Carla Bruni

După cum vuieşte toată presa, Nicolas Sarkozy se descurcă bine cu femeile de când e preşedinte. Se pare că, în afara Ceciliei, multe sunt impresionate de el. Acum e Carla Bruni. Mărturisesc că habar n-aveam de cine e domniţa, deşi ştiu câte ceva în materie de muzică franţuzească. Prin urmare, You Tube search dupa Carla Bruni. 3 ore mai târziu, făceam acelaşi lucru. Femeia asta e mortală. Are cântece extraordinare şi super versuri. Toate cântecele ei merită ascultate. De exemplu, La derniere minute e cel mai bun cântec de un minut pe care l-am auzit şi un închizător de concert de seama The Show Must Go On şi Floare de Iris. Sper că relaţia cu Sarko o va ajuta în carieră. Eu vreau să-i mulţumesc dlui preşedinte că nu iartă domniţele şi că mi-a dat ocazia să descopăr o artistă foarte talentată.

PS: Unele comentarii de pe You Tube sunt foarte haioase. De exemplu, “4 consonnes et 3 voyelles c'est le prenom de Nicolas”. Pentru connaisseurs…

Am devenit adult

Ieri, pe când mergeam cu maşina personală şi cu prietenii la schi, am avut o revelaţie ciudată. Mi-am dat seama că am devenit adult. Şi am găsit, poate cu câteva gânduri înainte şi definiţia adultului: un adult este o persoană care are probleme şi le rezolvă. Apoi m-am mai gândit şi am încercat să determin momentul 0 al acestei noi stări. Am ajuns la concluzia că totul a început odată cu hotărârea de a-mi cumpăra maşina. A continuat cu 6 săptămâni de căutări şi de indecizii. După aceea, înmatricularea, de care v-am zis. Paşi mici spre maturitate. Şi uite că ajungem la evenimentul declanşator.

Vineri, prima mea zi de concediu, mă plimbam cu maşina prin oraş, ca să-l duc pe Seb la întâlniri şi ca să-mi pun pneuri de iarnă. Trebuia să-mi caut şi medic de familie...în fine, listă lungă. Tocmai îmi pusesem probabil cele mai scumpe cauciucuri de pe piaţă. Veneam din Baciu, cu gândul de a opri la gară. Şi cum eram eu pe Calea Gării, ajung la intersecţia cu strada Fericirii (imediat după podul de la Autogară). Eu pe banda a doua a unui drum cu asfalt impecabil şi cu prioritate. Pe banda întâi, un camion. Nu mai ştiu exact ce a făcut camionul (a mers înainte sau a luat-o la dreapta), însă ştiu clar ce a urmat. Îmi apare de pe drumul fără prioritate un VW (cam răblăgit). Şoferul o luase la stânga, de pe drumul fără prioritate – strada Fericirii – încercând să traverseze două benzi şi să se ducă-n... Eu aveam vreo 40 la oră. Îl văd, pun frână pânâ-n capăt, cred că o să se oprească şi el şi că o să rămână câţiva cm între noi. Dar nu! El a continuat manevra, trăgând de volan spre stânga. Nu-mi venea să cred cât de natural făcusem accident şi peste ce idiot dădusem. Seb şi-a ieşit din pepeni şi urla la dobitoc, întrebându-l cine are prioritate. Noi, şi asta a recunoscut din start şi boul, de altfel un băiat cu înfăţişare foarte blajină. Eu, relativ calmă, sun la 112, unde mi se spune că pentru accidentele fără răniţi şi în care maşinile pot fi deplasate, nu mai e nevoie de prezenţa Poliţiei şi că trebuie să mergem la biroul de constatări, pe Al. Vaida Voievod, la capătul liniei 3. Deja îmi aminteam postul similar al lui Radu... Mi-am amintit apoi că toate planurile mele de mers la schi în weekend şi la Viena de Rev s-au năruit. Ştiam că la service nu e cum vrei tu şi că durează săptămâni până îţi repară maşina. Între timp, şoferii care treceau pe lângă locul faptei strigau: „E clar accidentul, dar trageţi maşinile din drum!”. Eu eram încă surprinzător de calmă, după propriile-mi standarde. N-am avut de zis decât „Mergem pe Al. Vaida Voievod”. A, să zic acum daunele: far stânga faţă spart, bară lovită, aripa stângă deplasată astfel încât nu se mai deschidea uşa şoferului, vopsea uşor sărită de pe capotă.

Am intrat în maşină şi, cum eram prea nervoasă ca să conduc, aşteptam să vină Seb. Care însă stătea la poveşti. Mă cheamă apoi, pentru că dobitocul avea să-mi spună ceva. Bref, se lamenta că are nevoie de carnet, că trebuie să muncească şi dorea să dăm declaraţii false la Poliţie, cum că accidentul s-ar fi produs din cauze mai puţin grave decât neacordare de prioritate. Abia atunci m-am enervat. I-am spus că pentru accidentul pe care l-a provocat şi pentru planurile pe care mi le-a stricat merită să rămână fără carnet. Şi aici a început să promită marea cu sarea. Vedeţi voi, nu era un simplu angajat al firmei, ci băiatul patronilor. Şi a zis că-mi dă, pe lângă RCA, maşină de firmă până mi se repară a mea. Sau că-mi dă bani. Sau că-mi rezolvă reparaţii rapide la un service. Eram tot rece, dar foarte nervoasă (ăsta-i un fel de oximoron psiho-somatic, cred). Spre uimirea mea totală, a sosit un coleg de-ai lui Seb şi a început şi el să încerce să mă convingă să-i facem un bine dobitocului. Seb mi-a zis ulterior că i-au trecut repede nervii când a văzut că avariile nu erau grave. În plus, colegul lui vorbise la un service să ne rezolve repede, deci toţi se aşteptau la clemenţă din partea mea. Brusc, eu eram personajul negativ în toată povestea asta. Dar am rămas fermă pe poziţie. Ne-am urnit cumva spre constatări.

Odată ajunşi, dobitocul îşi pusese pilele în mişcare şi venise cu o soluţie. Anume să mergem la ora 18 (adică peste 4 ore) în Floreşti, unde cunoştea el un poliţist, şi să declarăm că accidentul s-a produs pe raza lui de acţiune, într-o parcare. El mi-ar fi reparat maşina pe RCA, dar ar fi rămas cu carnetul. Cred că am fost cât se putea de răbdătoare. Oferta lui presupunea să mă plimb cu maşina lovită, fără acte justificative, 4 ore prin oraş. Drept compensaţie, îmi oferea 5 milioane. I-am zis că e penibil şi că oricum, nervii mei întinşi nu pot fi compesaţi prin bani. Aşa că, după o criză de nervi, cu ceva lacrimi, provocată de faptul că Seb încă îmi cerea altruism, m-am dus frumos şi am luat un formular de declaraţie şi am început să-l completez.
Erau doar 5 cazuri înaintea noastră. Mi-am amintit să fiu elegantă ca Radu şi să scriu o declaraţie simplă, cum că circulam pe drum cu prioritate şi că am intrat în maşina cu numărul CJ36PER, care s-a angajat într-o manevră spre stânga, de pe un drum fără prioritate, fără să se asigure. Îmi sosise, în sfârşit, rândul (eram acolo de vreo 45 de minute). Intru cu dobitocul înăuntru, dar, surpriză, suntem scoşi afară, pentru că el nu scrisese nimic pe declaraţie (avea doar constatările făcute de poliţist – adică ambele uşi de pe stânga lovite), asta în speranţa că între timp mă voi răzgândi. Atunci am ridicat vocea la idiot, cu poliţistul de faţă:
- Bine că stăm de atâta timp aici şi acum trebuie să ieşim ca să completăm declaraţia!
- Şi eu ce să vă fac? zice poliţistul.
- Nu pe dumneavoastră vă cert, zic eu cu tonul ridicat – ca să-l simtă dobitocul – şi cu un zâmbet – ca să nu se supere poliţistul, că doar era nevinovat.

Între timp, ajunge artileria grea, chemată de dobitoc. Adică tat-su sau unchiu-su. Patron de ditamai firmă. Şarmant. Insistă să-mi spună 3 cuvinte. Eu spun că trebuie să rămân la uşă, ca să nu-mi pierd iar rândul. El insistă. Eu fac doi paşi şi el începe să-mi spună că are nevoie de dobitoc, pentru a-l trimite într-un drum de 5000km (nu, nu vroia să-l deporteze în Siberia) şi că ar aprecia dacă am face cumva să-şi păstreze dobitocul carnetul. L-am privit în ochi şi am zis un NU cât se putea de hotărât. Am plecat glonţ să-mi reiau locul la uşă. Seb a rămas să facă, politicos, conversaţie.
Chiar înainte să intrăm, ruda dobitocului mai face o ultimă încercare:
-Nu poţi să declari că stăteai pe loc când a intrat în tine?
- ?!...Şi care-i diferenţa?
- Niciuna, pentru tine! Replica asta a fost spusă cu entuziasm, ca şi când reprezenta soluţia. Dar era imposibil de aplicat în momentul respectiv. Ar fi trebuit să-mi schimb declaraţia, să mai vină o dată poliţistul să constate...Şi ar fi fost dubios. În plus, întreb:
- Şi cum explic că stăteam pe drum cu prioritate?!

În fine, intrăm din nou, cu declaraţiile complete. Ajungem la celălalt poliţist. Suntem puşi, pe un ton patern (cam cum i te adresezi unui copil de clasa întâi) să spunem ce s-a întamplat. Nu au existat contradicţii. Vinovăţia e stabilită fără putinţă de tăgadă. Dobitocul este invitat să aştepte puţin afară, iar poliţistul mă întreabă ce pretenţii am de la „domnul”.
- Adică cum ce pretenţii am? Ce pretenţii aş putea avea?
Poliţistul vede că nu mă pricep să răspund şi mă ajută cu o întrebare închisă:
- Păi, aveţi nevoie de asigurarea lui?
- Aaaaaa, zic, credeam că mă întrebaţi de pretenţii pe lângă asigurare!
Râdem toţi trei.
- Chiar, aş putea să-l dau în judecată pentru planurile de vacanţă pe care mi le-a stricat şi să-i cer daune morale?
Poliţistul care se ocupa de caz dă din cap contradictoriu şi confuzant, când nu, când da. Celălat zice că da, „Cu un avocat bun...”.
Nu ştiu dacă vouă vi se pare normal să fiţi întrebaţi de pretenţii...Mie mi s-a părut ciudat, ca şi cum s-ar fi dat un telefon în prealabil. În plus, şi mai ciudat, poliţistul îmi spune pe un ton care cerea îndurare:
- Ştiţi, în mod normal, ar trebui să-i iau carnetul, că a fost neacordare de prioritate.
Eu, şocată, fac ochii mari, îl privesc fix şi de sus (da, el stătea jos, iar eu în picioare, că doar n-avea omul 1m20...) şi zic pe un ton autoritar:
- CEEA CE MI SE PARE FIRESC.
El, aprobator-compătimitor: „Da...”.

