miercuri, 18 august 2010

Ruşine asumată

Ar trebui să încep povestea asta de departe. Şi anume, cu faptul că am primit loc de parcare.A durat doi ani şi a fost nevoie de 3 cereri, dar mi l-am dorit cu adevărat şi am insistat. Am insistat pentru că m-am săturat de toţi oligofrenii de cartier care îmi ziceau că unde parcam era locul lor primit de sora, fratele, copilul sau primit de la Ştefan cel Mare (sau de la Glad şi Menumorut?). Ca să obţin locul de parcare, am pozat locurile nemarcate din faţa blocului, am făcut cerere să se marcheze şi să mi se acorde unul dintre ele.

Deci, după atâta luptă, evident că m-am ataşat de locul de parcare. Îmi place să vin seara acasă şi să nu-mi fac griji pentru unde voi parca.

În seara asta am venit cu autobuzul de la cursul de bosu (va trebui să zic odată şi povestea cu apucatul de sport, care va include şi definiţia bosu-lui) şi mi-am găsit maşina parcată ca pe vremuri - jumate pe trotuar, jumate în drum. Primul gând a fost "Cine a îndrăznit să-mi ia locul? O să-i ridic ştergătoarele. Ba nu, îi las un bilet persuasiv...". Îmi întorc privirea cu jind spre mult iubitul meu loc de parcare şi constat că nu e cazul să-mi fac planuri. Locul meu e gol. Deci hop în maşină să-l luăm în stăpânire! Schema de mai jos făcută cu talent în Paint arată configuraţia locului. Pe mine m-am marcat cu un punct negru, şi m-am imortalizat în primele momente ale episodului pe care vroiam de la început să vi-l povestesc.

Deci, eu cu căpşorul meu, în maşina mea reprezentată aici cu albastru, încercam să intru pe locul meu de parcare, marcat evident pe desen. Chenarele roşii sunt maşini care îngustau aleea. La locul faptei, vreo 5-6 vlăjgani (minori şi cu coşuri, presupun, deşi nu pot garanta, că era întuneric). Mi-am zis (sau alter ego-ul mi-a zis): "Chiar vrei să faci parcare cu spatele, între 2 maşini, cu atâta audienţă? Şi dat fiind istoricul tău de fix 4 parcări de acest gen reuşite în toate timpurile?". Şi mi-am răspuns: "Mă simt norocoasă. Plus că pot face faţă oricăror comentarii. Ba chiar sunt mai tare decât ei la comentarii". Şi deci purced. Înaintez, marşarier, prima tentativă. Ratare cu jumate de maşină. Nu-i nimic, era de aşteptat. Manevre. A doua tentativă. Cam la fel. A treia. Vine un taxi şi îmi dă impresia că îl blochez. Deci plec spre capătul aleii (tot înainte, cum eram în poziţia iniţială). Deci dau impresia că dau bir cu fugiţii. Taxiul nu mai vine. Deci eu stau în maşină şi mă uit în spate şi probabil dau impresia audienţei că nu ştiu ce să fac. La un moment dat, îmi vine mintea femeii şofer cea de pe urmă. Aşa că întorc la capătul aleii, mă poziţionez cu faţa spre locul de parcare şi marchez (cu linie punctată - traseul câştigător). Apoi trag aer în piept şi mă pregătesc psihologic pentru a trece cu demnitate pe lângă public.



Culmea, publicul nu îndrăzneşte să spună nimic. Când deja sunt în scara blocului, aud un "E bine acolo" şi ceva râsete înăbuşite. Nu mai sunt în raza lor vizuală, deci n-are sens să mă întorc. Mă mulţumesc doar să zic pentru mine: "Măi, puştiulică, când vei conduce tu o maşină - şi nu pe a lui tat-tu, mai vorbim. Şi pentru repetat, îmi voi alege mai bine momentele".

