duminică, 28 august 2016

Victoria zilei

Am inclus cuvantul "pisica" in teza de doctorat.

joi, 28 iulie 2016

O masa calda

Din motive irelevante, azi am simtit ca o sa lesin de foame. Un moment in care mi-am amintit de cati oameni chiar n-au nimic de mancare. Un lucru pe care-l putem evita. Proiectul "O masa calda" mi se pare unul dintre cele mai frumoase povesti despre omenie. E usor sa ajuti; o masa calda costa doar 2 lei... Cititi mai multe aici:

http://www.omasacalda.ro/

PS: pisicile de la blocul meu vor avea apa si mancarea asigurate de acum inainte.

duminică, 3 iulie 2016

Cu Dracu' viu în autobuz

În seara asta am avut cea mai neplăcută experiență într-un mijloc de transport în comun de când trăiesc în Cluj. M-am urcat în autobuzul 9 pe Memo, direcția Mănăștur, și, încă de la început, am auzit țipete de copil. Pentru o fracțiune de secundă am crezut că e un sugar cu plămâni incredibil de puternici, dar mi-am dat seama imediat că vorbeam de un băiețel de vreo 5 ani, bine făcut, care-și dădea în stambă. Mi-am compostat repede biletul și mi-am găsit un loc la 3 rânduri de scaune de sursa crizei. El stătea pe ultimul rând de scaune, pe locul de la geam, iar bunica lui stătea lângă el. Copilul se zbătea și încerca să-și lovească bunica, doar că ea îl prinsese de mâini; prin urmare, copilul îi urla în ureche printre lacrimi isterice câte un "AAAAAAAAA", a la Ilie Dobre. Lumea era vizibil deranjată de gălăgie și de conflict. Bunica (o femeie de vreo 55-57 de ani, aș estima eu) îi cerea încontinuu să se liniștească, pentru a-i putea da drumul; el era tot mai îndrăcit și urla tot mai tare. La un moment dat, i-am zis:


- Copile, te rog frumos să nu mai faci gălăgie, că deranjezi pe toată lumea din autobuz.

În acel moment, l-am văzut cum i-a dat bunicii un moment de respiro: și-a luat gura de lângă urechea ei, și-a înmuiat brațele, astfel încât femeia n-a mai fost obligată să-l controleze din forță, și și-a întors capul spre mine. A tras aer în piept și, cu o claritate și cu un patos pe care nu le bănuiam, m-a înjurat într-un hal care pe mulți i-ar fi descumpănit (bag seama că țâncul avea un complex Oedipian îndreptat împotriva mamei mele, care, sincer, n-avea de ce să fie adusă în toată nebunia asta). După care și-a strâns saliva și a scuipat în direcția mea. Problema era că mă aflam la cel puțin 2 metri de el și n-a reușit decât să-i scuipe pe oamenii care se aflau între noi. Și care, spre surprinderea mea, n-au reacționat nicicum. În momentul ăla știu că mi-am ridicat sprânceana dreaptă și, probabil schimbată la față, i-am zis cât am putut eu de calm:

- I-auzi ce frumos vorbești. Bagă de seamă, dacă vin lângă tine te.lipesc.de.geam.

Cred că am părut suficient de convingătoare, pentru că și-a îndreptat din nou atenția către bunica-sa - (femeia apucase să-i zică un timid "Nu ți-e rușine?") - și a început să-i toarne pumni în cap. 

În momentul ăla, am început să vorbesc tare, în speranță că noi, personajul colectiv numit "restul călătorilor", vom reuși să facem ceva:

- Haideți să facem ceva s-o ajutăm pe femeia asta!

Mi-a răspuns un bărbat în vârstă, care stătea în drepta mea:

- Nu are ce să-i facă, copilul ăla e posedat. 

[Trebuie să recunosc că nu-mi place defetismul ăsta și speram să aud ceva mai constructiv.]

