Iubeşte-ţi aproapele

Uneori, nu trebuie să faci comentarii deştepte legate de lumea care te înconjoară. E de ajuns să consemnezi faptele. Sau să faci o poză. Le mulţumesc vecinilor mei pentru inspiraţie.

Radar de ştiri

Dintre ştirile pe care le-am văzut în ultima săptămână - toate la Digi 24, că în rest nu prea servesc - 3 mi-au atras atenţia în mod deosebit:

1. O fostă cântăreaţă de muzică populară a fost numită ceva inspector de către Liviu Dragnea, iar jurnaliştii îl întreabă ce abilităţi o fac potrivită pentru rol. Dl. Dragnea a răspuns "vocea şi talentul", după care a devenit serios - cum că nu o ştie drept cântăreaţă, ci drept ce era tanti. Mi-a plăcut răspunsul, a fost amuzant - ca o minge ridicată la fileu - prost să fii să n-o plasezi ca lumea în teren . Dar oare cei din generaţia de după - să zicem 1989 - au înţeles gluma?

2.  În România se vând copii. Şi nu prin satele uitate de lume, ci prin maternităţi. În Bucureşti. O anchetă Digi 24 a arătat asta. Reporteriţa a abordat asistentele, spunându-le că este o femeie care nu poate face copii, dar care şi-i doreşte şi care a auzit că poate fi ajutată să "primească unul". Ce credeţi că a răspuns asistenta normală la cap? Întrebare de 1000 de puncte...

A spus că ea nu are acuma, dar ştie pe cineva care o poate ajuta. Şi că a mai avut persoane interesate, care au găsit la Târgovişte. Şi că-i poate pune în legătură. Dincolo de şocul conţinutului, mai mult m-a şocat tonul jovial, afabil al conversaţiei. OK, pot să presupun că s-au tăiat multe imagini şi s-au difuzat doar câteva, dar, în interpretarea mea, lucrurile s-au petrecut astfel.

- Reporter: Bună ziua!
- Asistentă: Bună ziua!
- Reporter: Sunt o femeie care vrea copii, dar nu-i poate avea ea însăşi. Aş face orice să primesc unul.
- În capul asistentei: Ce doamnă drăguţă! Biata de ea, nu poate avea copii, dar îşi doreşte, iar la noi în maternitate avem în exces. Hai să arăt orientare către client şi s-o ajut pe doamnă, draga de ea. Şi să fac şi eu de nişte rechizite pentru copiii mei.
- Asistenta: Nu avem acum, dar vă pun în legătură...

De parcă vorbeau despre o sticlă de betadină sau ceva de genul!!! Halucinant! Orientarea spre client extremă dăunează grav libertăţii.

3. La Deva, în curtea Inspectoratului de Poliţie, s-a făcut o biserică. Suficient de ciudat - sau de obişnuit? - până aici. Că da, te gândeşti că dacă îşi dă vreunul duhul de la bătăi, e bine să ai un preot la îndemână; sau, dacă vrei să scapi de o amendă, ţi se poate indica să faci o donaţie în cutia milei. Dar asta e doar prima parte a ştirii. Mai tare e că preotul care va sluji în noua biserică este purtatorul de cuvânt al Poliţiei. Cât de tare e chestia asta??? Ca om care a avut 3 job-uri în paralel, pot să spun că ăsta e aranjamentul ideal (eu mă deplasam 15 minute dintr-un loc în altul şi tot eram mulţumită). Dar să ai atât noroc, încât să pierzi 0 minute cu deplasarea, e visul oricui - musai e mâna lui Dumnezeu! Eu nu-mi revin când analizez norocul băiatului ăstuia! Bravo, părinte, dar vezi să nu dai la presă ce-ţi zice lumea în confesional!

Eleganţă

Acum două zile, dis-de-dimineaţă, am avut drum la ITM. Eu am rămas în dreapta în maşină, iar colegul s-a dus să rezolve cu diverse acte. Moment în care am trecut la volan, urmând să-l iau de pe drum când îmi va fi dat de veste că a terminat. Am parcat pe str. Deva, care e perpendiculară pe Coşbuc. Pe străduţă era agitaţie mare, pentru că se lucra şi pentru că maşinile erau parcate pe ambele părţi. Eu eram parcată pe un loc marcat, care era ultimul. Ultimul, în sensul că 1. nu erau altele şi 2. era cel mai apropiat de intrarea într-o curte interioară a unui ansamblu de blocuri, intrare marcată cu o barieră. Prin spatele meu, vreo 3 şoferi au intrat în acea parcare, iar eu am fost atentă dacă îi incomodez sau nu. Am constatat că nu. De asemenea, am anticipat că, la ieşirea din parcare, cum era obligatoriu la stânga, şoferul ar fi trebuit să facă manevra cu grijă, întrucât avea maşină în dreapta, maşină în faţă, pe cealaltă bandă, şi maşină în stânga - a mea. M-am gândit că, în cazul în care şoferul e mai puţin priceput şi are nevoie ca eu să plec de pe locul legitim de parcare pe care eram, m-ar fi rugat să o fac.

