luni, 31 decembrie 2012

Bilanţ

Parcă de la o vârstă :) momentul bilanţului e unul serios (mai puţin dacă eşti contabil, că atunci e serios tot timpul, haha). Am avut multe zile libere, aşa că am avut timp să mă gândesc, atât cât instinctul de autoconservare mi-a permis. Mi-am făcut bucket list-ul. 18 itemi. Care cer multă muncă şi puţin noroc. De prima parte mă apuc de mâine. Şi poate şi mie, ca lui Cindy Lauper, lucrurile bune vor începe să mi se întâmple după 30 de ani (aşa i-a zis ea unei tipe în Celebrity Apprentice şi mi-a plăcut).

Ar fi cazul să se întâmple şi poate încep să fac şi eu mai puţine greşeli. De exemplu, dacă la 18 ani aş fi intrat în politică, poate azi aş fi fost în Parlament, că doar la alegerile astea porţile au fost deschise aproape oricui. Însă, pe atunci, mă doream jurnalist, iar jurnaliştii trebuie să fie imparţiali - o altă eroare de judecată, căci între timp s-a schimbat optica: jurnaliştii îşi declară partizanatul şi acţionează în consecinţă; cine ştie, poate e mai bine şi mai onest aşa.

Pe de altă parte, dacă asiaticii au dreptate, atunci nu ştii niciodată dacă ce ţi se întâmplă e binecuvântare sau blestem. Ideea asta mi se confimă de zeci de ori, sub diferite forme. De exemplu, alaltăieri, aveam o poziţie de început excelentă la Catan, dar evoluţia ulterioară a arătat că m-am blocat iremediabil. Aşa că n-am de unde să ştiu dacă a fost sau nu o greşeală că n-am rămas în Franţa, că n-am plecat în Polonia sau Olanda sau că am renunţat la o carieră academică. Dar ştiu că timpul le va lămuri. Pentru verificare am şi bucket list-ul.

Oricum, printre atâtea greşeli, cred că am făcut şi ceva bine. Dacă anul trecut pe vremea asta eram mai nefericită ca oricând, acum sunt departe de acea stare. De asemenea, judecând după numărul de mesaje de pe Facebook, sunt cu 55% mai populară decât anul trecut. Cifrele arată şi că 19% dintre prietenii de pe Facebook mi-au urat ceva, pe Facebook, public. Alţii au făcut-o în privat, prin telefon sau faţă în faţă. Cei care au folosit mai mult de o metodă primesc puncte extra. Pe cei care n-au folosit niciuna îi desprietenesc. Glumesc. Pot să-i iert, dacă îmi cumpără un cadou până în 10 ianuarie EOB (end of business).

Oricum, vă mulţumesc tuturor pentru urări şi vă doresc un an nou fericit, cu cât mai multe obiective de pe bucket list realizate!

duminică, 18 noiembrie 2012

Asumpţii

După un weekend, colega mea - să-i spunem D.P., căci aşa ne-am înţeles - vine să ne povestească ce a făcut la Bucureşti. Păi, de exemplu, n-a apucat să se întâlnească cu colega O.P.. De ce? Păi, să vedem. "Stăteam la prietenii noştri în Tărtăcuţi (sau Tărtăşeşti, sau Tătărăşti - ce contează, nici ei nu ştiu unde-i Fărăul), care e la 40 de minute de Bucureşti şi, ne-am hotărât să mergem prin Furla, care e la 20 de minute de Bucureşti...". OK, dacă sunteţi ca mine, deja vă întrebaţi de ce povestea trebuie începută de aşa de departe. Oare D.P. chiar vrea să ne dea o lecţie de geografie până să explice de ce a anulat întâlnirea sau îmi scapă ceva, mai ales în legătură cu Furla, obstacolul de pe traseu? În fine, nu-mi place să rămân cu întrebări neelucidate, aşa că întreb, asumându-mi riscul că mi-a scăpat ceva: "Furla asta e o localitate pe acolo sau ce?". Am înţeles din secunda de derută de pe faţa ei că îmi scăpase ceva şi am ştiut că momentul va deveni legen-aşteptaţi-dar. În caz că nu ştiţi, Furla e ceva brand de poşete scumpe, dar, la modul cum era spusă povestea, susţin în continuare că a fost o asumpţie logică din partea mea. În plus, dacă mi se permite, numele ăsta chiar sună a sat. Sau poate Tuzla sună a brand de brăcinare?

