Eurovision 2015 - live comments

E acea zi a anului. Să începem.

1. Slovenia: Am văzut piesa asta în semifinale și am reținut căștile, timbrul și ritmul. Și că solista dă din cap cât pentru un început de Parkinson. Pe ansamblu, chiar îmi place.

2. Franța. Anii 70 de putere. Intenții bune și execuție franțuzească. O favorită la ultimele locuri.

3. Israel. Nu neapărat țara pe care s-o asociez cu băieți dansatori.  Sunetul m-ar duce cu gândul la Grecia. Oricum, nu-i rău.

4. Estonia. Fata asta e muuuult prea teatrală și cam strică punerea în scenă. Dar piesa e bună.

5. UK. Englezii nu se dezmint și concurează cu francezii pentru ultimul loc. Mult succes! Noroc că plătesc ca să fie în finală. Mi-e dor de Katrina and the Waves...

6. Armenia. Am constatat în semifinale că unii concurenți s-au uitat prea mult la Games of Thrones. De exemplu, ăștia. Locul 20+.

7. Lituania. A, da, fata care arată ca o lebădă și băiatul care o pupă cam mult și cam împotriva voinței ei. De la semifinală încoace și-a făcut curaj și a sărutat-o pe bune. Momentul vieții lui.

8. Serbia. Am fost la duș, dar știu că fata e fabuloasă. Un mesaj optimist. Sunt curioasă dacă o votează lumea.

9. Norvegia. Deja faza cu apariția târzie a partenerei de duet e fumată. Piesă pentru coloana sonoră a următorului Shrek.

10. Suedia. Mister Eurovision ăsta e și favorit la casa de pariuri. Nu prea subscriu, deși recunosc că e una dintre piesele de top 10.

11. Cipru. Ca sunet, parcă a fi un Buble. Ca look - un băiat respins la selecția pentru boy bands în anii 90.

12. Australia (!). Băiatul ăsta a câștigat X Factor Australia la prima ediție. Deci, de cântat - știe să cânte. Doar că piesa e extrem de banală. Bună de prezentat o dată, într-o emisiune de dimineață.

13. Belgia. O prestație desprinsă din 1984. Din cartea 1984. Cam așa îmi închipui eu entertainment-ul într-o societate distopică. Asta nu însemnă că piesa e rea.

14. Austria. Nu știu de ce, dar mi se pare acum că orice bărbat austriac seamănă cu Conchita Wurst. Piesa asta îmi amintește de Beatles și Paolo Nutini. Mi-a plăcut.

15. Grecia. Respect pentru solistă că are 3 copii. Dacă i-a și făcut ea și arată așa, cu atât mai mult. Și cam atât. Cică partea aia cu vino înapoi și salvează-mă e mesajul Greciei pentru Germania...

16. Muntenegru. Viori plus ritmuri balcanice. Piesă pentru care aș vota. Solist între două vârste, metrosexual și botoxat. Asta-i mai puțin atractiv.

17. Germania. Piesa sună chiar bine. Dar n-am înțeles de ce insistă să ne arate posteriorul.

18. Polonia. O artistă în scaun cu rotile, dar nu milă vinde Polonia, ci o poveste insipirațională. Dulce-amar să vezi imagini cu ea pe vremea când mergea și dansa. Ca piesă, pe undeva pe la mijlocul clasamentului.

19. Letonia. Întrebare de baraj: păsăroiul ăla de pe pieptul fără sâni al solistei e tatuaj adevărat? La fel și dreptunghiurile negre de pe brațe? Cine mă cunoaște știe că detest 99% dintre tatuaje, deci, ce să mai zic? Fata și-a creat un look de zeiță de pe picturile rupestre egiptene (sau din Africa neagră, pe linie paternă?). Ca show, am ținut-o minte din semifinale. Dar, pe ansamblu, nu pot decât să sper că păsăroiul e doar desenat.

20. România. Mie-mi place piesa asta. Am auzit-o la radio înainte de a ști că s-a calificat pentru finala selecției naționale - deci promovarea pe plan național a fost inteligentă. Eu sper la un loc 15. Și cred că mesajul e valid: vorbim de milioane de traume cauzate de plecarea părinților români la muncă prin alte țări. Poate e timpul ca Europa să înțeleagă sacrificiul ăsta.

21. Spania. Nu știu de ce, dar cântecele dramatice în spaniolă nu mi se par credibile. Fata e frumoasă și cam asta e tot.

22. Ungaria. Tulai, Bogi, te-au îmbrăcat hidos. Dar, de fapt, nicio rochie din lume nu putea salva piesa asta.

23. Georgia. O fată frumoasă care a vrut să arate ca o cioară - sau un vampir? - pe scenă. Ca să zic pe ardelenește: mno.

24. Azerbaijan. Eu sunt fanul Azerbaijanului la Eurovision. În toți anii - mai puțin când au câștigat - au trimis piese faine. Asta e de top 10.

25. Rusia. Nu-mi place să zic prea des asta, dar Rusia ar merita să câștige. Nu prea cred, însă, că vrem să-i dăm lui Putin satisfacția asta. Ideea de rochie e copiată de la JLo la American Idol.

26. Albania. 12 puncte de la Italia, că doar fata a câștigat Vocea Italiei. Pe alocuri, a cântat prea jos. Și prea sus. Totuși, piesă de top 10.

