Fotbal pe jumătate

Meciul de aseară m-a făcut să trag o concluzie: pentru echipele româneşti ar trebui să se inventeze „fotbalul scurt”. Adică de o repriză de 45 de minute (cu întreruperi, cu alea-alea, joc efectiv de 30 de minute, că mai mult nu suntem în stare). Cum naiba facem să pierdem meciuri, respectiv calificări ca şi câştigate (vezi păţania Stelei cu Middlesbrough), cum revin adversarii pe teren ca zmeii şi noi jucăm mai prost ca-n curtea şcolii? Eu, stelistă înfocată, m-am entuziasmat la golul lui Dinamo, chiar am apreciat jocul din prima repriză, am lăsat spiritul naţionalist să primeze, am sperat...şi prin minutul 60 mi-am găsit altceva de făcut.

Şi ce penibile au fost declaraţiile de după ale lui Rednic...Golul 1 ne-a demoralizat, golul 2 ne-a pus plumb în picioare, de al 3-lea să nu mai vorbim... Păi a renunţat Middlesbrough când erau conduşi cu 3-0 la general? Sau Liverpool, în finala Ligii, când era condusă de Milan la fel de categoric? NU. Au pus mingea la centrul terenului şi de acolo au început să-şi zdrobească adversarii. Nicio echipă mare nu renunţă, ci luptă până în ultimul minut. Numeri golurile încasate, vezi câte trebuie să le dai şi te pui pe treabă. Ai luat n, dai n+1. Aritmetică simplă.

Apropo de ultimul minut. Poate avem nevoie şi de „fotbalul trei sferturi”, „fotbalul de 80-89 de minute”, că de cel „90+” arareori suntem în stare în cupele europene.

PS: pentru cei care cred ca mi-e uşor să vorbesc, că n-am făcut sport de performanţă, aflaţi că ştiu ce înseamnă să-ţi taie adversarul craca de sub picioare. După ce echipa mea de handbal era de vreme bună cea mai tare din oraş, am luat bătaie cu 30 la 3 de la echipa unei comune învecinate. Dar nu am zis că ne-au pus plumb în picioare. Am fugit şi am jucat cât am putut noi mai bine. A rezultat că fetele alea erau mult mai bune, pentru că proful lor făcea antrenamente regulate cu ele, le învăţase scheme etc., pe când noi jucam doar la ora de sport. Dar nu ne-am descurajat. Am jucat cu ele peste câteva zile şi situaţia a fost cu totul alta. Ne-au bătut cu 18-6. QED :P

Seară demenţială la TV

Dumică seara, oră nedefinită (între 7 şi 9 putea fi orice, că am pierdut măsura). Ajung acasă şi aflu că n-am câştigat la loto. N-am nimerit nici măcar un număr. Şi că n-au câştigat nici ăia de la OTV, ceea ce mă face să mă simt mai bine. Bine, de aici încolo, fără glume.

TVR1: gala laureaţilor la Mamaia. Mi-am zis că asta-i seara care merită văzută (din zilele de concurs am văzut doar recitalul Taxi. Mişto, ca de obicei, deşi în formulă nouă). Aşa. Şi văd locul 2 la creaţie. Piesă de 2 bani. Cică s-a relansat unu’ Bogdan (numiţi, vă rog, un cântăreţ român cu acest prenume?!). Premiul 2 la interpretare. Un băiat care a plecat să-şi viziteze mama în spital. Premiul 1 la creaţie. O piesă în engleză (nu ştiam că regulamentul permite!!!), cântată/urlată de Luminiţa Anghel (mie îmi place mult de ea, dar tot cred că atunci când cască gura la maxim urlă, pe alocuri). Premiul 1 la interpretare: Lucia Dumitrescu, o fetişcană pe care am văzut-o premiată şi la Callatis (atunci, până să ajungă pe scenă, Dan Negru i-a zis de 5 ori Lucica...). A cântat „În singurătate”, piesa Laurei Stoica. N-am înţeles exact dacă locul întâi e de fapt premiul 2, după Trofeu. Oricum, mi-am zis că dacă ea e doar pe locul 1, cine ia Trofeul ar trebui să fie Mariah Carey. Dup-aia alte premii, iar Lucia, dar n-a mai cântat. Plictisitor de la o vreme, că marele premiu nu părea a fi anunţat curând.

