Cronici de TIFF

...căci am promis.

1. Les nuits fauves. Film care a împlinit la TIFF 20 de ani. O revelaţie în vremea lui, întrucât regizorul era la debut (şi s-a distribuit în rolul principal). Cyril Collard îl cheamă şi arată ca un John Stamos francez. Actriţa din rolul principal, Romane Bohringer, a făcut şi ea carieră după acest film, care a luat o grămadă de Cesar-uri şi asta pentru că, probabil, a fost considerat foarte curajos când a apărut. O frază despre subiect, ca să înţelegeţi: e povestea unui bisexual seropozitiv şi promiscuu, care nu se poate hotărî cu care dintre cei doi amanţi de sex opus să rămână şi, ca tot omul indecis, merge noaptea sub poduri dubioase pentru contacte pasagere, în grup, cu necunoscuţi. Bine, vorbeşte maliţia din mine; filmul are şi momente mai bune. Probabil cel mai interesant e traseul emoţional al prietenei de 18 ani a personajului principal, care prietenă trece prin nişte crize de personalitate severe, cu faţete care variază de la gelozie, la tendinţe de omucidere şi suicid, la dragoste placidă şi până la detaşare. Cel mai mult m-am bucurat când a trecut de faza "deşi eşti seropozitiv, nu pot să iau virusul de la tine, pentru că te iubesc". Ziceam de curajul filmului - cred că a fost printre primele care au contribuit la conştientizare şi educaţie în legătură cu HIV/SIDA în acea vreme. Peste 20 de ani, e un film care nu mai spune mare lucru, fără a fi prost. Ba, mai mult, e interzis minorilor (probabil pentru scenele de sub pod). Pentru mine a venit într-un weekend în care am citit "Oraşul şi stâlpul" (Gore Vidal) şi "Patty Diphusa" (Pedro Almodovar) şi a fost cam mult. Mi-am jurat că următorul film va fi ceva light, de preferinţă o comedie.

2. Hotelul Marigold. O comedie! Un film simpatic, despre nişte pensionari englezi care nu mai au bani să trăiască în UK şi se mută la un hotel din India. Evident, hotelul e o dărăpănătură, însă episodul ăsta le dă ocazia să-şi reconsidere viaţa. Unii au, în sfârşit, curajul să se se despartă, alţii îşi găsesc sufletul pereche, alţii şi-l regăsesc, alţii încep să facă tot ce au amânat o viaţă întreagă. Personaje bine conturate, dintre care se disting cele ale lui Judi Dench şi Maggie Smith. Ţin minte un documentar despre cât de puţine roluri sunt pentru actriţele în vârstă - ei bine, uite că se poate; ba, mai mult, au putut să-şi etaleze, cu multă graţie, toate ridurile. Maggie Smith demonstrează că există viaţă după Harry Potter, iar Dev Patel - după Slumdog Millionaire.