Din aceeaşi serie - a povestitorilor care fac asumpţii cu privire la notorietatea numelor şi locurilor pe care le folosesc - îmi amintesc cu drag o istorioară pe care mi-a spus-o prietenul meu Vlad Popovici. Era pe vremea când Vlăduţ intrase primul la secţia de Filologie a Liceului Teoretic "Petru Maior" din Ocna-Mureş, iar profesoara lui de română - şi ulterior şi a mea - distinsa doamnă Reff, pe care o preţuiesc în mod deosebit, a observat că era un caz special. De 4 ani nu mai intrase un băiat primul la Filo. Performanţa anterioară îi aparţinuse unui alt prieten, Ionuţ Curşeu, azi universitar clujean. Şi doamna profesoară îi spune lui Vlăduţ ceva de genul: "Tu poţi fi următorul Curşeu". Doar că Vlăduţ habar n-avea de Ionuţ şi întreabă - deşi intuia că întrebarea nu e potrivită, doar că predicţia fusese ca o minge ridicată la fileu -, cu o logică implacabilă: "Nu vă supăraţi, ce-i aia "curşeu"?".

duminică, 14 octombrie 2012

Dacă el, ca bărbat, n-o zâs nimic...

Undeva între maro şi roz, eram pe tren, la cuşetă. Mă îndreptam spre toaletă, când pe culoar îmi văd un coleg. Era cu o blondină - irelevant. Apropiindu-mă de ei, fac ceea ce mi se părea cel mai natural lucru - un început amabil de conversaţie colegială. Deci îi zic colegului, cu entuziasm şi cu un zâmbet larg: "Salut!! Ce faci, mă?". Mă aşteptam  la "Bine, mă duc la mare. Tu? Blondina e prietena-mea" sau ceva de genul. Când colo, şoc: colegul se uită la mine încurcat şi-mi zice, inocent: "Cine, eu?!". Blondina a ridicat din sprânceană. Eu fac ochii mari şi mă gândesc să-i dau nişte secunde în plus, dacă procesează mai greu: "Da, tu!". A doua sprânceană ridicată. Mie nu-mi păsa de blondină, dar am început să mă simt un pic lezată de faptul că eu îl cunoşteam şi el nu. Deşi... vorbiserăm cu o zi înainte, când a fost la mine în birou. Colegul continuă să pară încurcat şi, concomitent, îi transmitea blondinei non-verbal "Habar n-am cine-i asta! Jur!". "Bine, atunci, îi zic. Până mă întorc, ai timp destul să-ţi dai seama de unde mă cunoşti". În fine, mă întorc. Ei tot acolo. Eu cu zâmbetul pe buze, convinsă că omul s-a redresat. Îi spun, deci, zâmbind: "Ei, ţi-ai dat seama?". Faţa lui mi-a zis: "Să mor, dar nu ştiu cine eşti!". OK, e cale să prelungim suspansul, deci. "Atunci, noapte bună, Dan, şi mai gândeşte-te."

Am lăsat două guri căscate în urmă şi am intrat în cuşetă. Le-am povestit faza celor cu care eram şi ne-am prăpădit de râs o jumătate de oră. Mi s-a sugerat chiar să intru peste ei şi să fac o scenă de genul: "Dane, dă-o dracului de treabă! Am văzut că eşti cu tuta asta, dar am vrut să fiu elegantă şi să nu te fac de minune. Dar acum mă simt jignită. Chiar să pretinzi că nu ştii cine sunt? După tot ce-a fost între noi? În definitiv, cine-i asta, mă? Tu cine eşti, tu? Ţi-a zis vreodată de mine?" etc., etc.