Şi conversaţia s-a încheiat acolo. Povestea se termină cu un carnet luat, cu un dosar de daună şi cu mine întrebându-mă cum o să fac drumurile planificate de Sărbători fără maşină. Ar mai trebui să spun că ruda dobitocului i-a zis lui Seb că apreciază că nu mi-am schimbat poziţia. Cât despre dobitoc, cred că i-am salvat viaţa, nu de alta, dar dacă face manevre atâta de riscante, la drum de 5000 de km nu cred că ar fi avut vreo şansă. În altă ordine de idei, chiar dacă i-am tot zis dobitoc, băiatul ăla nu mi-a fost chiar aşa de antipatic. Sunt sigură că în alte condiţii am fi putut fi prieteni.

Din fericire, a doua zi am mers la service, unde mi-au schimbat farul (îl comandasem cu o zi înainte) şi mi-au îndreptat aripa, ca să pot deschide uşa. Cum mecanicii sunt prinşi cu treaba, voi merge în service la anul pentru restul reparaţiilor.

Oricum, eram destul de mulţumită cu faptul că nu am pierdut decât o zi de schi. Aşa că, duminica dimineaţa, hop pe maşină, către Băişoara. În parcare la Cora, ce-mi văd ochii?! Unul dintre pneurile mele meseriaşe e pleoştit...Na, fuga la service... Aşteptăm câteva minute, cu speranţa că e doar dezumflat...La momentul adevărului, s-a găsit, însă, un şurub cu vârful penetrant. Probabil de la farul schimbat în service (asta dacă nu mi l-a pus Baba Cloanţa în miez de noapte). Ca adult, am învăţat şi că pana se rezolvă în două minute şi am tras concluzia că nu e corect, nici util să spun că toate mi se întâmplă numai mie, chiar dacă am o serie de ghinioane. La urma urmei, sunt o persoană norocoasă.

Exerciţiu

OK, România a câştigat, după 80 de minute de joc. Cred că sunteţi de acord că meciul a fost senzaţional. Eu nu-mi amintesc vreunul pe măsură. Haideţi să vedem câte ziare şi buletine de ştiri sportive va deschide acest subiect. Mai puţin de 100% mi se va părea lipsă de profesionalism.

Hai România!

Iubesc echipa de handbal feminin a României. Şi, implicit, iubesc Oltchim Rm-Vâlcea. Sper ca în seara asta să aibă un meci suficient de bun ca să ajungă în semifinale. Şi mai sper ca audienţa meciului să fie măcar jumătate din cea a unui meci banal de fotbal, gen Mioveni-Vaslui. Oricum, pentru fetele astea aş fi în stare să iau avionul până la Paris şi să cumpăr la suprapreţ un bilet la finală... acum e cam târziu...poate la finala Ligii Campionilor? ;;)

Of, presa mea!

Încep să cred din ce în ce mai mult, asemenea lui Mircea Badea, că presa e plină de fătuci - denumire generică pentru tinerei fără cultură generală, fără logică şi fără simţul lingvistic care te împiedică să pui virgula între subiect şi predicat sau să foloseşti expresii nepotrivite.

Jur că în fiecare zi găsesc minim 3 mostre de pus la panoul de onoare - de la corespondenţi, la jurnalişti de presă scrisă, la ştirile TV. De exemplu, ieri, citesc în Cluj Expres (n-am ce face, mi se pune în braţe în fiecare dimineaţă de către un nene înfricoşător, pe care mi-e teamă să-l refuz) despre Premiul pentru o contribuţie excepţională în muzică, acordat lui Sir Paul McCartney la Brit Awards. Şi ce mai zice jurnalista? Păi uite-aşa: "Sir Paul McCartney calcă astfel pe urmele unor mari artişti precum Oasis, Paul Weller, sir Bob Geldof, John Lennon, colegul său din trupa Beatles, şi Sting, care au fost recompensaţi cu prestigiosul premiu, votat de reprezentanţi ai industriei muzicale". OK, las la o parte sfârşitul forţat al frazei. Dar nu pot să trec peste "Sir Paul McCartney calcă pe urmele unor mari artişti precum Oasis". Fătucă, nasol te-ai exprimat, maică!!! McCartney n-are cum să calce pe urmele lu' Gallagheri, că era superstar când ăia abia se năşteau! McCartney nu putea să calce nici pe urmele lui Weller (cunoscut foarte puţin pe plan internaţional), nici pe ale lui Geldof (mai degrabă vizionar, fundraiser genial, activist decât mare artist) şi măcar pe ale lui Lennon, căci au scris istorie împreună. Iar Sting le-a urmat Beatles-ilor - deci acceaşi imposibilitate. OK, pot să recunosc că acele premii s-au acordat cumva într-o ordine în contra istoriei, dar asta nu e o scuză pentru o exprimare improprie. Era aşa de greu să spună “Acest premiu a fost acordat în trecut trupei Oasis, lui... şi lui...”?!

PS: din câte ştiu, Geldof nu e cetăţean al Imperiului Britanic şi, deşi e Cavaler al acestuia, nu poate folosi titlul de Sir. Dar asta e o greşeală comună, oarecum scuzabilă.

Învăţăturile Laviniei pentru cei care doresc să-şi înmatriculeze maşina

Vă avertizez din start că nu va fi cel mai simpatic post. E strict utilitar. Şi e pentru cei care, ca mine, cred că pot să ducă singuri la capăt un demers birocratic, fără a apela la firme intermediare.

Vorbesc aici despre cazul în care vă luaţi maşină second hand adusă din străinătate, posesoare de numere roşii, de la persoană fizică din alt judeţ, uşor evazionistă fiscal. Nu ştiu dacă e valabil pentru toate situaţiile, dar eu voi vorbi despre experienţa mea.

Trec peste partea în care vă alegeţi maşina, o căutaţi la dinţi etc. Căutaţi-o la acte. Musai să aveţi brieful mare, breiful mic, contract de vânzare-cumpărare, numerele din ţara de origine, copie după buletinul vânzătorului şi, la modul ideal, fişa de înmatriculare semnată şi ştampilată de administraţia fiscală din localitatea de domiciliu a vânzătorului, care să ateste că vehiculul poate fi vândut. La o adică – şi aşa a fost şi în cazul meu – merge şi fără.

Buun. Pasul 1: faceţi RAR-ul. Foarte important: cel puţin o parte dintre oamenii de acolo crapă de incompetenţă şi vă pot crea neplăceri. De exemplu, s-ar putea să sunaţi de 30 de ori pe zi şi să vi se răspundă o dată. Sau: s-ar putea să vă faceţi programare telefonic şi să vă zică să aveţi inspecţia tehnică periodică atunci când ajungeţi la ei. SĂ NU CREDEŢI! ITP-ul îl fac ei. În plus, ca să fiţi siguri că nu mergeţi degeaba cu maşina la ei, faceţi-vă programarea personal sau trimiteţi pe cineva, ca să aveţi o ţidulă de probă. Nu de alta, dar când Adi şi Seb mi-au dus maşina la RAR, cică nu era pe listă, deşi făcusem telefonic programarea! Eu nu aveam pe atunci CIV – că tot ei îl dau – şi am dat numărul breifului. Probabil le-a dat eroare în soft şi m-au tăiat de pe listă.

Pasul 2: de pe site-ul Prefecturii, de la secţiunea Serviciul permise auto şi înmatriculări, faceţi rost de lista documentelor necesare (v. Documentul cerere_inmatriculare.doc). Important e să extrageţi de acolo fişa de înmatriculare (FISA_super_noua.doc) şi cererea de înmatriculare (cerere_inmatriculare.doc). Vestea tristă e că nu găsiţi fişa de înmatriculare la Poliţia rutieră, că deh! trebuie să trăiască şi firmele de profil din zonă. Acuma mă gândeam să printez nişte fişe şi să le fac cadou Poliţiei...Altă opţiune ar fi, deci, să apelaţi, contra sumei de 20 de lei, la firmele de pe lângă Poliţia rutieră de pe strada Albac. Ca observaţie, nu vă îngrijoraţi că în fişa de înmatriculare se face referire la caseta F (care conţine datele maşinii), iar această casetă nu există. Am întrebat şi mi s-a răspuns că fişa e OK aşa cum se găseşte pe site.

Pasul 3: faceţi copii după toate actele. De exemplu, după Cartea de Identitate a Vehiculului vă vor trebui vreo 3.

Pasul 4: declararea maşinii la Primărie/Consiliul Local (pe Eroilor), în termen de 30 de zile de la dobândire. Nu de alta, dar în caz contrar se plăteşte o amendă de 25 RON. Pe de altă parte, aşteptând să-ţi vină rândul la camera 3 la Primărie pentru a-ţi plăti impozitul, e amuzant să vezi reacţia contribuabililor când funcţionarele îi informează relativ neutru că au o amendă de plătit. Deci, la Consiliul Local plătiţi impozitul pe anul în curs, dar şi TAXA DE INMATRICULARE, de 52 de lei. Foarte important e să primiţi pe fişa de înmatriculare viza că aţi plătit impozitul.

Pasul 5: mergeţi la Poliţie, pe Albac şi plătiţi la ghişeu taxa de talon (30 de lei; deci nu trebuie neapărat să o plătiţi la CEC), taxa de primă înmatriculare (trist, dar adevărat), iar la ghişeul unde predaţi actele plătiţi şi taxa pentru numere. Vă recomand să mergeţi la sfârşitul programului. De exemplu, eu am fost, a doua oară, joi seara, la ora 18.00 şi nu era nimeni în faţa mea. În aceeaşi zi, la 12.00, era plin. Apropo, joi e singura zi când se lucrează până la 19.00. Oricum, găsiţi orarul tot pe site-ul Prefecturii.

În rest, în maxim 24 de ore aveţi şi talonul şi CIV-ul completat cu numele vostru şi numerele. Conduceţi cu grijă şi nu uitaţi de dotările obligatorii ale maşinii (de exemplu: triunghi, trusă, stingător – 75 de lei în Carrefour).

Între timp...

...mi-a adus Moşu' multă ciocolată, ca să-mi stric dinţii, mănuşi de schi, triunghi, trustă, stingător şi vestă şi dreptul de a-mi ridica în 7 decembrie numerele maşinii. Revin cu învăţăturile promise:)

Apropo de Moş, ştiţi poza asta?

Strike 1...