Canal 1,2,3,4,5,6,7,8 (în 3-4 secunde) şi dau de Kanal Dezastru. Un jucător fuge la tuşier...Îl ia de gură, gât, îi dă la picioare, la coaste, îi spune într-o formă populară de condiţional-optativ ce i-ar face... Îmi dau seama că-i Ganea şi-mi zic „Dobitocul ăsta e terminat. Păcat de cariera lui”. Urmează comentarii gen „Incredibil” de 10 ori...şi aşteptarea prea lungă a reluării...

Lucia Dumitrescu a luat Trofeul Mamaia. Aha, deci e cum am zis eu, nu prea avea cine să o bată. Numai că fata a învăţat o singură piesă cu orchestra şi o cântă iar.

Canale....în sfârşit, emisiunea pe care o aşteptam: comentarii la demenţa temporară a lui Ganea, pe Telesport. Îl comentează oamenii cât îl comentează pe Ganea, când, la un moment dat, trec la arbitrul de centru. Moderatorul, savant, zice că „a avut o atitudine de kitchen”. Cuuuuuum? Nu l-au băgat în seamă şi repetă. „A avut atitudine de kitchen”. Şi se simte nevoit să le explice ignoranţilor care nu l-au înţeles. „Atitudine de laş...”. Mda, bravos, musieu Şarlă!

22.50 deja! Am ratat aproape tot episodul din Apprentice. Dau la timp să văd 4 oameni în sala de consiliu. Unul, în special, sare la gâtul unei Jennifer, care, cică, n-ar fi vândut bine. Alţi 2 băieţi îl susţin cu câte o aprobare din cap. Sunt siguri de izbândă. Fata se apară ca o leoaică. Îi zice lui Trump că face o greşeală dacă o concediază. Project managerul îi spune calm, dar zâmbind ca o hienă: „Ai eşuat, ai eşuat, ai eşuat”. Moment în care Carolyn îi zice sec „Ştii ceva, şi tu ai eşuat”. Apoi, apogeul. Trump: „E cea mai ruşinoasă înfrângere pe care am văzut-o vreodată. Sunteţi TOŢI concediaţi”. Trump rules.

Pe Dezastru se tot analizează motive. Iancu de Timişoara zice că nu ia lecţii de moralitate de la MM, că doar el a bătut un spectator.

Trump povesteşte episodul anterior....vizionare neîntreruptă pe A3, chiar şi pentru reclame. Şedinţa în consiliu. Trump, la un moment dat: „Clay, eşti antisemit?” (Nu era, dar făcea glume proaste); „Clay, eşti homosexual?”. Ăla cică da. And proud. Trump, natural: „E ok (să fi zis că nu-i!?). De-aia sunt meniuri în restaurante. Unora le place friptura, altora spaghtele”...bla,bla... „Adam, ai făcut vreodată sex?”. Ce mai, omul a prins o serie de întrebări bestiale. Răspunsul: „Nu mă simt confortabil vorbind despre asta”. Deci...

Barcelooooona

M-am întors din Barcelona de 5 zile (* între timp au mai trecut 2 - weekendul - şi n-am putut posta, pentru că, în mod inexplicabil, n-am avut internet) şi îmi vine deja să mă urc pe pereţi. Acum, că sunt mare, aş vrea să fiu turist. Pentru că îmi place şi sunt foarte bună la asta. Dacă ştiţi pe cineva care angajează...

Revenind la realitate, m-am luat cu treaba şi am strania impresie că am lăsat concediul într-un trecut deja îndepărtat. A vă scrie câteva impresii va fi modul meu de amânare a uitării.

Începând cu începutul, să spunem că am făcut 12 ore din momentul în care am ieşit din casă şi până când am ajuns în apartamentul în care am stat 8 zile şi 9 nopţi. În ordinea mijloacelor de transport: autobuz până la Budapesta, Click Air până la aeroportul El Prat, tren regional, metrou. Partea pentru care aveam oarecare emoţii (de când cu Lost şi discuţia despre „ceaţa roz” din Grey’s Anatomy) era cea cu Click Air, companie de care nu auzisem înainte de a-mi lua biletul (am ales-o pentru că era cu 100 de euro mai ieftină decât toate celelalte). Ca de obicei, în aeroport analizam oamenii, gândindu-mă cum ar fi să fie ultimii pe care îi văd, care s-ar descurca pe o insulă pustie etc. Asta până decolăm, când îmi setez mintea pe ghicirea teritoriilor deasupra cărora zburăm, a pozelor cu norii, a cărţii pe care o port cu mine (de data asta a fost cea de verbe spaniole) etc, etc. Despre Click Air pot să zic că nu excelează în curăţenie (scaunul 18E avea o pată ce părea a fi suc lipicios, care nu se putea şterge cu şerveţelul, sub scaunul 17 F era un M&M portocaliu, iar la 18F, pe hârtia ce ţine loc de tetieră, era un fir de păr), că are scaune foarte înguste, dar şi personal amabil şi simpatic prin spangleza pe care o vorbeşte. Ziceam de preocupările din timpul călătoriei. În acest caz, am avut un neaşteptat şi neplăcut centru de interes pe scaunul din stânga mea, sus-amintit drept pătat, pe care a stat un spaniol între două vârste, bronzat, nebărbierit, transpirat şi sforăitor. Mi-am dat pumni în cap că nu am luat cu mine hârtiuţele pe care am încercat parfumuri în duty free şi am dat aproape la maxim MP3 playerul, dar pe porţiunile lente tot auzeam grohăieli porcine.