La care bunica se apucă de plâns:
- No, spuneți și voi, ce să mă mai fac? Că am sunat la Protecția Copilului să mă ajute cu un sfat și m-am întrebat "Ce, doamnă, vreți să vă băgați copilul la nebuni sau ce?" [ Mda, halal ajutor.]

Strigătele și pumnii micului posedat continuau și, cum ne aflam în stație, și-a arătat fața șoferul, care,  deranjat de balamuc, a încercat să fie autoritar:

- Vă rog să faceți liniște, pentru că altfel fie vă dau jos, fie chem Poliția.

Oricare dintre variante i-ar fi convenit bunicii, care a cerut, cu seriozitate cred eu:

- Domnule, vă rog frumos să chemați Poliția sau Salvarea.

Șoferul n-avea nicio intenție să-și ducă amenințarea până la capăt, așa că am pornit mai departe. Posedatul nu mai urla. [Hmm, poate am reușit s-o rezolvăm, totuși, mă gândesc. Hai să mă uit să văd ce face dracul.]

Surpriză!

Tăcea, pentru că era cu totul antrenat în a-i da bunicii-si cu picioarele în burtă, piept și oriunde apuca - se ridicase în picioare și-și descoperise avantajul de pe poziție înaltă.

În acel moment, un bătrân care statea pe rândul următor de scaune, nu mai rezistă și se apropie să-i spună să se astâmpere. La care băiatul îl scuipă în față și-i strigă:

- MIE NU-MI ZICE NIMENI CE SĂ FAC!!!

Și către bunică-sa, care încremenise:
- NU MĂ ATINGE!!!! PE MINE NIMENI NU PUNE MÂNA.

Între timp, bătrânul s-a șters tacticos de scuipat și s-a aplecat cu pumnul strâns peste scaun, ajungând la 5 cm de ochii băiatului. Cred ca atunci și-a dat puștiul seama că nu e buricul pământului - omul ăla era mai puternic și nu glumea deloc. A amuțit instant. Bunică-sa a zis un "Așa, foarte bine", ușurată. Bătrânul și-a păstrat poziția, până când o mămică de la jumătatea autobuzului, ce-și ținea pruncul în marsupiu, urlă către el:

- Să nu îndrăzniți să-l loviți pe copilul ăla, auziți??!!!

La care eu îi zic:

- Stați un pic: dar copilul ăla are voie să-și lovească bunica?

- Asta nu-i treaba noastră!

- Ei, nu zău? Și când copilul ăsta, la 18 ani, o să-și omoare în bătaie părinții și o să-l vedem la știri, nici atunci nu va fi treaba noastră?

Se pare că am câștigat disputa, pentru că mămica nu a mai scos niciun cuvânt. S-a uitat cu dușmănie la mine încă două stații, după care a coborât. 

În spate, situația era un picuț mai bună, în sensul că bunica încasa pumni doar ocazional. Și-i zicea odorului:

- Stai mă în loc. Ce, noi, suntem țigani să facem scandal? Nu ți-e rușine? 

Tonul era ridicat, să nu credeți că bunicii îi făcea plăcere să fie sac de box inert.

- NUUUUU!!! FAC CE VREAU, AUZI?! Uite, o să sparg geamul cu piciorul!

Prezența noului prieten al bunicii a împiedicat materializarea ameninințării.

Între timp, lumea din jur comenta cu jumătate de gură:

- Doamne, ferește!
- Așa ceva!...
- Dacă era al meu, i-aș fi arătat eu.

La care zic și eu:
- Eu l-aș fi făcut afiș.
- Da, și eu, dar vedeți, unii - cum a fost doamna dinainte - numesc asta "personalitate".
- M-as fi asigurat când era mai mic că-i conturez personalitatea cum trebuie, zic.

În fine, ajungem în stație și dracul nu vrea să coboare. Bunica trage în zadar de el. Prietenul bunicii o întreabă dacă are nevoie de ajutor. Șoferul își pierde răbdarea, închide ușile și pleacă mai departe spre depou. 