27. Italia. Eu încă sufăr că Biondo nu ne-a reprezentat în acel an. Așa că aș vota Italia anul ăsta - ca o compensație care n-are nicio logică. Băieții ăștia pot să cânte! A fost mișto.

***

Deci, pronosticurile mele pentru top 5: Italia, Rusia, Suedia, Albania, Azerbaijan. Ar urma Germania, Norvegia, Serbia, Estonia,  Belgia, Australia,  Israel, Muntenegru, Letonia, România. Dar vă reamintesc că nu joc la pariuri:))

***

Până acum, pronosticurile mele arată bine:)

Cât despre punctele României, 2 puncte neașteptate din partea Danemarcei. Interesant. Și mulțumim.
Mulțumim și Belgiei. Mirona, ai votat, nu-i așa? :)

***

Mamă, știi că e nasoală piesa englezilor când primesc doar un punct din Irlanda... În altă ordine de idei, rezultă că nu mai sunt mulți români în Irlanda. Și niciun punct din Franța...

***

În altă ordine de idei, Germania a dat 12 puncte Rusiei. Să mai zică cineva că primează criteriile geopolitice.

***

Sunt un pic șocată de prezentatoarea Australiei. Nu că e aborigenă și că are 50+ ani. Ci pentru cum s-a îmbrăcat. Cred că nu mai invităm Australia. Pe bune.

***

În mod istoric, am primit un punct de la Ungaria. Mulțumim românilor aflați în concediu la Hajdu și celor care lucrează în BPO/SSC în Budapesta!

***

Lupta dintre Suedia și Rusia e absolut palpitantă!

***

Să trăiască românii din Israel!

***

0 puncte pentru România din Italia. Nu-mi revin.

***

N-a câștigat cel mai bun cântec, dar, ca mesaj geopolitic, mă bucur pentru Suedia. Și băiatul ăla e atât de arătos... România - locul 15. Anul ăsta chiar aș fi putut juca la pariuri. Noapte bună!

File de călătorie

Poate mi se pare și poate nu sunt singura, dar, de câte ori plec în câte o delegație, atrag o serie de întâmplări ilare după mine. Demne de Camera ascunsă, dacă ar filma cineva. Cred că e momentul să pun câteva pe hârtie.

În principiu, există două mari categorii de întâmplări:
1. ajunsul la aeroport
și 2. rent-a-car (care povești pot influența sau pot fi în strânsă legătură cu prima categorie).

Prima poveste din serie s-a întâmplat în urmă cu cel puțin 4 ani - prima mea deplasare - sau cel puțin prima deplasare în care a trebuit să închiriez o mașină. La aeroportul din Dusseldorf. Am fost bine instruită să întreb lucruri despre mașina închiriată, pentru că, nu-i așa, poți avea surprize. Cineva tocmai se întorsese dintr-o deplasare similară în care n-a știut cum se bagă mașina în marșarier. Prin urmare, o întreb pe tanti lucrurile de bază:
1. Unde e cea mai apropiată benzinărie?
2. Cum se bagă mașina în marșarier?
Cu benzinăria la Dusseldorf e ușor, că-i fix lângă parcare (fast-forward 4 ani, vom afla că nu-i așa de ușor să găsești parcarea), iar cu marșarierul răspunsul a fost: "Ca orice mașină". Ei bine, nimic nu-o așa de simplu pe lume. Eu, conducător de Ford Fiesta, am constatat că n-am putut băga nicicum Volkswagenul Polo în marșarier. Am sunat acasă și am fost instruită de pe Google: uneori e nevoie fie să ridici, fie să apleci schimbătorul de viteze...

Între timp, am avut și alte dileme tehnice. De exemplu, am primit un Ford Convers+ cu 8 km la bord și n-am știut cum să-l pornesc. Noroc că colega a descifrat din manualul tehnic disponibil doar în germană că trebuie să țin ambreiajul, să apăs lung butonul de start și să bag în a-ntâia. La fel, am sunat acasă să întreb cum naiba se deschide tancul de alimentare la un KIA (indiciu: există o clapetă sub scaunul șoferului, dar succes s-o găsești pe cont propriu!). Sau, altă dată, am primit, fără vreun avertisment, mașină automată. Deși am toate ghinioanele astea, trebuie să recunosc că au fost dublate de o doză similară de noroc, de aceea pot povesti cu degajare. De exemplu, în episodul cu cutia automată, s-a nimerit să fiu singură în parcare cu un grup de 3 români. Oamenii își mâncau sandwichurile înainte de drum, eu i-am auzit vorbind și le-am cerut ajutorul. Cred că le-am spus că nu găsesc ambreiajul, iar unul dintre ei s-a prins că era automată. I-am cerut să mă învețe s-o conduc și a ezitat la început - că cică ar dura ceva timp, totuși. I-am spus că dacă toți adolescenții americani idioți sunt în stare să conducă o astfel de mașină și eu pot învăța. Rapid. În 10 minute eram regina șoselelor din Eindhoven.

Tot la capitolul incidente tehnice aș pune țepele pe care mi le-a tras Ioana, vocea de pe GPS. De exemplu, de cel puțin 4 ori, drumul dinspre centrul orașului Venlo din Olanda până la hotel (cam 7 km) a trecut, inutil, prin Germania și a durat cam o oră. Odată am ajuns chiar la marginea unui lac și Ioana mi-a spus să mă urc pe bac. Poate ar trebui să investesc în niște hărți actualizate, totuși...