În fine...

Am ajuns la aeroport şi de acolo m-a preluat Colin, căruia îi datorez toată această vacanţă. Pe urmă... minim 8 ore de somn, shopping-ul zilnic de 3-4 ore, urmărirea sistematică a obiectivelor turistice trecute pe hartă, filme, plajă (dar nu cât să mă bată soarele în cap). Câteva observaţii şi sfaturi practice:

- limbile cele mai vorbite în Barcelona sunt, în ordine, franceza, spaniola, italiana, catalana. Româna foarte puţin (dacă am întâlnit vreo 15 turişti români în total...)

- catalanii ăştia au probleme cu aerul condiţionat. Dacă mergeţi des cu metroul sau dacă staţi mult prin magazine, riscaţi să vă îmbolnăviţi. Diferenţele de temperatură sunt semnificative (de exemplu, cum aerisirea în tunelele de metrou e proastă, e foarte cald în staţie, iar când intri în metrou, te izbeşte un frig de frigider.)

- nu v-aş recomanda să intraţi în Sagrada Familia, că e şantier. Deci, cheltuiţi mai bine altfel ăia 9 euro. Dacă sunteţi curioşi, vă dau poze. Iar dacă sunteţi fani Gaudi, nu vă pot opri. Eu nu sunt. Deci n-aş da în veci 16,50 euro să intru într-o casă construită de el. Oricum, nu rataţi Catadrala Catalunyei.

- tot la capitolul „nu rataţi”, pot să vă zic de locurile mele preferate: Placa Catalunya, plaja, la Rambla, zona pietonală, Montjuic, Muzeul Ciocolatei, unde e, probabil, cea mai bună ciocolată caldă din lume (deh! noblesse oblige [luaţi una mică, să nu daţi în diabet!]). Merge şi Parcul Guell (dar să ştiţi că dragonul ăla din mozaic ce apare pe toate vederile e un mare fâs), şi parcul Arcului de Triumf şi cu siguranţă sunt şi alte locuri frumoase de care îmi voi aminti după ce voi fi terminat textul ăsta. Vă las plăcerea de a le descoperi.

- în clubul Harlem sunt super concerte de jazz. E aproape de Placa de la Constitucion, căutaţi-l!

- amatorii de Camp Nou să ştie că un tur costă 11 euro, iar vizitarea muzeului alţi 9. Un tricou cu Unicef pe piept e peste 60...

- O călătorie cu metroul e 60 de cenţi.

- Barcelona e un oraş foarte bine adaptat pentru a integra persoanele cu handicap. De altfel, am văzut foarte multe astfel de persoane. Oricum, peste tot pe stradă există rampe, şi astea au cât trebuie, adică 15 grade, nu 30-45, ca la noi. O singură excepţie regretabilă: metroul şi trenurile nu sunt adaptate, având trepte la 30 de centimetri sau chiar mai mult.

- Tot mulţi (şi frumoşi) sunt şi metrosexualii şi homosexualii (unii sunt şi una şi alta). Oricum, e remarcabil că ţara Inchiziţiei a legalizat căsătoria cuplurilor gay...

- Traficul e extrem de degajat. Sensuri unice, şoferi politicoşi, ţară/regiune autonomă civilizată... Aparatele de aer condiţionat sunt ascunse în balcoanele de fier forjat (astea din urmă m-au dus cu gândul la Paris) şi uite aşa, clădirile lor nu sunt mâncate de „ciuperci” precum cele din Bucureşti.

- Cel mai frumos cuvânt în spaniolă e rebajas...

La întoarcere, tot scaun la geam, alt personaj. Româncă. Şi-a pus centura imediat ce şi-a găsit scaunul. Nu pot să mă abţin de a vă zice imaginea la care mă ducea cu gândul...balenă eşuată. A trebuit să ies de la geam, dar ea nu s-a mişcat. Şi-a arătat către soţul ei, pe româneşte, nemulţumirea („No, pă’ n-o văzut că ne-am aşezat?!”). A rămas cu impresia că sunt străină, având în vedere că citeam Brave New World. M-am abţinut din a-i spune ceva pe româneşte la plecare...