3. Numai vântul. Filmul care m-a marcat cel mai tare la această ediţie. Marele premiu al Juriului, adică Ursul de Argint, la Berlin, 2012. O mândrie naţională pentru Ungaria, ceea ce explică de ce în sală nu se vorbea româneşte. Filmul începe cu un spoiler, ca să nu ai dubii: în 2008-2009, câteva familii de ţigani au fost atacate şi ucise în Ungaria. Acele fapte au inspirat acest film de ficţiune (asta mi-a amintit de proful meu de cinema din Franţa care ne-a pus să scriem un scenariu pornind de la un fapt divers). Personajele principale sunt o familie de ţigani "decenţi", categorie definită de un personaj: au o casă, se spală, copiii merg la şcoală, părinţii lucrează, au un telefon mobil, nu deranjează pe nimeni. Să descriem portretul de familie. Vrăbiuţa îşi creşte cei doi copii, îşi îngrijeşte tatăl infirm, are două slujbe de îngrijitoare, vrea să plece la soţul ei în Toronto şi îşi vede de treabă. Fiica ei merge la şcoală, salută politicos, are grijă de vecini, învaţă engleza, e prietenă cu zeiţele emo ale şcolii, pentru care desenează modele de tatuaje, vorbeşte cu tatăl ei pe Skype şi îşi vede chiar prea mult de treabă - de exemplu, alege să ignore, nu să semnaleze faptul că o colegă e agresată sexual în vestiar. Rio e copilul problemă, care merge pe coclauri în loc să ajungă la şcoală, care subtilizează obiecte şi le depozitează într-un bordei secret. Cu toţii ştiu că în sat au fost ucise noaptea, prin împuşcare, 5 familii de ţigani, de la bunici la nepoţi şi până la animale. Copiii sunt îngijoraţi şi încearcă să provoace o acţiune din partea părinţilor: fiica îi spune tatălui, dar i se spune să fie cuminţi şi să rămână noaptea cu toţii în casă, uniţi, pentru că nu li se va întâmpla nimic rău. Rio nu poate să adoarmă pentru că se aşteaptă să apară comando-ul şi la casa lor, însă mama îi comandă să se culce, pentru că e "numai vântul" (asta după ce i s-a zis explicit la serviciu că miroase a mort şi că va fi ucisă). Până şi bătrânul invalid a avut o tentativă de a fugi înainte de lăsarea serii. Convinşi că decenţa îi va salva, părinţii ilustrează o variantă a atitudinii mioritice - nu cred că vor să mă omoare pe mine, pentru că sunt un om bun. Doar că decenţa singură n-a salvat pe nimeni în faţa urii etnice sau rasiale. În cele mai lungi 60 de secunde dintr-un film, mama, copiii şi bunicul încearcă să adoarmă; e întuneric beznă, dar mi-i pot închipui cu urechile ciulite şi cu inima cât un purice. Te întrebi dacă va veni comando-ul şi la ei. O aşteptare apăsătoare a deznodământului, ca în The Elephant. Şi comando-ul vine. La numărarea cadavrelor la morgă îţi dai seama că băiatul rebel a avut dreptate să nu-şi asculte mama. Cred că ideea întărită de filmul ăsta - şi posibil final fericit pentru Mioriţa - e următoarea: când l-apus de soare vin să te omoare, dacă nu poţi să lupţi, ascultă-ţi instinctele şi FUGI!

4. Un bărbat şi o femeie. Ce film frumos! Nu cred că există alt cuvânt. E frumos, pur şi simplu. Construit curat, cu decenţă încântătoare şi cu un ritm lent, aproape neverosimil pentru vremurile în care trăim. Îşi mai poate închipui cineva azi o declaraţie de dragoste printr-o telegramă între doi oameni care nu se tutuiesc? "Bravo! Vă iubesc. Anne". Superb! Senzaţională a fost prezenţa lui Lelouch în sală. Am aflat lucruri foarte interesante la Q&A. Foarte curios pentru mine, deşi sala (Cinema "Florin Piersic") a fost arhiplină, la Q&A au rămas maxim 100 de oameni. Am aflat, deci, că Lelouch nu a mai văzut filmul ăsta de 20 de ani şi că n-ar schimba nimic la el. Că a vrut să lucreze cu Romy Schneider, dar că era prea "actriţă" pentru gustul lui şi că le spunea încontinuu actorilor să nu joace! De altfel, de câte ori putea să-i ajute să fie naturali o făcea - de exemplu, Anouk Aimee nu ştia că Trintignant o aşteaptă pe peron, aşa că n-a trebuit să mimeze surpriza. Foarte adevărată a fost constatarea că acest film aparţine anilor 60, şi dacă ar fi să fie refăcut, tot în acea perioadă ar trebui plasat. Nu de alta, dar, în zilele noastre, în loc să-şi scrie telegrame care ajung în 3 zile, cei doi şi-ar fi scris, probabil, 200 de SMS-uri. Azi ar ieşi cu totul alt film. Cel vechi e, însă, un deliciu!