End of story.

marți, 17 august 2010

Croaţia via Bosnia

Sunt la 3 zile distanţă de plecarea spre Croaţia. În sudul Croaţiei, cu maşina. Vreau să merg prin Serbia şi să dorm prima noapte în Bosnia, probabil la Mostar. Vreun sfat de călătorie?

joi, 8 iulie 2010

Customer care de România

După episodul de la salon, ţuşti în maşină direcţia Baia Mare. Mirele rezervase locuri la Pensiunea Pictorilor pentru toţi oaspeţii din afara localităţii. Ajungem şi noi şi văd o oarecare aglomeraţie la recepţia minusculă. Văd o domniţă ce părea de-a casei şi-i zic că am venit pentru nuntă, la familia Meteş. Fata trage aer în piept, răsuflă greu şi-mi zâmbeşte - cu o ofuscare vizibilă concomitentă - "Îmi pare rău, sunteţi prea mulţi". "Cum adică...?". "Păi nu s-au rezervat destule camere. Mă duc s-o chem pe şefa". 15 minute mai târziu, eram tot calmă şi tot o aşteptam pe şefa. Prietenii noştri care prinseseră o cameră pentru că au venit mai devreme coborau deja, gata de nuntă. Evident, puteam folosi camera lor ca să ne schimbăm. Dar ce urma să facem seara? Se va rezolva situaţia până atunci? "Lasă că vine şefa şi ne rezolvă", zic. Între timp, intru în vorbă cu o altă domnişoară care era în plus. "La nunta lui Călin?", întreb. La care ea - "...nu, a lui Cipri...". Aha! Deci sunt două nunţi. Or fi mutat o cameră de la una la alta. Las' că vine şefa şi ne rezolvă. Şi vine şefa. Şi-i zic de rezervarea pe numele Meteş. Iar domnişoara îi zice de nunta familiei Grumaz. "Grumaz? Ce Grumaz? Numai domnu Meteş o făcut rezervare!". "No, îmi zic, cealaltă nuntă e în plus. Ne cazează". Doar că după o analiză mai atentă, patroana observă că s-au dat camerele de-a valma, că mirii n-au făcut tabel şi că "Asta este!". Şi pleacă, ridicând o mână în sus a neputinţă şi enervare. Eu am zis că nu plec până nu aud un "Îmi pare rău. Am încurcat borcanele, dar vă recomand pensiunea X, din apropiere". Dar ea nu mai avea chef de conversaţie şi interacţiune umană. Prin urmare, folosesc Google Maps pe mobil şi găsesc numărul Pensiunii Ideal, aflată la 300 m distanţă pe hartă. Ne-am cazat la Ideal şi a fost impecabil. Cei 40 de lei în plus faţă de Pictorilor se justifică prin condiţii (gen aer condiţionat, amenajare, amabilitatea personalului). Iar ca fapt divers, familia Meteş revervase toată pensiunea şi plătise în avans. Problema a fost că oamenii veneau şi spuneau "Bună ziua. Am venit la nuntă". Şi recepţionista le dădea cheia direct, fără să întrebe, de exemplu, "La ce nuntă? Din partea dlui Meteş?". Cel mai mult mi-a plăcut naturaleţea patroanei care a hotărât să nu-şi mai bată capul.

Tanti Piri

De vreo 4 ani mă tund la salonul Elle de pe Potaissa. Am încercat mai mulţi stilişti şi mi-au plăcut toţi. Mi-au plăcut până la punctul la care le dădeam mână liberă să mă tundă cum vor. Sâmbătă am avut nuntă şi, combinată cu nevoia de a mă tunde, m-am prezentat la salon. Aveam programare cu o "tanti" (efectiv aşa mi s-a zis de la Recepţie). N-am reţinut numele. Nu Fifi, dar clar cu doi i pe undeva.

