joi, 26 ianuarie 2012

La propriu

Conversaţie între colege în pauza de masă:

- Ţie când îţi vine ceasul?
- După 15 februarie.

Say what?? Cum traduc chestia asta? A întrebat-o când va muri şi ea ştia? A întrebat-o când îşi dă demisia? Când se mărită? Când naşte? Nu, nu, nu şi nu. Toate variantele sunt ilogice. Deci, întreb.

- Ce ai întrebat?!!

Răspuns:
- Mi-am comandat un ceas şi nu-l vor primi decât după 15 februarie.

A, reconfortant. Vorbitul la propriu. Merită încercat mai des.

Despre ambiţii

Vrăjeală! Nu o să fac teorii; voi vorbi la concret. Despre schi.

Deci: mi-am reamintit în weekend cât sunt de ambiţioasă. Ultima dovadă - mă încăpăţânez să merg la schi la Şureanu. Cum se face: păi, de obicei, se porneşte cu o zi înainte şi se face escală în judeţul Alba. Apoi, se ia una bucată jeep şi noaptea-n cap şi se porneşte. Pit stop în Alba Iulia pentru alimentare cu de-ale gurii. Apoi, încetişor spre munte. Treci de barajul de la Oaşa, şi apoi... Domnul fie cu tine:). Drum înzepezit, necurăţat. De ce? Pentru că nenea care conduce vehicolul de deszăpezire se respectă şi nu se trezeşte cu noaptea-n cap ca să fie pe traseu la 6 am. Aşa că la ora 9 am, ai un strat de 20 de cm de zăpadă pe asfalt. Jeepul merge bine, deci nicio problemă. Doar că după câte o curbă, dai de oameni mai ambiţioşi decât tine, care cred că pot să ajungă în vârf cu Tico, Logan, Citroen s.a. şi fără lanţuri. Ce faci? Păi... pui mâna şi împingi la deal, să-i urneşti (nu, nu - nu eu, băieţii). Şi jeepul merge mai departe. Mai ales dacă ai şi lanţuri - eşti în siguranţă. Doar că nici cu lanţurile nu e bucată de prăjitură. Dacă nu ţi le pui bine, îţi taie ceva furtun de frână la roata din spate şi te lasă-n drum. În fine, jeepul merge mai departe. 5 ore după plecarea de acasă, ajungi la părtie. Faci pe dracu-n patru şi parchezi. Şi după toate astea, vrei să mergi la toaletă. Doar că la Şureanu te aşteaptă primitoare două WC-uri de lemn - da, da, exact ca la ţară - doar că separate pe sexe. Dincolo de regresia cognitivă spre vremurile copilăriei, nu poţi ignora piramida lui Maslow, deci intri. Şi observi că te-ai înşelat. Faţă de vremurile copilăriei, aceste toalete de lemn au şezut de plastic. O dai dracului de treabă şi zici că are pădurea copaci, cum are balta peşte. Şi pe când te plângi, ţi se spune că lângă restaurant s-a dat în folosinţă o toaletă din vremurile noastre. Partea bună că existenţa ei e secretă, deci e foarte curată (gata, s-a dus naibii secretul). Bun. Şi ajungi la casa de bilete. Ce alegi, schi pass pe o zi, un număr de urcări sau pass pe o jumătate de zi, că doar e amiaza? Păi, judecând după mărimea cozii, mai bine pe puncte. În principiu, într-o zi de vârf, cum e sâmbăta, stai cam 25 de minute la teleschi ca să urci, iar pârtia, albastră ca cerul senin, o cobori în 2 minute. În rest, n-ai cum să nu te molipsească revolta maselor, care nu înţeleg de ce telescaunul nu merge. Auzi că nu merge pentru că e ceaţă. Te uiţi - şi nu e ceaţă! Ba, chiar e soare! Deci, nu e bine nici cu soare. Vrei doar să vină cineva să-ţi dea o explicaţie - şi aici se vede lipsa unui manager de comunicare pentru Domeniul Schiabil Şureanu...Afli până la urmă că e vântul bate cu 70 km/h şi că e interzis să porneşti telescaunul la peste 40. Şi că se tot ia curentul, deci e pentru binele tău că stai la coadă. Şi stând la coadă cu gloata te gândeşti că ar fi mişto de tot să faci o pancartă cu "Jos Băsescu", să faci o poză şi s-o dai la presă. Cine ar rezista să o difuzeze? Doar e vorba de judeţul domnului solitar din Baia de Arieş! În fine, schiezi şi te gândeşti la diverse. Dacă eşti bărbat, nu te gândeşti la nimic; doar ajunge că schiezi. Schiul ca schiul, vine vremea cazării. Căci da, dacă ai 3 cutezători lângă tine, ei cred că se poate găsi cazare bună la faţa locului. Iar tu îţi doreşti să-ţi fi pus mai multe întrebări sau să organizezi tu toată treaba. Şi o iei din cabană-n cabană, până găseşti o cameră dublă şi un living, într-o cabană nou-nouţă, închiriată de manelişti. Care manelişti îşi recunosc făţiş preferinţele şi au decenţa să te anunţe că au de gând să petreacă până târziu, dar te binevenesc, dacă vrei...Hmmm...evident, preferi să-ţi faci un iglu. Dar, stai, mai există o soluţie - tabăra sportivă! Te duci şi iei în primire o căsuţă cu 4 paturi şi un calorifer, la preţul de 25 de lei de persoană. Şi îţi dai seama că întreaga cabană e lucrul lui Dorel: materialul de construcţie e pal alb de 0,7 cm, dublat de cel mai subţire lemn nefinisat pe care l-ai văzut vreodată. Deci trebuie să dormi în costum de schi şi cu căciulă-n cap. Consecinţa - concediu medical, dar măcar spiritul ţi-a rămas liber; cu siguranţă ar fi fost mult mai rău la manelişti. A doua zi, iar bate vântul, dar eşti ambiţios şi călit deja, ce dracu! OK, te-ai gândit de o mie de ori că e mai bine să mergi în Austria, sau chiar în Slovacia pe weekend, dar, sincer, cu greu vei rezista să nu mai mergi. Peisaje ca la Şureanu, mai rar. Zăpadă până la Paşti, mai rar. Vei reveni. Mi se aplică şi mie, că doar sunt ambiţioasă. În plus, e în judeţul meu şi mi-e drag să aud de lucruri ştiute doar de cei aleşi:
1. Cuierul la cabana lui Dorel era făcut dintr-o leaţă cu multe cuie.
2. Am băgat maşina în pălant.
3. Căciula mea n-avea cănac.
4. Ie, ie:)