5. Hugo. Bonus, că doar n-am promis nicio cronică. E cel mai bun film la care să-ţi duci copiii din câte am văzut în ultima vreme, fără a fi neapărat un film pentru copii. Regizat de Scorsese, cu o atenţie la detalii incredibilă. În 3D, a fost o experienţă fabuloasă. Nu e întâmplător că Hugo vorbeşte de Georges Melies, că filmul lui Călătorie spre lună a fost proiectat la Bonţida şi că un film de promovare de la TIFF parodiază racheta din ochiul lunii cu telecomanda din ochiul lunii. Poezie clasică marca TIFF. Am apreciat.

6. A doua soţie. Bonus la bonus. Singurul film din competiţie pe care l-am văzut. Mi-a plăcut mult şi am fost suprinsă că n-a luat niciun premiu. Un film în care crezi că ştii ce se întâmplă, dar ţi se dovedeşte contrariul cel puţin de două ori. Vezi o nuntă aranjată în Turcia şi o mireasă timidă dusă la Viena şi crezi că ar putea fi fericită cu soţul ei tânăr şi frumos. Apoi dintr-o dată, în contextul în care se face patul pentru noaptea nunţii, constaţi că fata trebuie să se culce cu tatăl mirelui, la insistenţele mamei lui. Dacă a fost vreun spectator neconfuz la faza asta, să scrie aici cum a reuşit să fie aşa de deştept. După care primeşti explicaţia. Mama mirelui e pe moarte şi-şi doreşte o soţie pentru soţul ei, ca să aibă cine să îngrijească familia. Băiatul a acceptat aranjamentul pentru că nu i-a putut refuza mamei ultima dorinţă şi pentru că e un paravan destul de bun pentru faptul că e homosexual. A doua soţie rămâne însărcinată şi primeşte dragostea necondiţionată a titularei, cu preţul animozităţii unora dintre cei 6 copii ai familiei. Apoi prima soţie merge la chimio şi suferă o operaţie. După imaginea doctorului care iese din sală ca să le spună rezultatul operaţiei, avem un salt la o înmormântare. Al doilea şoc: a murit socrul, nu soacra, deci a doua soţie, plus plodul ei, nu sunt decât o povară în plus pentru familie. În rest, a doua soţie îşi ia un job şi se face utilă. Ghinion că se îndrăgosteşte şi e descoperită, luând o bătaie soră cu moartea de la titulară. Discuţia despre moralitatea situaţiei rămâne în stadiu incipient, dar portretele personajelor sunt excelente. Ca să povestesc şi finalul, a doua soţie pare a fi devenit o fiinţă tolerată în casă: e evitat expedierea la pachet în Turcia, prin intervenţia soţului ei de drept şi a unei surori, dar nu putem şti ce o aşteaptă. A fost frumos s-o avem pe actriţă la un Q&A. O fată frumoasă, timidă, aflată la debut, care a venit în vizită de la Istanbul. Pentru momentele astea iubesc eu TIFF-ul.

Ziua alegerilor

Cât de senzaţională e ţara în care trăim! Mai ales în ziua alegerilor. De jumătate de oră nu mă mai pot dezlipi de televizor: sunt prinsă de înşiruirea de fapte diverse, care creează un tablou pitoresc.

• În Ştefăneşti (acolo unde maneliştii sunt demnitari), romii stau la coadă să voteze. Sunt simbolul conştinciozităţii. Imagine motivatoare pentru alegerile prezidenţiale.
• Un bărbat şi o femeie (nu filmul!) au murit. Separat, în judeţe diferite. Au murit de moarte bună după ce au votat şi îmi închipui că spiritul cetăţenesc le va fi lăudat în slujba de îngropăciune. 
• Un candidat a fost împuşcat. Apoi afli detaliile. I-a cerut pistolul unui prieten poliţist, apoi şi-a tras accidental un glonţ în cap. Şi a murit. Probabil ultimele cuvinte au fost "Ce face butonul ăsta?". Saga ar continua dacă ar ieşi primar.
• O femeie şi-a găsit mama, moartă din 1987, pe lista alegătorilor.
• La Curcani (în Călăraşi, nu în curte), un candidat a deschis şi distrus urnele. Votarea se reia. Tot satul e acolo şi scandează "hoţii". O femeie declară la televiziune: "Noi am venit la vot liniştiţi, dar i-am prins că a furat voturile. Bătrânii noştri care votează vrea o schimbare adevărată. Nu vrea să fie forţaţi. Vrea să voteze cu cine vrea, dar nu le-a dat votul. Ei vrea să credem că s-a lipit voturile". În traducere (dar nu ştiu de ce îmi bat capul): bănuiesc o fraudă, prin faptul că unii oameni au primit "din greşeală" mai multe buletine "lipite".
• Elena Udrea e blondă şi s-a dus la o altă secţie de votare decât a ei.
• Un student a fost înjunghiat.
• Un candidat s-a făcut şi observator.