Dar nimic nu întrece episodul de săptămâna trecută de la Dusseldorf. Era a doua închiriere de la Avis din acel aeroport, deci nu se întrevedea vreo problemă. Am aterizat pe la vreo 17:00 și a trebuit să-mi aștept o colegă, care avea aceeași destinație finală - banalul Venlo -, dar care venea cu alt avion. Ne-am întâlnit la ridicarea bagajelor - nicio problemă -, am stat 15 minute la coadă să ajungem la agentul Avis și ne-am luat actele și cheile de la mașină. Era deja 17:45 și fiecare avea planuri: eu vroiam un borcan special de la Ikea (care ne era în drum), precum și cina la Ikea, iar ea vroia să ajungă în centrul Venlo, să vadă petrecerea dedicată zilei Regelui. Prin  urmare, ascultăm cu atenție ce ne zice tanti blondă de la Avis, că deh! aveam planuri mari. Practic, ne-a zis să mergem 3 minute prin terminal, urmărind semnul de P4, la capăt să luăm liftul din mijloc și să mergem la etajul 4 să ne luăm mașina de pe locul 312. Zis și făcut. Luăm liftul și ajungem la o stație de tren suspendat. Ne urcăm în tren, pentru că ne ducea la P4 (ne-am întrebat, la un moment dat, de ce nu ne-a zis de tren, dar am presupus că vom ajunge mai repede așa, iar ea ne-a indicat calea pietonală). Ajungem la P4, etajul 4, locul 312 și... surpriză: locul e gol. Hmmmm... Parcarea P4 avea 3 secțiuni: roșie (în care eram), galbenă și verde. Am bănuit că ne-a scăpat culoarea, prin urmare, ne-am dus și în celelalte două. Fără succes. Să nu vă închipuiți că-i puțin lucru să-ți târâi bagajele prin ditamai parcarea. Timpul trecea - nu în favoarea noastră -, începuse să ne fie din ce în ce mai foame și planurile păreau din ce în ce mai nerealizabile. Evident, am sunat la numărul de pe documente pentru ajutor... Ăăăă, supriză: numărul era rutat spre România, iar tipul care a răspuns n-avea cum să ne ajute. Mai erau niște numere pe hârtii, dar telefonul mi le dădea invalide. Primisem, totuși, coordonatele GPS ale parcării. Am încercat să le introduc pe iPhone, dar telefonul nu coopera; iar GPS-ul normal nu mergea fără alimentare - era descărcat, pare-se. N-am avut de ales și, după o așteptare în stație, am luat trenul suspendat înapoi spre terminal. Am avut ocazia să numărăm 8 parcări în aeroportul din Dusseldorf și ne-am dat seama că, fără indicații precise, căutam acul în carul cu fân. Planul era să mergem la blondă și să facem scandal. Doar că blonda era departe, în celălalt capăt al terminalului, așa că ne-am oprit la punctul de informare. Când i-am spus că nu găsim mașina de la Avis, tipa ne-a îndrumat imediat spre parcarea 7. Se pare, deci, că era o informație atât de banală, încât blonda nu s-a sinchisit să ne-o spună. Adică era de la sine înțeles să mergem la P7 și să urmăm, temporar semnul de P4 (?!), toată lumea știe asta, nu?! În fine, am mai mers vreo 5-7 minute pe jos (nu 3, în orice caz) și am ajuns într-o pasarelă, la intersecția dintre P7 și P. Am mers la P7, etajul 4, locul 312 și... l-am găsit gol. Deja era cazul să ne punem întrebarea evidentă:
- Om fi noi proaste?
Am stat, am cugetat (numai prostul fudul ar fi zis foarte repede "Nu") și am decis că nu era vina noastră. Am decis să mergem la interecția din pasarelă și s-o luăm în partea opusă. A rezultat că mașina era, într-adevăr, în P, etaj 4, locul 312. Și că nu ne-a luat decât 90 de minute s-o găsim. Evident, cu 4 ani în urmă primisem indicații mai precise, pentru că atunci n-am avut vreo problemă. Ce mi-am amintit, însă, din prima experiență a fost că pe acel etaj era un birou Avis, unde puteam vorbi cu un angajat de-ai lor (apropo, în toate plimbările astea prin parcare n-am văzut picior de om, deci, dacă era să ne atace cineva, am fi fost ca mieluții la tăiere). Am decis că prefer să mă plâng live, decât să scriu un mail lung a doua zi. Prin urmare, intru în birou și-i zic omului:
- Bună ziua, am venit să mă plâng.
- Spuneți (și s-a ridicat în picioare. 1,90m +. Respectuos, nu?)
- Am închiriat o mașină și ne-a luat o oră jumătate s-o găsim, pentru că colega dvs. nu ne-a dat indicații privind parcarea.
- Era blondă sau brunetă?
- Ăăăă... Nu știu cât e de relevant, dar pentru informarea dvs., era blondă. Oricum, era o coadă mare și s-a cam grăbit cu explicațiile. Și nu ne-a dat numărul parcării.
- Asta pentru că parcarea nu are număr. Zâmbet larg.
[Mi-ai zis-o, ha?! Să mori tu! Sunt 8 parcări aici, putea să menționeze că o căutăm pe cea fără număr, nu?!]
- Știți ce ne-ar fi ajutat? Să ni se spună să căutăm P7, iar pe pasarelă, la intersecția cu P, să mergem către P. [Nicio reacție. O să iau asta ca pe o victorie]. Și când am sunat pentru clarificări...
- N-a răspuns nimeni, că sunt prea ocupați. Zâmbet larg.
[ Mă, deci ăsta zice cu atâta seninătate cât de nasoale sunt serviciile pe care le oferă, de parcă ar fi de la Protecția Consumatorului și m-ar ajuta să construiesc un caz împotriva Avis].
- De fapt, vroiam să spun că un număr nu s-a format, iar celălalt a fost direcționat spre România.
- Și de acolo n-aveau cum să vă ajute. Zâmbet larg.
[OK, se pare că li se întâmplă des, dacă știe pe de rost povestea ultimelor mele 90 de minute, dar, totuși, de ce-i așa de vesel? Nu se gândește că poate am detentă și-i pocnesc una peste tejghea?]
- Așa-i. Puteți să-mi subliniați pe aceste hârtii numărul la care ar fi trebuit să sun?
- Da. Păi la numărul ăsta tăiați cifra 2 din față, adăugați prefixul de țară și un 0 și gata. Zâmbet larg.
[Mda. Nimic mai evident].
- Vă rog să-l scrieți cu mânuța dvs., ca să evităm orice confuzie [istețule hiperoptimist ce ești].
Așa, apucasem să mă plâng, eram la câțiva pași de mașină, îmi dăduse numărul corect, ce mai vroiam? Și ne uitam unul la altul, fiecare cu alte așteptări. Eu aș fi vrut să aud scuze și ceva propunere de compensații: de exemplu, o zi de rent-a-car sau un plin gratis mi s-ar fi părut rezonabil. Dar nimic. El ar fi vrut să plec - avea deja vreo 4 neni în costume care așteptau după mine. Bătălia era pierdută, deci nu mai puteam decât să ies în forță.
- Consider că am avut parte de un serviciu foarte slab. Moto-ul companiei dvs. este "Noi ne străduim mai mult", nu? [Ales pentru că erau pe locul 2 pe piață după Hertz și vroiam să arate că lor le pasă mai mult de clienți]
- Da.
- Ei bine, ar trebui să vă străduiți mai mult.
- Îmi pare rău pentru experiența dvs.
Și am plecat, în ceea ce eu consider privirile admirative ale nenilor în costume.