În fine, am decis să-l las să fiarbă până dimineaţa şi să-i lămuresc atunci dilema. Dar noaptea e un sfetnic bun, aşa că m-am gândit să-l las să se întrebe în continuare. Ca în bancul meu preferat - l-am zis în toate training-urile pe care le-am ţinut vreodată (şi câteodată a fost o provocare să găsesc momentul potrivit ca să-l inserez) şi ar fi timpul să-l spun şi pe blog:

Două babe la 90 de ani stau pe laviţă şi deapănă amintiri. Una îi zice celeilalte:
- Tu, Gherghină, când eram tânără, mi s-o-ntâmplat ceva ce n-am zâs la nimeni. Da' amu', aş vre să zâc la cineva.
- No, tu Ioană, apăi zî.
- Tu Gherghină, într-o zi când Gheorghe nu era acasă, îmi vedeam de treabă prin curte, când văd un bărbat străin că se uită la mine din drum. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apăi mi-am văzut de treabă, dar el stătea tăt acolo. Şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, s-apăi o trebuit să mă duc la cooperativă, după pită. Pornesc, el după mine. Se ţânea după mine şi nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Intru în cooperativă, el după mine. Ies, el după mine. Şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? Ajung acasă, el intră în curte după mine. Intru în casă, el după mine. Tu, se uita drept la mine şî nu zâcea nimic. Dacă el, ca bărbat, nu zâcea nimnic, io, ca femeie, ce să zâc? No, ş-apoi m-o trântit pe pat şî mi-o făcut treaba aia şi-o plecat şî n-o zâs nimic. Ş-apăi, tu, Gherghină, în zi de azi nu ştiu ce-o vrut omul ăla de la mine...

Colegul a plecat între timp din companie. Dacă nu citeşte blogul ăsta, îi urez să ajungă să povestească într-o zi cum încă nu s-a lămurit ce vroia femeia aia de la el.

"Reclamaţi nu se acceptă!"

Pentru a răspunde oamenilor care m-au abordat îngrijoraţi de starea scării, descrisă în postarea anterioară, revin la subiect. Cu o încheiere.

Aşadar, lăsasem povestea în stadiul în care îmi sensibilizasem vecinii cu privire la crima estetică pe care o comiseseră. Pe Facebook am anunţat că am fost chemată să conduc comitetul de culori. La analiza stării de fapt, am aflat că se cumpăraseră cantităţi industriale de maro - un recipient de 20 de litri - că era la promoţie (dacă erau recipiente mai mici, am fi putut returna din ele, că nu le-am fi deschis pe toate) -, dar că mai aveam şi câţiva litri de vopsea somon şi albă. După ce am făcut combinaţii, am observat că maro plus somon plus alb egal fuxia şi că am agreat cu cele două vecine că vom păstra maroul pe brâul de 15 cm aflat în imediata vecinătate a scărilor, iar în rest vom da cu somon. Practic, la 24 de ore după revoluţie, am constatat că etajul 4 era revopsit în culorile agreate şi arăta acceptabil. Prin urmare, am plecat liniştită la Mamaia pentru weekend, anunţându-mi colaboratoarele că mă voi întoarce luni.

Eram, deci, la mare şi mă pregăteam de mers la gară (paranteză: nu vă luaţi bilete online de la CFR, pentru că orice modificare vă costă 10% din preţ; mai bine din gară sau de la agenţie), când primesc un mail cu subiect îngrijorător de la baby sitter-ul lui Norişor: "Reclamaţi nu se acceptă!". Am ştiut de îndată ce am citit: comitetul m-a tras în piept. Au profitat că nu eram în localitate, au văzut că nu le ajunge somonul şi au dat iar cu maroul, punând un afiş mai ales pentru mine, respectând regulile gramaticale inconfundabile ale administratorilor de bloc de pretutindeni. Îndrăznesc şi deschid mesajul. Spunea aşa:

"Cu tristeţe vă trimit anunţul lipit pe geamul de la scară voastră. Să se odihnească în pace scara, că vopseaua aia e creepy rău."