Budapesta-Cluj a fost parcă mai lung decât Cluj-Budapesta. Şi mai trist... Mi-am revenit luni după 14 ore de călătorie şi, după 4 zile de serviciu, am ajuns în momentul prezent. Next destination: London (hopefully)... Hasta la vista!

Maine

Maine plec la Barcelona. Vin pe 13. Va aduc poze.

De la naftalină

Da, a trecut ceva vreme de când n-am mai postat şi mi-am luat şi critici pentru asta. Printre multele lucruri pe care le-am făcut de atunci se numără şi vizita acasă, unde mi-am umblat prin lucrurile vechi. M-a amuzat să-mi văd în birou evoluţia instrumentelor de stocare a informaţiei: casete, dischete, CD-uri, DVD-uri...Şi ce aveam eu pe o dischetă? Probabil unul dintre primele texte pe care le-am scris din plăcere, nu pentru că mi le-ar fi cerut la jurnalism...E despre cerşetori şi cred că merită scos de la naftalină pentru că începe să fie iar de actualitate...Cerşetorii Clujului s-au schimbat, dar sunt din nou vizibili. Textul ăsta a avut până acum un singur cititor, pe Adi, care, printre câteva observaţii maliţioase obişnuite, a zis că a râs cu lacrimi de unele faze. Deci...dacă aveţi timp, citiţi mai jos, în varianta originală:)

Cerşetorii Clujului. Schiţe de portret

Din toamna trecută sunt studentă la Jurnalistică în Cluj. Ca orice student neclujean, în primele zile ale anului universitar, am încercat să văd cât mai multe din oraşul în care voi locui cel puţin în viitorii patru ani. În afară de celebrele bănci tricolore şi de săpăturile arheologice din Piaţa Matei Corvin de a căror existenţă ştiam, a trebuit să descopăr oraşul pas cu pas, clădire cu clădire. Bisericile, catedralele, parcul, teatrul, grădina botanică, cinematografele, sediile facultăţilor etc. Şi peste tot pe unde mergeam nu puteam trece cu vederea prezenţa constantă a cerşetorilor. Mă uitam lung la ei, le ascultam lamentările şi mi se părea că sunt singura care îi bagă în seamă. Mai toţi ceilalţi treceau indiferenţi, ignorându-i. Probabil erau de destul timp în Cluj ca să se fi obişnuit cu omniprezenţa milogilor, care nu le mai stârneau nici o reacţie. Cum bine observa cineva, numai străinii sunt sensibili la astfel de personaje.

Întâlnindu-i zilnic în drumul meu între Haşdeu, Centru şi Mărăşti, am ajuns să cunosc toţi cerşetorii din zonele respective. Sau, mă rog, pe cei mai reprezentativi şi emblematici pentru oraş. Şi implicit am început să mă obişnuiesc cu prezenţa lor. Mi-a intrat în rutină să-i văd în locurile pe care şi le-au luat în stăpânire fără autorizaţie de la Primărie. Îi căutam cu privirea nu ca să le dau bani, că de! buzunarul studentului e prea sărac pentru acte caritabile, ci pentru simplul motiv că erau o parte a peisajului citadin pe care eram obişnuită să-l văd, şi, dacă lipseau, locul respectiv îmi părea pustiu. Simţeam o stranie nelinişte şi un sentiment al golului când cerşetorii nu erau la posturi. Cu timpul, atenţia pe care le-o acordam a scăzut. Am devenit parte din grupul celor care trec nepăsători pe lângă ei pe stradă şi nici nu le observă prezenţa. Totul e, deci, o chestiune de obişnuinţă.

Oricum, imaginea acestor oameni nefericiţi m-a urmărit o bucată bună de timp. Aş fi vrut să scriu ceva despre ei, dar n-am avut când. Şi-mi lipsea şi motivaţia. Acum câteva săptămâni, însă, am primit ca temă să scriu un material despre un aspect al vieţii Clujului. Era şansa mea să dau o formă vechii obsesii şi am decis să fac un reportaj portret despre cerşetori. Hotărâsem să redevin atentă, să-i observ în amănunt, ca să fac le o descriere cât mai apropiată de realitate. Am întâmpinat însă o piedică nebănuită: cerşetorii pe care mă gândeam să-i includ în reportajul meu au dispărut de pe străzile Clujului! N-aş putea spune când şi cum, cert este că m-am trezit într-o zi că nici unul nu mai e la locul ştiut. Era inexplicabil! Se mai întâmplase să mai lipsească unul, doi dintre ei pentru câteva zile, dar întotdeauna reveneau şi-şi luau în stăpânire domeniul. Acum însă se întâmplase un lucru pe care nu puteam să-l înţeleg. Îmi puneam tot felul de întrebări la care nu găseam răspuns. I-o fi luat Poliţia, Primăria? (N-ar fi rău; aşa ar avea pentru un timp casă şi masă.) Doar n-or fi murit cu toţii!?