Aşa. Şi stăteam eu de 5 minute acolo, când bariera se ridică, pentru un Mercedes negru. După cum am anticipat, a ieşit din 3 mişcări, nu dintr-una. Dar n-a avut nevoie de ajutor, nu a fost niciun efort deosebit şi orice şofer mult mai slab decât mine ar fi făcut-o fără probleme. Bun. Îmi văd mai departe de smartphone, când aud un zgomot, ca şi când cineva ar fi aruncat o găleată de apă pe geamul meu din dreapta. Mă uit, cu surprindere, şi apuc să zăresc Mercedesul repornind din loc. Abia l-am zărit, pentru că găleata de apă era de fapt un litru de scuipat, pe care nu ştiu cum l-ar fi putut produce altcineva decât personajul din "Exorcistul". N-am fost aşa de perplexă de mult. Am ezitat o secundă dacă să ies per pedes sau să pornesc din loc - eram cu motorul pornit - ca să-i iau numărul, dar apoi m-am gândit că ar fi caz clasic de a te pune cu proştii. Apoi m-am enervat. Adică, băi, tâmpitule (am avut alte 13 apelative în minte înainte de a-l scrie pe ăsta), cât poţi fi de cretin? Hai să-ţi dau nişte sfaturi de viaţă:
1. Dacă ieşi din parcare (sau vrei să parchezi - şi mai sunt nişte situaţii, dar ar fi, poate, peste puterea ta de înţelegere) şi o altă maşină, staţionară, te incomodează, dacă vezi că şoferul e la volan, claxonează un pic - asta înseamnă că-i ceri să se mute din loc, ca să nu te mai încurce, dacă eşti prost şi nu ştii să faci 3 manevre simple.
2. Dacă te apuci să scuipi pe maşini în timp ce şoferul e în maşină, s-ar putea să nu se ştie. E ca şi când ai ridica ştergătoarele unei maşini, în timp ce şoferul se uită la tine. Nu ştii niciodată peste cine dai. De exemplu, poţi să dai peste o domniţă care are la îndemână o bâtă de baseball şi care nu se teme să o folosească. Sau - poţi să dai peste o domniţă care-ţi ia numărul şi care are nişte prieteni ucrainieni. Sau - poate dai de cineva care apreciază bunele maniere şi nu poate suporta să lase o măgărie nepedepsită - şi, prin urmare, va face tot ce e nevoie ca să regreţi că eşti un grosolan. Sau - poţi să dai peste cineva la fel de bolnav ca tine, care, deşi nu ţi-a luat numărul, îşi dă seama că ştie unde locuieşti şi o să vizite parcarea respectivă pe la ceas de seară (a, iar dacă găseşte mai multe Mercedesuri negre, va avea grijă să-ţi lase un mesaj scrijelit pe toate). Înţelegi, cretinule cu Mercedes?
3. Dacă ai porniri din astea violente într-o situaţie pe care oamenii întregi la cap ar fi rezolvat-o comunicând în termeni agreaţi şi în familie şi la şcoală, mă tem că îţi baţi şi nevasta. Şi că-i abuzezi şi pe alţii din jurul tău. Şi uite că vine sfatul: poate într-o zi cineva va considera că ţi s-a umplut paharul - iar pedeapsa poate fi cruntă. Aştept cu drag să văd un material despre tine la Ştirile de la ora 5.

Nu dau mai multe sfaturi, că oligofrenii nu pot să numere mai departe de 3.

Ca rezolvare, m-am abătut 3 minute din drumul spre serviciu, am intrat într-o benzinărie şi mi-am spălat geamul şi uşa. Acum am scris pe blog. Dacă mă hotărăsc că descărcarea asta nu mi-a ajuns, am mereu opţiunea de a merge pe înserate la plimbare pe strada Deva...

Ziua lui "Ţi-am spus eu!"

De fiecare dată când merg în supermarket cu Sebi, când ajung în zona făină, mălai, gris, trebuie să mă gândesc ce am acasă şi ce nu. Cam o dată pe săptămână, am trecut printr-un dialog de genul:
- Eu: Făina albă avem?
- El (cu o clipire lentă, de om care ştie că are dreptate şi zâmbeşte politicos, abţinându-se de la a zice ce crede cu adevărat): Da, este destulă.

În traducere:
- Eu: Parcă am gătit recent cu făină albă, ceva clătite, poate. Mi s-a terminat o pungă, nu ştiu care, probabil cea de făină. Mai bine să mai iau una, să fie.
- El: Cum se face că i se pare că găteşte într-atât de des încât are impresia că i s-a terminat făina???