Uită-te la ei: câtă perfidie, cum au studiat momentul! Câtă laşitate! Să convoci o întâlnire când ştii sigur că opoziţia nu poate să ajungă! Partea pozitivă era că încă n-au mers până la capăt cu maroul (în acest caz, ar fi trebuit să-mi cumpăr eu vopsea şi să-mi vopsesc independent şi autonom cota-parte din bloc) şi încă mai puteam fi auzită. Deci: cum fac să votez prin corespondenţă? Iarăşi am constatat că au vrut să mă scoată din ecuaţie - n-au lăsat un număr de telefon, nimic. Evident, o variantă era să-i las să voteze şi, sub suspiciunea că n-au avut cvorum, să invoc statutul asociaţiei şi să le invalidez decizia (dacă decizia n-ar fi fost somon, desigur). Totuşi, gândindu-mă că sunt la 6 telefoane distanţă de Barack Obama, m-am gândit că sunt la mai puţine de o membră a comitetului, aşa că m-am pus pe treabă şi, din două telefoane, i-am aflat numărul. Şi am sunat-o de pe tren, ca să aflu exact cum s-a ajuns în această situaţie. A rezultat, cum era, poate, previzibil, că nu tuturor le plăcea somonul. Din fericire, până la urmă, nimănui nu-i plăcea maroul, deci întrebarea la referendum era: "Doriţi somon sau roz?". Mi s-a spus că din fuxia cu mult alb a ieşit un roz frumos. Am decis să votez prin telefon şi mandat şi am zis că prima mea opţiune e somonul, a doua rozul şi că voi putea trăi atâta timp cât scăpăm de maro. Votul democratic a înclinat balanţa spre roz. Cel mai de bezea roz pe care vi-l puteţi închipui. Aşa se face că de atunci îmi cânt "La vie en rose" de fiecare dată când vin sau plec de acasă. Sfârşit de saga.

joi, 6 septembrie 2012

Paroxism

Am avut o zi proastă. N-am dormit bine câteva nopţi, n-aveam poftă de mâncare, mă simţeam moleşită - în fine, ni se întâmplă tuturor. Din fericire, mi s-a oferit un remediu nesperat: o clientă a maseuzei mele n-a putut veni la programare şi deci am reuşit să primesc un masaj neprogramat. Ca bonus, masajul la cap m-a relaxat şi m-a pus într-o dispoziţie foarte degajată, aproape de concediu. Ce să zic, genul de întâmplare care te face să zici: "totuşi, viaţa e frumoasă!". În plus, am vorbit după câteva luni cu un om care îmi este foarte drag, că tot a venit ziua lui. Deci, pe ansamblu, eram Zen.

Taxi-ul mă aduce acasă; mă gândesc că mă aşteaptă Norişorul la uşă, deci încă un motiv să zâmbesc. Intru în casa scărilor şi îmi amintesc că se zugrăveşte - "foarte bine, era cazul, acum o să fie frumos şi proaspăt". Munca la tavan e încheiată, albul imaculat mă face să zâmbesc. Mai fac un pas şi văd vreo 30 de cm pătraţi de maro închis (posibil vişiniu stricat) şi mă gândesc că e o probă eşuată de vopsea pentru balustradă. Trebuie să admit, în suflet mi s-a insinuat temerea că ar putea fi o tentativă oribilă de culoare pentru soclu, dar mi-am spus: "Nu, nu se poate, n-ai vecini chiar aşa de proşti şi de lipsiţi de simţ estetic. Vecinii care şi-au luat responsabilitatea acestui proiect au, totuşi, minim 2 neuroni funcţionali. Ş-or fi spălat zugravii pensula". M-am gândit să-mi confirm repede că temerea nu e justificată, şi, profitând de faptul că şefa de bloc adicătelea managerul de proiect era în hol, întreb pe un ton care arăta că deja râd de gluma pe care o fac: "Ce-i asta, culoarea CFR-ului?" (Nota editorului: n-am nicio treabă cu echipa lor, nici cu ăştia de controlau transportul feroviar, nici cu culoarea lor în sine, dar cred că nici dacă ai afilieri cu ei nu te apuci să-ţi vopseşti casa în culoarea aia; la fel cum, dacă eşti fan "U", nu vopseşti totul în alb şi negru). Iar copilul femeii îmi spune, cu o oarecare mândrie, bucuros că a observat cineva: "DA!". Momentul mi s-a părut copios de amuzant, deci mă întorc spre mamă-sa (cu cratimă!) şi îi vorbesc pe tonul pe care îşi vorbesc adulţii când pun lucrurile la cale: "Asta nu e culoarea de soclu, nu? N-are cum (ultima era o afirmaţie plină de încredere)". Iar atunci, răspunsul distinsei doamne vine să mă tulbure: "Păi, am dat să vedem cum arată. Dar... cam asta e, n-avem ce face" (am remarcat şi o uşoară urmă de iritare - de altfel, persoana e destul de blajină - la îndrăzneala de a critica acea culoare, evident, apropiată sufletului ei). Eu nu mă înspăimânt repede, deci raţiunea îmi răzbi atunci printre gânduri şi mă îndemnă să spun: "E ca dracu. Din fericire ne-am dat seama la timp şi putem lua altceva. Sper că n-aţi cumpărat culoarea asta!..." (vedeţi, eram încă generoasă; eram gata să le trec cu vederea imbecilitatea crasă manifestată în momentul în care s-au putut gândi că maro-vişiniu-închis e o culoare potrivită pentru coridor). La care o vecină, prezentă şi ea, îmi spune: "Păi s-a vopsit deja, de la ultimul etaj, până la 3, poate chiar la 2. Mergeţi să vedeţi cum arată". Mi-am spus: "Inimă, rezistă! Aşa ceva nu se poate întâmpla. Mai ales nu după cele 2 ore Zen în care cele rele s-au disipat". Şi urc într-un suflet scările şi ajung la uşa mea. Şi ce-mi văd ochii?! Uşa mea, încadrată, ca tot etajul, de altfel, de brâul ăla sinistru maro-vişiniu-stricat.

