Documentarul "Colectiv" este nominalizat la Oscar. Este primul film românesc care reușește această performanță. Și nu, "Mihai Viteazul" al lui Sergiu Nicolaescu n-a fost nominalizat - a fost doar propunerea României la acea vreme.
Am văzut "Colectiv" doar la începutul anului, pe HBO. Mă așteptam să fie doar despre incendiul de la Colectiv. Știam și că durează 3 ore și mă întrebam dacă nu e prea lung...
A fost o surpriză să constat că filmul este mai mult despre putreziciunea sistemului de sănătate relevată de incendiul de la Colectiv decât despre Colectiv în sine, dar titlul rămâne extrem de pertinent - situațiile prezentate ne afectează colectiv.
Partea despre investigațiile Gazetei Sporturilor este unul dintre cele mai bune filme despre jurnalism pe care le-am văzut, acolo sus în top cu "Spotlight" și cu "All the President's Men".
Partea cu modul în care Vlad Voiculescu vine din mediul ONG să reformeze un sistem corupt, numai ca sistemul să se reimpună la alegeri, este partea care ne doare cel mai tare și nu credeam că va rezona în alte țări. Credeam că e doar partea noastră de mocirlă, de personaje abjecte, de neînțeles pentru oamenii care fac nominalizări. Dar s-a înțeles, povestea a trecut sticla. Cu atât mai puternic pentru români, pentru că am trăit zi de zi cu personajele alea.
Dar partea care m-a zdrobit e povestea celor direct implicați în Colectiv - părinții îndurerați și supraviețuitorii, care se au doar unii pe alții ca suport. Cele mai răvășitoare imagini sunt cele cu Tedy Ursuleanu, al cărei trup schilodit e o amintire vie a incendiului, dar și a imposturii criminale a autorităților, care ne-au asigurat în acele zile că avem tot ce ne trebuie și că în spitalele noastre e la fel de bine ca în Germania. Ședința foto a lui Tedy e, poate, cea mai puternică secvență vizuală creată vreodată într-un film. Pentru că viața bate filmul. Expoziția ei e un moment de speranță. La fel momentul când primește o mână bionică... Iar faptul că Vlad Voiculescu a ținut portretul ei în biroul de ministru e un gest care m-a impresionat. Mă întreb câți miniștri ar fi făcut la fel...
Ar fi minunat pentru memoria victimelor de la Colectiv și a victimelor sistemului medical din România ca acest documentar să câștige Oscarul. Măcar atât, ca reparație morală. Nu vor fi uitați. Ar fi bine și pentru România, chiar dacă cele arătate, în fond, sunt o mare palmă. Nu e o Românie pitorească, e o Românie abjectă, cu unele licăriri de speranță. Un portret corect pentru vremurile pe care le trăim, nu? Din păcate, în ultima vreme aud că favorit este documentarul cu scafandrul și caracatița... să vedem... decernarea premiilor este peste o săptămână.
Cu ani în urmă, când scriam foarte des pe blog, ajunsesem să am un număr de cititori pe care l-aș numi azi... impresionant. Pe atunci, erau tot felul de spam-uri în comentarii, de cele mai multe ori transparente în intenție. Gen "Cumpărați Viagra". Erau 5-10 pe zi. Le ștergeam și publicam doar comentariile de la cititorii adevărați. M-am luat cu alte activități în viață și am abandonat blog-ul. Acum, că m-am întors, am descoperit în inbox vreo 2000 de comentarii nemoderate. 99% în engleză. Și 95% mesaje pozitive și de încurajare în legătură cu articolele. Evident erau spam-uri, dar în zi de azi nu înțeleg ce câștigau inițiatorii dacă le-și fi publicat. Puținele comentarii de la cititori reali pe care le-am ignorat ani de zile (scuze!) erau în română și au fost ușor de găsit (vorba vine, ușor... mi-a trebuit un pic de răbdare). Dar, da, a durat cam 30 de minute să șterg tot inbox-ul și să ajung la zi.
Vă las aici câteva mostre, ca să vedeți ce insidioase au devenit spam-urile astea. Mă gândesc că dacă acest blog ar fi fost în limba engleză, aș fi publicat câteva dintre ele... cu bună-credință și pentru un pic de ego masaj.