Azi am avut prima tentativă de a-mi înmatricula maşina. Am ajuns pe Albac cu dosarul (întocmit de mine, nu de vreo firmă-căpuşă de pe lângă Poliţie) şi cu inima strânsă că-mi lipsea o semnătură (mă gândeam că la urma urmei o fac tot eu...). După o oră de stat la coadă, îmi ia nenea dosarul, trece de documentul de care îmi era teamă, îmi înapoiază unele originale...totul pare a fi în ordine, când începe să se strâmbe...
- Din dosarul ăsta lipsesc nişte acte.
- Care?
- Copie după RCA.
Aveam în dosarul cu copii, peste care nu s-a uitat.
- Copie de buletin.
Aveam.
- Copie după CIV.
- Am dat una la ghişeu.
- Păi dacă dânsul (*prietenul meu) este cu dumneavoastră, să fugă repede să facă o copie. A fugit şi a făcut. Între timp...
- Chitanţă după taxa de înmatriculare.
Tocmai ce o plătisem, 1048 RON.
- Am, zic.
- Şi cea de 52 de lei?
- !?!
- Taxa de înmatriculare de 52 de lei, care se plăteşte la Consiliul Local.
- La Consiliul Local am plătit ieri impozitul, iar taxa de înmatriculare am plătit-o adineauri.
- Aia e taxa de primă înmatriculare. Aduceţi chitanţa de la Consiliul Local şi rezolvăm.

Concluzie: taxa de primă înmatriculare nu este acelaşi lucru cu taxa de înmatriculare. Ba, mai mult, taxa de înmatriculare o plăteşti oricum, deşi mie mi se pare redundant, cel puţin dacă ai plătit deja taxa de PRIMĂ ÎNMATRICULARE (aberantă şi ea; sper să o primesc cel puţin parţial înapoi). Tantiile casieriţe de la Consiliul Local sunt cel puţin incompetente. Am pierdut 50 de minute ieri plătind impozitul de 4.02 lei, am întrebat dacă mai trebuie să fac ceva şi mi s-a zis că trebuie doar să pun chitanţa la dosar. În ce ţară de rahat trăim!

În rest, merg azi la 18.00 să mai fac o tentativă, apoi voi posta Învăţăturile Laviniei pentru cei care vor să-şi înmatriculeze maşina...

Cold Waves

Am fost aseară la Cold Waves şi vi-l recomand. Mie una mi-a completat cunoştinţele despre comunism. În plus, filmul ăsta a venit într-un moment foarte interesant, cam deodată cu scandalul "Laurenţiu", deci mi-a completat cunoştinţele despre actualitate. Ca realizare e, de asemenea, foarte bun, mai ales pe plan simbolic. Mi-ar fi plăcut, totuşi, să fie mai multe voci ale foştilor securişti...

În bună vecinătate...

Conflictul deschis cu Baba Cloanţa s-a stins. Cel puţin, aşa cred eu. Cine ştie ce mai coace, împreună cu fătuţa pe care o găzduieşte... Am promis să pun mostre ale gândirii bunei creştine. Iată-le mai jos.
Aşa... între timp, buna vecină şi-a pus blocul în cap pentru că îşi lasă gunoiul pe coridor, aşteptând să i-l ducă cineva. I s-a dus de 2 ori, dup-aia i s-a înfundat. A fost întrebată, seren, dacă n-a văzut cine e nesimţitul care îşi lasă gunoiul la noi pe etaj... şi s-a simţit. Şi l-a dus bombănind uimită că nu l-a dus nimeni...

De atunci, am mai văzut ceva simpatic, la ştirile ProTV. Un băieţel de 6 luni a stârnit mânia a două vecine ce locuiau în apartamentul de sub el, pentru că face zgomote când merge în premergător. Poliţia a venit în urma sesizării, a constatat, a dat amendă de 200 RON. Mama băiatului a crezut că e o glumă. Vecinele au zis că ele nu îl acuză pe băiat, că nu cred că face singur gălăgia, ci o suspectează pe mamă că sare şi bate step în ciuda lor, o dată cu pruncul. Cele două reclamante lucrează la Protecţia Copilului...

Numai eu am voie să zic despre mine că sunt varză, CLAR?!

Acum, când scriu aceste rânduri, am depăşit deja limita celor 100 de km conduşi. Nu mi-a trebuit decât un an să o fac... Primul drive test a fost cel mai greu. L-am luat pe Adi în dreapta şi am pornit-o spre Iulius Mall. Am avut câteva intersecţii cu probleme. De exemplu, eu nu ştiam unde prinde ambreiajul şi omoram motorul din când în când. De preferinţă, la sensurile giratorii aglomerate. Şi ce credeţi că păţeam? Păi... câte un idiot începea să claxoneze isteric. Moment în care Adi pornea avariile şi-mi zicea calm să încerc din nou. Pe această cale, vreau să le spun idioţilor din trafic, presupunând prin absurd că vor intra vreodată pe acest blog, că NU MĂ AJUTĂ DACĂ MĂ CLAXONAŢI. DE ASEMENEA, NU O SĂ MĂ MIŞC MAI REPEDE. ÎN PLUS, PUŢIN ÎMI PASĂ CĂ VOI VĂ ENERVAŢI. DE ASEMENEA, NU MĂ IMPRESIONEAZĂ CÂND ÎMI FACEŢI SEMNE CU FARURILE PE DRUMURILE EUROPENE. EU RESPECT LIMITA DE VITEZA ŞI ŢIN LA VIAŢA MEA. VOI N-AVEŢI DECÂT SĂ MURIŢI.

Buuun. Între timp, după ture în parcarea de la Iulius, drumuri în afara oraşului şi vreo 2 ore cu un instructor, cred că mă descurc mai bine. Dramatică a fost doar acea primă seară, când am evitat ca un mare maestru un obstacol de pe carosabil, aducându-i pe băieţi în pragul infarctului... În rest, am făcut vreo 2 chestii pentru care cred că ar fi fost posibil să mi se ia carnetul, doar n-o să le destăinui aici, nu de alta, dar ştiu cazuri în care astfel se spovedanii au fost pedepsite...

Înainte să închei, mi-am amintit ceva legat de condus. Ieri seara am lăsat maşina în faţa blocului, dar nu pe locul obişnuit, ci lângă maşina care l-a ocupat. De dimineaţă n-am avut timp să o mut, deşi cealaltă maşină plecase. Maşina mea a rămas, deci, oarecum „în mijloc”. Ar fi fost în interesul meu să o mut, pentru că aşa e mai ferită de posibile zgârieturi produse de camioanele de la Rosal care circulă în zonă. Problema a fost că n-am avut timp. De altfel, am chemat un taxi să mă ducă la serviciu. Concomitent cu taxiul a ajuns şi un camion de la salubritate, al cărui şofer a coborât pentru a-şi evalua şansele de a trece pe lângă maşina mea. Pe scurt, dau un telefon şi-mi rog prietenul să mute maşina. După ce închei convorbirea, şoferul de taxi începe să facă conversaţie... „Maşina dumneavoastră e cea cu numere roşii de Sălaj?”. „Da”, zic eu. El, distrat: „Oare de ce nu mă miră?!”. Eu, în gând: „Mama ta de idiot sexist!”. Şi apoi cu cel mai tăios ton, deşi, aparent calmă: „Pentru că aveţi prejudecăţi”. El, un pic şocat, conştient că a dat cu bâta-n baltă: „Păi...ce prejudecăţi am?”. Eu, condescendent-tristă: „Sunteţi misogin. Credeţi că femeile nu ştiu să conducă”. El, după o pauză în care a căutat să-şi măsoare cuvintele şi să afişeze un ton jovial: „Păi, ştiţi, din experienţa mea, femeile care conduc stau cam prost cu orientarea în spaţiu”. Eu mă abţin să zic că aşa cred şi eu. Oricum, n-aş fi recunoscut-o în situaţia dată. De obicei o recunosc la training-uri şi cuplez această idee cu aceea că bărbaţii stau mai prost la comunicare (cel puţin la cea non-verbală) decât femeile. El, după pauza în care răspunsul meu n-a venit: „Şi...parcarea maşinii ţine tot de orientarea în spaţiu”. Eu, cât pot eu de ironică (şi pot!): „Da, într-adevăr. Când ai o maşină care parchează pe locul tău, e o chestiune de orientare în spaţiu să nu te sui pe ea şi să-ţi pui maşina unde se poate”. Ne-am despărţit amical.

Şoferiţele, între ele

Mi-a trimis Radu acest link către o discuţie între femei, pe teme tehnice. Cică eu am fost prima fată căreia i l-a trimis...

Update Fiesta

No, i-am făcut casco, pe o mică avere... Pentru că modelul e Ghia, cu valoare de catalog de 14375 euro, şi pentru că n-am decât un an pe carnet şi o vârstă, se pare, fragedă în buletin, prima e de 2600 RON pe an... Noroc că se împarte la 2. Şi că eu îmi preţuiesc liniştea la mai mult de 100 RON pe lună (plus franşiza de 500 RON)...

Fiesta

Gata, sunt liniştită în sfârşit! Mi-am luat maşină. Na, vorba vine că sunt liniştită....sunt mulţumită că de-acum ştiu ce maşină am şi în ce bag banii... Ne-am oprit (că, de fapt, posed doar jumătate de maşină) la un Ford Fiesta Ghia, gri metalizat, din 2003, motor 1,4 pe benzină. 54000 km făcuţi în Germania, de un domn născut în 1940.

Am găsit maşina chiar când eram hotărâtă să renunţ la căutări şi să-mi iau un Ford Fiesta nou. Am hotărât că 17 noiembrie va fi ultima zi a anului când mai merg în piaţă, iar în ziua cu pricina, pe când am pornit glonţ spre ieşirea din parc (nu-mi mai simţeam degetele de la picioare de îngheţate ce erau), am găsit-o.

Acuma e în faţa blocului, o verific de la geam de câte ori mi se pare că aud vreun zgomot (să prind numa’ vreun copil cu minge prin preajma ei!) şi trebuie să investesc în ea. Trebuie să fac RAR-ul, azi îi fac CASCO...o tunez un pic în interior (husă volan, ieşire MP3...), mai iau nişte lecţii pentru parcat şi... feriţi-vă!

Câteva observaţii

Sunt asaltată pe toate adresele de mail de un newsletter, Time4News, care îmi lasă o impresie foarte proastă. În primul rând, vine de prea multe ori pe zi, iar în al doilea, conţinutul e foarte slab. Spre exemplu, azi, 15.11.07, primesc ştirea cum că mâine se va deschide Iulius Mall la Cluj. Ştirea era preluată din Ziarul Financiar, din 9.11.07. Care mai e valoarea de ştire?! În plus, cum buletinul mai conţinea un articol despre malluri, într-unul se zice că valoarea investiţiei la Iullius e de 60 de milioane de euro, într-altul că e de 70. Hotărâţi-vă, fraţilor! Şi am o sugestie pentru voi: mai bine v-aţi numi Time4Yesterday’sNews!