În absenţa modelelor, nu mi-a rămas decât soluţia de a le face portretul din amintiri. O adevărată încercare a memoriei! Am început prin reconstituirea mintală a feţelor acestor oameni ai străzii, asociindu-l pe fiecare dintre ei cu locul unde eram obişnuită să-l văd. Privind la rece schiţele de portret, am realizat că se impune separarea cerşetorilor pe categorii. Simplu spus, există cerşetori bătrâni şi cerşetori copii. Cei aflaţi undeva între cele două vârste nu sunt destul de mulţi pentru a-mi infirma tipologia. Dintr-un alt punct de vedere, există cerşetori nevoiaşi, oameni disperaţi care recurg la acestă “ocupaţie” ca la o ultimă şansă de salvare, şi mai există şi impostori. Din perspectiva ambelor tipologii, despre cerşetorii pe care i-am observat pot spune că, în general, bătrânii sunt cu adevărat nevoiaşi, iar copiii sunt impostori.

Figura care m-a obsedat poate cel mai mult dintre cele ale cerşetorilor din Cluj e cea a femeii desfigurate care obişnuia să cerşească la semaforului din intersecţia străzii Regele Ferdinand cu Bulevardul 21 Decembrie. Un personaj arhicunoscut, de altfel, pentru toţii clujenii, asta datorită poziţiei privilegiate în care se posta. Excrescenţele hidoase ale extremităţilor feţei îi dădeau o înfăţişare monstruoasă. Părea o bucată nedefinită de carne, inertă în cea mai mare parte a timpului, mută (sau cel puţin nu-mi închipui cum s-ar fi putut vorbi cu ea) şi animată doar de mişcarea permanentă (şi, aş spune, necontrolată) în sus şi în jos a capului. După toate probabilităţile, era păzită de “patron” – căci, aşa cum prostituatele au peşti, şi majoritatea cerşetorilor au şefi care le pretind o cotă-parte din câştig –, care o planta în fiecare zi la locul de muncă. Mă obişnuisem s-o văd zilnic, era o constantă în viaţa mea cotidiană. Mă obişnuisem cu ea până la punctul în care o ignoram. De aceea, când am remarcat că lipseşte, am făcut-o pentru că m-a şocat absenţa, căci prezenţa ei îmi era de mult indiferentă. Nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Nu mai era rentabilă pentru patron, nu-şi mai îndeplinea norma, oamenii deveniseră atât de obişnuiţi cu ea încât nu-i mai dădeau nimic? O fi murit? E drept că era bătrână…

*

Un alt personaj pe lângă care treceam des era un bărbat de vreo 55 de ani, care cerşea undeva pe Moţilor, nu departe de restaurantul grecesc. Îl vedeam din troleu stând în picioare, lipit cu spatele de o casă, aplecat până la poziţia în care spatele lui făcea un unghi de 45 de grade cu peretele. Altă dată stătea în genunchi, ţinând capul plecat şi aşteptând ca vreun trecător să-i pună ceva în cutia milei. I-am dat o dată cinci mii de lei. Mi-a răspuns cu o voce tulburătoare: “Mulţumesc, sărut mâna.” În acel moment mi s-a părut că e întruchiparea umilinţei şi a recunoştinţei. A doua zi am trecut pe acolo şi în locul lui am găsit numai un miros înţepător de urină. Nu l-am mai văzut de atunci.