N-am găsit o variantă mai bună să le public, deci dacă vreți să le citiți în toată splendoarea lor, trebuie să le expandați.
Ok, măcar aici am înțeles că se urmărea ceva. Un click. Sau o reclamă.
Aici m-aș fi prins că e spam. Plimbă ursul, spammere, greșeli de gramatică faci tu, bine?!
Dar, ca parte bună, am învățat multiplele sensuri ale cuvântului fastidious (adică în engleză nu e un cuvânt exclusiv negativ, cum credeam și cum e în română)...
8 martie e peste două zile, dar pe mine m-a lovit inspirația de azi.
Facebook mi-a arătat din nou posterul de mai jos, de pe pagina A Mighty Girl, realizat de Karen Hallion, ceea ce mi-a ridicat întrebarea: "Cum ar arăta posterul ăsta, dacă toate protagonistele ar fi românce?".
Ceea ce a ieșit e varianta mea, cu design minimal, Mighty Romanian Women.
Am simțit că un singur poster nu ajunge, deci am și varianta 2.
Apoi, cu cât m-am gândit mai mult, cu atât am devenit mai convinsă că se pot face multe variante. Mi-am amintit vorbele Kamalei Harris, Vicepreședintele SUA, ea însăși una dintre cele mai inspiraționale femei din zilele noastre: "Stăm pe umerii femeilor dinaintea noastră". Așa că iată o listă de femei de care ar trebui să ne amintim în luna femeii:
- La categoria Descoperă:
Ștefania Mărăcineanu, om de știință, studentă a lui Marie Curie
Elisa Leonida Zamfirescu, una dintre primele femei inginer din lume
- La categoria Zboară:
Elena Bulgaru, prima femeie pilot de elicopter din România
Claudia Conderman, prima femeie comandant pe avion tip Boeing din România
Simona Măierean, prima femeie pilot din România pe un avion supersonic
- La categoria Conduce:
Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume
Virginia Andreescu Haret, prima româncă arhitect
Sarmiza Bilcescu, prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept.
- La categoria Inspiră:
Toate marile sportive ale României. Toate gimnastele de aur, de la Nadia Comăneci, la Cătălina Ponor, neuitându-le pe Daniela Silivaș, Lavinia Miloșevici, Gina Gogean, Simona Amânar, Andreea Răducan, Sandra Izbașa și multe, multe altele. Laura Badea și Ana-Maria Brânză, două doamne ale scrimei. Fabuloasa Elisabeta Lipă. Constantina Diță-Tomescu, cea mai în vârstă campioană olimpică la maraton. Atletele senzaționale Iolanda Balaș, Lia Manoliu, Gabriela Szabo și multe, multe altele...
Toate actrițele și artistele care au adus frumosul și sensibilitatea într-un cotidian adeseori gri.
- La categoriile Disidență și Rezistență: toate femeile curajoase care au avut de suferit de pe urma comuniștilor...
Simt că nu am cum să termin lista asta prea curând. Voi ce eroine personale aveți?
Am dat atâta consultanță turistică individuală despre Zanzibar, încât cred că e mai eficient să scriu o postare publică 😀 Așadar, pentru toți cei interesați, iată câteva sfaturi de călătorie despre Zanzibar, pornind de la experiența mea personală.
În primul rând, am primit întrebarea: "Ce aveți toți cu Zanzibarul ăsta? Cum te-ai gândit să mergi acolo?". Simplu: nu poți merge în prea multe locuri în perioada asta de pandemie, iar spre Zanzibar ai zbor direct din Cluj. Deci e o chestiune de oportunitate. Și o situație în care oferta creează cererea: veți vedea în curând că mai multă lume călătorește în Republica Dominicană, în Maldive și în Kenya - e normal, mergem unde se poate, alegem destinațiile spre care avem zboruri. În altă ordine de idei, știam de Zanzibar ca destinație cam de un an, de când am început să văd jurnale de călătorie. Iar de Zanzibar în sine știam doar că e locul unde s-a născut Freddie Mercury.