La Ikea am ajuns cu 20 de minute înainte de închidere - cât să-mi iau borcanul -, dar food court-ul și chioșcul de hot dogi se închiseseră, așa că ne-am potolit foamea la un KFC (e trist s-o spun, dar cred că a fost cea mai bună masă din viața mea). În Venlo am ajuns peste alte 2 ore - cred că și Regele mersese de mult la culcare - pe un traseu destul de curios: în loc de a ieși rapid pe autostradă și a fi acolo în 50 de minute, m-am trezit în centrul orașului, pe ditamai podul peste Rhin. A fost prea târziu să verific, dar da, am constatat că GPS-ul evita autostrăzile. Ce-i drept, am văzut o grămadă de sate și orășele interesante...

Odată ajunsă în Venlo, am spus povestea tuturor, și o colegă mi-a sugerat să le las mașina în altă parte la retur. Mi-a plăcut mult ideea, doar că n-am putut s-o pun în practică: am ajuns după 10 pm  s-o dau înapoi, așa că a trebui s-o las la parter, cedând cheia unui agent. Ei, dacă ar fi trebuit să las cheia într-o cutie, ca la Eindhoven, garantez că ar fi căutat și acum prin parcărea fără număr. Să nu uit: coordonatele GPS ale parcării erau greșite: strada exista, însă numărul străzii, nu. Mulțumesc, Avis, pentru că vă străduiți. Oare ce s-a întâmpla dacă n-ați face-o?!?

Cât despre ajunsul la aeroport - să exemplific cu o situație tipică. Vreau să spun de la început că, după o vreme de călătorit intensiv, nu-ți mai vine să stai cu orele la gate degeaba. Prin urmare, am ajuns să-mi cronometrez într-un mod spartan timpul necesar pentru check-in și să socotesc ora la care trebuie să mă trezesc ca să ajung la timp. De exemplu, de la mine până la aeroportul din Cluj, la 5 dimineața, se ajunge între 13 și 18 minute, în funcție de șoferul de taxi. Priun urmare, într-o dimineață mi-am alocat 18 minute pentru drumul cu taxi-ul, 20 de minute ca să ies din casă și 5 minute pentru lăsarea bagajului. Rezultă că m-am trezit cam cu 45 de minute înainte de închiderea check-in-ului. Călătoream cu o colegă, care m-a sunat că a trecut de securitate în cele 20 de minute ale mele de pregătire. Când i-am zis că în 5 minute îmi chem un taxi a muțit la telefon. Cursele muchie de cuțit îți pompează adrenalină, așa că, de fiecare dată când ajungeam la aeroport, eram deja cu adevărat trezită. În acea dimineață am ajuns la 5:58 la check-in, în condițiile în care se închidea la 6:05. Eram calmul de pe lume. Totuși, domnul de la Wizzair, consideră de cuvință să/mi spună dojenitor-curtenitor:
- Nu v-ați prea grăbit în dimineața asta...
Eu, jignită de insinuare și de logica lui simplistă, îi răspund cu multă demnitate:
- Ba chiar m-am grăbit. L-am rugat pe șofer s-o calce. Și, prin urmare, am ajuns cu o marjă decentă înainte.
Omul, șocat (era deja 6:00):
- Ce marjă? E 6:00. Acuma închid.
- Mă scuzați, dar cred că trebuie să închideți doar la 6:05, nu?
Speriat de siguranța mea, omul își verifică hârtiile și constată cu jumătate de gură:
- Da, aveți dreptate.
Îmi iau frumos jucăriile și mă îndrept spre securitate, nu înainte de a-i arunca o privire de "vezi, ți-am zis eu" și de a-i spune:
- Emoții am avut doar la Eindhoven, când am ajuns cu 1 minut înainte. Mulțumesc și o zi bună. Zâmbet larg.