Mai rău, am avut un deja vu. Tot aşa, în anul 1 de facultate, am plecat la facultăţile mele în prima dimineaţă după cazare şi am lăsat proiectul renovării camerei de cămin pe mâinile capabile a 3 cupluri de părinţi ale colocatarelor. Oameni mari, care păreau că ştiu ce fac. Şi, când mă întorc - camera zugrăvită în alb, dar cu brâu maro închis-vişină. Sentimentul că ai fost îngropat de viu sau că eşti într-un film de groază făcut de comunişti e instantaneu. Întreg anul universitar, prietenii care mă vizitau îmi spuneau: "Lavinia, la voi e ca în grajd". În anul 2, administraţia a renovat toate camerele, iar soclurile au devenit albe cu floricele galbene - o încântare. Dar să revin.

Iată-mă, din nou, în grajd. Dau buzna în casă şi-i dau boyfriend-ului vestea apocalipsei: "Ai văzut ce au făcut ăştia!?" (m-am gândit să-l avertizez, să nu moară de scârbă când iese afară). "Mda, am văzut (deja lipsa înflăcărării nu mi-a plăcut); vezi că azi am dat banii şefei de scară pentru tine, ştii, în compensaţie pentru chestiile alea pe care le-ai cumpărat". Şi atunci vocea mea a atins inflexiuni necunoscute anterior. Într-atât de ciudate, că Norişorul a tresărit. În fine, nu vă mai plictisesc. Pe scurt, nu-mi amintesc când - şi dacă vreodată - am mai fost atât de nervoasă. Şi ce fac eu când simt că se întâmplă aberaţii sau nedreptăţi de neimaginat? Păi, lupt, tată! Mă pun pe treabă să remediez problema. Prin urmare, mă duc să reîntâlnesc managerul de proiect. Aud un "Unde te duci?" trecând razant pe lângă ureche şi mă gândesc să nu mă revolt încă pe emiţător pentru spiritul mioritic, non-combat - şi mă opresc aici cu adjectivele în faţa unei asemenea crime estetice. Dar îmi propun să iniţiez o conversaţie pornind de la senzaţia pe care mi-a dat-o acea întrebare - că nu sunt susţinută în demersul meu. Păi cum să simţi că lumea se rinocerizează şi să nu faci nimic? În fine, problema asta domestică va trebui abordată cândva. De preferinţă mai devreme decât mai târziu.

