Noul om universal

La posturile generaliste, ştirile de dimineaţă mi se par un soi de anecdote menite să te pseudoinformeze. E momentul reportajelor despre “noile vedete ale grădinii zoologice X” (întotdeauna se foloseşte expresia asta, fie că “vedetele” sunt maimuţe, tigri, lei sau orice altceva), despre veselia produsă de pornirea fântânilor arteziene, despre ultima petrecere într-un club de fiţe, despre ce au mai făcut Angelina şi Brad ş.a.m.d. Să nu uit, mai sunt şi ştiri despre accidente produse din cauza neatenţiei/prostiei unora, pe care le interpretez în cheia “aveţi grijă ce faceţi astăzi: nu conduceţi beţi, nu vă băgaţi degetele în priză, nu mâncaţi ciuperci, dacă nu le cunoaşteţi denumirea latinească, nu băgaţi pisica în cuptorul cu microunde etc.”. Pe scurt, chestii soft, cu doză mică de “mortăciuni” (termen generic în jurnalism pentru subiectele ce pot face obiectul ştirilor de la ora 5).

Buun. Şi ce văzui într-o dimineaţă la ştiri, înainte de a merge la birou? Povestea unui nene, de 63 de ani, de prin Moldova, care e student la 12 (douăsprezece) facultăţi. Primele 12 din viaţa lui, că în tinereţe n-a făcut. Ca orice pensionar, e foarte conştiincios. Merge la cursuri şi seminarii. Spre deosebire de alţi pensionari, cheltuieşte 15000 de RON pe an cu studiile. Pune cât poate din pensie/leafă, restul i-i dă fi-su, plecat pe undeva prin ţările calde. Studiază de la ştiinţe agricole, la drept, filosofie, psihologie şi limbi străine. În această perioadă, bătrânul are zile grele. Nu de alta, dar e sesiune şi i se întâmplă să aibă şi 18 examene pe zi (ceea ce arată că are restanţe, că altfel ar putea avea maxim 12...mă simt foarte perspicace pentru observaţia asta. Sau face mai mulţi ani într-unul??? Informaţia asta n-am mai găsit-o. În fine.). O parte a reţetei de succes constă în faptul că multe dintre facultăţi sunt în cadrul Universităţii “Spiru Haret”, unde examenele sunt grilă (unii zic că le dai pe computer cu secretara, dar precis sunt doar invidioşi pe ambiţia pensionarului studios...sau nu?!). De unde trag concluzia că omul e şi norocos. Bătrânul student e foarte elegant, e respectat şi admirat de colegi, secretare, profi... Nu şi de cei care au comentat pe site-urile ziarelor care au mediatizat cazul. Cel mai tare m-a amuzat reacţia colegilor, în sincroanele de la ştiri. O fată zicea “Cred că îi e foarte greu. Eu fac doar 3 facultăţi (sic!) şi mi-e greu!”. Şi am rămas cu câteva întrebări: de ce face moşu’ toată chestia asta? La ce-i foloseşte? Ce valoare au universităţile unde cineva poate lua peste 10 examene pe zi? E o modă în Moldova să faci 3 sau mai multe facultăţi?

The Blog and I: O istorie personală a blogărelii

Sunt în faza romantică a blogărelii. Mă bucur când îmi apar comentarii noi (concurez cu cineva pe tema asta), mă gâdilă plăcut felicitările pe care le primesc de la prieteni pe mess, îi îndemn să comenteze. Îmi place. Şi mă întreb de ce am aşteptat până acum. Până acum de când? Din 2002, ar fi răspunsul. Atunci am aflat (dintr-un eseu despre jurnalismul online al unui coleg de facultate) pentru prima dată de jurnalul online numit blog, care exista "afară" şi unde îi puteai citi pe cei mai tari editorialişti/jurnalişti/scriitori. Parcă atunci blogul nu era pentru orice puştan. Scriitorii şi jurnaliştii respectabili din străinătate aveau blog, restul lumii avea site-uri. Aşa se face că eu am făcut două jurnale online - botezate, modest, site-uri -, ce pare-se că erau bloguri, fără să aibă conştiinţa de sine. Era povestea cu acTIFF-ul, ce anul ăsta s-a transformat în blog colectiv. Pseudo, dar paranteza asta îşi are locul în altă parte.

Buun...au trecut ani şi într-o zi am primit un link pe mess către "site-ul" Jeg, unde Darius făcea praf o gazetă ce descria atmosfera electrizantă a unui concert ce nu a avut loc. Cred că el mi-a făcut teoria blogului, cum i-am făcut-o eu pe cea a globalizării şi a integrării europene ;). Dup-aia am observat că există o subcultură a blogului şi m-a interesat relaţia ei cu cea a jurnalismului. De la Andrei Crivăţ, care a dat primul nişte ştiri legate de scandalul Gazeta, am învăţat cum blogul poate bate jurnalismul la propriu-i joc. De aici, nu mai am mult din poveste. Am mai avut două surse de motivare {1. Dacă Adi a putut să-şi facă blog şi timp de a scrie, am zis că pot şi eu. 2. Şi celălalt Adi dintre cei doi Adi (să pun doi i? :)) mei preferaţi (ăsta al doilea, despre care nu v-am zis până acum are meritul de a fi dintotdeauna „domnul ca la carte”, cum l-au votat fetele din 14, şi de a mă fi lăsat să-i conduc maşina:) ) are blog. Pe acelaşi template cu primul:)} si gata. Rezultatul după două zile: întreruperea unor tăceri, conversaţii şi mesaje cu/de la prieteni vechi şi noi, şi o întâlnire extrem de agreabilă azi cu unul dintre aceştia şi cu jumătatea sa.