Între timp, în principiu, îmi propun să ajung cam cu 20 de minute înainte de închiderea check-in-ului, dar nu îmi iese întotdeauna. În cazul particular al ultimei deplasări la Dusseldorf, după ce am lăsat mașina în parcarea fără număr, m-am cazat într-un hotel în aeroport și mi-am planificat totul la întoarcere. Urma să am un avans confortabil. Doar că a trebuit să-mi desfac de 2 ori bagajul: o dată pentru că uitasem să mă machiez și a doua pentru că-mi pusem bine cheia de la hotel undeva prin necessaire. Și uite așa am ajuns iar la check-in în marja decentă de 5 minute, dar toată lumea a considerat că era dreptul meu legitim și nimeni nu mi-a zis nimic.

Dacă vreodată călătorim împreună, mă gândesc că aceste informații pot fi utile. Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Pizza Hut sau Poveste despre anti-customer focus

Preambul

În urmă cu vreo 2 săptămâni, am mers cu colegele la Pizza Hut, mai ales pentru oferta Meniul Zilei: cu nici 11 lei poți să-ți iei supă cremă sau cornulețe și o pizza mică având doar un ingredient (pe lângă mozzarella și sos de roșii). Mai au oferte și la 16 și 21 de lei - depinde cât îți e de foame. Suntem clienți fideli - faptul că mergem o dată pe săptămână cred că ne îndreptățește să spunem asta. Din când în când, nu ne terminăm pizza și cerem restul la pachet. Așa a fost și în ziua premonitorie. O colegă a dorit restul de pizza la pachet, însă răspunsul a fost:
- Nu mai avem voie să punem resturile de la Meniul Zilei la pachet.
- Ăăăă... Ciudat, având în vedere că înainte s-a putut și că am plătit deja mâncarea asta... Putem cumpăra o cutie?
- Nu.
- Ăăăă... atunci o s-o punem în... șervețel?
- Pe răspunderea dumneavoastră.
Colega s-a distrat copios, pentru că reușește să vadă partea bună în orice situație. Și partea bună e că i s-a părut amuzant să-și pună pizza în șervețel.

Ziua Z

În ciuda gândului că orice rest va fi adus în birou împachetat în șervețel, ne-am întors la Pizza Hut. 8 persoane, ora 13:00. Restaurantul era plin. De serviciu - doi ospătari. Cam puțini...Comanda - meniuri ale zilei. 40 de minute mai târziu (adică pe când ni s-a terminat oficial pauza de masă), primim supele de la meniu. O persoană a trebuit să plece, astfel că pizza a fost adusă în fața unui loc gol. Și, atunci, am început ceea ce ni se părea a fi o discuție de bun-simț (eu sunt doar scribul situației, altcineva a dus lupta).

Către chelner:
- Nu te supăra, am așteptat foarte mult să ni se aducă mâncarea și o colegă...
- Dar e PRÂÂÂNZUUUUL! Normal că durează. Trebuie să vă închipuiți o voce masculină care devine efeminată pe vocalele alea. Mi s-a părut că a vrut, de fapt, să spună: E prânzul, e plin, ce puii mei mai vreți și voi? dar s-a abținut. De apreciat, cred (?!).
OK, hai să trecem peste întrerupere și să ne continuăm ideea.
-...și pentru că a durat așa de mult, colega a trebuit să plece și nu a apucat să mănânce. Știm care este politica nouă în legătură cu punerea resturilor de la Meniul Zilei la pachet, dar v-am ruga să faceți o excepție și să-i puneți pizza la pachet.
- Nu se poate. N-avem voie. Au mai fost și persoane de la Genpact și Endava care au făcut scandal pe tema asta și bla, bla, a insinuat că le aducem doar pierdere dacă luăm doar Meniul Zilei.
OK, hai să trecem peste neprezentarea niciunui fel de scuze. Și peste insinuarea că am face scandal. N-ai cu cine, trebuie escaladat.
- Putem vorbi cu șeful de sală, te rugăm?
- Da.