Tot legat de jurnalism, nu contenesc să mă minunez de modul în care sunt concepute buletinele de ştiri din sport. Mă refer mai ales la ProTV, Antene, Sport.ro (la celelalte posturi nu m-am uitat într-atât încât să pot emite o judecată de valoare). Cum se poate ca ştirea că Oltchimul a mai câştigat un meci, că, în fond, avem în Liga Campionilor la handbal feminin o super echipă, care îşi spulberă toţi adversarii, să fie a 4-a într-un buletin informativ, după „ştirile” că Mutu are o freză nouă şi e în topul celor mai sexi jucători din Italia, că Lăcătuş încă n-a fost dat afară de la Steaua şi că Mitică crede nush ce despre preaminunatul nostru campionat de fotbal?! E culmea penibilului! De fiecare dată îmi amintesc despre ce spunea Ilie Năstase: bine că la tenis, cu 2-3 arene acoperite şi o mână de jucători suntem de ani buni între primele 16 naţiuni ale lumii, iar la fotbal, cu investiţii de miliarde, abia contăm (între timp ne-am calificat la CE, dar rămâne de văzut până unde ajungem). Oricum, concluzia lui Năstase, la care subscriu, e că trebuie să mai construim câteva stadioane de fotbal!

Şi mai vreau să zic ceva de logica redactorilor sportivi de la noi. Se tot bate apa în piuă că Steaua e pe 7 şi că dă 6 jucători la naţională, mai mulţi decât CFR şi Dinamo şi Rapid. Şi se subliniază că CFR-ul, liderul, dă un singur jucător. Măi sofiştilor, păi dacă are 3 români în lot, de toţi?!

Schimbând registrul, nu ştiu cum se face, dar campania asta de europarlamentare mă lasă rece...Se întâmplă să-i cunosc personal pe unii dintre candidaţi şi să nu înţeleg cum de au ajuns acolo. Pe locuri eligibile!!! Că nu sunt genul care să strălucească – nici intelectual, nici ca prezenţă socială, nici ca realizări...Mă gândesc că dacă ar fi s-o iau de la capăt (să am, de pildă, din nou 20 de ani), aş lăsa baltă ideea că un jurnalist trebuie să fie echidistant politic, m-aş băga mai abitir în mişcările studenţeşti, aş merge la întâlniri politice şi azi m-aş vedea pe afişe şi aş avea blog electoral. Nici n-aş mai sta să învăţ prea mult pentru şcoală, că excelenţa în domeniul ăsta e pentru fraieri. Oricum, note bune tot aş lua, că doar i-aş cunoaşte pe toţi profii cu legături de partid. Aş avea, totuşi, o problemă: ar trebui să analizez foarte bine în ce partid mă înscriu, unde aş putea să beneficiez de cale liberă prin prisma „minorităţii” asuprite pe care o reprezint, că doar sunt femeie etc, etc. Oricum, uitându-mă la liste, înclin să votez PNL, strict pentru Renate Weber. În rest, îmi face plăcere să-i urmăresc pe pitpalaci la Tu alegi, pe Realitatea, cum se fac cu brio de cacao. Unii, dimpotrivă, sunt surprize plăcute. Problema e că odată ce le dau numele pe Google, gunoiul sau măcar sămânţa de scandal iese la suprafaţă...

Ce chestie!

Cred că o să-mi inaugurez secţiunea "Ce chestie!". Pentru ilustrare, vă rog să vizionaţi concursul de alegat 100 m pe tocuri de minim 7 cm. Am văzut materialul ăsta la TV şi se zicea că fata de pe locul 1 a câştigat cu un timp de sub 15 secunde! De unde eu înţeleg fie că e atletă, fie că ar trebui să participe la concursuri de atletism şi să alerge în pantofi de sport... cred că ar scoate 11-12 secunde... Concursul ăsta a fost în Mexic, dar s-a desfăşurat unul şi în Rusia... Şi, ca să fie şi mai amuzant, în Rusia s-a alergat pe pavaj! Pe mine mă scoate din sărite când merg pe Eroilor că-mi intră tocurile între dale... Nu-mi închipui cum ar fi să alerg pe acolo...

Plus o soluţie de decongestionare a traficului...

Că de când nu ne-am văzut...

Dac-aş avea 100 de euro pentru fiecare dată când m-am gândit să scriu pe blog, mi-aş cumpăra maşină nouă... Dar n-am găsit încă pe nimeni să-mi plătească potenţialul şi creaţia intelectuală atât de bine şi m-am hotărât să nu mai aştept răsplată, ci să-mi scriu cât mai repede gândurile, până nu le uit. Ce să zic, mi s-au întâmplat nişte lucruri de când n-am scris; o le descriu pe cele pe care mi le amintesc.

Ştiţi ce părere am eu despre cei care fac risipă de lux, lăfăindu-se în drumul spre casă singuri în maşină...Ei bine, cam tot aşa cred despre cei care au umbrele şi mă lasă să mă ude până la piele... Adevărul e că îi invidiez şi pe unii şi pe ceilalţi şi vreau să fiu ca ei. Cu umbrela am rezolvat. După un an de încasat toate ploile, mi-am luat umbrelă de nailon roz transparent. Cu maşina sper să nu dureze la fel de mult, deşi cam încep să-mi pierd răbdarea.

De o lună jumătate merg sâmbăta în târgul de la Floreşti (dacă nu ţin vreun training) şi mă uit după Fabii şi Fieste. Şi era cât p-aci să mă opresc la o Fabia, numai că vânzătorul era din Oradea, numerele roşii expirau într-o săptămână de la întâlnire şi n-am avut timp pentru verificare tehnică + RAR + contract + înmatriculare. Am învăţat, însă, câte ceva despre înmatricularea maşinilor, despre faptul că şeful Poliţiei poate să-ţi prelungească – dacă şi numai dacă vrea – numerele roşii etc. Acuma favorit e un Ford Fiesta, care are, însă, cel mai uzat volan din câte am văzut eu de când îmi caut maşină. Închipuiţi-vă că proprietarul a avut un comportament obsesiv-compulsiv şi a ciupilit volanul de piele. Deci volanul e scalpat şi e îmbrăcat într-o chestie ce-l acoperă doar pe jumătate... S-ar putea să nu pot trece peste asta...

Că tot pomeneam de Poliţie, am aflat că bătrâna care suferă cu capul şi cu nervii (aşa zice ea despre ea) care stă lângă mine mi-a făcut plângere pentru dracu ştie ce. În principiu, dată fiind arhitectura blocului, e deranjată de faptul că aude prin perete când eu folosesc apa. Ce vrea baba? Păi... să nu mai trag apa la baie, să nu mă mai spăl pe dinţi, să nu pornesc duşul, nici apa la chiuvetă. Dacă s-ar putea, niciodată. Sau măcar 20 de ore pe zi, câte doarme ea. Şi, baba asta, ca om cu frica lui Dumnezeu ce se ţine, ce face ea? Păi, în primul rând, ţine în gazdă o fată pe care n-o declară nici la administraţia blocului, nici la Poliţie, pe care o ascunde de vecini (îi deschide uşa pe întuneric pe la 7.30 când pleacă fata spre şcoală şi apoi când se întoarce acasă) şi pe care o pune să-mi scrie mie bilete de ameninţare, venite, chipurile, de la Poliţie. O să încerc să pun mostrele pe blog. În plus, doarme cu ciocanul la cap, gata să îmi bată în perete. Din nefericire pentru mine, nu poate să sară şi să bată cu ciocanul în tavan – se aude presiunea apei şi când cei de deasupra o folosesc – îmi bate numai mie. Când iese pe coridor, e însoţită de un miros bătrânicios-pestilenţial (la ce să mă aştept dacă ea declară că nu trage apa după ce urinează, iar consumul de apă pentru ea şi fata din gazdă e mai mic de 1m3 pe lună?) şi geme îngrozitor târâindu-şi picioarele, ca să arate lumii cât e de bolnavă. Ce mai face? A, da! Face reclamaţie la administraţie şi la Poliţie cum că dau chefuri peste chefuri şi nu o las să doarmă noaptea. Şi după asta spune că ea nu minte niciodată, că a minţi e cel mai mare păcat. Şi mă ameninţă că o să mă bată Dumnezeu. No, în concluzie, baba m-ar face să râd, dacă nu m-ar enerva aşa de tare. O zi fericită e o zi când n-o văd şi n-o aud. Eu aş fi fericită dacă aş putea să o ignor complet. Ca existenţă şi comportament. N-o să reuşesc. CPI-ul arată că într-un an am pierdut vreo 10 puncte la autocontrol, deci, dacă mă mai calcă pe coadă, pisica sălbatică din mine o să zgârie rău.

În rest, am fost şi eu, ca tot omul, la Polus. De vreo 3 ori. Şi n-o să mă mai duc curând. Cum mă aşteptam, conceptul de mall – adică un complex pentru mase, cu preţuri accesibile – e distorsionat la noi, că doar suntem aşa de bogaţi. La Polus porţiile de mâncare sunt mici şi scumpe, hainele – scumpe şi ele, băncile de pe culoar îţi intră în fund, autobuzele gratuite nu-şi respectă programul (am aşteptat într-o seară 45 de minute să vină unul, să mă ducă acasă, dar n-a venit, şi ca mine erau alţi 40 de oameni)... ce mai, risipă de spaţiu şi rezultate mediocre. Am înţeles că nici vânzările magazinelor nu-s satisfăcătoare... Aştept şi eu inaugurarea cinematografelor şi ceva timp liber, să văd ce şi cum în Iulius. În rest, prefer să merg la Cora şi la cinematografele din centru.

Alte chestii... 1. Într-o duminică am reuşit să fac ceva ce-mi doream de mult... Să stau şi să citesc o carte. Fără traininguri de susţinut, fără drumuri, fără corvoade casnice, fără televizor, fără internet... A fost minunat. 2. Am văzut 3:10 to Yuma la cinematograf şi mi s-a părut mediocru. Adi zice că ar trebui văzut originalul (aviz amatorilor). 3. Am condus înainte şi înapoi, prin parcare, Fista pe care vreau să o cumpăr. Am omorât motorul, am blocat câteva maşini, mi s-a blocat şi creierul de stres, până la urmă am reuşit s-o şi parchez... A fost foarte tare!!! 4. Devin din ce în ce mai pasionată de psihologie. Învăţ chestii noi. Simt că evoluez...


PS: A, da! Am fost prin restaurante şi am comentat ori de câte ori ceva nu mi s-a părut în regulă. Cred că unii chelneri mă consideră o scorpie. Prietenii mei se temeau să nu li se pună ceva în mâncare (deci cam aşa mă consideră şi ei)... Ei bine, eu prefer să mă consider asertivă şi să cred că am dreptul să am pretenţii atunci când dau un ban. Am hotărât că restaurantul meu preferat e Amigos şi că la Rex poţi mânca cele mai bune spaghete al ragu din oraş.