 Mă întreb dacă mai e vreo scăpare. Dacă votul ar fi obligatoriu, ca în unele ţări occidentale, ar fi mai bine, mai rău sau la fel? Ar fi, cu siguranţă un rezultat mai reprezentativ (nu ar mai vota doar "specimenele" de mai sus), dar, probabil, spectacolul ar fi şi mai înfiorător. Câţi ani ne mai trebuie să trăim într-o ţară civilizată?

Jurnal de TIFF

Doar ce-am scris titlul ăsta şi mi-am amintit de perioada în care chiar făceam jurnalul online al festivalului, împreună cu nişte colegi talentaţi. Se pare că eu din vremea aceea apar într-un clip de prezentare al TIFF care rulează pe canalele Transilvania. Eu nu l-am văzut - încă - dar mi s-a spus din două părţi, deci musai că e real. Între timp, am rămas un fan al festivalului, din categoria "vede 10 filme". Am devenit şi foarte selectivă - de exemplu, nu mă duc la nimereală, prefer filmele cu premii, mă uit la notele date de public şi pe IMDB (dacă e cazul), şi aşa se face că până acum am mers la 4 filme şi n-am dat nicio gherlă. Mai aveam 10 pe listă, dar biletele au început să se epuizeze. Oricum, ce vroiam să punctez e că am 5 filme pe listă sâmbătă, deci mi se potriveşte sloganul de anul acesta - TIFF cu filme m-o hrănit...

Cred că fiecare dintre filmele pe care le-am văzut până acum merită un post. Dacă-mi mai rămâne timp de atâtea filme de pe listă marcate cu "de văzut", o să le onorez pe toate 4: Nuits Fauves, Hotelul Marigold, Numai vântul, Un bărbat şi o femeie (cu Claude Lelouch în sală!). Jur că era mai uşor să am cont de Twitter şi să comentez la cald, da' amu' o mere ş-aşa...

O teorie despre femei şi bărbaţi

Context: 6 femei stau la o masă şi discută despre noua prietenă a unui cunoscut.

Fitilul: Întrebarea părea simplă: "E frumoasă?", dar de aici au început controversele. Prima a răspuns "E drăguţă" (ceea ce înseamnă că nu e chiar frumoasă), însă a alta a zis că "nu-i urâtă". Prima insistă "deci eşti de acord că e drăguţă", dovadă clară pentru a doua că prima nu a înţeles nimic. Precizarea trebuia făcută exclusiv: "Una e să fie drăguţă şi altceva să nu fie urâtă" (evident, erau deja de acord că "e frumoasă" e o categorie distinctă). Disputa trebuia rezolvată prin implicarea celorlalte. Aşa că s-au uitat pe Facebook şi au făcut un tur de masă. Au rezultat 3 de "nu-i urâtă" şi 3 de "e drăguţă". Dar mai presus de asta, s-a conştientizat nevoia de a crea o scală clară pentru toată lumea, care să simplifice comunicarea în situaţiile de acel gen. Una dintre femei a fost rugată să consemneze concluziile, pentru claritate şi referinţe ulterioare.