Următoarea întrebare: "Cât a costat?" 1500 de euro de persoană. 7 nopți la resort de 5 stele, cu demipensiune. Cam cel mai scump sejur de până acum. Dar trebuia să fie atunci, nenegociabil, pentru că am mers acolo să marcăm în mod deosebit o aniversare. Se poate călători în Zanzibar și mai ieftin, chiar pe cont propriu. Vă întrebați dacă e sigur să mergi pe cont propriu? Acum, că am fost acolo aș spune că da, e o țară în care m-am simțit în siguranță. A doua oară mi-aș face singură rezervările.
Q: "Cum a fost? Merită?"
A: A fost superb. Natura e grozavă acolo. Fluxul și refluxul sunt fascinante. Vezi steluțe de mare, corali și pești oriunde privești. Merită. Recomand cu drag resortul la care am stat, Sea Cliff. Puteai să stai o săptămână acolo fără să te plictisești. De la camera cu ocean view, la piscina infinity, la pontonul de pe care puteai coborî în apă, la vegetația luxuriantă, la terasele primitoare, la terenurile de tenis, golf și squash, la excursiile cu kayak-ul...mi-au plăcut toate. Și am enumerat doar chestiile gratuite/incluse în preț. Pentru extra charge, puteai merge la masaj (recomand, dar sunt prețuri pentru occidentali - gen 85$/oră) sau puteai să mergi cu caii în mare (garantat, cea mai bună sesiune foto ever) etc. În principiu, experiența de 5* în Zanzibar e comparabilă cu experiența de la 5* din Tenerife.
Pentru cine nu vrea să stea doar în resort, sunt disponibile diverse excursii. Poți întreba la hotel sau poți merge cu oamenii care te vor acosta în timp ce te plimbi pe plajă. Noi am ales și, și. Evident, excursiile cu localnicii sunt la jumătate de preț față de cele asigurate de hotel/agenție. În principiu, pentru 20$/zi/persoană, un localnic va veni cu o mașină de închiriat (decentă!), te va duce unde vrei și va petrece toată ziua cu tine.
Noi am mers într-o excursie de o zi de la hotel/agenție, care a presupus următoarele:
- ferma de condimente - o lecție de botanică pe care n-am primit-o la timp. A fost foarte drăguț să vezi de unde îți vine vanilia, scorțișoara, curcuma, nucșoara, piperul etc. La final, e inclusă o degustare de fructe. Fapt amuzant: ne-au dat castravete si lebeniță la degustare - ambele trecute și stătute și le-am zis să ne dea ceva ce nu știm. Și am primit Jack Fruit. Ați gustat vreodată o ceapă după două zile după ce ați pus-o la murat? Nici eu, dar îmi închipui că e un gust similar. În rest, ești invitat să cumperi produse. Săpunul "făcut de comunitatea locală de femei", de exemplu, e OK de cumpărat dacă vrei să ajuți, dar nu faci nicio afacere. Ei îți vor cere un preț dublu sau triplu - nu uita să negociezi! De exemplu, în oraș, în magazinele de suveniruri, vei găsi săpun artizanal de calitate la 1$ bucata, iar la fermă își vor cere mult mai mult. De asemenea, îți vor cere 7$ pe 3 păstăi de vanilie. Eu le-am explicat că găsesc vanilie la 3$ în supermarket acasă și că asta e limita mea. Au cedat, evident. Am folosit vanilia de la ei acasă și nu a avut niciun gust. Nu știu dacă voi avea aceeași experiență cu scorțișoara și cu cuișoarele pe care le-am cumpărat de acolo...
- Prison Island - ești dus 30 de min cu barca la o insulă folosită în trecut pentru carantină (clădirea e absolut banală). Marea atracție sunt câteva zeci de broaște țestoase bătrâne, pe care le poți hrăni cu frunze de varză, pe care le primești la intrare. Personal, cred că nu merită să mergi pe Prison Island. Dacă vrei să vezi țestoase și să și înoți în apropierea delfinilor, recomand Mnemba Island, la care ajungi într-o excursie cu localnicii.
- Stone Town - capitala insulei, oraș inclus în moștenirea universală de UNESCO. Cea mai tristă capitală pe care am vizitat-o. Îți amintește de medinele orașelor arăbești prin străduțele foarte înguste, dar e mult mai murdară și dă impresia că a fost arsă și că oamenii de acolo nu au auzit de vopsea. Cablurile de electricitate sunt la vedere, la fel și tuburile de apă. Oamenii își lasă gunoiul lângă trepte. Multă lume nu muncește și ți se rupe inima de cât sunt de săraci. Am primit asigurări de la cineva care a călătorit în mai multe țări din Africa neagră că Stone Town e de fapt un oraș foarte agreabil pentru standardele africane.