De obicei, mă convingea să nu cumpăr, dar nu plecam împăcată. Prin urmare, acasă verificam şi constatam că avea dreptate.

Dar, în acest weekend, singură fiind, am zis că-mi fac clătite. Ouă am, lapte am, făină albă ştiu că am, că doar a garantat Sebi. Dau să scot făina albă şi... supriză! NU AM! OOOO, ăsta-i momentul meu. Ziua de care mă temeam a venit. De ce mă las convinsă de fiecare dată să nu cumpăr?! Ce, muream dacă aveam 2 kg?! Acum e bine că n-am deloc?! No, bun, trebuie să ştie că am avut dreptate. Să-l sun să mă răţoiesc sau să-l aştept îmbufnată? Mai bine varianta B. Mă ling pe bot de clătite şi aştept triumfătoare, dar şi frustrată momentul în care se întoarce.

Şi vine omul. Şi Dumnezo şi Maica Precistă se scoboară peste el:
- Ştii, am vrut să fac clătite, dar te poţi linge pe bot. Ţi-am zis de o sută de ori că n-avem făină, dar tu "nu, lasă că avem". Că tu eşti deştept! Şi, într-o zi, după cum ştiam că se va întâmpla, am rămas fără. Şi, de nervi, am refuzat să cobor la magazinul din colţ să cumpăr. Aşa, ca să vezi că am dreptate şi să mă laşi să cumpăr făină, chiar dacă ar fi să-mi fac stoc, DA??

Şi deci, să vină scuzele, zic! La care el:

- Nu cred că n-ai făină.

Vai de capul meu! Asta-i culmea! Adică eu caut pe rafturi ca nebuna, din cauza lui, şi el ştie mai bine?? Asta-i sfidare sau mai rău. Să mă gândesc bine ce zic şi să mă abţin să-i dau cu vreun dog în cap. Aleg să zâmbesc politicos şi să spun:

- Dovedeşte-o.

Prin urmare, merge omul liniştit la raft (ce siguranţă enervantă arăta; lasă, că se va convinge cu ochii lui că, în sfârşit, am avut dreptate!), aruncă o privire şi-mi pune chilul de făină pe masă.

-.....?!

Am făcut ulterior poză, ca să vedeţi cum şi-a dat seama.

Cum reuşesc mămicile?

Nu ştiu altele cum sunt, dar eu simt că nu-mi ajunge timpul pentru nimic. După ce la serviciu mă asigur că toate sunt comme if faut, acasă e locul în care îmi permit să intru în modul "se poate şi aşa". Poate pentru că sunt frântă. Poate pentru că trebuie să compensez cumva. Prin urmare, nu reuşesc niciodată să fac tot ce îmi propun. De obicei, fac alegeri - gătit sau citit, ordine sau seriale, cumpărături sau dezvoltare de abilităţi tehnice, ieşit în oraş sau somn, manichiură sau şmotru, sport sau vizite, dar niciodată n-am reuşit să le fac într-un weekend pe toate. Prin urmare, simt că nu mai am timp de nimic. Cu recent regăsita disciplină, îmi impun să scriu zilnic. Asta va fi în loc de Tatăl Nostru, dar ştiu de pe acum că voi rămâne cu frustrările unei liste de task-uri bifate în proporţie de 30%.

Oare sunt singură în situaţia asta? Dacă da, atunci am eu o problemă. Dar am, totuşi, impresia că li se întâmplă şi altora.

Apoi m-am gândit şi mai departe. Dacă în momentul actual, când îmi permit să nu fac lucruri, sunt atât de ocupată, cum va fi dacă va apărea vreun kinder prin peisaj? Voi ignora lista curentă de sarcini, o voi rescrie sau doar o voi lungi? Nu de alta, dar ultima variantă îmi pare imposibilă. Şi totuşi, mă uit în jur şi văd colege cu copii, care reuşesc să lucreze cât mine în timpul săptămânii - e drept că nu le prea ştiu lista de task-uri de weekend. Oare ele au un sistem de suport foarte bine pus la punct? Că eu, la o adică, e clar că aş avea nevoie de bonă, menajeră şi bucătăreasă. Mă gândesc şi la generaţia mamelor noastre, care, de bine, de rău, au avut parte de ajutorul bunicilor - şi, prin comparaţie, au avut mai puţine distracţii (nu erau obişnuite nici cu cumpărăturile, nici cu serialele, nici cu socializarea intensă) - dar care, prin comparaţie, reuşeau să facă un număr remarcabil de lucruri. Mi se pare mie sau chiar s-a scurtat ziua faţă de când eram copii?

Dintr-o dată, viitorul chiar nu-mi sună bine. Dacă vreo super mămică, care e, în acelaşi timp, super carieristă, citeşte, este rugată să ne împărtăşească secretul vieţii. Mulţumim anticipat!