Teoria: Scala privind frumuseţea femeilor este următoarea:
- urâtă
- la un năcaz...
- nu-i urâtă
- drăguţă
- frumoasă
- superbă
Câteva precizări despre fiecare categorie: în varianta extremă, categoria "urâtă" poate să-şi adauge spume. Categoria "superbă" poate eclipsa într-atât de mult femeile din jur, încât individia le va face să folosească raţionalizări, de genul "precis e proastă ca noaptea". Pe principiul "strugurii sunt acri", bărbaţii refuzaţi de superbe e posibil să devină mai puţin galanţi, chiar peiorativi în aprecieri. Poziţia autoarelor este că e crud să-i spui unei femei că "nu-i urâtă".

Scala privind frumuseţea bărbaţilor este următoarea:
- urât
- la un năcaz...
- interesant
- husband material
- bunoc
Precizări: şi aici, "urâţii" pot cu "cu spume". "Interesant" este un bărbat mai arătos decât "la un năcaz...", pentru că are "ceva" - ori e deştept, ori amuzant, ori are o maşină tare, ori e artist etc. "Bunoc" e un bărbat la care frumuseţea eclipsează orice altceva. Evident, "husband material" sunt toţi soţii prietenelor, şi soţul tău. Odată căsătorit, bărbatul e "husband material", deci orice clasare anterioară în categoriile inferioare se prescrie. Atenţie mare la "bunocii" care vor să se dea "husband material" - de obicei urmăresc să vă aburească şi încearcă figura în mai multe contexte sau cu mai multe femei. Răzbunarea Universului e că, de multe ori, sfârşesc prin a fi cu "nu-s urâte".

Limitarea responsabilităţii: Nu este recomandat să-i dezvălui cuiva categoria în care îl plasezi, chiar dacă te întrebă direct. Oricum, este şi mai puţin recomandat să întrebi pe cineva în ce categorie te plasează (dacă eşti "nu-i urătă", de exemplu, îl obligi pe om să mintă în sus; dacă eşti "superbă" şi întrebi, va părea că eşti narcisistă, căci, da, superbele ştiu că sunt "superbe"). Prin urmare, încercaţi să evitaţi astfel de întrebări capcană, iar, în ultimă instanţă, răspundeţi "cel puţin drăguţă" fiecărei femei şi "husband material" oricărui bărbat - asta dacă nu cumva e "cel puţin frumoasă", respectiv "bunoc". De fapt, în general, şi "bunocii" îşi doresc să fie în categoria "husband material", dacă ar reuşi să pună mâna pe o "superbă".

Considerente finale: Această scală nu este pentru comunicarea explicită cu persoana evaluată. Orice sugestii de reconsiderare vor fi analizate de autoare, care vă încurajează să acordaţi feedback.

Eurovision live comments

Sunt fan Eurovision, după cum am mai afirmat-o şi e al 3-lea an când comentez live concursul. Gânduri de început: melodia de anul trecut a fost forgettable (totuşi, am auzit-o şi am recunoscut-o în Janis Caffe - cred că merit un premiu pentru asta), dar se pare ca azerii aveau 10 milioane de euro de dat pentru a construi o sală; România ar trebui să fie în top 10 - cu tot izul ei de manea (sau poate datorită acestuia), "Zaleilah" e contagioasă.


1. UK - wow! nenea ăla care a copilărit cu Elvis şi Johnny Cash, celebru pentru perciuni şi numele-i care e o probă de dicţie în sine. Deci am început solemn, cu un imn.


2. Ungaria. În primul rând, încă mă obişnuiesc cu ideea că Ungaria e în final pentru al doilea an consecutiv! În al doilea rând, nu am comentarii negative. De urmărit piesa în comparaţie cu restul (da, îmi place să fiu surprinsă şi nu prea ascult piesele înainte). Cea mai bună prezenţă a lor de până acum.


3. Albania. Bjork de Albania, cântând într-o limbă la fel de ininteligibilă şi îmbrăcată la fel de şui! De păr nu mai zic nimic. Cineva să-i dea "ceai"-ul ăla pe care îl cerea pe refren. Sau noi trebuia să ne întrebăm "Ce-ai, fată?". Voce bună, în orice caz. Aş reasculta şi piesa.


