imagine va fi o utopie veșnică. Și atunci, ce facem? Păi trebuie să ne apărăm valorile democratice. Și Franța, locul nașterii drepturilor omului și ale cetățeanului, va da un exemplu de solidaritate. Eu, una, am hotărât că n-o să mă fac mică și n-o să stau în banca mea. În curând voi pleca la Paris, la un concert în care solistul e gay declarat - nu prea e pe placul Islamului, nu? După ultimele zile, însă, recunosc că am început să am emoții. Dacă se activează celule teroriste fix când sunt eu acolo? Cum se asigură securitatea la metrou (răspuns: nu se asigură, cum ți-o fi norocul!)? Cât de ghinionistă aș putea fi să mă aflu în magazinul greșit la momentul nepotrivit? Cât de stupid ar fi să mor ca victimă colaterală într-un război unilateral absurd? Oare chiar vreau să merg? Oare va mai fi aceeași experiență pariziană? Oare, în loc de a discuta despre ce vom fi văzut la Luvru și la concert, nu voi discuta cu Sebi despre teroriști? Oare nu ne vom uita peste umăr la fiecare pas? Și, în concluzie, oare n-au câștigat deja teroriștii? Din păcate, trebuie să recunosc cu ciudă că mi-e un pic teamă. Dar, cum zicea Char, mai bine să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi. Ca europeni, nu putem să stăm nepăsători la uzurparea liniștii noastre, la demolarea păcii și a toleranței în societatea pe care ne-am construit-o. Va trebui să mai angajăm persoane pentru a asigura securitatea pe străzi? Va trebui să interzicem întoarcerea pe continent a celor care se duc la instruiri ISIS? Hai să discutăm; poate chiar trebuie s-o facem. Dar, mai presus de toate, nu putem să ne închidem în case, să încetăm - de teamă de a nu răni sensibilitățile cuiva - să spunem Crăciun fericit!, nu putem să încetăm să râdem de superstiții și nu putem să pierdem spiritul lui Charlie Hebdo, pentru că asta ne-ar face prizonieri.

Pentru toate astea, până la ultima suflare, și eu sunt Charlie și Ahmed.