Șefa de sală s-a plimbat câteva minute pe acolo după ce a fost anunțată, dar, într-un final, ne-a onorat cu prezența.
- Am auzit că doriți să vorbiți cu mine?
- Da.
- Spuneți. De fapt, am simțit că vrea să spună: Ce dracu mai vreți și voi?
- După cum în spuneam colegului, am așteptat foarte mult să ni se aducă mâncarea și o persoană a trebuit să plece și nu a apucat să mănânce. Știm care este politica nouă în legătură cu punerea resturilor de la Meniul Zilei la pachet, dar v-am ruga să faceți o excepție și să-i puneți pizza la pachet.
Primul instinct al ei a fost să justifice întârzierea.
- Păi felul doi n-a venit târziu, a venit la 10 minute după primul, iar primul a trebuit să vină cam în 15 minute.
- A venit în 40.
OK, 1-0 pentru noi. A abandonat frontul ăsta.
- Nu mai avem voie să punem la pachet.
- Știm, dar în cazul acesta persoana a trebuit să plece. Nici nu s-a atins de mâncare, dar a plătit-o. 
- Da, dar dacă o fac acum, data viitoare o să cereți iar pizza la pachet.
- N-am venit niciodată aici să cerem meniul zilei la pachet, deci vă rugăm să faceți o excepție. Nu vrem să facem din asta un obicei.
- Bine fie.
Și aici, Imperiul contraatacă.
- Dar apropo, vi se pare normal să nu ne putem lua mâncarea pe care am plătit-o? Ce să facem dacă nu putem mânca tot?
- Dacă nu puteți mânca tot, atunci nu mai comandați Meniul Zilei. Luați-vă o pizza margherita mică. Aia are numai sos de roșii și mozzarella.
OK, trecem peste blocajul mintal...al nostru, că nu ne-am așteptat să ni se spună să comandăm dracului pe măsura stomacului. Trecem și peste lipsa logicii: pizza de la Meniul Zilei este fix o margherita plus 20 de grame de șuncă sau carne tocată sau ciuperci...și decidem că răzbunarea cea mai crudă este când boicotezi localul.
- Să știți că e ultima dată când mai venim aici.
Eram cu spatele, dar am simțit energia degajată de o ridicare indiferentă din umeri. Ne-am primit pizza la pachet și am zis că vom consemna această întâmplare. Arareori am văzut atâta lipsă de respect pentru client. Se zice la traininguri că un client mulțumit mai spune unei persoane despre ce i-a întâmplat, iar una nemulțumită spune altor 9 persoane. Oare 8 clienți nemulțumiți activi pe Facebook, Twitter și Blogspot ce pot realiza?

Prin comparație, am avut o experiență neplăcută cu Express Chef. Am comandat o pizza și a venit într-o oră, necoaptă. Le-am scris că aș fi preferat-o coaptă, în 90 de minute. Și au avut decența să-mi răspundă:
Buna ziua. Ne cerem scuze pentru intarzierea raspunsului si pentru cele intamplate. Pana acum nu am primit reclamatii de la clienti ca pizza ar fi necoapta, doar ca e prea coapta. Dorim sa va trimitem o alta pizza, bine coapta, de aceea va rugam sa contactati telefonic colegele de la comenzi, ele vor stii despre ce este vorba. Speram pe viitor sa nu se mai intample si promitem sa fim mai atenti. Va multumim pentru intelegere. Va dorim o zi minunata.

Comparați singuri.

Ich lerne Deutsch

Cam din toamna trecută învăț germană. Ca să-mi provoc creierul cu ceva complet străin până acum, în principiu. Progresul e lent, dar sigur. În ritmul ăsta, voi fi A1 cu acte în regulă doar în septembrie 2015, dar voi fi capabilă să mă descurc în lume. Ca în orice debut, sunt niște momente amuzante. Mi-am amintit recent unul de zile mari.

Ne dăduse profa un joc de echipă: extragi un bilețel și le explici colegilor ce scrie, fără a folosi cuvântul. Ceea ce nu e chiar usor de făcut dacă ai sub 10 ore de germană la activ.

Când mi-a venit mie rândul, eram sigură că știu ce înseamnă, prin urmare, încep, cum m-am priceput mai bine:

- Das ist ein show mit Tiere. Adicătelea e un șou cu animale.

- Zoo, zice lumea.

Nu chiar, dar îi încurajez non-verbal. O colegă se prinde ce vreau să zic și-o întreabă pe profă:

  - Cum se zice circ?

[Wow, sunt super încântată că s-au prins! Sunt chiar bună la chestia asta!]

- Circus.

[Cum adică țircus? Atunci ce Dumnezo înseamnă ce-mi scrie mie pe hârtie???]

Mă văd nevoită să arăt hârtia.

KIRCHE. Mi se zice că înseamnă biserică. Poftim?! OK, momentul de replică finală:

- Egal.

[Dacă aș fi știut ce înseamnă, aș fi putut să zic Das ist das Haus dem Gott...sau ceva de genul. Dar nu s-ar mai fi povestit...]

Iar timpul crește-n urma mea...

Dacă am mai zis-o, mă repet: pentru mine, cel mai frumos vers din literatura română este "Iar timpul crește-n urma mea... mă-ntunec", din Trecut-au anii. La școală se zicea că au convenit unii că "Nu credeam să-nvăț a muri vreodată" din Odă în metru antic ia premiul ăsta, dar, mă rog, de gustibus.