- casa lui Freddie. La 5 minute de debarcader, dai de casa în care a stat Freddie (el a stat în Zanzibar până la 6 ani, apoi și în timpul școlii generale, până când familia a fugit în timpul revoluției din 1964). OK, își faci o poză acolo și mergi mai departe. Se pare că sunt doar 2 camere și nu prea ai ce vedea. Când am ajuns noi acolo, nu se putea vizita, pentru că nu aveau curent. Intrarea ar fi fost 8$/pers.
- la un moment dat, trebuie să mănânci undeva. Noi am fost duși la The Africa House Hotel, iar mâncarea a fost de vis. În sfârșit, un loc în care mi-am permis homarul - la 20$/porție. Recomand platoul de seafood pentru două persoane. Ca peste tot, banul e ban. Adică poți plăti în dolari, euro sau șilingi. Noi am mers cu dolari peste tot, nici măcar n-am ținut șilingi în mână. Luați-vă la voi bancnote de valoare mică, pentru că toată lumea așteaptă bacșiș (plus că veți găsi la fiecare pas oameni care au nevoie de ajutor).
În altă zi, am mers cu un localnic și cu alți români de la hotel să vedem și alte plaje:
- Kendwa - recomand! Plajă lată de 50 de m, cu nisip alb, cu reputația de a fi cea mai frumoasă de pe insulă. Se poate sta pe șezlongurile de la hoteluri și plătești doar consumația.
- Nungwi - recomand! Loc amenajat mai haotic, dar poți să te amesteci cu localnicii și să-i vezi bucurându-se de viață. De exemplu, iată niște copii jucând fotbal pe plajă în asfințit.
Q: "Cum e cu COVID-ul?"
A: Autoritățile din Zanzibar susțin că nu există COVID pe insulă. Lumea nu poartă mască (cu excepția personalului de hotelul unde am stat), turiștii pot să vină liniștiți. Totuși, nu toți turiștii vin cu test PCR negativ. De exemplu, din România se poate zbura via Doha și nu-ți trebuie test. De asemenea, vin 15 avioane pe săptămână cu turiști din Rusia, altă țară care zice că nu prea are COVID - nu știu dacă îi testează cineva. Pănă una, alta, săptămâna trecută, guvernatorul Zanzibarului a murit de COVID, deci mare atenție.
Apropo de negarea asta oficială, dacă vrei să mergi în safari pe continent într-o excursie de o zi (costă 650$/persoană), îți trebuie vaccinuri sau pastile (și alea costă cam 2000 lei). Deci, pe continent trebuie să te ferești de malarie și febră galbenă, dar pe insulă nu...😁 Înțeleg că de curând guvernul a recomandat purtarea măștii, dar numai dacă e produsă în Tanzania, că restul sunt "neconforme".
Q: "Cum e mâncarea?"
A: Surprinzător de europeană, cel puțin unde am stat noi. Ne-au dat și porc în fiecare zi, chiar dacă ei sunt musulmani, 95% dintre ei. Pe continent sunt 50% creștini. Au și vin la discreție, în principal din Africa de Sud (recomand! dar să știți că sunt vinuri robuste, cu gust strident) sau din Chile. M-aș fi așteptat să ne dea mango la discreție, la fel pește și fructe de mare, dar n-a fost cazul.
Q: "E o țară sigură?"
A: Mie mi s-a părut că da, dar nu vă forțați norocul. Nu s-a legat nimeni de noi în piața din Stone Town. nici pe plajele publice, iar oamenii mi s-au părut de treabă. Zâmbitori, orientați pe turism. S-au prins că vin hoarde de români, așa că au învățat câteva cuvinte. De exemplu, în miez de noapte, ghidul care ne-a dus de la aeroport la hotel a început așa: "Numele meu este Abdul. Sunt un ghid turistic. Cu ce vă pot ajuta?". Am apreciat că la hotel ne notau la intrare și ieșire - numărul camerei și numărul mașinii cu care ai circulat. În cazul unor probleme de sănătate (insolație, indigestie), asistenta medicală de la hotel a intervenit prompt.
