Vacanţa mea în Maroc

M-am întors acum 72 de ore din Maroc şi de atunci am tot dormit. A fost o experienţă deosebită, cea mai exotică pentru mine până acum. Am plecat cu strângere de inimă - mă tot gândeam că plec în Africa, că poate o să am probleme cu nerespectarea codului vestimentar musulman, că o să ne (jumătate din timp am fost 5 persoane, restul am fost doar eu cu Sebi) fure hoţii de buzunare, cum eram puşi în temă de ghidul de călătorie - dar m-am întors foarte încântată. Am riscat neavând cazarea asigurată, dar ne-am dat seama foarte repede că e plin de hoteluri peste tot şi nu trebuie decât să-ţi cauţi ceva pe plac (la 30 de euro pe camera dublă găseşti un hotel decent de 3 stele, saltul calitativ fiind uimitor de la 20 la 30 euro; uneori, negocierea preţului e posibilă). Descrierea pe scurt a călătoriei ar fi cam aşa: 14 zile, dintre care 2 petrecute ca escală în Madrid, 10 oraşe vizitate, 8 locuri de cazare, scăldat şi în Mediterană şi în Atlantic, 2000 de poze, cele mai multe suveniruri pe care le-am cumpărat vreodată şi nu în ultimul rând - o bogată experienţă culturală. Traseul pe care l-am parcurs a fost cam aşa: Casablanca, Rabat, Fes, Meknes, Tanger, Tetouan, Martil, Chefchaouen, Essaouira, Marrakesh. Peste tot am găsit oameni primitori, cu chipuri variate (de berberi - descendenţi ai vechilor triburi marocane, arabi şi negri - descendenţi ai sclavilor), care te întreabă iremediabil "Francais?No...Espagnols?Italiens? A, Roumains? Hagi! Mutu, Civu, Lacatus" şi-ţi urează "Soyez les bien venus!", că doar Marocul şi România sunt "pays freres". Fiecare oraş propune o rutină a vizitei: trebuie să vezi pe de o parte oraşul vechi (Medina), cu cetatea (Kasbah) şi bazarul (souk, iar de cealaltă - oraşul nou, modern, construit de francezi în afara medinei, tocmai pentru a o conserva. Am străbătut ţara asa în lung şi-n lat, cu trenul, cu autobuzul, cu taxiul şi cu şareta şi cred că mi-am format o imagine veridică asupra ei. Poate e interesant de menţionat că au 2000 km de autostradă şi drumuri mai bune decât noi. Şi că trenurile sunt în mare majoritate săgeţi albastre. Pe de altă parte, e o ţară a contrastelor, cu maşini de lux, dar şi cu oameni care trăiesc din vânzarea pachetelor de şerveţele, a apei sau a fructelor de cactus (toate produse de maxim 2 dihrami, unde 11 DH=1 euro) sau din cerşit. Marocul este pentru mine ţara mozaicurilor, a zidurilor şi porţilor de cetate, a palmierilor, a uşilor albastre, a sucului de portocale proaspăt şi ieftin, a fructelor de cactus, a patiseriei de calitate, a tajinelor (mâncare tradiţională cu carne şi legume, pregătită într-un vas specific de lut, omonim), a măgarilor şi a pisicilor. Marocul meu e fierbinte, colorat, surprinzător, primitor, înghesuit, contrastant şi religios. O ţară anacronică şi modernă în acelaşi timp. Nu am avut probleme cu ţinuta europeană (pe de altă parte, nici eu nu mi-am forţat norocul, deci am evitat decolteuri şi pantaloni scurţi), nici cu mâncatul pe stradă în timpul Ramadanului (timp de o lună - cât durează această sărbătoare - musulmanii nu mănâncă şi nu beau nimic cât e soarele pe cer; prin urmare, iau micul dejun la ora 19.00, iar ca o găselniţă pentru a face soarele să apună mai repede, ţara îşi dă ceasul înainte cu o oră). Top locuri văzute 1. Rabat Capitala Marocului e o capitală modernă, cu bulevarde largi, cu palmieri, cu monumente restaurate, cu o curăţenie exemplară. Rabatul e chintesenţa Marocului. Găseşti aici tot ce e semnificativ şi frumos în restul oraşelor: ruine, kasbah, medina (o parte a acesteia seamănă izbitor cu minunatul oraş albastru Chefchaouen) , souk, plajă, port, bulevarde moderne, monumente. Impresionante sunt momumentele funerare ale ultimilor doi regi defuncţi ai Marocului (bunicul şi respectiv tatăl regelui actual, Mahomed VI, şi anume Mahomed V - cel care a câştigat independenţa în 1956 - şi Hassan al II-lea, care a domnit 38 de ani, până în 1999), construite pe un sit cu ruine vechi de 1000 de ani. Rabatul a făcut să-mi vină inima la loc după mizeria şocantă din Casablanca. De asemenea, sunt impresionante ruinele Chellah, un sit al unei dinastii căzute, invadat azi de plante exotice, berze şi pisici. 2. Chefchaouen Un minunat oraş albastru, în Mţii Rif, din nordul ţării. Aici casele sunt văruite în fiecare an în alb şi albastru (albul e pentru menţinerea răcorii, iar albastru pentru alungarea ţânţarilor şi a deochiului). Minaretul moscheii din centru se distinge prin forma sa octagnală. 