Câţi ca voi;)

Nu e niciun secret: nu mai suport mersul cu troleul. Mă enervează tot: şoferii tâmpiţi, muzica pe care o ascultă unii dintre ei, persoanele care aşteaptă să le cedezi locul, cele care se grăbesc să fie primii la Înviere şi te întreabă cu 500 m înainte de staţie eternul "Coborâţi/Cobori?", cei care te busculează la urcare şi la coborâre, cei care vorbesc tare la telefon, puţoii care ascultă manele şi vorbesc de cuceririle lor (?!), persoanele (de obicei fete) isterice, mirosurile, beţivii care suflă pe mine, grobienii care mă ating, mătreaţa altora care stă să sară pe mine de prea multă apropiere, zgomotul din cauza căruia nu-mi aud muzica dată la aproape la maxim pe mp3 player, scaunele reci, geamurile murdare, căldura estivală etc., etc.

Şi totuşi...troleul rămâne un loc în care ţi se pot întâmpla lucruri deosebite. De exemplu, veneam într-o zi spre casă cu o colegă şi stăteam pe primele două scaune de la mijloc, pe partea cu uşa. În faţa noastră, bară orizontală de protecţie, plus bară verticală, dotată cu ... compostor. Urcă o fată cu o diplomă în mână. Încearcă să-şi composteze biletul cu cealaltă. Nu poate. Trebuie să le folosească pe amândouă. E nevoită să se ţină de bară cu mâna în care ţine diploma. Şi ce credeţi că scria pe diplomă? [citez aproximativ, din ce am reţinut în 5 secunde] "Se acordă diploma de onoare lui ...Florea Lavinia....pentru participarea la proiectul Să redăm lumina...". Mi s-a părut foarte tare! Încă una ca mine! O fi una dintre cele găsite pe Google? Poate cea care a lăsat nush ce mesaj religios pe un site şi de care vreau să mă delimitez? Nu de alta, dar cu siguranţă nu e doamna doctor de la Urgenţe din Constanţa şi nici fetiţa cu nume absolut identic (nume+ambele prenume) născută acum câţiva ani la Sibiu...

Pe cine mai cheamă ca pe voi?

Punere la zi(d)

N-am scris de mult. Am fost ocupată cu proiecte care nu m-au marcat nicidecum într-un mod pozitiv. Unele mai au perspective şi poate îmi vor da şansa să-mi schimb comentariul. Între timp, însă, am observat şi am învăţat ...chestii.

Mi-am dat seama, de exemplu, pe când stăteam în staţie să aştept troleul şi pe când trăiam în imaginaţie apoi în realitate supliciul Gheorgheni-Mănăştur, ce risipă neruşinată de confort fac cei care merg singuri în maşină spre casă, lăsându-i pe atâţia amărâţi să se înghesuie în troleele noastre penibile, conduse de şoferi demenţi. Cu alte cuvinte, aş fi foarte bucuroasă dacă şoferii ăia de maşini nemţeşti cu preţ de garsonieră s-ar opri să ia din staţie călători care merg în aceeaşi direcţie. Căci, până la urmă, de ce sunt aşa de egoişti? Să-mi spuneţi dacă vi se pare o pretenţie exagerată...No, şi la o adică, dacă se opresc şoferii de Logan, tot nu-i rău...

Am decis să nu mai calc în localuri fără secţiune stas de non-fumatori, decât la ocazii speciale. Şi să nu mai beau cofeină, nici măcar în capuccino.

Am aflat despre mine că aş juca într-un meci despre care ştiu că e vândut, pentru că aş avea speranţa că dau, totuşi, un gol. Am aflat şi că meciurile despre care se zice că sunt vândute, de multe ori sunt chiar vândute. Mi-am reamintit că uneori mândria e lucrul cel mai de preţ pe care îl poţi avea.

Am avut o discuţie interesantă cu o colegă, despre mentalitatea românilor legată de bani. Şi am constatat că poate am fost crescuţi cu prea mult bun-simţ. Mai exact, ne e ruşine de banii nemunciţi (gen cei 50 de lei de la mătuşa care te iubeşte şi care îţi dă banii ăia de bucurie că te-a văzut şi cu gândul că vei aprecia), ne vindem ieftin şi avem tendinţa să ne fie ruşine şi când cerem banii pe care îi merităm. Să pui la primul interviu întrebarea despre salariu dă foarte prost, deşi, într-o societate mai puţin pudică în discuţii despre bani, ar fi un semn clar şi sănătos despre ce te motivează în muncă. De la jena asta ni se trag, însă, multe, din partea celor care n-au jene. Poate asta merităm.

Făclia este un ziar independent de Cluj. Asa cum în unele magazine se vând pătuţuri pentru copii de lemn.

Mi s-a pus o întrebare din seria „Dacă de teflon nu se lipeşte nimic, cum se lipeşte teflonul de tigaie?”, si anume: „Cu ce merg seara acasă şoferii de troleu?” Eu aş mai pune una: „dar la serviciu, cu ce merg?” Au toţi maşină?! Atunci să o conducă dracului numai pe a lor, că oricum se comportă de parcă n-ar transporta oameni, ci cartofi!

Că tot veni vorba de maşină...am decis până la urmă să luăm una second. Dar de unde, cu cât şi cine-mi garantează că nu iau ţeapă? Oricum, deadline-ul ar fi octombrie, că m-am săturat de trolee cu tot cu şoferii şi bătrânii agresivi care le populează, de personal, de dependenţa de maşina prietenilor, de timpul pierdut cu transportul (da, m-am cam săturat şi să pun nişte bani deoparte, şi m-am gândit să-i dau pe benzină)...Aştept sugestii la capitolul „Ce maşină să-mi iau?”...

Mi-am dat seama că n-am compus de mult un banc...Dar azi am avut parte de nişte mesaje care, povestite, pot avea acelaşi efect. Un prieten a pus pe grup o întrebare ipotetică, sintetizată prin "Ce-aţi zice dacă v-aş invita săptămâna viitoare la cununia mea civilă?". Iată răspunsul unui alt prieten: "Io zic sa stai calm, omule, că există şi alte metode de rezolvare a problemei : stoparea sarcinii, adopţie...aşa că nu dispera, omule"...

PS: fac pensii private obligatorii pentru Allianz. Daţi un semn dacă vă interesează.

22 vs 59 (RON)

Ia uitaţi aici strategie de marketing. Vrea omul să meargă, de exemplu, de la Cluj la Deva. Normal, dacă n-are maşină şi nici nu e autostopist pasionat, rămâne întrebarea: tren sau autocar? Omul ştie că pe autogari.ro găseşte orarul autocarelor de oriunde spre oriunde, cu preţ cu tot. Şi, ca să-i fie alegerea uşoară, site-ul îi prezintă şi mersul trenurilor, cu preţ cu tot. Excelent, aţi zice, nu? Simplu şi eficient, doi iepuri dintr-o lovitură etc....GREŞIT! Există o mică problemă. Preţurile biletelor de tren de pe autogari.ro nu coincid cu cele de pe cfr.ro. Sau se referă la clasa I. Ia ghiciţi în ce sens e influenţat omul să aleagă? Sfatul meu: pentru informare completă, mergeţi şi pe cfr.ro. Uneori condiţiile de la accelerat clasa a II-a sunt comparabile cu autocarul/microbuzul.

"Shut up and sing!"

Am intrat în a 3-a săptămână de obsesie pentru The Dixie Chicks. De două săptămâni îmi răsună în cap numai Travelin' Soldier şi Not Ready To Make Nice. Absolut uimitoare ambele piese (desigur, pentru a doua trebuie înţeles contextul...) şi extrem de greu de cântat bine. În timp ce scriu, trag cu ochiul la TVR1, care dă în reluare premiile Grammy de anul ăsta, unde Not Ready To Make Nice a fost Song of the year. Şi unde fetele au luat şi alte premii, ceea ce bestial, după ce unii idioţi au refuzat să le mai difuzeze piesele. În altă ordine de idei, Nathalie e soţia lui Nathan Petrelli :P

În rest, în fiecare 1 septembrie îmi aduc aminte de (şi acum voi şoca) Horia Moculescu. Pentru că în 1996 a interpretat piesa care a câştigat la Creaţie, la Mamaia, "E toamnă-n septembrie". Am auzit cântecul ăla atunci, de 2 ori, şi nu l-am mai găsit nicăieri...Îl are cineva?

Fotbal pe jumătate

Meciul de aseară m-a făcut să trag o concluzie: pentru echipele româneşti ar trebui să se inventeze „fotbalul scurt”. Adică de o repriză de 45 de minute (cu întreruperi, cu alea-alea, joc efectiv de 30 de minute, că mai mult nu suntem în stare). Cum naiba facem să pierdem meciuri, respectiv calificări ca şi câştigate (vezi păţania Stelei cu Middlesbrough), cum revin adversarii pe teren ca zmeii şi noi jucăm mai prost ca-n curtea şcolii? Eu, stelistă înfocată, m-am entuziasmat la golul lui Dinamo, chiar am apreciat jocul din prima repriză, am lăsat spiritul naţionalist să primeze, am sperat...şi prin minutul 60 mi-am găsit altceva de făcut.

Şi ce penibile au fost declaraţiile de după ale lui Rednic...Golul 1 ne-a demoralizat, golul 2 ne-a pus plumb în picioare, de al 3-lea să nu mai vorbim... Păi a renunţat Middlesbrough când erau conduşi cu 3-0 la general? Sau Liverpool, în finala Ligii, când era condusă de Milan la fel de categoric? NU. Au pus mingea la centrul terenului şi de acolo au început să-şi zdrobească adversarii. Nicio echipă mare nu renunţă, ci luptă până în ultimul minut. Numeri golurile încasate, vezi câte trebuie să le dai şi te pui pe treabă. Ai luat n, dai n+1. Aritmetică simplă.

Apropo de ultimul minut. Poate avem nevoie şi de „fotbalul trei sferturi”, „fotbalul de 80-89 de minute”, că de cel „90+” arareori suntem în stare în cupele europene.

PS: pentru cei care cred ca mi-e uşor să vorbesc, că n-am făcut sport de performanţă, aflaţi că ştiu ce înseamnă să-ţi taie adversarul craca de sub picioare. După ce echipa mea de handbal era de vreme bună cea mai tare din oraş, am luat bătaie cu 30 la 3 de la echipa unei comune învecinate. Dar nu am zis că ne-au pus plumb în picioare. Am fugit şi am jucat cât am putut noi mai bine. A rezultat că fetele alea erau mult mai bune, pentru că proful lor făcea antrenamente regulate cu ele, le învăţase scheme etc., pe când noi jucam doar la ora de sport. Dar nu ne-am descurajat. Am jucat cu ele peste câteva zile şi situaţia a fost cu totul alta. Ne-au bătut cu 18-6. QED :P

Seară demenţială la TV

Dumică seara, oră nedefinită (între 7 şi 9 putea fi orice, că am pierdut măsura). Ajung acasă şi aflu că n-am câştigat la loto. N-am nimerit nici măcar un număr. Şi că n-au câştigat nici ăia de la OTV, ceea ce mă face să mă simt mai bine. Bine, de aici încolo, fără glume.