*
În fine, câteva observații generale:
- sejurul la resort te face să te simți ca în Europa Occidentală, însă în afară e sărăcie cruntă. Oamenii stau în colibe și dorm pe o saltea pe pământ - îi vezi din mașină. Salariul mediu e 150$/lună. Unii au învățat să se descurce abordând direct turiștii. De exemplu, localnicul cu care am mers în excursie a renunțat să mai lucreze la hotel, pentru că face mai mulți bani pe cont propriu. De exemplu, noi, 6 oameni, i-am dat în total 120$ pentru ziua petrecută cu noi (cam 11 ore). Din ăștia, și-a plătit închirierea mașinii (vreo 25$) și benzina (vreo 10$), iar restul a fost profit. La hotelul de 5* făcea 150$+mâncare+cazare pe lună.
- prețul decent pentru orice e jumătate din prețul cerut inițiat. Prețul corect e mai puțin de atât. De exemplu, un ghid localnic îți poate negocia un mango până la 50 de cenți; pe cont propriu vei plăti chiar și 4$.
- oamenii de acolo nu se grăbesc. Cred că i-a încetinit căldura. Ei se mișcă "pole, pole", adică "încet, încet". De exemplu, într-o zi, din cauza vântului, o umbrelă a căzut peste o masă unde luau micul dejun două fete din Cluj, spărgând niște pahare. Chelnerul și-a pus tacticos tava pe o masă, apoi s-a dus pole, pole să vadă ce s-a întâmplat. Adică absolut nicio grabă.
- oamenii de acolo sunt senini. Au o acceptare neîncrâncenată a sorții. Cel puțin asta îmi transmite zâmbetul copiilor care par că nu au nimic. Și asta spune și expresia lor cea mai cunoscută: "Hakuna matata" - nicio grijă. Este o țară care are nevoie de educație. Da, veți vedea sute de copii îmbrăcați în uniforme ieșind de la școală (fetele poartă hijab de la vârste mici). Dar sunt un milion de suflete pe insulița aia, deci nici vorbă de educație sexuală. Sunt condamnați la sărăcie. Am citit în ghidul de la hotel că se recomandă donațiile - puteți duce haine, rechizite, cărți în engleză, dulciuri (eu aș zice și produse de îngrijire personală) pe care să le lăsați la hotel, de unde sunt distribuite în comunitate.
Oamenii din administrație sunt spăgari. Adică, la sosire, la bagaje, un manipulant se tot apropia să-mi spună "dolar, dolar". La plecare, ne-au ținut în cozi lungi la intrare în aeroport. Un tip ne-a întrebat dacă vrem să mergem repede - noi am spus că nu; alții au zis da, și au intrat în aeroport mai repede (noi - în 40 de min). Ei, problema era că odată trecuți de prima ușă din aeroport, urmau alte 3 cozi - deci ai plătit degeaba s-o sari pe prima. De altfel, a durat 4 ore să ne îmbarcăm. Computerele stau prăfuite, căutarea pasagerilor se face cu degetul pe listă, aparatul pentru etichetele de bagaje se strică și se trece la scriere manuală... Nouă ne-au scris pe bilete destinație "Cobija", care, culmea! există - e un oraș în Bolivia. Noroc că piloții români știau drumul spre casă... Bagajele pentru avionul spre Cluj au fost puse în cel din București (că, deh! tot România) și asta a cauzat alte întârzieri. După ce a stat două ore singur cu echipajul în avion să ne aștepte, căpitanul a venit personal la îmbarcare să-și colecteze pasagerii. Astea sunt momentele în care îți amintești că ești într-o țară de lumea a treia. O țară în care poporul își adoră conducătorii și care va mai suferi mult de acum încolo.
- se conduce pe stânga și multe linii nu sunt trase, deci e un pic de junglă rutieră.