Nu știu când și cum au coborât. În schimb, m-am năpădit o sumedenie de întrebări:
- Cum ajunge un copil așa?
- Care e soluția? Îi rog pe psihologi și pe părinții experimentați să se pronunțe, poate mă lămurește cineva?!
- Câți dintre voi l-ați fi bătut mai devreme în viață, ca să știe de frică și ca să învețe respectul și regulile de comportament în public?
- Pănă unde vorbim de abuzul împotriva copilulul și de unde începe abuzul împotriva bunicii?
- Dacă la 5 ani lovește, scuipă și înjură cunoscuți și necunoscuți de-a valma, ce o să facă la 10 ani copilul ăsta? Dar la 15? Ce faci dacă l-ai supărat - că e în stare să te aștepte pe o alee întunecată? Ce o să devină în viață? În cel mai bun caz, luptător de K1, nu?
- Cum se va comporta copilul ăsta în comunitate? Cum va putea să-l integreze o biată învățătoare în clasa 0 sau întâi (eu zic sa ne rugăm de pe acum pentru biata ființă în clasa căreia nimerește)?
- Oare sunt o ființă îngrozitoare dacă prima soluție la care mă gândesc e bătaia?
- Oare poate un psiholog să-l ajute și pe băiat, dar și pe familia lui?
- Nu e bătaie de joc să ai un copil ca ăsta? Știți cum fac presiuni părinții că vor să devină bunici (când ești adolescent se tem foarte tare că o să faci sex, de la o vârstă, numai asta își doresc să faci - ironia sorții)? Mno, fericiți amu bunicii?
Deci - păreri, soluții?!?

luni, 30 mai 2016

Dude cu staif

A inceput TIFF-ul si cu el o serie de filme de 2 bani care te iau prin surprindere. La cei 15 ani de experienta ca spectator, am invatat demult sa nu ma duc la niciun film, daca nu a luat ceva premii. Asa ca azi am fost la "Statele Unite ale dragostei", film polonez, care a luat Ursul de Argint pentru scenariu la Berlin. Cica povestile a 4 femei nefericite, imediat dupa caderea Zidului Berlinului. In realitate, o colectie de nuditate gratuita, urmarita insistent, un voyerism premiat. O colectie de cururi si penisuri goale in ipostaze explicite, si sa mor daca am inteles valoarea artistica! Povestile celor 4 femei se intersecteaza in anumite scene, care sunt prezentate apoi si din perspectiva unui alt personaj. Un procedeu atat de ras-utilizat, incat, sincer, l-as cataloga drept facil. O singura poveste s-ar salva din mizeria asta de film: cea a directoarei de scoala, amanta doctorului din localitate, care constata uimita, ca, dupa 6 ani de relatie, la moartea sotiei, doctorul o paraseste. Socata de respingere, se razbuna spunandu-i adevarul fiicei adolescente a doctorului. Fata e socata si fuge de directoare pe un rau inghetat. Gheata se rupe, fata dispare in adancuri, iar directoarea ramane pe mal, fara sa schiteze vreun gest. In rest, aproape irelevant ca actiunea se intampla in 1990 - OK, sunt blocuri comuniste (alea-s acolo si acum), profesoara de rusa isi pierde postul, exista magazine de inchiriat casete video (si porno, si pentru toata familia), oamenii pleaca sa lucreze in Germania. Deci slabuta si localizarea temporala.

In concluzie, 100 de minute din viata pe care n-o sa le recuperez niciodata. Sutele de spectatori de la Republica au iesit si s-au dus cu capul invartindu-li-se, desi regizorul era in sala si ar fi asteptat intrebari. Am preferat sa ies la aer, pentru ca altfel i-as fi spus de la obraz ca a facut un film stupid si irelevant, care m-a invatat, totusi, ca faptul ca ai luat un premiu la Berlin nu inseamna mare lucru. Probabil de-aia n-o sa ajung in juriu la festivaluri:) Nu in ultimul rand, merita consemnata conversatia unui cuplu tanar:
El: Ei, si pe o scala de la 1 la 10, ce nota i-ai da filmului?
Ea: Zero.
El: Mda...