3. Essaouira Un port cu istorie bogată, unde Atlanticul se loveşte cu furie de stânci. Staţiunea e celebră pentru atmosfera tinerească - un fel de Costineşti hippie - şi e considerată paradisul surferilor. Ceea ce nu se spune în ghid e că vântul e aşa de puternic, încât cu greu poţi face plajă (noi am făcut plajă într-o zi din 4). În rest, medina e agreabilă (a fost singurul oraş în care am dormit în medina), iar meşteşugarii tâmplari te ispitesc cu suveniruri foarte frumoase (de la zaruri, la şah, la domino, la cutii de toate felurile). 4. Fes Un oraş unde era să mor de cald. Dar un oraş cu o medină superbă, întortocheată, unde trebuie să te fereşti de măgăruşi şi de căruţuri supraîncărcate. În ciuda arşiţei, a fost minunat să privim oraşul de sus, de la una dintre porţile vechi. 5. Martil O staţiune minunată la Mediterană, în care ajungi din Tetouan. Seb şi cu mine am ajuns din întâmplare şi am simţit că am descoperit un mare secret al Marocului. Acestei staţiuni nu i se face reclamă, dar e binecunoscută printre indigeni. Noi doi eram singurii europeni de pe plajă. Dacă vreţi un sejur la Mediterană la un preţ decent, mergeţi la Martil şi în staţiunile din jur. 6. Tanger Un oraş celebru, boem şi cosmopolit, unde Matisse şi-a găsit inspiraţia, iar Liz Tazlor şi-a petrecut a 7-a lună de miere. Un oraş pe care ghidul meu îl prezenta drept vorbitor de limbă engleză...dar care nu e! Tot franceza te salvează, iar în acest caz particular merge şi spaniola. Aici am mâncat un platou de peşte şi am hrănit şi o familie şi două mâţe din ce a rămas. Şi aici am observat pentru prima dată ce intensă e viaţa de noapte în Maroc. Familii întregi se plimbă liniştite pe străzi până la miezul nopţii, iar bărbaţii stau ore în şir la o cafea şi un pahar cu apă. 7. Meknes Faţă de frenezia din Fes, Meknes e timid şi trist. E un oraş pe nedrept decăzut, în care mulţi oameni văd doar punctul de trecere pentru a vedea situl roman de la Volubilis. Mie mi-a plăcut liniştea de la Meknes şi mă bucur să-i fi descoperit frumuseţile. Aici am făcut un tur în caleaşcă, m-am odihnit în mausoleul sângerosului sultan Ismail, am cumpărat o vază de fier forjat cu decoraţiuni din fir de argint şi am aflat multe lucruri despre arta covoarelor berbere. Tot aici am dormit la un hotel încântător - Hotel Majestic - pe care îl voi recomanda pe site-urile de călătorie. Păcat că bazarul nu e spectaculos - aici se vând obiecte de uz casnic, într-un decor ce seamană perfect cu piaţa de haine din Alba Iulia (sau din orice oraş de la noi) din anii 90. Vă recomand să vizitaţi aici fostele hambare construite de Ismail pentru cei 20.000 de cai ai săi. 8. Marrakesh Un oraş interesant prin arhitectura cu creneluri, prin clădirile arse de soare şi uniform colorate. Un oraş trandafiriu sau ocru, după cât de talentaţi sunteţi în distingerea culorilor. Piaţa centrală Jmal el Fnaa e spectaculoasă, vie, imensă şi nu doarme niciodată. Grădinile oraşului sunt încântătoare (şi foarte utile la 45 de grade). Pe de altă parte, în afară de cel mai ieftin suc de portocale - 3 DH - restul comercianţilor vor să te fure. Noroc că am ajuns aici ultima dată şi ştiam cam cât valorează fiecare produs. În rest, spectacolul în care o cobra mănâncă o găină sau un hamster ne e genul meu. 9. Tetouan Încă un oraş găsit din hazard, încă o surpriză plăcută. E, de fapt, reşedinţa de vară a regelui. Un oraş în care am scos pentru prima dată hainele groase (a doua oară a fost la Essaouira). Am nimerit aici cu două zile îaninte de vizita regelui, iar oraşul colcăia de poliţie şi armată. Tetouan e un nod important pentru cine vrea să meargă la mare, la Tanger sau la Chefchaouen. 10. Casablanca Am ajuns aici în gara secundară, Casa Port, iar oraşul ne-a întâmpinat cu un miros abject de peşte şi excremente - şi nu ştiu care era mai rău. În zona medinei, gunoaiele sunt omniprezente. Contrastul dintre cartierele sărace şi cele bogate e cel mai evident aici. Pe drumul care duce la grandioasa moschee Hassan II (a doua ca mărime din lume, după cea de la Mecca), există locuri în care oamenii trăiesc sub limita sărăciei. Impresia asupra oraşului mi-a fost spălată de centrul modern, cu turnurile lui gemene, precum şi de copioasa - şi piperata - cină de la Rick's Caffe, care reproduce localul din filmul Casablanca. Apropo, filmul s-a filmat în totalitate în America. Scriu deja de prea multe ore şi ar trebui să mă opresc. Voi mai scrie despre curiozităţile Marocului, despre oamenii pe care i-am întâlnit şi vă arăt o galerie cu poze cu pisici. Dacă aveţi curiozităţi, puneţi întrebări, ca să ştiu să scriu despre. Souveniruri