Şi ajung, fraţilor, din nou la parter. Iar ceea ce a urmat era genul de episod pe care bunicul meu îl caracteriza drept "Dumniezo şi Maica Precistă s-or scoborât peste ei". Am avut ocazia să-mi reascult inflexiunile inedite (şi mi-au plăcut, recunosc) şi să exprim comparaţii de înaltă ţinută. Ca să mă adaptez audienţei, am relevat managerului de proiect că aşa ceva nu se mai întâlneşte decât în grajd şi că totul arată ca nişte excremente pe pereţi. M-a oprit din disertaţie doar faptul că două vecine care treceau pe acolo au zis, aproape în cor, dar separat, "da, sunt perfect de acord cu dumneavoastră". Apoi, aplicând tehnici eficiente de feedback, încep să-i dau managerului soluţii - pentru că trebuie să-i arăţi omului cum poate fi mai bun şi el va dori să se schimbe, nu? - şi-i zic "Dar un albastru deschis sau un verde deschis n-aţi găsit? [bla bla bla....cred că aşa s-a auzit la ea]. Vopseaua asta era mai ieftină? În fond, cine a ales culoarea asta şi pe cine a consultat?". Şi apoi, încercând un ton de târgoveaţă care chiar n-o prinde, vecina îmi dă răspunsurile: "Când am întrebat de culoare toată lumea a zis că albastru şi verde dau impresia de spital (adicătelea dânsa selectase fix acel cod Pantone). Şi atunci am zis să fie un vişiniu frumos şi toată lumea a fost de acord. Şi când v-am zis aţi zis că bine". După ce mintea mea a repornit din loc, după sugestia că şi eu aş fi aprobat, doar că acum nu-mi amintesc, am început un discurs pentru care aş fi luat 30 de puncte la debate. I-am explicat că prima regulă este că nu pui culori închise în spaţii mici, că e normal să ai culoarea asta în grajd - că acolo vitele fac mizerie pe pereţi - şi că aş fi preferat să rămână verdele deschi-gri-cu modele de dinainte. Iar ea a zis că aşa nu se va murdări, cu voce din ce în ce mai stinsă. Eu i-am mai zis că nu voi putea trăi în bloc aşa cum arată el acum şi că lucrurile nu pot rămâne aşa. Mi-am cerut banii înapoi - cu 250 de lei am contribuit la întinderea excrementelor pe pereţi, prin generozitatea partenerului de viaţă!! - dar nu i-am primit. În schimb, am primit promisiunea că se va mai da un strat şi că nu va rămâne aşa. Am continuat să dau alternative non-spitaliceşti, gen galben pal, crem, mov, şi mi s-a zis - şi jur, deloc condescendent - că la mine la uşă la fi roz, iar în rest "vom vedea ce iese". Pentru că, am uitat să spun, planul era ca mozaicul să fie vopsit roz!!! Oricum, după cum am afirmat public, eu nu voi accepta acea culoare cât timp mai locuiesc aici. Iar soluţiile pe care mi le debitează creieraşul când îl asmut pe ceva sunt fabuloase, vă asigur. Sunt dispusă chiar să plătesc 300 RON pentru a cumpăra o altă vopsea.

Odată trecută de paroxism, mi-am sunat maseuza să-i spun cum şi-au bătut ăştia joc de munca ei, mi-am sunat mama şi am reuşit s-o îngrijorez neintenţionat şi mi-am redus prietenul la o tăcere vinovată. Pe partea luminoasă a lucrurilor, mă aşteaptă o fugă la mare, timp suficient pentru ăştia să mai spoiască rahatul. În timp ce scriam asta, am auzit vorbindu-se pe hol despre ceva dungi cu roz(?!). Oricum, pentru binele lor şi pace pe pământ, ar fi bine ca soclul ăla să nu-mi mai provoace sentimente bacoviene când mă întorc. Încă mai am emoţii reziduale de procesat, dar acest post a fost principala formă de terapie. Sper că, dacă l-aţi citit, măcar voi aţi putut râde. Pentru mine e un picuţ cam devreme. Încă nu mă dumiresc, totuşi, de unde atâta lipsă de simţ estetic şi de judecată? Că n-o pot pune (numai) pe seama educaţiei. Mi-aş fi dorit ca persoanele implicate să aibă măcar simţul estetic al artistului popular anonim. Şi o altă hotărâre se conturează: trebuie să mă mut de aici cu proxima ocazie. Păcat că mi-au scăzut şansele de a avea chiriaşi. Cine ar vrea să meargă acasă şi să aibă sentimentul că doarme în grajd?! Mă opresc, deci, ca să nu încep iar...