4. Lituania. Vaaai, cât de penibil! Bandană cu paiete peste ochi, timp de un minut!!! Chiar nu găsea un mod mai subtil de a sugera că dragostea e oarbă? Mai trebuia doar să scrie cu paietele "Love is blind. Vote 04". Iar în partea a doua omul dansează ca Michael? Hai, mă!

5. Bosnia i Herzegovina. Rămâne!

6. Rusia. Încă un candidat la titlul de cel mai penibil moment. Astea parcă ar fi cele mai afoane fete de la Căpâlna, generaţia 1940. Asta cu "come on and dance" e expirată, cu toţii ştim "Alors on danse". Iar bunicuţe pe scenă au mai fost - ba chiar au bătut şi doba în casa mare. Cine ar reasculta chestia asta şi în ce context?

7.  Islanda. Numai buni de coloană sonoră pentru "Dracula" sau "Twilight". Bridge-ul de vioară a fost superb. În rest, teatral, dar nu rău.

8. Cipru. Vai, ce bine arată Rona Hartner în ultima vreme! Dar nu ştiam că reprezintă Ciprul. Şi parcă a fost sub ton şi în vreo două locuri - total pe lângă. În rest, uşor de reţinut, şi ar putea fi hit internaţional; probabil că vor bubui discotecile. E genul de melodie scrisă pentru Inna. Mare potenţial!

9. Franţa. O ador pe Anggun! "La neige au Sahara"/"Snow over Sahara"!!! Cu genele ei asiatice, pare că a descoperit fântâna tinereţii. Îmi place şi piesa şi cred că merge bine pentru radio. Câteva note false, totuşi. Gimnaştii nu mi-au plăcut.

10. Italia. Love at first sight! Îmi place cel mai mult până acum. Noua Amy Winehouse ar trebui să-şi îmbunătăţească pronunţia în engleză, dar ce mai, piesa e excelentă!

11. Estonia. Asta-i piesa Monicăi Anghel şi gata! Estonia, mulţumim pentru Făt-Frumos (în alte cuvinte, categoria "bunoc", dar ăsta e un alt post - coming soon)!

12. Norvegia. Au venit cu un piţiponc. Are sânge oriental - se vede şi se aude. Piesa în sine nu e rea, dar chiar nu e genul meu şi pariez că nu câştigă.

13. Azerbaijan. Ivanka Trump asta a început într-o tonalitate greşită, zic eu. Dar piesa e ok, chiar frumoasă. Totuşi, anul ăsta mizez pe o piesă mai ritmată de atât.

14. România. Trăiască cimpoiul şi fata în combinezon! Cel mai interesant spectacol scenic de până acum. Păcat că ea nu are o voce genială şi păcat că nu a avut backing vocals. Varianta de studio sună mult mai bine... Dar suntem acolo sus, încep să cred că în primii 7.

15. Danemarca. Refrenul e copiat din Seal. Dar, fată, dacă vrei să fii Taylor Swift, ruşinică pentru tatuaj şi hainele ridicole!

16. Grecia. Sună bine, iar reţeta Elena Paparizou e una bună. Ritmuri disco, acorduri greceşti tipice, moment de dans şi o fată frumoasă. Top 10. Pentru mine în top 3 de până acum. Dacă câştigă, vor refuza premiul, pentru că nu sunt bani de organizare.

17. Suedia. Piesa asta ori e copiată, ori genială, pentru că mi se pare că o ştiu dintotdeauna şi nu-mi explic cum. O fată care umple scena singură, cu mişcări de yoga meets kung fu, fără să fie ridicolă. Şi pentru că are origini marocane, îmi place şi mai mult. Poate trimit un SMS.

18. Turcia. Slab de tot. Pe alocuri parcă erau babele din Rusia. Pe alocuri se învârteau ca Mandinga. Şi nu mi-e clar: dansatorii vroiau să fie marinari sau lilieci?

19. Spania. Bună de coloană sonoră. Cuvinte simple, să le înţeleg şi eu. Asta mi-a plăcut. Dar ce-i cu atâta înverşunare, că s-a făcut roşie până la final? Nici nu-şi doresc să câştige, că nici ei nu au bani de organizare. Voce bună de tot.