Michael

Michael Jackson e din nou no. 1 în topuri, iar eu am făcut o mică obsesie pentru muzica lui. Prin urmare, am iniţiat un grup care să danseze pe Beat It. (Poate pe viitor pun şi înregistrarea flash mob-ului pe care l-am făcut cu colegii.) Şi pentru prima dată am studiat fiecare mişcare, am ascultat fiecare beat şi mi-am dat seama că e extrem de greu. Respectul pentru artistul - mai ales dansatorul - Michael mi-a crescut de zeci de ori.

Cine poate face 10% din ce a făcut Michael în concertul de la Bucureşti din 1992 e tare:


Apropo, pălăria pe care a aruncat-o la final a făcut obiectul unei ştiri acum o lună. Era despre intenţiile persoanei care a prins-o. S-o păstreze, s-o vândă etc.

De asemenea, am realizat că singurele melodii pe care le aveam în casă de la Michael erau pe o casetă cu Dangerous. Cu toate astea, îi cunosc muzica mult mai bine decât pe a altora. Probabil şi asta ţine de a fi the King of Pop. Or the King of Music altogether.

Bruno

Am mers din greşeală, în avanpremiera, pe 24 iulie, la Bruno. Aveam de ales între Bruno şi Harry Potter, iar dacă aş fi mers singură, l-aş fi ales pe Harry Potter. Oricum, am luat bilete şi s-a proiectat filmul pentru 6 persoane. Ca în ultimii ani de viaţă a cinematografelor din oraşele mici.

Pe scurt, filmul ăsta se poate rezuma (şi aici parafrazez ce am citit pe undeva): nu vă duceţi să-l vedeţi dacă v-ar deranja imaginea unui penis făcând flip-flop-uri.

Prostia omenească mi se pare dusă la extrem în ceea ce-i priveşte pe subiecţii naivi ai lui Bruno. De exemplu, Paula Abdul stă pe un scaun făcut dintr-un mexican, unii părinţi şi-ar lăsa copilul să facă orice (de exemplu, i-ar lăsa să pozeze cu albine roind în jurul lor) doar pentru a lua job-ul... Din partea realizatorului - parcă prea multe scârboşenii facile, non-necesare construirii mesajului filmului. Faza de supremă izbândă - lupta şi iubirea homosexuală în ring, în faţa unor homofobi feroce.