- pisicile zanzibareze sunt adaptate la mediu. Au păr scurt și o față tristă. Probabil pentru că rămân subnutrite. Dacă e ceva ce nu mi-a plăcut la hotel a fost semnul "NU hrăniți pisicile", care a dus la o generație de mâțe cărora li se vedeau coastele. Nici apă nu li se dădea, deci beau din piscină. Evident, de câte ori am avut ocazia, am hrănit pisicile. Iar uneori le luam la mângâiat, fapt foarte străin pentru ele. Apropo de animăluțe, am văzut și lemuri, care săreau de pe o cabană pe alta și care-ți furau fructele din balcon, dacă le lăsai acolo peste noapte. M-am pregătit cu substanțe anti-tânțari, dar n-am avut de ce s-o folosesc - poate că nu era sezonul?
- la hotel am avut muzică live în fiecare seară, iar cântecul special care te învață un pic de swahili (valabil și pentru Kenya!) este acesta:
- practic, hit-ului kitsch de pe vremuri "Coco Jambo" i s-a făcut o reparație morală în ochii mei. Jambo înseamnă "Salut!" și e cuvântul pe care l-am folosit cel mai des acolo. De altfel, trupele au cântat și "Coco Jambo" și "Waka, Waka", ceea ce a fost maxim. Și toate piesele vesele în portugheză pe care le știți. Și Gypsy Kings, la un moment dat. O nebunie. Apropo de cântat, noi am fost în Zanzibar în aceeași săptămână ca Vali Vijelie, care înțeleg că a ținut să cânte și în avion și pe plajă. Sunt recunoscătoare că n-am fost în avionul de București - cum era să fiu eu nebuna care le zice să înceteze? Cum e să te ferești 25 de ani de manele și să fii prizonier la un show pe un zbor de 9 ore?!
- până una, alta, recomand experiența zanzibareză. Preferabil 10 zile, dacă tot zburați așa departe de țară.
Pandemia de COVID19 nu a reușit să-mi adoarmă microbul călătoriilor. După Tenerife în septembrie 2020, am pus ochii pe Zanzibar în ianuarie 2021. De ce Zanzibar? Din comoditate, în primul rând: s-au introdus zboruri săptămânale din Cluj. În al doilea rând, pentru că doream să-i fac un cadou deosebit lui Sebi de ziua lui. Prin urmare, din 4 ianuarie am început conversațiile cu Christian Tour (am ales această agenție pentru că citisem că sunt co-proprietari ai liniei aeriene Animawings, care opera zborul) și am făcut rezervările pentru primul zbor Cluj-Zanzibar, programat pentru 29 ianuarie. Perioada planificată: 7 nopți.
Au urmat pregătirile, inclusiv testul PCR, bagajele, transportul lui Ronnie la bunici și minunatul moment în care îți pui out of the office reply.
A venit acea seară de vineri, în care trebuia să decolăm la miezul nopții. Trebuia să fim în aeroport cu 3 ore înainte (o oră în plus adăugată pentru că trebuia citit testul COVID, că altfel nu-mi explic), ceea ce mi se părea foarte devreme. Am tras un pic de timp, ca să ajungem cu 2,5 ore înainte. Șoferul de taxi credea că mergem la gară, că nu mai făcuse vreo cursă către aeroport de câteva luni.
Buuun. Ajungem în aeroport. Mască. Distanțare fizică. Emoția călătoriei. Stăm o oră la coadă. Ni se verifică testul COVID la check-in. Reprezentanții agenției erau în aeroport. Toate în regulă. Ajungem la gate și asteptăm să vină avionul de la București. Lume veselă, care cumpăra diverse de la Duty Free. Unii își cumpăraseră alcool, pe care au început să-l savureze în sala de așteptare. Adică veselie și relaxare. Începeai să te vezi la plajă deja, cu un cocktail într-o nucă de cocos. Pe la 23:15 am început să avem prima bănuială că ceva nu e în regulă. Nu aterizase niciun avion, deci era imposibil ca în 45 de minute să decolăm. Am început să verific zborurile pe site-ul aeroportului din București și am observat că zborul nu figura în listă. Împreună cu o doamnă, am fost primele care am mers să aflăm informații. Asta a însemnat să încercăm să ieșim pe unde am intrat - ceea ce nu se face. Ne-a interceptat un agent de la Control Pașapoarte, ne-a înțeles întrebarea și s-a oferit să investigheze pentru noi. Între timp, am sunat-o pe fata de la agenție și mi-a zis ca sunt probleme meteo la București, deci că va fi o mică întârziere. Ciudat - erau vreo 2 grade la Cluj și la București cam la fel. În fine, se anunță o întârziere de 1 oră și 45 de min. Oamenii și-au reașezat așteptările. S-a conturat un grup vesel de maghiari care consumau sticlă după sticlă de Johnny și vorbeau ceva din care eu înțelegeam conjuncții, numere și "Zonzibar". Tot veselă atmosfera. Era prima zi în care încercasem Spotify și mă bucuram de playlist-urile pe care mi le-am făcut.