TVR1: gala laureaţilor la Mamaia. Mi-am zis că asta-i seara care merită văzută (din zilele de concurs am văzut doar recitalul Taxi. Mişto, ca de obicei, deşi în formulă nouă). Aşa. Şi văd locul 2 la creaţie. Piesă de 2 bani. Cică s-a relansat unu’ Bogdan (numiţi, vă rog, un cântăreţ român cu acest prenume?!). Premiul 2 la interpretare. Un băiat care a plecat să-şi viziteze mama în spital. Premiul 1 la creaţie. O piesă în engleză (nu ştiam că regulamentul permite!!!), cântată/urlată de Luminiţa Anghel (mie îmi place mult de ea, dar tot cred că atunci când cască gura la maxim urlă, pe alocuri). Premiul 1 la interpretare: Lucia Dumitrescu, o fetişcană pe care am văzut-o premiată şi la Callatis (atunci, până să ajungă pe scenă, Dan Negru i-a zis de 5 ori Lucica...). A cântat „În singurătate”, piesa Laurei Stoica. N-am înţeles exact dacă locul întâi e de fapt premiul 2, după Trofeu. Oricum, mi-am zis că dacă ea e doar pe locul 1, cine ia Trofeul ar trebui să fie Mariah Carey. Dup-aia alte premii, iar Lucia, dar n-a mai cântat. Plictisitor de la o vreme, că marele premiu nu părea a fi anunţat curând.

Canal 1,2,3,4,5,6,7,8 (în 3-4 secunde) şi dau de Kanal Dezastru. Un jucător fuge la tuşier...Îl ia de gură, gât, îi dă la picioare, la coaste, îi spune într-o formă populară de condiţional-optativ ce i-ar face... Îmi dau seama că-i Ganea şi-mi zic „Dobitocul ăsta e terminat. Păcat de cariera lui”. Urmează comentarii gen „Incredibil” de 10 ori...şi aşteptarea prea lungă a reluării...

Lucia Dumitrescu a luat Trofeul Mamaia. Aha, deci e cum am zis eu, nu prea avea cine să o bată. Numai că fata a învăţat o singură piesă cu orchestra şi o cântă iar.

Canale....în sfârşit, emisiunea pe care o aşteptam: comentarii la demenţa temporară a lui Ganea, pe Telesport. Îl comentează oamenii cât îl comentează pe Ganea, când, la un moment dat, trec la arbitrul de centru. Moderatorul, savant, zice că „a avut o atitudine de kitchen”. Cuuuuuum? Nu l-au băgat în seamă şi repetă. „A avut atitudine de kitchen”. Şi se simte nevoit să le explice ignoranţilor care nu l-au înţeles. „Atitudine de laş...”. Mda, bravos, musieu Şarlă!

22.50 deja! Am ratat aproape tot episodul din Apprentice. Dau la timp să văd 4 oameni în sala de consiliu. Unul, în special, sare la gâtul unei Jennifer, care, cică, n-ar fi vândut bine. Alţi 2 băieţi îl susţin cu câte o aprobare din cap. Sunt siguri de izbândă. Fata se apară ca o leoaică. Îi zice lui Trump că face o greşeală dacă o concediază. Project managerul îi spune calm, dar zâmbind ca o hienă: „Ai eşuat, ai eşuat, ai eşuat”. Moment în care Carolyn îi zice sec „Ştii ceva, şi tu ai eşuat”. Apoi, apogeul. Trump: „E cea mai ruşinoasă înfrângere pe care am văzut-o vreodată. Sunteţi TOŢI concediaţi”. Trump rules.

Pe Dezastru se tot analizează motive. Iancu de Timişoara zice că nu ia lecţii de moralitate de la MM, că doar el a bătut un spectator.

Trump povesteşte episodul anterior....vizionare neîntreruptă pe A3, chiar şi pentru reclame. Şedinţa în consiliu. Trump, la un moment dat: „Clay, eşti antisemit?” (Nu era, dar făcea glume proaste); „Clay, eşti homosexual?”. Ăla cică da. And proud. Trump, natural: „E ok (să fi zis că nu-i!?). De-aia sunt meniuri în restaurante. Unora le place friptura, altora spaghtele”...bla,bla... „Adam, ai făcut vreodată sex?”. Ce mai, omul a prins o serie de întrebări bestiale. Răspunsul: „Nu mă simt confortabil vorbind despre asta”. Deci...

Barcelooooona

M-am întors din Barcelona de 5 zile (* între timp au mai trecut 2 - weekendul - şi n-am putut posta, pentru că, în mod inexplicabil, n-am avut internet) şi îmi vine deja să mă urc pe pereţi. Acum, că sunt mare, aş vrea să fiu turist. Pentru că îmi place şi sunt foarte bună la asta. Dacă ştiţi pe cineva care angajează...

Revenind la realitate, m-am luat cu treaba şi am strania impresie că am lăsat concediul într-un trecut deja îndepărtat. A vă scrie câteva impresii va fi modul meu de amânare a uitării.

Începând cu începutul, să spunem că am făcut 12 ore din momentul în care am ieşit din casă şi până când am ajuns în apartamentul în care am stat 8 zile şi 9 nopţi. În ordinea mijloacelor de transport: autobuz până la Budapesta, Click Air până la aeroportul El Prat, tren regional, metrou. Partea pentru care aveam oarecare emoţii (de când cu Lost şi discuţia despre „ceaţa roz” din Grey’s Anatomy) era cea cu Click Air, companie de care nu auzisem înainte de a-mi lua biletul (am ales-o pentru că era cu 100 de euro mai ieftină decât toate celelalte). Ca de obicei, în aeroport analizam oamenii, gândindu-mă cum ar fi să fie ultimii pe care îi văd, care s-ar descurca pe o insulă pustie etc. Asta până decolăm, când îmi setez mintea pe ghicirea teritoriilor deasupra cărora zburăm, a pozelor cu norii, a cărţii pe care o port cu mine (de data asta a fost cea de verbe spaniole) etc, etc. Despre Click Air pot să zic că nu excelează în curăţenie (scaunul 18E avea o pată ce părea a fi suc lipicios, care nu se putea şterge cu şerveţelul, sub scaunul 17 F era un M&M portocaliu, iar la 18F, pe hârtia ce ţine loc de tetieră, era un fir de păr), că are scaune foarte înguste, dar şi personal amabil şi simpatic prin spangleza pe care o vorbeşte. Ziceam de preocupările din timpul călătoriei. În acest caz, am avut un neaşteptat şi neplăcut centru de interes pe scaunul din stânga mea, sus-amintit drept pătat, pe care a stat un spaniol între două vârste, bronzat, nebărbierit, transpirat şi sforăitor. Mi-am dat pumni în cap că nu am luat cu mine hârtiuţele pe care am încercat parfumuri în duty free şi am dat aproape la maxim MP3 playerul, dar pe porţiunile lente tot auzeam grohăieli porcine.

În fine...

Am ajuns la aeroport şi de acolo m-a preluat Colin, căruia îi datorez toată această vacanţă. Pe urmă... minim 8 ore de somn, shopping-ul zilnic de 3-4 ore, urmărirea sistematică a obiectivelor turistice trecute pe hartă, filme, plajă (dar nu cât să mă bată soarele în cap). Câteva observaţii şi sfaturi practice:

- limbile cele mai vorbite în Barcelona sunt, în ordine, franceza, spaniola, italiana, catalana. Româna foarte puţin (dacă am întâlnit vreo 15 turişti români în total...)

- catalanii ăştia au probleme cu aerul condiţionat. Dacă mergeţi des cu metroul sau dacă staţi mult prin magazine, riscaţi să vă îmbolnăviţi. Diferenţele de temperatură sunt semnificative (de exemplu, cum aerisirea în tunelele de metrou e proastă, e foarte cald în staţie, iar când intri în metrou, te izbeşte un frig de frigider.)

- nu v-aş recomanda să intraţi în Sagrada Familia, că e şantier. Deci, cheltuiţi mai bine altfel ăia 9 euro. Dacă sunteţi curioşi, vă dau poze. Iar dacă sunteţi fani Gaudi, nu vă pot opri. Eu nu sunt. Deci n-aş da în veci 16,50 euro să intru într-o casă construită de el. Oricum, nu rataţi Catadrala Catalunyei.

- tot la capitolul „nu rataţi”, pot să vă zic de locurile mele preferate: Placa Catalunya, plaja, la Rambla, zona pietonală, Montjuic, Muzeul Ciocolatei, unde e, probabil, cea mai bună ciocolată caldă din lume (deh! noblesse oblige [luaţi una mică, să nu daţi în diabet!]). Merge şi Parcul Guell (dar să ştiţi că dragonul ăla din mozaic ce apare pe toate vederile e un mare fâs), şi parcul Arcului de Triumf şi cu siguranţă sunt şi alte locuri frumoase de care îmi voi aminti după ce voi fi terminat textul ăsta. Vă las plăcerea de a le descoperi.

- în clubul Harlem sunt super concerte de jazz. E aproape de Placa de la Constitucion, căutaţi-l!

- amatorii de Camp Nou să ştie că un tur costă 11 euro, iar vizitarea muzeului alţi 9. Un tricou cu Unicef pe piept e peste 60...

- O călătorie cu metroul e 60 de cenţi.

- Barcelona e un oraş foarte bine adaptat pentru a integra persoanele cu handicap. De altfel, am văzut foarte multe astfel de persoane. Oricum, peste tot pe stradă există rampe, şi astea au cât trebuie, adică 15 grade, nu 30-45, ca la noi. O singură excepţie regretabilă: metroul şi trenurile nu sunt adaptate, având trepte la 30 de centimetri sau chiar mai mult.

- Tot mulţi (şi frumoşi) sunt şi metrosexualii şi homosexualii (unii sunt şi una şi alta). Oricum, e remarcabil că ţara Inchiziţiei a legalizat căsătoria cuplurilor gay...

- Traficul e extrem de degajat. Sensuri unice, şoferi politicoşi, ţară/regiune autonomă civilizată... Aparatele de aer condiţionat sunt ascunse în balcoanele de fier forjat (astea din urmă m-au dus cu gândul la Paris) şi uite aşa, clădirile lor nu sunt mâncate de „ciuperci” precum cele din Bucureşti.

- Cel mai frumos cuvânt în spaniolă e rebajas...

La întoarcere, tot scaun la geam, alt personaj. Româncă. Şi-a pus centura imediat ce şi-a găsit scaunul. Nu pot să mă abţin de a vă zice imaginea la care mă ducea cu gândul...balenă eşuată. A trebuit să ies de la geam, dar ea nu s-a mişcat. Şi-a arătat către soţul ei, pe româneşte, nemulţumirea („No, pă’ n-o văzut că ne-am aşezat?!”). A rămas cu impresia că sunt străină, având în vedere că citeam Brave New World. M-am abţinut din a-i spune ceva pe româneşte la plecare...