O singură întrebare mă frământă legat de filmul ăsta: Bono, Sting şi Elton John au fost complici? Sper că nu s-ar lăsa păcăliţi să cânte despre anal bleaching, totuşi...

Nu v-aş recomanda să vedeţi acest film împreună cu părinţii ori familia, nici cu colegii şi şeful.

Întrebări existenţiale

De ce se dau două paie la suc, cocktailuri etc?

De ce se conduce în Anglia pe stânga?

Ce naiba e cu titlul "Fără sâni nu există paradis?". De fiecare dată când butonez şi trec peste canalul ce difuzează creaţia cu titlu intrigant am nevoie de câteva secunde ca să-mi revin din uimire.

Cei care ne asfaltează drumurile în Cluj sun cretini sau idioţi? După ce au săpat ca să îngroape nişte cabluri, au venit şi au pus plombe numai pe ce au stricat, fără să le pese că la 10 cm era ditamai groapa Marianelor. Cred că le-a zis şeful să nu astupe unde nu le fierbe oala.

Cum ajunge lumea la mine

Pentru a nush câtea oară, îmi place Google Analytics. Una dintre cele mai interesante activităţi rămâne descifrarea cuvintelor cheie care mi-au adus vizitatori. Săptămâna asta am două dintre cele mai ciudate ever:
- reconstituirea fetei lovita de tren
- taiere penisuri.

WTF!?

Adunate

#1
Din seria "Unde nu mai mănânc", am trecut pe listă un loc odată fruntaş printre preferinţele mele referitoare la Iulius Mall - Mika, fast food cu specific evreiesc. Am avut două săptămâni când nu-mi doream să mănânc altceva decât clătitele lor cu carne de vită. Până la un moment dat, când clătitele au fost reci şi nu le-am putut mânca. Peste ceva timp am decis să le mai dau o şansă. Aşa că, într-o zi, am cerut din nou clătite, cu specificarea "le vreau doar dacă sunt calde". Mi s-a răspuns cu inocenţă "Ăăă...dacă le încălzim, o să fie calde". Şi s-au pus pe încălzit. Între timp, mi-a tras cu ochiul un castel de gofre. Cică erau "clătite americane". Bun, îmi comand şi din astea. Primesc clătite reîncălzite într-un minut, plătesc şi îmi aştept clătitele celelalte, ca să mă alătur grupului cu care eram. Doar că se fac 5 minute de aşteptat în picioare şi nimeni nu mă mai bagă în seamă. Încerc să nu mă strâmb la unison cu sentimentele mele. Peste alte 2 minute apare un castel de clătite. Unul din cei 4 vânzători care îşi împart spaţiul de 3 metri liniari îl pune pe tejghea. Eu, pe cale să-mi treacă supărarea, zic: "A, mi-aţi adus clătitele!". La care altul: "Nu, sunt pentru altcineva". OK, deja mi se părea că n-am cu cine să fiu politicoasă. Prin urmare, întreb exasperată: "Totuşi, cât durează?". "5 minute", sec, fără explicaţii, fără scuze, fără vreo expresie care să spună "OK, we fucked up, ne pare rău, chiar ne pasă", că poate m-aş fi înmuiat. Totuşi, stăteam acolo de 7-8 minute, ceea ce e aberant pentru un fast food. În mod firesc, le spun "Nu mi-aţi spus că durează aşa de mult. Probabil că n-aş fi comandat sau măcar m-aş fi dus să stau jos". Vezi să-i pese cuiva! Politica struţului în continuare. Mă gândeam ce diferenţă imensă între ospitalitatea acelui loc la deschidere - când primeai salată, pită, mostre de falafel şi gumă de mestecat gratis! Culmea e că patronul e foarte customer focused, foarte atent, foarte bun vânzător. Îşi recunoaşte clienţii repetaţi, vorbeşte cu ei, le mulţumeşte etc. Ei, păcat, el nu era acolo. Mă gândeam că dacă ar fi fost de faţă, ar fi încercat să mă împace cu ceva în compensaţie. Dar nu era, şi gata. Într-un final, după 15 minute de stat în picioare, mi-am primit clătitele. Fără vreun cuvânt, darmite cu scuze sau compensaţii. Nici eu nu m-am mai obosit să le dau lecţii de cutomer care. 15 minute e perioada de aşteptare la restaurant, nu la fast food! Pe când am ajuns la masă, ceilalţi aproape terminaseră. Clătitele cu carne de vită au fost calde, dar întărite (or fi fost din aceeaşi zi?), iar clătitele americane au fost clidoase. Acum m-am lecuit definitiv.