20. Germania. Şi piesa asta o ştiu, deşi n-am mai auzit-o până acum. Perfectă pentru radio. Băiatul ăsta nu are nu ştiu ce voce, dar pare genul celor care câştigă X Factori, Magastar şi altele similare. Un fel de Cătălin Josan. Deci agreabil.

21. Malta. Insipid. Fata a cântat pe lângă. Singura salvare pentru piesă e să fie preluată într-o competiţie sportivă. "E, e, e, e, e, e, e! Tonight's the night!"...

22. Macedonia. Remarcabil cum cineva poate fi, în acelaşi timp, şi Iris şi Felicia Filip. Compoziţie interesantă. Poate lua puncte de la juriu.

23. Irlanda. Beavis şi Butthead s-au întors! Nici măcat nu pot să dea din cap sincron. "Highschool musical" face furori în Irlanda sau de ce îi tot trimit pe puberii ăştia jenanţi? Unde eşti tu, Johnny Logan, ca punând mâna pe ei...?

24. Serbia. Pune o vioară în melodie şi ai o piesă interesantă. Pune încă una, plus un pian şi ai puncte asigurate, cel puţin de la juriu. Începutul îmi aminteşte de un câştigător din anii '90 - Norvegia, cu piesa Nocturna. Finalul seamănă cu finalul piesei de la Apprentice. Cred că vor fi în top 5.

25. Ucraina. Schimbare de schemă mentală. Nu e blondă cu ochi albaştri, ci e mulatră. Piesa e un plagiat ordinar. "When love is oveeeeeer, yeah-y-yeah". Nu merge nici de imn de Euro, cum tot zic ăştia. Poate pentru brandul de ţară - "be my guest".

26. Moldova. Îmi place cum Moldova trimite piese care integrează mereu influenţele populare româneşti. Piesa asta a avut  şi influenţe lăutăreşti, şi ruseşti. Fetele alea 3 din spatele lui (pe cele din backing le scutesc) au marcat doza obişnuită de ridicol fără de care Moldova nu apare pe scenă la Eurovision. Vom uita cu totul această piesă, dar mulţumim pentru cele 12 puncte. Şi vouă, cu plăcere!

***

Topul meu pentru primele 10 locuri e Suedia, Italia, Serbia, Grecia, România, Cipru, Germania, Bosnia, Azerbaijan, Franţa.

***

Niciun punct după 6 voturi? Nu arată bine deloc!
Sunt mulţumită de votul românilor şi maghiarilor din România.
Sunt uimită de punctele primite de Moldova, dar mă bucur frăţeşte.
Mulţumim, Belgia (cred că ştiu 5 persoane care au votat)!
Bine că ritmul oriental a prins la azeri...
Am învăţat că în San Marino sunt moldoveni, nu şi români. Şi că în Franţa şi în Anglia românii dorm pe o ureche. Deci ne punem speranţa în ţările cu iz oriental-balcanic.
N-am înţeles ce legătură are Albania cu San Marino şi Elveţia - oare e afinitatea pentru ciudat?
Ce era cu prezentatoarea din Suedia - vor să-şi ruineze brandul de ţară? Am înţeles şi de ce Ciprul a luat 12 puncte de la Suedia: toţi tinerii lor îşi fac vacanţele în Ayia Napa.
Românii din Italia - oameni serioşi. La fel şi cei din Israel. Şi din Irlanda.
Nu mă mai joc cu vecinii bulgari, sârbi şi mai ales, unguri.
Când există câte o piesă atât de bună precum cea a Suediei, păleşte şi geopolitica. Piesa e minunată. Probabil un record la câte puncte s-au primit vreodată. Şi au şi resurse pentru organizare.
Locul 12 pentru România e acceptabil, deşi sub aşteptări. Rusia şi Turcia nu aveau ce să caute aşa de sus. Dar se pare că merită să rişti - vezi Rusia, Albania, Macedonia.