Sau observatia unei fete: "Daca m-as fi uitat la Sex and the City ala penibil din Dubai or something, as fi fost de 1000 de ori mai castigata".

Ce mai, genul de film care a umplut casa, pentru ca oamenii pun pret pe premii. Asa cum, recent, cineva si-a pus ochelarii pe podeaua unui muzeu, si fraierii au inceput sa le faca poze, ca, deh! credeau ca se afla in prezenta unui act artistic. Deci, daca va intrebati "oare sunt prea prost sa inteleg arta?", raspunsul este "Nu. Unii ne iau pe toti de prosti".

Apropo, s-ar fi impus steluta rosie pentru film nerecomandat minorilor.

***

Care erau sansele sa dau a doua gherla consecutiva, o ora mai tarziu, de data asta la un film "distins" cu marele premiu special al juriului la Venetia - "Anomalisa"? Nu stiu, dar s-a intamplat. Alte 90 de minute din viata irosita. Apropo, nu putea scrie dracului nimeni in AperiTIFF ca filmul asta e o ANIMATIE 3D? In gen Guinoles? Penibil - din nou asteptari inselate. De remarcat ca papusile erau corecte anatomic si atentia la detalii in timpul scenelor sexuale nu a lipsit. O alta prostie cu staif. Sa nu ziceti ca nu v-am prevenit! :)


sâmbătă, 16 aprilie 2016

Despre eroii de altadata

Acum 3 zile discutam cu un domn englez despre fotbal. Cu un domn englez care isi aminteste cum Romania a eliminat Anglia cu un 3-2 dupa un penalty cauzat de Neville printr-un fault la unul de-ai nostri (omul credea ca era Hagi, pentru ca, uite, legendelor li se atribuie reusite chiar si in meciuri in care n-au jucat), si care stie jumatate din echipa noastra de aur din 1994 (I-am zis ca-i stiu pe toti din acea echipa si mi-a zis ca e normal - si englezii stiu toti componenta echipei campioane din 1966, chiar daca nu erau nascuti pe atunci). M-a intrebat ce face Hagi acum si i-am spus. Cred, apropo, ca e foarte frumos ce a realizat Hagi cu Viitorul. M-a intrebat si ce face Gica Popescu si i-am zis ca, in afara de faptul ca el si Hagi s-au casatorit cu doua surori si, deci, si-au facut copiii verisori, e in inchisoare. Si i-am zis provestea.

Nu mica mi-a fost mirarea sa-l intalnesc pe Gica Popescu aseara in aeroport (era cu sotia lui) si apoi sa calatorim cu acelasi avion spre Cluj. Mi-am dat seama ca timpul trece repede si ca cei 3 ani s-au scurs. Gica Popescu era jovial - lumea il aborda, el zambea si statea de vorba cu ei. Hamalii din Cluj i-au cerut autografe si au fost in al noulea cer ca le-au primit (se imbratisau ca dupa o mare victorie dupa ce Gica Popescu s-a urcat in autobuz). Insa eu ma gandeam la altceva (si mi se parea ca citesc aceleasi ganduri pe fetele altor pasageri): cat de trist e sa vezi un erou decazut! Cat de trist ca nu mai pot sa-l privesc ca inainte! Acum 5 ani i-as fi cerut, inevitabil cu emotie si un soi de smerenie, un autograf. Azi n-am cum sa nu-mi amintesc ca a facut inchisoare...

In acelasi avion era o fata care semana cu Alina Dumitru (campioana olimpica la judo), dar mi-a fost rusine s-o intreb daca e ea ( suspectam ca nu e...). Mi-as fi facut cu drag si mandrie o poza cu adevarata Alina Dumitru.

In alta ordine de idei, pe pagina de Facebook a lui Hagi se posteaza regulat imagini cu golurile lui. Primeste zeci de mii de like-uri, mii de share-uri si sute de comentarii TOATE positive (fanii sunt mai ales din Romania si Turcia). Totusi, mai exista respect si o scala a valorilor in lume...