#2
M-am trezit într-o dimineaţă în chinuri groaznice: mă durea spatele cum n-am crezut vreodată că e posibil. În zona omoplaţilor eram pur şi simplu blocată. Nu puteam să mă întorc pe o dungă sau să mă ridic din pat. Şi, mai presus de toate, era şocul: "Ce naiba mi s-a întâmplat?!". După urlete, 30 de minute de masaj şi creme pentru sportivi şi bătrâni, am pornit spre birou pe cale să izbucnesc în plâns în orice clipă. A urmat o zi în care le spuneam oamenilor să se aproprie şi să-mi vorbească din partea dreaptă. Principalul suspect era dormitul fără pernă. Doar că fac chestia asta de multă vreme şi n-am avut niciodată probleme. Durerea a persistat şi a doua zi, dar de data asta măcar eram obişnuită. Între timp, mi s-a prezentat o ipoteză foarte interesantă: poate că nu lipsa pernei e de vină, ci aerul condiţionat care îmi bate neîncetat în spate. O ipoteză împărtăşită de multă lume, de altfel. S-ar părea că aerul condiţionat îţi găseşte locul cel mai sensibil şi acolo te atacă...Până la urmă am scăpat în cea de-a treia zi, după ce între timp am contracarat aerul condiţionat cu un calorifer şi am dormit şi pe pernă.

#3
De ce li se mai cere în zi de azi studenţilor să-şi lege lucrările de licenţă în coperte comuniste, cu scris auriu sau argintiu? Spirala simplă ce are? Dacă prima variantă costă 25 de lei, a doua e de 5 ori mai ieftină. Lucările alea sunt răsfoite maxim 10 minute de către profesori în timpul susţinerii licenţei şi apoi depozitate undeva. De exemplu, la budă (da, da, caz real!). Deci, din nou, de ce se menţine ritualul ăla tâmpit?

#4
A murit Michael Jackson. Ţin minte că am postat un comentariu când a împlinit 50 de ani. Deci nu demult. Îmi menţin convingerea că a fost cel mai mare artist al secolului şi că e păcat că i s-a stricat de tot capul. Din punct de vedere muzical, Michael era mort de mulţi ani...să fie vreo 10? Ca în cazul lui Elvis sau al lui Marilyn, moartea neaşteptată va spori legenda. Iar muzica lui va continua să influenţeze tot ce înseamnă pop şi derivate de acum încolo.

#5
Sunt absolut fascinată de Amazing Race (se difuzează pe AXN). Aş da foarte multe să pot participa la un astfel de concurs. Şi ca exerciţiu de imaginaţie, îmi place să mă gândesc pe cine aş lua cu mine dacă echipele sunt de 2, 3 sau 4... Şi pe cine n-aş lua.

#6
Am văzut ieri Transformers 2 şi mi-a plăcut. Deşi nu ştiam ce-i cu filmul ăsta. Am notat efectele speciale, faptul că fata din rolul principal (Megan Fox, cică e noul star FHM) seamănă leit cu Oana Zăvoranu şi că eroii filmului sunt nişte oameni foarte norocoşi (ca de altfel toţi eroii filmelor de acţiune): de exemplu, stăteau la baza piramidelor care erau dărâmate şi nu i-a atins nicio pietricică. În rest, filmul mi s-a părut o combinaţie între Lord of the Rings, Harry Potter, Ice Age şi Terminator. Ca să nu mai zic de Matrix.

Katalin Varga

Mi-a plăcut enorm filmul ăsta. Am văzut doar 3 la TIFF, dar bine că măcar unul e memorabil.

E un film care anunţă din start un final tragic, un film care te încordează cu fiecare cadru şi cu fiecare secundă de aşteptare. Un film despre răzbunare, într-un spaţiu atemporal, aproape mitic, după cum spunea regizorul. Un film impresionant tocmai prin povestea regizorului său: un englez corporatist scrie un scenariu şi regizează un film în care personajele vorbesc maghiară şi română, două limbi pe care nu le înţelege.