*

La staţia de la Regională, aşezată într-o firidă din clădirea CFR-ului făcută parcă special pentru ea, o cerşetoare îşi petrecea zilele privind fără ţintă înainte în aşteptarea donaţiilor trecătorilor. Am văzut-o prima dată iarna. Era încălţată cu adidaşi şi purta un fâş lung, verde, care-i acoperea şi picioarele. Am fost surprinsă să văd că a doua zi era îmbrăcată cu un fâş de acelaşi tip, numai că roşu, şi m-am întrebat dacă nu cumva e preocupată de modă… De altfel, la cei vreo 50 de ani ai săi, femeia păstra, în mod straniu, urme de frumuseţe şi eleganţă. Faţa osoasă şi ochii de un albastru spălăcit îmi aminteau de portretele aristocratelor englezoaice din timpul Renaşterii. (Fie-mi iertată comparaţia!). Într-o zi am văzut-o din troleu cum examina cu un gest foarte elegant o monedă pe care tocmai o primise. A luat-o între două degete, a întors-o pe o parte şi pe cealaltă, a pus-o apoi în cutie şi şi-a reluat poziţia de muţenie şi neclintire din care cred că ieşea cu greu şi foarte rar. N-am mai văzut-o de trei săptămâni. Locul ei a rămas liber.

*

În Haşdeu, alta. Aşezată pe o bancă de beton de sub copacii care încadrează aleea ce duce spre Facultatea de Geografie, stătea imobilă toată ziua şi nu-şi mişca decât capul din când în când, pentru a urmări cu privirea persoanele care i se păreau interesante. Nici ea nu cerea nimic, aşteptând să vină totul de la studenţii care treceau grăbiţi pe lângă ea. Cred că o dată am văzut-o zâmbind unuia dintre ei. De câteva săptămâni şi-a părăsit locul de veghe şi n-a mai apărut prin complex.

*

Mai sunt şi alţi cerşetori trecuţi de prima tinereţe pe care n-am putut să-i ignor. De exemplu, cel care de patru ani de zile îşi câştigă existenţa încearcând să-i înduioşeze pe călătorii cu trenul la vederea piciorului cangrenat pe care li-l bagă fără milă înaintea ochilor. În mod normal, rănile de acel gen ar fi trebuit să-l omoare de mult, dar se pare că individul se ţine cu dinţii de viaţă. Sau poate viaţa de el… Pe autobuz a urcat odată un bărbat de vreo 50 de ani, care pretindea că e surdo-mut şi, prin intermediul a două pancarte pe care le ţinea una pe piept şi una pe spate, cerea ajutorul celor cu “inimă bună”. N-a prea stârnit milă, căci părea un bărbat în putere, care ar fi putut, în mod sigur şi destul de uşor, să se întreţină altfel. De fapt, toţii aceştia, înafară de femeia-monstru şi de cel cu piciorul cangrenat, ar putea să muncească, să trăiască altfel. Poate că publicul a observat acest lucru şi de aici şi zgârcenia lui. “De ce să dăm bani cerşetorilor, când ar putea foarte bine să muncească?”

*

Pe de altă parte, avem copiii-cerşetori. Copii puşi de mici să întindă mâna să ceară sau/şi să fure, copii bătuţi dacă nu-şi îndeplinesc norma, dar căliţi la şcoala vieţii, unde au deprins un tupeu şi o nesimţire ieşite din comun. Părinţii îi învaţă câteva cuvinte şi expresii cheie şi de efect – “fie-vă milă de un copil orfan”, “în numele Domnului Isus Cristos, daţi-mi şi mie ceva” , “fraţi creştini, nu mă lăsaţi să mor de foame/daţi-mi şi mie să-mi cumpăr o pâine”, “să vă dea Dumnezeu sănătate, vouă şi familiei voastre”, “săru’ mâna” etc. –, şi le mai predau şi lecţia de bază în cerşetorie, şi anume să ceară un tarif fix – 500 sau 1000 de lei. Invenţia asta a fost de-a dreptul genială. Gândiţi-vă că dacă cerşetorul nu ar cere o sumă anume (pe care o consideră satisfăcătoare), trecătorul ar ezita să dea ceva, de teamă să nu dea prea puţin şi să-l jignească astfel pe milog sau să nu dea prea mult şi să risipească banii degeaba. Cu tariful fix şi rezonabil, toată lumea e mulţumită.

Cei mai mulţi copii cerşesc pe troleu. Călătoresc (fără bilet, se-nţelege) o staţie şi între timp îşi fac numărul, interpretând o melodie de jale invariabil despre copilăria lor tristă, despre viaţa de orfan, despre mama pe care n-au cunoscut-o niciodată, despre canalul în care dorm şi despre visul de a avea o pâine pe masă. Interpretarea diferă de la copil la copil, dar versurile (terminate în rima universală “î” şi rostite cu un puternic accent ţigănesc: “banî – casî – canalî”) şi melodia sunt aceleaşi. Unii îşi permit să inoveze şi cântă altfel aceleaşi lucruri afumate în care nu prea mai crede nimeni.