Ce-mi veni cu Eminescu? Păi, primii o notificare cum că cineva mi-a vizualizat CV-ul pe un site de recrutare. Și dintr-o dată mi-am amintit că am acolo un CV. Probabil neactualizat și prăfuit, așa că l-am deschis cum deschizi o carte veche. Și ca și când aș fi mâncat dintr-o madlenă, mi-am amintit de toate proiectele frumoase din anii mei formativi, dinainte de primul meu job cu carte de muncă. Și mi-am dat seama, cu o tristețe ireparabilă, că, pentru nivelul actual de carieră, ar da mai bine dacă aș șterge acele pagini cu buretele. Că nu mai interesează pe nimeni. Că acum trebuie să-mi scriu fraze deștepte și pompoase, ca să arăt că-s cea mai corporatistă între corporatiști. Și mi-am dat seama că-i păcat de mine. Lucrurile pe care le-am făcut la 20-23 de ani sunt, poate, lucrurile care mi-au rămas cele mai dragi. Lucram ca voluntar, făceam totul pentru dezvoltare personală și cu speranța că voi dovedi cuiva că merit să mă angajeze. Vrând-nevrând, acele pagini nu-și vor mai găsi locul în CV-ul meu, dar pe blog pot să fac ce vreau, iar acum vreau să nu uit niciodată cum mi-am început drumul în viața profesională. Așadar, spicuiesc cu comentarii.

Sep 2002 - Iun 2003 trainer pe comunicare interculturala si teambuilding, organizația Bosporus
A fost primul moment cand am simtit că cineva vine spre mine si-mi face un bine neasteptat. E vorba de un asistent universitar cu har, care azi nu mai e in sistem, dar care mi-a devenit și mi-a rămas prietenă. Mi s-a propus să fac parte dintr-un grup de studenți care vor coordona un proiect intercultural între două licee - unul român și unul maghiar; Șincai și Brassai - din Cluj. Eu urma să le țin elevilor cursuri de comunicare. Eram în anul 2 de facultate. Elevii maghiari s-au arătat încântați la prima întâlnire, dar nu și-au arătat fața la următoarele. Am vorbit cu finațatorii și i-am înlocuit cu elevi din alt liceu, românesc, de data asta. Atunci am fost instruită despre cum se scrie un proiect (în zi de azi sunt elemente din acel training pe care le folosesc în trainingurile mele corporatiste) și am început să învăț despre managementul proiectelor de finanțare. Tot atunci am mers în primul proiect internațional și am văzut prima țară străină - Bulgaria. Le-am prezentat situația egalității de gen din România și am început cu bancul acela care se termină cu "După 3 zile, am început să văd cu ochiul stâng". A fost un succes răsunător. Ulterior, tot prin Bosporus, am mai participat la 2 proiecte internaționale - în Turcia și în Polonia. Și cum o piesă de domino o doboară pe alta, în acel proiect am întâlnit o persoană care m-a recomandat la Google, unde am primit un job... pe care l-am refuzat.

Mar 2004 trainer pe drepturile omului, teambuilding, comunicare, Centrul de Resurse Juridice
Pentru pozitia asta am trecut printr-o ditamai selecție națională. Am fost printre studenții selectați să-i învețe pe liceeni despre drepturile omului. Am participat la trainguri de legislație și drepturile omului cu Renate Weber, care, în zi de azi, este unul dintre oamenii politici pe care îi respect. Am fost la primul Train the trainer fancy, ținut de cineva din București. Mi s-a confirmat că eram deja un trainer al naibii de talentat. Modestia a venit pe parcurs. Am ținut training-uri săptămânale în tandem la Liceul Energetic din Cluj și a fost o încântare. N-o voi uita niciodată pe profesoara care ne-a mulțumit că ne-am dus și la Energetic, în condițiile în care marea majoritate a proiectelor vizau Șincai, Coșbuc, Eminescu... lumea bună. Sala era plină, interesul copiilor era imens și cred că i-am ajutat foarte mult la încrederea în sine. Peste ani, o domnișoară de la ghișeul Băncii Transilvania mi-a spus că i-am ținut training de drepturile omului când era la liceu. Am fost impresionată că și-a amintit de mine.

Oct 2002 - Dec 2005 Trainer - ARDOR
instructor de dezbateri, arbitru
trainer pe argumentare, comunicare, teambuilding, leardership
organizare de evenimente si competitii de dezbateri
Practic, așa a început drumul meu spre training, dar și spre o minte deschisă și tolerantă. În clasa a IX-a s-a înființat clubul de debate în Ocna-Mureș și asta a dat un sens timpului meu liber. Era să mă retrag după primul meci: eu și coechipierii trebuia să susținem de ce euthanasia ar trebui legalizată; am făcut o treabă bună - clar mai bună decât oponenții - dar juriul a dat decizie 4 la 1 că am pierdut, pentru că "Dumnezeu nu ar fi de acord". Din fericire, votul pentru a fost al profesoarei care a înființat clubul. În perioada liceului mi-am câștigat dreptul la vacanțe la Felix, pentru că am câștigat competiții județene. Fast forward către 2002, atunci mi-am câștigat dreptul de a concura la Națională și așa am ajuns prima dată la București. Și eu și Bill Clinton, în aceeași perioadă ("Stay the course, stay the course, stay the course..."). Din anul 2 de facultate am creat și am condus clubul de debate al FSPAC și am ținut demonstrative și la ISE. Țineam săptămânal 2 workshopuri de câte 2 ore, mobilizam oameni, organizam competiții. De la 50 de participanți, am rămas cu 6 fideli - cei mai buni prieteni ai mei. Dialogurile contradictorii între oameni deștepți era loisirul meu preferat. Între timp, mai dădeam o mână de ajutor mișcării de debate din licee, inclusiv participând ca arbitru la competițiile lor naționale. Cea mai mare tristețe a absolvirii facultății mi se trage de la faptul că a trebuit să părăsesc mișcarea. Meciurile de oldies but goldies mă fac din când în când să-mi retrăiesc vremurile de glorie... Chiar, nu punem de un turneu de veterani?