Budapesta-Cluj a fost parcă mai lung decât Cluj-Budapesta. Şi mai trist... Mi-am revenit luni după 14 ore de călătorie şi, după 4 zile de serviciu, am ajuns în momentul prezent. Next destination: London (hopefully)... Hasta la vista!

Maine

Maine plec la Barcelona. Vin pe 13. Va aduc poze.

De la naftalină

Da, a trecut ceva vreme de când n-am mai postat şi mi-am luat şi critici pentru asta. Printre multele lucruri pe care le-am făcut de atunci se numără şi vizita acasă, unde mi-am umblat prin lucrurile vechi. M-a amuzat să-mi văd în birou evoluţia instrumentelor de stocare a informaţiei: casete, dischete, CD-uri, DVD-uri...Şi ce aveam eu pe o dischetă? Probabil unul dintre primele texte pe care le-am scris din plăcere, nu pentru că mi le-ar fi cerut la jurnalism...E despre cerşetori şi cred că merită scos de la naftalină pentru că începe să fie iar de actualitate...Cerşetorii Clujului s-au schimbat, dar sunt din nou vizibili. Textul ăsta a avut până acum un singur cititor, pe Adi, care, printre câteva observaţii maliţioase obişnuite, a zis că a râs cu lacrimi de unele faze. Deci...dacă aveţi timp, citiţi mai jos, în varianta originală:)

Cerşetorii Clujului. Schiţe de portret

Din toamna trecută sunt studentă la Jurnalistică în Cluj. Ca orice student neclujean, în primele zile ale anului universitar, am încercat să văd cât mai multe din oraşul în care voi locui cel puţin în viitorii patru ani. În afară de celebrele bănci tricolore şi de săpăturile arheologice din Piaţa Matei Corvin de a căror existenţă ştiam, a trebuit să descopăr oraşul pas cu pas, clădire cu clădire. Bisericile, catedralele, parcul, teatrul, grădina botanică, cinematografele, sediile facultăţilor etc. Şi peste tot pe unde mergeam nu puteam trece cu vederea prezenţa constantă a cerşetorilor. Mă uitam lung la ei, le ascultam lamentările şi mi se părea că sunt singura care îi bagă în seamă. Mai toţi ceilalţi treceau indiferenţi, ignorându-i. Probabil erau de destul timp în Cluj ca să se fi obişnuit cu omniprezenţa milogilor, care nu le mai stârneau nici o reacţie. Cum bine observa cineva, numai străinii sunt sensibili la astfel de personaje.

Întâlnindu-i zilnic în drumul meu între Haşdeu, Centru şi Mărăşti, am ajuns să cunosc toţi cerşetorii din zonele respective. Sau, mă rog, pe cei mai reprezentativi şi emblematici pentru oraş. Şi implicit am început să mă obişnuiesc cu prezenţa lor. Mi-a intrat în rutină să-i văd în locurile pe care şi le-au luat în stăpânire fără autorizaţie de la Primărie. Îi căutam cu privirea nu ca să le dau bani, că de! buzunarul studentului e prea sărac pentru acte caritabile, ci pentru simplul motiv că erau o parte a peisajului citadin pe care eram obişnuită să-l văd, şi, dacă lipseau, locul respectiv îmi părea pustiu. Simţeam o stranie nelinişte şi un sentiment al golului când cerşetorii nu erau la posturi. Cu timpul, atenţia pe care le-o acordam a scăzut. Am devenit parte din grupul celor care trec nepăsători pe lângă ei pe stradă şi nici nu le observă prezenţa. Totul e, deci, o chestiune de obişnuinţă.

Oricum, imaginea acestor oameni nefericiţi m-a urmărit o bucată bună de timp. Aş fi vrut să scriu ceva despre ei, dar n-am avut când. Şi-mi lipsea şi motivaţia. Acum câteva săptămâni, însă, am primit ca temă să scriu un material despre un aspect al vieţii Clujului. Era şansa mea să dau o formă vechii obsesii şi am decis să fac un reportaj portret despre cerşetori. Hotărâsem să redevin atentă, să-i observ în amănunt, ca să fac le o descriere cât mai apropiată de realitate. Am întâmpinat însă o piedică nebănuită: cerşetorii pe care mă gândeam să-i includ în reportajul meu au dispărut de pe străzile Clujului! N-aş putea spune când şi cum, cert este că m-am trezit într-o zi că nici unul nu mai e la locul ştiut. Era inexplicabil! Se mai întâmplase să mai lipsească unul, doi dintre ei pentru câteva zile, dar întotdeauna reveneau şi-şi luau în stăpânire domeniul. Acum însă se întâmplase un lucru pe care nu puteam să-l înţeleg. Îmi puneam tot felul de întrebări la care nu găseam răspuns. I-o fi luat Poliţia, Primăria? (N-ar fi rău; aşa ar avea pentru un timp casă şi masă.) Doar n-or fi murit cu toţii!?

În absenţa modelelor, nu mi-a rămas decât soluţia de a le face portretul din amintiri. O adevărată încercare a memoriei! Am început prin reconstituirea mintală a feţelor acestor oameni ai străzii, asociindu-l pe fiecare dintre ei cu locul unde eram obişnuită să-l văd. Privind la rece schiţele de portret, am realizat că se impune separarea cerşetorilor pe categorii. Simplu spus, există cerşetori bătrâni şi cerşetori copii. Cei aflaţi undeva între cele două vârste nu sunt destul de mulţi pentru a-mi infirma tipologia. Dintr-un alt punct de vedere, există cerşetori nevoiaşi, oameni disperaţi care recurg la acestă “ocupaţie” ca la o ultimă şansă de salvare, şi mai există şi impostori. Din perspectiva ambelor tipologii, despre cerşetorii pe care i-am observat pot spune că, în general, bătrânii sunt cu adevărat nevoiaşi, iar copiii sunt impostori.

Figura care m-a obsedat poate cel mai mult dintre cele ale cerşetorilor din Cluj e cea a femeii desfigurate care obişnuia să cerşească la semaforului din intersecţia străzii Regele Ferdinand cu Bulevardul 21 Decembrie. Un personaj arhicunoscut, de altfel, pentru toţii clujenii, asta datorită poziţiei privilegiate în care se posta. Excrescenţele hidoase ale extremităţilor feţei îi dădeau o înfăţişare monstruoasă. Părea o bucată nedefinită de carne, inertă în cea mai mare parte a timpului, mută (sau cel puţin nu-mi închipui cum s-ar fi putut vorbi cu ea) şi animată doar de mişcarea permanentă (şi, aş spune, necontrolată) în sus şi în jos a capului. După toate probabilităţile, era păzită de “patron” – căci, aşa cum prostituatele au peşti, şi majoritatea cerşetorilor au şefi care le pretind o cotă-parte din câştig –, care o planta în fiecare zi la locul de muncă. Mă obişnuisem s-o văd zilnic, era o constantă în viaţa mea cotidiană. Mă obişnuisem cu ea până la punctul în care o ignoram. De aceea, când am remarcat că lipseşte, am făcut-o pentru că m-a şocat absenţa, căci prezenţa ei îmi era de mult indiferentă. Nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Nu mai era rentabilă pentru patron, nu-şi mai îndeplinea norma, oamenii deveniseră atât de obişnuiţi cu ea încât nu-i mai dădeau nimic? O fi murit? E drept că era bătrână…

*

Un alt personaj pe lângă care treceam des era un bărbat de vreo 55 de ani, care cerşea undeva pe Moţilor, nu departe de restaurantul grecesc. Îl vedeam din troleu stând în picioare, lipit cu spatele de o casă, aplecat până la poziţia în care spatele lui făcea un unghi de 45 de grade cu peretele. Altă dată stătea în genunchi, ţinând capul plecat şi aşteptând ca vreun trecător să-i pună ceva în cutia milei. I-am dat o dată cinci mii de lei. Mi-a răspuns cu o voce tulburătoare: “Mulţumesc, sărut mâna.” În acel moment mi s-a părut că e întruchiparea umilinţei şi a recunoştinţei. A doua zi am trecut pe acolo şi în locul lui am găsit numai un miros înţepător de urină. Nu l-am mai văzut de atunci.

*

La staţia de la Regională, aşezată într-o firidă din clădirea CFR-ului făcută parcă special pentru ea, o cerşetoare îşi petrecea zilele privind fără ţintă înainte în aşteptarea donaţiilor trecătorilor. Am văzut-o prima dată iarna. Era încălţată cu adidaşi şi purta un fâş lung, verde, care-i acoperea şi picioarele. Am fost surprinsă să văd că a doua zi era îmbrăcată cu un fâş de acelaşi tip, numai că roşu, şi m-am întrebat dacă nu cumva e preocupată de modă… De altfel, la cei vreo 50 de ani ai săi, femeia păstra, în mod straniu, urme de frumuseţe şi eleganţă. Faţa osoasă şi ochii de un albastru spălăcit îmi aminteau de portretele aristocratelor englezoaice din timpul Renaşterii. (Fie-mi iertată comparaţia!). Într-o zi am văzut-o din troleu cum examina cu un gest foarte elegant o monedă pe care tocmai o primise. A luat-o între două degete, a întors-o pe o parte şi pe cealaltă, a pus-o apoi în cutie şi şi-a reluat poziţia de muţenie şi neclintire din care cred că ieşea cu greu şi foarte rar. N-am mai văzut-o de trei săptămâni. Locul ei a rămas liber.

*

În Haşdeu, alta. Aşezată pe o bancă de beton de sub copacii care încadrează aleea ce duce spre Facultatea de Geografie, stătea imobilă toată ziua şi nu-şi mişca decât capul din când în când, pentru a urmări cu privirea persoanele care i se păreau interesante. Nici ea nu cerea nimic, aşteptând să vină totul de la studenţii care treceau grăbiţi pe lângă ea. Cred că o dată am văzut-o zâmbind unuia dintre ei. De câteva săptămâni şi-a părăsit locul de veghe şi n-a mai apărut prin complex.

*

Mai sunt şi alţi cerşetori trecuţi de prima tinereţe pe care n-am putut să-i ignor. De exemplu, cel care de patru ani de zile îşi câştigă existenţa încearcând să-i înduioşeze pe călătorii cu trenul la vederea piciorului cangrenat pe care li-l bagă fără milă înaintea ochilor. În mod normal, rănile de acel gen ar fi trebuit să-l omoare de mult, dar se pare că individul se ţine cu dinţii de viaţă. Sau poate viaţa de el… Pe autobuz a urcat odată un bărbat de vreo 50 de ani, care pretindea că e surdo-mut şi, prin intermediul a două pancarte pe care le ţinea una pe piept şi una pe spate, cerea ajutorul celor cu “inimă bună”. N-a prea stârnit milă, căci părea un bărbat în putere, care ar fi putut, în mod sigur şi destul de uşor, să se întreţină altfel. De fapt, toţii aceştia, înafară de femeia-monstru şi de cel cu piciorul cangrenat, ar putea să muncească, să trăiască altfel. Poate că publicul a observat acest lucru şi de aici şi zgârcenia lui. “De ce să dăm bani cerşetorilor, când ar putea foarte bine să muncească?”