Cine nu înţelege, să ceară traducere.

miercuri, 14 decembrie 2011

Vanitas vanitatum et omnia vanitas

Vă provoc să găsiţi o vorbă mai adevărată decât life sucks and then you die. Şi să vă gândiţi la conceptul propus de Logan's Run: dacă ar fi să ai o viaţă în care să nu ai nicio grijă, dar în care regula ar fi că trebuie să mori la 30 de ani, ce ai face, cum ţi-ai trăi viaţa? Dincolo de un film, dacă ar fi să ştii că cineva va muri la 33 de ani, cum i-ai spune să-şi trăiască viaţa? Dacă ai şti că mai ai de trăit 3 ani - după care vei muri subit, dar fără suferinţă - cum ai trăi? Ce ţi-ai îngădui să speri? Ce ai îndrăzni să faci? Ai trăi o viaţă pioasă? Te-ai duce la biserică, încercând să câştigi pariul lui Pascal? Ţi-ai da demisia? Ai spune mereu ce gândeşti? Ai avea o aventură? Ţi-ai mărturisi atracţia faţă de cineva? Te-ai lăsa în voia vreunei relaţii ce era nepotrivită pe când credeai că vei trăi cât să vezi primele cazuri de teleportare? Te-ai duce în jurul lumii? Ai face copii? Ai divorţa? Ai scrie? Ţi-ai juca toţi banii la cazino pe o carte? Ţi-ai cere iertare pentru toate micile mizerii pe care le-ai făcut unuia, altuia? Ţi-ai lua un credit?Ai deveni filosof? Ţi-ai face testamentul? Ai bea? Te-ai opri din băut? Ai cânta pe stradă? Te-ai retrage la ţară? Ţi-ai dona banii cercetării? Ţi-ai vedea de treabă ca şi până acum, în speranţa că se va spune despre tine că ai fost un om decent şi demn? Sau ...?