 Publicații diverse (pe lângă cele două cărți și participarea la manuale universitare)
Tribuna, Steaua, Adevarul de Cluj, Campus UBB, Moftul Studentesc (coordinator din 2002 in 2004), Fabricat în România, Europa (France), Stud.net, AcTIFF (jurnalul online al TIFF, 2005-2006)

Pffff...Aici e o întreagă viață de student. Prin ceea ce am făcut în aceste note de subsol ale CV-ului actual am învățat să scriu, să coordonez oameni, să fac networking și fundraising. Moftul Studențesc a fost materializarea visului de a avea același brand de ziar studențesc în marile centre universitare. Bucureștiul a dat tonul, dar într-o vreme ziarul apărea și la Cluj și la Iași și la Timișoara. Câte nopți nedormite pentru a face editarea textului și paginația! Cât am mai învățat și cât ne-am dezvoltat de la primul număr la ultimele. Stăteam pe capul unui coleg cu paginația până la 3 noaptea Între Lacuri, luam taxiul spre Hașdeu (și era o lovitură în bugetul personal) ca să dorm un pic, la 8 eram la Tipografie numai ca să-mi spună că iar nu am făcut bine nuș ce, că am folosit fonturi pe care nu le aveau, că rasterul nu se va vedea etc.etc. Scoteam un număr la două săptămâni (cred că 16 pagini, dublu decât înainte să-l preiau eu), nu ne jucam cu periodicitatea și, fratele meu, era de muncă! Cel mai greu a fost când nu am mai avut finanțare de la București (ei abandonaseră proiectul) și m-am apucat de fundraising din bar în bar. Am fost în al nouălea cer când am primit finanțare pe un an de zile de la clubul Nera. 300 lei pe lună, parcă. O avere!!! Apoi mai făceam și distribuție în BCU, prin cămine și prin facultăți și găseam câte un exmplar la diverși profesori în birou, cu sublinieri ale criticilor pe care le aduceam uneori. Cum dracu făceam asta printre două facultăți, club de debate, consiliul studenților? Probabil pentru că pasiunea îți dă aripi. Păi de ce aș scoate chestia asta din CV? Pentru că între timp am lucrat în presa "serioasă" și pentru că azi mă ocup de comunicare într-o corporație? Nu știu dacă aș fi putut face asta fără etapa presei studențești.

Cât despre AcTIFF - mă întorsesem din Franța, unde departamentul meu realiza un site cu cronici de film și alte articole pe marginea Festival des trois continents. Acolo am învățat cum se realizează materiale video (am făcut și filmări, și script și editare), am întâlnit realizatori din India, Iran, Afagnistan etc. O încântare. Iar când am venit în Cluj, am mers cu propunea la TIFF și timp de 2 ani am făcut același lucru (mai puțin partea de materiale video) pentru ei, cu studenții din UBB. O șansă imensă pentru noi toți, o colaborare cu niște oameni extrem de talentați (unii dintre ei au scris cronici pe care le am și acum în minte), o altă oportunitate (auto-creată, îndrăznesc să spun) de a-mi dezvolta skill-urile de leadership, project management și jurnalism. Cu provocările de rigoare (tipul care ne-a făcut în primul an site-ul n-a vrut să participe și în al doilea, și un om providențial s-a oferit în ultimul moment să ne facă altul, mai frumos, gratis). Deci o căruță de amintiri ascunsă într-o notă de subsol...

La capitolul diverse: am scris două cărți înainte de 25 de ani, am făcut programare (cu dificultatea aferentă vârstei) de la 10 la 18 ani, am fost printre cei 10 români selectați  pentru un program de leadership cu evenimente întinse pe 2 ani la Consiliul Europei... dar nu vorbim despre asta în interviuri. Pentru că nu se prea potrivește cu dinamica standardizată a interviurilor de azi. 

În aceeași zonă, am citit recent cazul unei doamne de 91 de ani, care avea un CV de 9 pagini și care l-a redus la două (avea sens și pe care :). Exercițiul i-a luat două luni. A luat un job la Google și a sfidat stereotipurile despre vârstă. Însă sunt convinsă că i-a fost greu. Mai devreme sau mai târziu, acumulăm mai multă experiență decât e de bon ton să treci pe hârtie. Timpul crește în urma noastră, ne întunecăm, îmbătrânim și e mult prea trist că protocolul ne obligă să ne simplificăm și să ne rezumăm experiența. Poate că ar trebui să încercăm să cunoaștem candidații prin prisma a ceea ce nu scrie în CV-ul lor. Personal, intenționez să folosesc de acum înainte următoarea întrebare în interviurile de angajare: Spune-mi ce lucruri, proiecte etc. importante pentru tine nu și-au mai găsit loc în CV-ul tău. Sau cum ai început să fii cine ești din punct de vedere profesional? Simțiți-vă liberi să răspundeți.