ObservaTIFF

...adică frânturi de festival, aşa cum le-am trăit eu. (completare la ce puteţi citi aici.)
Păi, să vedem... primul contact a fost legat de acTIFF, pe care nu l-am mai coordonat eu. Din cauza job-urilor. Nu cred că am făcut bine, în fine, poate revin altă dată. A urmat deschiderea, cu un „432” ce te loveşte în plex. Excelent, dar...oribil. N-ai cum să te simţi bine după el. Prima dezamăgire: echipa n-a dialogat cu publicul (aşteptam asta, după experienţa plăcută de la „Moartea domnului Lăzărescu” şi după „A fost sau n-a fost”). Dezamăgirea mi-a fost întreită pe parcurs, căci nici la „Moromeţii” nu a fost Q&A, nici Franco Nero n-a stat până la sfârşit la „Forever Blues” (din jenă?), ca să-l întreb ce naiba a avut în cap când s-a gândit să facă un film plasat în Italia, cu personaje numite Marco, Luca, Gianni etc. care vorbesc ENGLEZĂ!!??? şi ce mai engleză...

Un moment memorabil a fost „AlbastruÎnchisAproapeNegru”, un film ce merita 5 steluţe cu steluţe:) Ştiu că am îndemnat multă lume să meargă, dar la următoarea proiecţie au rămas vreo 30 de oameni pe dinafară (pe cele 308 locuri de la Victoria s-au înghesuit, totuşi, 386 de spectatori). În ziua aia, calitatea filmelor pe care le-am văzut a fost descrescătoare: după „AlbastruÎnchis...”, „Moartea unui prim-ministru” a părut acceptabil, dar seara s-a sfârşit cu o dudă imensă, dar cu PR bun: „I Really Hate My Job” (da, aştept argumente că mă înşel). La ăla a fost Q&A. Mersi mult... Am "îndrăznit" să critic filmul ăla mizerabil şi pe alte bloguri, dar au sărit mulţi să-mi tragă castane...vă invit şi aici.

Ce a mai fost OK? „Marea privatizare” (instrument didactic perfect pentru a arăta faţa umană a globalizării, dincolo de statistici, cu endorsement din partea lui Joseph Stiglitz), „Capcana” (film-şcoală, după un best-seller sârbesc, cu o dilemă morală mai profundă decât în „Propunere indecentă”), „Time” (pe ăsta vreau să-l mai văd o dată, nu de alta, dar dacă n-am avut aceeaşi interpretare a faptelor cu Adi, înseamnă unul dintre noi l-a înţeles greşit), „Nuovomondo” (cuceritor, inteligent, bine filmat, făcut cu economie de mijloace, cu puţine cuvinte, ca să nu mai vorbim că pentru prima dată Charlotte Gainsbourg mi s-a părut frumoasă) .

Ce mi-a mai plăcut: atmosfera degajată (Nae Caranfil mişuna prin hol la Republica şi nu-l lua nimeni la întrebări), preţul acceptabil al biletelor, sălile pline, calitatea publicului, voluntarii, „da”-ul zis de Nosferatu în spot.

Regretele de anul ăsta: că n-am prea văzut poze bune din festival (daţi-mi un link la o galerie bună, eventual) şi că l-am ascultat pe Adi şi nu m-am dus la „Sagrada familia”. Evident, regret că n-am văzut „California dreamin'” (nici n-am îndrăznit să sper că aş putea apuca bilete), dar, cum vine săptămâna viitoare la Arta, nu-i grav. Apropo, a fost filmul cu nota cea mai mare în barometrul general, dar nu putea lua premiul publicului, pentru că n-a fost în competiţie. În 2005 se întâmplase acelaşi lucru cu „Visul ceh”, iar realizatorii au fost foarte confuzi şi supăraţi, pentru că au aşteptat în van să li se dea premiul, în cadrul ceremoniei de închidere. Nu li s-a dat nici măcar o diplomă simbolică şi, mai grav, nu li s-a explicat că nu sunt eligibili pentru premiul publicului.

În rest... Au fost probleme cu subtitrările. Era clar că au fost făcute direct după cele din engleză, fără a vedea filmul. Două dovezi: fragmentele în engleză inserate în filmele făcute în alte limbi nu au fost traduse, plus desele erori în identificarea genului persoanei despre care se vorbeşte („Eşti foarte drăguţă”, îi spune ea lui...).

PS: Adrian Pintea a murit prea devreme. Mai avea vreo 20 de ani până să se gândească cineva să-i dea premiul pentru întreaga activitate. Mulţi spectatori prezenţi la „Moromeţii” au aflat vestea de la Victor Rebengiuc. Moment de reculegere. Emoţionant. La TV, Andreea Esca avea lacrimi în ochi. O premieră. Trist.

Era inevitabil

Era inevitabil. Mi-am făcut blog. Pentru că mi se întâmplă să "simţ enorm" şi să "văz monstruos". Pentru că, dacă n-ar fi messengerul, aş pierde legătura cu jumătate din prietenii mei, mai ales cu cei de departe. Pentru că într-un status de messenger nu pot pune tot ce aş vrea să spun. Pentru că nu mă citiţi toţi în Săptămâna clujeană, ca să vedeţi cu ce mă ocup în fiecare săptămână. Pentru că nu vorbim zilnic. Poate nici măcar săptămânal. Prin urmare, luaţi acest blog ca un instrument de comunicare. Voi scrie pastile. Doar când e cazul. Adică atunci când voi avea ceva de zis. Comentaţi, opinaţi, scrieţi, dacă aveţi chef. Nu înjuraţi, chiar dacă aveţi chef. Fiţi bineveniţi.