Momentul în care am început să cred că problemele sunt mai serioase a fost cel în care mi-am dat seama că avionul tot nu apare programat la decolare pe site-ul aerportului din București. Am sunat din nou la agenție și mi s-a spus că trebuie schimbată o valvă care a înghețat, dar că avionul este programat la zbor și ar trebui să se respecte noul program. Ei bine, s-a făcut 1 noaptea, fără ca avionul să fi decolat din București, ceea ce făcea imposibilă o decolare din Cluj la 1:45. Am întrebat-o pe fata de la agenție de ce nu e listat zborul și mi-a zis ca nu are pasageri, deci nu trebuie listat, ceea ce a sunat extrem de stupid și fals. În fine, am așteptat să se facă 1:45 - doar ce era să facem? Nimeni nu anunța nimic la gate. Oamenii erau în continuare liniștiți (poate adormiți?), oarecum plini de speranță, iar unii erau de-a dreptul euforici, pentru că erau beți. Era clar că se contura o noapte petrecută în aeroport. Măcar să bem o bere. Ultima disponibilă. Am început să vorbim mai mult cu ceilalți și am aflat de la cineva care avea o cunoștință la turnul de control că au fost câțiva pasageri de la București urcați în avion și apoi dați jos. Am început să vorbim despre posibilitatea de a merge acasă și am făcut gluma că a fost un mod foarte sofisticat de a bea în public - barurile sunt închise, pregătirile și așteptările au durat câteva ore, dar măcar ai putut bea o bere la aeroport. Pe la 2 dimineața, și-au făcut aparția oamenii de la aeroport (fata de la agenție mi-a răspuns din nou și mi-a zis că a fost trimisă acasă, pentru că nu mai putea contribui cu nimic) și ne-au anunțat că valva nu a putut fi înlocuită, iar zborul a fost reprogramat pentru ora 13:00. Au început calculele și constatările triste că pierdem o zi de activități acolo - adică, în loc să ajungem în Zanzibar dimineața la 10:00, urma să ajungem seara la 23:00. O zi din 7 e deja o pierdere semnificativă... Dar nu aveam ce face. Ni s-a spus că trebuie să facem reintrarea în țară, că ni se oferă cazare la hotel și că trebuie să ne prezentăm din nou la 10 dimineața. Câțiva dintre băieții înveseliți au fost destul de agresivi cu mesagerii (și atunci te întrebi dacă a fost OK că au permis consumul de alcool în aeroport), deși respectivii oameni n-aveau nicio vină, că nu erau nici de la agenție, nici de la compania aeriană. În fine, ne-au urcat în autobuze de la gate la Sosiri, ne-am prezentat pașapoartele (măcar agenții vamali ne-au scutit de întrebarea "De unde veniți?", ne-am așteptat bagajele și am decis să ne urcăm într-unul dintre autocarele care îi duceau pe oameni la hoteluri (Victoria și Hampton) decât să așteptăm un taxi; l-am rugat pe șofer să oprească în fața blocului, ceea ce a făcut, și ne-am petrecut noaptea acasă.