Odată, în timp ce mă întorceam acasă cu troleul 30 şi stăteam de vorbaă cu un coleg, la o staţie a urcat o copilă şi şi-a început spectacolul. Ceea ce ne-a făcut pe mine şi pe colegul meu să râdem dispreţuitor şi să ignorăm rugăminţile fierbinţi ale fetei a fost modul în care ea îşi exprima “durerea”: stătea lipită de uşa troleului şi cânta râzând. Arunca în jur priviri de divă şi-şi privea publicul pe sub gene. Cred şi eu că după atâta rutină nu mai simţi cântecul! Mai ales dacă nu-ţi cânţi propria poveste. Scena părea desprinsă din Filantropica. Parcă mi-l şi imaginam pe omologul personajului lui Gheorghe Dinică în timp ce compunea melodia ce-mi zgâria timpanele. Şefii ăştia de trusturi de cerşetori ştiu ei ce ştiu: “mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic”. Totuşi, câţiva călători au fost impresionaţi. Ba chiar am văzut şi lacrimi în colţul ochilor mamelor mai sensibile. Recolta n-a fost prea rodnică. Dar nu contează; 5000 acum, 10000 la următoarea reprezentaţie şi uite-aşa se strânge o mică avere pentru care unii trebuie să muncească din greu câteva zile bune.

Altă dată, într-un alt troleu, o altă impostoare din aceeaşi categorie a început să recite pe un ton imperios, militar rugăciunea “Doamne, Doamne, ceresc tată”. Adică “Domne, Domne, cere tată”. Spre ghinionul ei, a prins control. De teamă, a tăcut, dar n-a fost pedepsită. A doua zi, aceeaşi poveste, numai că a reuşit să-şi termine monologul, făcând referire şi la sănătatea familiei celor care se vor arăta darnici. Publicul ţintă – “fraţii creştini” şi cei care aveau copii şi nepoţi – s-a îndurat. A strâns vreo zece mii. Şi, la un calcul simplu, 10000/drum X (minim) 6 drumuri/oră X (minim) 6 ore/zi fac (minim) 360000 pe zi! Păi să nu te apuci de cerşit?!?

*

Odată mergeam spre Sala Sporturilor şi, în dreptul fabricii Ursus, am trecut pe lângă un băiat cu mutră foarte fioroasă, pe care eram sigură că-l mai văzusem undeva. Dinţii îi erau stricaţi şi parcă reduşi la gingii; era îmbrăcat în nişte zdrenţe cândva haine bej; părul îi era slinos şi faţa plină de bube; fără dubiu, era ţigan şi avea în jur de 18 ani. Ne-am uitat lung unul după celălalt, ca doi îndrăgostiţi. Eu mi-am întors privirea pentru că nu ştiam de unde îl cunosc, el, probabil pentru că m-am holbat la el. Peste câteva ore, în aceeaşi zi, individul făcea pe handicapatul într-un cărucior în faţă la BCU. Ulterior am aflat mai multe despre el. De exemplu, fratele meu l-a văzut cumpărându-şi mai multe casete porno. La banii lui, e normal să aibă şi video, nu?

*

Într-o zi cu soare îmi vedeam de treabă aşezată pe o bancă tricoloră de pe Eroilor. Stăteam liniştită şi scriam, când o fetiţă de vreo 6-7 ani s-a apropiat hotărâtă de mine. Era frumuşică, îmbrăcată într-un trening (curat!) verde cu alb şi cu negru şi purta în urechi nişte cercei mari de aur, de formă sferică. Mi s-a părut că e ţigancă, dar nu eram sigură. S-a aşezat lângă mine, şi, privindu-mă în ochi, mi-a cerut 500 de lei. Am trecut peste şocul provocat de cererea în totală discordanţă cu înfăţişarea fetei şi am refuzat-o. Cred că într-adevăr n-aveam bani de dat. Mi-a cerut apoi pixul din mână, pe care, normal, nu eram dispusă să-l cedez. Atunci, cu o mină serioasă, m-a privit în ochi şi m-a întrebat: “Şi ce-ai zice tu dacă te-aş scuipa în gură?”. Parcă m-ar fi lovit în moalele capului. Instinctul firesc a fost să rămân cu gura căscată, dar m-am temut de ameninţare. Am luat-o la întrebări de genul “câţi ani ani”, “cine te pune să cerşeşti” etc şi am făcut-o să plece speriată. A ţinut totuşi să aibă ultimul cuvânt, şi a încercat să mă jignească făcându-mă “ochelaristă”. Nici acum nu mi-am revenit de pe urma conversaţiei.