Ajung şi trecem la treabă. Zic că vreau să tăiem cam 5 cm din lungime, adică părul să rămână cu 10 cm buni peste nivelul umerilor. Doar că-l vreau în scări. Nu în două, cum era înainte, ci în mai multe. Comandă notată, trecem la treabă. Doamna se apucă din spate, unde eu n-am pic de vizibilitate. Nu-i nimic, am încredere. La un moment dat, doamna coafeză (o doamnă de vreo 45 de ani), vine cu foarfeca înspre nivelul umerilor şi spre în faţă. Să înlemnesc, nu alta! Urma să-mi taie părul din lateral cu un cm peste nivelul umerilor. Pesemne îmi vede ochii cât cepele şi-mi zice "Vara e cald. Nu vreţi să transpiraţi. Deci se va vedea o schimbare. Şi, oricum, dacă nu vă place, părul creşte." Noroc cu nunta din Baia Mare şi cu graba, că nu ştiu cum aş fi reacţionat în condiţii normale. Evident, raisoneurul din mine îmi zicea că părul tăiat e bun tăiat, deci degeaba mă isterizez. Am reuşit doar să-mi salvez părul din faţă, pe care tanti Piri - căci am aflat într-un final numele - l-ar fi tăiat în scări şi breton. Am zis că nu vreau, iar ea, compătimitoare, cumva, mi-a zis, strângând din buze şi dând din cap "Bine... ". Oricum, a ţinut să-mi recomande că am nevoie de şuviţe deschise, că doar aşa aş arăta "muuult mai bine". Noroc cu nunta din Baia Mare, repet. După două ore chiar am fost scăpată de clopoţel. Dacă mai stăteam, ajungeam direct la tortul mirilor...

Freza pentru nunta n-a fost rea, că doar fixativul poate face minuni pe termen scurt. Problema e că abia peste un an voi avea frizura pe care mi-am dorit-o. În rest, oamenii observă schimbarea şi îmi spun că arăt diferit. Cică în bine. Pierderea mea că nu mi-am făcut şi breton şi şuviţe deschise. Să fi văzut atunci complimente!

"O localitate din judeţul Alba" vs. "Accidentul de la Tuzla"

Între timp a trecut multă apă pe Mureş, dar în urmă cu 2-3 săptămâni au fost inundaţii serioase în Alba. Mă uitam la ştiri (la ProTV şi Antena 1, cred) şi se spunea chiar că "într-o localitate din judeţul Alba o casă a fost distrusă de ape" şi că bătrâna care locuia în acea casă a murit luată de ape. Mă uitam la imagini şi încercam să ghicesc unde putea fi localizată povestea. Şi mă gândeam că e bine de cei din Ocna-Mureş, că aproape întotdeauna au fost feriţi de inundaţii. Mă gândeam mai ales la zona dintre centru, spital, Ciunga etc. Numai că a doua oară, dimineaţa, văd ştirea din nou şi aud precizarea că acea localitate din judeţul Alba e Uioara de Jos (aka Ciunga), cartier al Ocnei-Mureş. Cuuuum? Ciunga, adică la 200m de casa alor mei? Fir-ar profesorii de jurnalism să fie! Cum n-au predat ei ca lumea legea morţilor pe kilometru! Bine că dacă vorbiţi de nu ştiu ce orăşel chinez, îi ziceţi numele şi precizaţi că e în nord-vest sau sud-est, dar de Uioara n-aţi putut spune?!

A, mai apoi, accident aviatic la Tuzla. Credeţi că oamenii din Tuzla ştiu unde e Ocna-Mureş sau Floreştiul? Atunci eu oare ar trebui să ştiu unde e Tuzla? Oare nu e bine pentru privitorul de rând să se precizeze de judeţul Constanţa? Dar nu-i nimic, că dacă mă va prinde dorul să scriu ştiri şi când s-o întâmpla ceva la Fărău, nu vă zic unde e. Ce, mai puneţi mâna şi învăţaţi!