Am luat micul dejun acasă, gândindu-ne cum nu suntem pe o plajă în Zanzibar. Am hotarât să nu ne grăbim, așa că la 10:00 am verificat statusul zborului. Am văzut că era programat pentru 13:00, așa că am plecat la aeroport, cu un alt taximetrist, surprins și el că se zboară undeva. Am ajuns la aeroport pe la 10:20 și am constatat că suntem fraieri. Nu era niciun agent la check-in, iar cei câțiva pasageri știau deja că zborul s-a amânat pentru 15:00. Am luat imediat un autobuz spre casă și am început să mă gândesc că nu mai vreau să merg. Am sunat din nou la agenție, unde atitudinea era mai degrabă agresivă, gen "da, avem probleme tehnice și n-avem ce face. E vreo problemă?". Faptul de a merge a doua oară la aeroport degeaba chiar m-a evervat. Am decis să mergem până la Hampton, să vedem ce știu oamenii cazați acolo. La Recepție era deja un anunț care zicea că plecarea la aeroport pentru Zanzibar era la 13:00, așa că ne-am planificat la 13:20 a treia plecare la aeroport. Adică am stat 2 ore acasă. Între timp, am început să verific social media și să dau lecții de customer service. Practic, pe mine nu mă anunțase nimeni de întârziere, dar pe site, Animawings comunicau despre problema tehnică, se lăudau că toți pasagerii au fost informați și primeau felicitări pentru profesionalism de la oamenii care nu erau implicați în poveste (sau de la rudele lor?). Conversația cu Animawings a dus la clarificarea faptului că ei opereaza independent de Christian Tour și că există doar "sinergii de management". Omul de la comunicare de la Animawings a fost relativ impertinent în conversațiile din privat. De exemplu, mi-a spus să am "puțină răbdare". Evident, nu m-am putut abține și i-am spus că m-aș feri din a cere puțină răbdare cuiva care își așteaptă zborul peste 13 ore. Nicio scuză. În fine, mi-au spus că m-au contactat Christian Tour și că am fost informată, deci nu înțelegeau de unde comentariile mele de nemulțumire. OK, deci ei comunicau între ei - foarte bine. Dar am ținut să le precizez că eu am contactat Christian Tour pentru detalii și nu invers, ceea ce face diferența între un customer care adecvat și unul prost. În fine, sper că și-au învățat lecția de a fi transparenți în situații de criză.
Pe la 13:20 am plecat a treia oară la aeroport (da, încă un taximetrist mirat) și am constatat la 14:15 că avionul nu plecase de la București, deci nu aveam cum să decolăm noi la 15:00. În fine, am văzut la un moment dat pe Flightradar24 că avionul a decolat. Am plecat și noi la 16:00. Cu un deficit de o zi de concediu. Pilotul ne-a explicat că "cineva nu și-a făcut treaba la aeroport". Practic, nu au golit țevile, apa a înghețat, cauzând crăparea unei valve, iar avionul urma să nu aibă apă la toaletă. Dacă adevărul a fost altul, nu voi afla niciodată.
Odată urcați pe avion, am început să reintrăm în starea de bună-dispoziție - mergeam în concediu, până la urmă. Știam că plângerile se depun în termen de 5 zile de la întoarcere, așa că am suspendat subiectul întârzierii pentru o vreme. La un moment dat, a început să circule o foaie cu un îndemn de a da mesaj la un număr pe WhatsApp, pentru a face o plângere colectivă. Mi-am notat numărul și am planificat să-l contactez după întoarcere. Când foaia se întorcea către inițiator, am observat că se umpluse de numere de telefon, dar nu mi-a schimbat hotărârea de a intra în grup doar la finalul vacanței. Două zile mai târziu, stând la piscină cu alți pasageri, deja adăugați, am aflat că grupul a fost creat în prima zi și că a generat zeci de mesaje. În principiu, mesaje de clienți nemulțumiți, care se gândeau ce compensație ar fi acceptabilă pentru ei. Unul ajunsese la concluzia că un sejur gratuit în martie în Egipt (în valoare de 600 de euro) l-ar satisface (sejurul în Zanzibar era în jur de 1500 euro). În fine, înțeleg că s-a generat multă energie negativă și am decis să nu intru în corul nemulțumiților. Am acceptat o excursie cu preț redus (cu valoare de 140 de dolari preț de listă și cu valoare de vreo 60 de dolari daca mi-aș fi aranjat-o singură, pentru care am plătit doar 20 de dolari) și am ales să mă bucur de fiecare clipă de vacanță. Glumele găștii de la hotel erau că inițiatorul grupului își dorea să aibă ocupație, ca să nu vorbească cu neveastă-sa, cu care nu era foarte cordial în aeroport și pe avion. În fine, fiecare cu preocupările lui.
Nu știu care sunt șansele să mă citească cineva din grupul de WhatsApp, dar, cine știe? - oare și-a primit omul vacanța gratuită în Egipt?