*

Toate aceste portrete sunt reconstituiri. Cerşetorii descrişi nu mai sunt de văzut pe străzile Clujului. Cu excepţia celor de pe troleu, care, văzând că n-are nimeni treabă cu ei, continuă să-şi desfăşoare activitatea nestingheriţi. Ceilalţi şi-or fi mutat cartierul general sau… “or fi murit”, cum mi-a zis un prieten pe care l-am întrebat dacă nu i se pare că s-au cam împuţinat cerşetorii în Cluj. Nu observase, dar o dată ce îl făcusem atent la aspectul ăsta, mi-a dat dreptate. Şi a avut şi o explicaţie la asta: “probabil că s-a desfăşurat din nou un program de curăţare a străzilor de cerşetori, ca azi-iarnă”.

Am mers la Poliţie, să aflu. La Judeţeană mi s-a spus că astfel de acţiuni de desfăşoară “tot timpul”. “Cerşetorii sunt adunaţi, legitimaţi, amprentaţi, spălaţi; copiii sunt duşi la casa de copii, bătrânii, la azil. Unii sunt trimişi acasă”. La Municipală am aflat mai multe detalii. Ofiţerul cu care am vorbit mi-a zis că în cei 20 de ani de carieră a ajuns să-i cunoască pe toţi cerşetorii şi să constate că majoritatea celor trimişi acasă cu trenul se întorc. “Unii îs din Satu Mare, alţii din Galaţi, alţii din sud. Ce mai, de peste tot. Şi tot aici se întorc. Ce să facă şi ei, unde şi din ce să trăiască?”. L-am întrebat dacă poliţiştii nu sunt cumva obligaţi prin lege să-i ridice automat pe cerşetori de pe stradă atunci când îi văd. Mi s-a răspuns că, în conformitate cu un articol din legea 61, “apelul la mila publicului este pedepsit cu amendă contravenţională”. Adică pedeapsa cu închisoarea nu se aplică pentru cerşetorie. În plus, nici formalităţile cu amenda nu sunt floare la ureche. “Dacă eu îl amendez în Cluj şi el e din Galaţi şi e înregistrat acolo, când amenda merge la circa financiară din Galaţi, cine s-o plătească? Şi cu ce bani? Că ăştia-s oamenii străzii, şi n-au de unde. Unii dintre ei nici nu au acte. Deci nu există. Atunci pe cine să amendezi? Poţi, la o adică, să-i închizi pentru o zi sau două, dar apoi tre’ să le dai drumul, şi ajung iar pe stradă”. Vroiam să ştiu ce fac autorităţile pentru cerşetori. Nu se ocupă nimeni de ei, nu le dă nimeni de mâncare? “Ba Primăria le dă o masă pe zi, mi s-a răspuns. Le dă mâncare la gară, în centru şi la căminul Byron. Îi mai strânge pe bătrâni şi-i lasă să doarmă acolo. Dar nu mai sunt locuri. Stau o zi, două şi apoi trebuie să plece… ” Din discuţia asta am înţeles că Poliţia consideră cerşetoria ca o fatalitate împotriva căreia nu mai are sens să lupte. “Domnişoară dragă, n-avem ce face. Nu putem scăpa de ei. Primăria şi Asistenţa socială ar trebui să se ocupe mai mult, dar de unde bani? N-au rezolvat problema asta nici ţările mai bogate. Cum o s-o facem noi? Suntem prea săraci”.

Am plecat dezamăgită de răspuns. Carevasăzică, nu-i chip să rezolvăm problema cerşetorilor. Ei vor fi prezenţi şi de-acum înainte pe străzile Clujului. Poate se vor schimba feţele pe care le vom vedea, poate se vor schimba locurile în care vom da peste mâini întinse, dar ei vor fi mereu printre noi. Ieri am văzut că bătrânei din Haşdeu i-a luat locul un bătrân, iar femeii-monstru, o ţigancă cu un copil mic. Aşadar “alte măşti, aceeaşi piesă; alte guri, aceeaşi gamă”… Cerşetoria va dăinui, chiar dacă practicanţii ei se vor schimba. Unii vor muri, alţii se vor naşte. Bobocii următorului an universitar, care vor descoperi cu emoţie Clujul, îi vor găsi aici. La început le vor da atenţie şi bani, îi vor analiza, unii vor scrie despre ei, ca apoi, obişnuindu-se cu peisajul din care cerşetorii fac parte integrantă, să începă să le dea tot mai puţină importanţă, şi să sfârşească prin a-i ignora complet. Pentru că, pur şi simplu, ăsta e mersul lucrurilor…

19 mai 2002