Toamnă-n septembrie

Îmi amintesc ca am început căutările după "Toamnă-n septembrie" în urmă cu... să tot fie doi ani?! Erau oameni care ştiau de piese premiată la Mamaia, doar că nu era chip s-o găsim. Evrika! Moculescu a cântat-o în emisiunea lui de la TVR şi acum există pe youtube. Deci am rezolvat subiectul ăsta.




Dar a apărut altceva. Poate oi fi un dinozaur, dar îmi amintesc de Sfinx Experience. Îmi amintesc că Crina Mardare (n-am avut cum să evit alăturarea...), actualmente profesoara de canto a tuturor megastarilor şi X factorilor în devenire, cânta cu Zoia Alecu şi cu alţii şi erau destul de difuzaţi de TVR. Şi ţin minte nişte versuri scrise de Zoia care erau cam aşa: "Zi după zi, merg pe stradă-aiurea, sper că te voi întâlni, într-o zi". Şi de aici, blank. Şi ştiu şi cum se cântă versurile astea. Am fost la un concert al Zoiei - mai mult pentru connaisseuri - dar nu a cântat piesa asta (aici aş pune un disclaimer, prietenii ştiu de ce). Iar orice căutare pe google sau youtube returnează rezultat vid. Deci, o fi iar un caz de toamnă-n septembrie, de va trebui să treacă ani până să mi se împrospăteze memoria? Ştie cineva despre ce piesă vorbesc?

vineri, 21 octombrie 2011

Momentul zilei

Trăiesc, probabil, cea mai agitată perioadă din viaţa mea de până acum. Ca să nu zic că nu mi-a fost aşa de rău niciodată, pot să zic că am avut momente în care mi-a fost mai bine, în care am fost mai liniştită. Am fost de două ori pe cale să plec din ţară (prietenii ştiu ce, cum şi de ce...), am plecat după 3 ani dintr-o companie în care m-am simţit extrem de bine şi am încercat să evit, pe cât posibil, marcarea momentului despărţirii (probabil mi-am refulat nişte emoţii, care se vor revărsa când mă voi aştepta mai puţin), am găsit o nouă provocare profesională şi cred că s-au întâmplat şi altele. Ideea e că fiecare zi e un roller coaster, în care trec de la punctul cel mai de jos la culmile cele mai înalte.

Aşa a fost şi ziua de azi. Am început în groapă, apoi am atins o culme pe care n-am mai atins-o de 6 luni. Să vă zic de culme: conduceam de dimineaţă prin oraş spre o destinaţie, şi, odată ajunsă, trebuia, desigur, să parchez. Am găsit un loc, dar se preta la parcare laterală. După ce, cu vreo 3 zile în urmă, am făcut o parcare laterală pe trotuar la 5 cm de boscheţi (oamenii normali lasă un metru...), azi a trebuit să mă mişc destul de repede, pe o stradă semi-circulată. Am tras aer în piept şi am executat, cuminte, teoria: ne oprim în paralel cu maşina din faţă, marşarier până în dreptul geamului din spate, virat maxim spre stânga şi revenire uşoară. Şi... a ieşit perfect!!! Puţine momente de glorie din viaţa mea se compară cu ăsta! Eram cu o colegă şi i-am spus că atunci când îmi va fi mai rău mă voi gândi la acest moment şi-l voi preţui veşnic. La urma urmei, de când am terminat şcoala de şoferi, n-am trăit o asemenea bucurie decât de 2 ori în viaţa mea.

Mai spre seară, am prins curaj şi am parcat încă de vreo 3 ori. Ultima dată - la Polus. Când dau să plec, maşina mea înaintează greu, ca şi când ar trece peste ceva - un bomp sau un purcel - ceva de genul ăsta. Bag în marşarier şi insist. O maşină aştepta să-mi ia locul. Calc pedala, dar maşina parcă se încovoia şi nu vroia să calce porcul în picioare. Nici eu nu insist, că nu vreau să omor porcul de tot. Mă gândesc să mă dau jos, să verific dacă nu mi-a pus cineva piedică, dacă nu mi-au blocat roţile. Opresc motorul, iar maşina ce aştepta se îndepărtează - probabil şi-a dat omul seama că nu-i chip să biruie cu mine. Pe când îmi desfac centura, observ că frâna de mână e încă sus. Mă gândesc: oare asta să fie problema? Nuuu, n-are cum. Să mai încerc o dată? Hai, totuşi, să o las jos. Şi aşa a scăpat porcul de roţile mele...