*

Pe de altă parte, avem copiii-cerşetori. Copii puşi de mici să întindă mâna să ceară sau/şi să fure, copii bătuţi dacă nu-şi îndeplinesc norma, dar căliţi la şcoala vieţii, unde au deprins un tupeu şi o nesimţire ieşite din comun. Părinţii îi învaţă câteva cuvinte şi expresii cheie şi de efect – “fie-vă milă de un copil orfan”, “în numele Domnului Isus Cristos, daţi-mi şi mie ceva” , “fraţi creştini, nu mă lăsaţi să mor de foame/daţi-mi şi mie să-mi cumpăr o pâine”, “să vă dea Dumnezeu sănătate, vouă şi familiei voastre”, “săru’ mâna” etc. –, şi le mai predau şi lecţia de bază în cerşetorie, şi anume să ceară un tarif fix – 500 sau 1000 de lei. Invenţia asta a fost de-a dreptul genială. Gândiţi-vă că dacă cerşetorul nu ar cere o sumă anume (pe care o consideră satisfăcătoare), trecătorul ar ezita să dea ceva, de teamă să nu dea prea puţin şi să-l jignească astfel pe milog sau să nu dea prea mult şi să risipească banii degeaba. Cu tariful fix şi rezonabil, toată lumea e mulţumită.

Cei mai mulţi copii cerşesc pe troleu. Călătoresc (fără bilet, se-nţelege) o staţie şi între timp îşi fac numărul, interpretând o melodie de jale invariabil despre copilăria lor tristă, despre viaţa de orfan, despre mama pe care n-au cunoscut-o niciodată, despre canalul în care dorm şi despre visul de a avea o pâine pe masă. Interpretarea diferă de la copil la copil, dar versurile (terminate în rima universală “î” şi rostite cu un puternic accent ţigănesc: “banî – casî – canalî”) şi melodia sunt aceleaşi. Unii îşi permit să inoveze şi cântă altfel aceleaşi lucruri afumate în care nu prea mai crede nimeni.

Odată, în timp ce mă întorceam acasă cu troleul 30 şi stăteam de vorbaă cu un coleg, la o staţie a urcat o copilă şi şi-a început spectacolul. Ceea ce ne-a făcut pe mine şi pe colegul meu să râdem dispreţuitor şi să ignorăm rugăminţile fierbinţi ale fetei a fost modul în care ea îşi exprima “durerea”: stătea lipită de uşa troleului şi cânta râzând. Arunca în jur priviri de divă şi-şi privea publicul pe sub gene. Cred şi eu că după atâta rutină nu mai simţi cântecul! Mai ales dacă nu-ţi cânţi propria poveste. Scena părea desprinsă din Filantropica. Parcă mi-l şi imaginam pe omologul personajului lui Gheorghe Dinică în timp ce compunea melodia ce-mi zgâria timpanele. Şefii ăştia de trusturi de cerşetori ştiu ei ce ştiu: “mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic”. Totuşi, câţiva călători au fost impresionaţi. Ba chiar am văzut şi lacrimi în colţul ochilor mamelor mai sensibile. Recolta n-a fost prea rodnică. Dar nu contează; 5000 acum, 10000 la următoarea reprezentaţie şi uite-aşa se strânge o mică avere pentru care unii trebuie să muncească din greu câteva zile bune.

Altă dată, într-un alt troleu, o altă impostoare din aceeaşi categorie a început să recite pe un ton imperios, militar rugăciunea “Doamne, Doamne, ceresc tată”. Adică “Domne, Domne, cere tată”. Spre ghinionul ei, a prins control. De teamă, a tăcut, dar n-a fost pedepsită. A doua zi, aceeaşi poveste, numai că a reuşit să-şi termine monologul, făcând referire şi la sănătatea familiei celor care se vor arăta darnici. Publicul ţintă – “fraţii creştini” şi cei care aveau copii şi nepoţi – s-a îndurat. A strâns vreo zece mii. Şi, la un calcul simplu, 10000/drum X (minim) 6 drumuri/oră X (minim) 6 ore/zi fac (minim) 360000 pe zi! Păi să nu te apuci de cerşit?!?

*

Odată mergeam spre Sala Sporturilor şi, în dreptul fabricii Ursus, am trecut pe lângă un băiat cu mutră foarte fioroasă, pe care eram sigură că-l mai văzusem undeva. Dinţii îi erau stricaţi şi parcă reduşi la gingii; era îmbrăcat în nişte zdrenţe cândva haine bej; părul îi era slinos şi faţa plină de bube; fără dubiu, era ţigan şi avea în jur de 18 ani. Ne-am uitat lung unul după celălalt, ca doi îndrăgostiţi. Eu mi-am întors privirea pentru că nu ştiam de unde îl cunosc, el, probabil pentru că m-am holbat la el. Peste câteva ore, în aceeaşi zi, individul făcea pe handicapatul într-un cărucior în faţă la BCU. Ulterior am aflat mai multe despre el. De exemplu, fratele meu l-a văzut cumpărându-şi mai multe casete porno. La banii lui, e normal să aibă şi video, nu?

*

Într-o zi cu soare îmi vedeam de treabă aşezată pe o bancă tricoloră de pe Eroilor. Stăteam liniştită şi scriam, când o fetiţă de vreo 6-7 ani s-a apropiat hotărâtă de mine. Era frumuşică, îmbrăcată într-un trening (curat!) verde cu alb şi cu negru şi purta în urechi nişte cercei mari de aur, de formă sferică. Mi s-a părut că e ţigancă, dar nu eram sigură. S-a aşezat lângă mine, şi, privindu-mă în ochi, mi-a cerut 500 de lei. Am trecut peste şocul provocat de cererea în totală discordanţă cu înfăţişarea fetei şi am refuzat-o. Cred că într-adevăr n-aveam bani de dat. Mi-a cerut apoi pixul din mână, pe care, normal, nu eram dispusă să-l cedez. Atunci, cu o mină serioasă, m-a privit în ochi şi m-a întrebat: “Şi ce-ai zice tu dacă te-aş scuipa în gură?”. Parcă m-ar fi lovit în moalele capului. Instinctul firesc a fost să rămân cu gura căscată, dar m-am temut de ameninţare. Am luat-o la întrebări de genul “câţi ani ani”, “cine te pune să cerşeşti” etc şi am făcut-o să plece speriată. A ţinut totuşi să aibă ultimul cuvânt, şi a încercat să mă jignească făcându-mă “ochelaristă”. Nici acum nu mi-am revenit de pe urma conversaţiei.

*

Toate aceste portrete sunt reconstituiri. Cerşetorii descrişi nu mai sunt de văzut pe străzile Clujului. Cu excepţia celor de pe troleu, care, văzând că n-are nimeni treabă cu ei, continuă să-şi desfăşoare activitatea nestingheriţi. Ceilalţi şi-or fi mutat cartierul general sau… “or fi murit”, cum mi-a zis un prieten pe care l-am întrebat dacă nu i se pare că s-au cam împuţinat cerşetorii în Cluj. Nu observase, dar o dată ce îl făcusem atent la aspectul ăsta, mi-a dat dreptate. Şi a avut şi o explicaţie la asta: “probabil că s-a desfăşurat din nou un program de curăţare a străzilor de cerşetori, ca azi-iarnă”.

Am mers la Poliţie, să aflu. La Judeţeană mi s-a spus că astfel de acţiuni de desfăşoară “tot timpul”. “Cerşetorii sunt adunaţi, legitimaţi, amprentaţi, spălaţi; copiii sunt duşi la casa de copii, bătrânii, la azil. Unii sunt trimişi acasă”. La Municipală am aflat mai multe detalii. Ofiţerul cu care am vorbit mi-a zis că în cei 20 de ani de carieră a ajuns să-i cunoască pe toţi cerşetorii şi să constate că majoritatea celor trimişi acasă cu trenul se întorc. “Unii îs din Satu Mare, alţii din Galaţi, alţii din sud. Ce mai, de peste tot. Şi tot aici se întorc. Ce să facă şi ei, unde şi din ce să trăiască?”. L-am întrebat dacă poliţiştii nu sunt cumva obligaţi prin lege să-i ridice automat pe cerşetori de pe stradă atunci când îi văd. Mi s-a răspuns că, în conformitate cu un articol din legea 61, “apelul la mila publicului este pedepsit cu amendă contravenţională”. Adică pedeapsa cu închisoarea nu se aplică pentru cerşetorie. În plus, nici formalităţile cu amenda nu sunt floare la ureche. “Dacă eu îl amendez în Cluj şi el e din Galaţi şi e înregistrat acolo, când amenda merge la circa financiară din Galaţi, cine s-o plătească? Şi cu ce bani? Că ăştia-s oamenii străzii, şi n-au de unde. Unii dintre ei nici nu au acte. Deci nu există. Atunci pe cine să amendezi? Poţi, la o adică, să-i închizi pentru o zi sau două, dar apoi tre’ să le dai drumul, şi ajung iar pe stradă”. Vroiam să ştiu ce fac autorităţile pentru cerşetori. Nu se ocupă nimeni de ei, nu le dă nimeni de mâncare? “Ba Primăria le dă o masă pe zi, mi s-a răspuns. Le dă mâncare la gară, în centru şi la căminul Byron. Îi mai strânge pe bătrâni şi-i lasă să doarmă acolo. Dar nu mai sunt locuri. Stau o zi, două şi apoi trebuie să plece… ” Din discuţia asta am înţeles că Poliţia consideră cerşetoria ca o fatalitate împotriva căreia nu mai are sens să lupte. “Domnişoară dragă, n-avem ce face. Nu putem scăpa de ei. Primăria şi Asistenţa socială ar trebui să se ocupe mai mult, dar de unde bani? N-au rezolvat problema asta nici ţările mai bogate. Cum o s-o facem noi? Suntem prea săraci”.

Am plecat dezamăgită de răspuns. Carevasăzică, nu-i chip să rezolvăm problema cerşetorilor. Ei vor fi prezenţi şi de-acum înainte pe străzile Clujului. Poate se vor schimba feţele pe care le vom vedea, poate se vor schimba locurile în care vom da peste mâini întinse, dar ei vor fi mereu printre noi. Ieri am văzut că bătrânei din Haşdeu i-a luat locul un bătrân, iar femeii-monstru, o ţigancă cu un copil mic. Aşadar “alte măşti, aceeaşi piesă; alte guri, aceeaşi gamă”… Cerşetoria va dăinui, chiar dacă practicanţii ei se vor schimba. Unii vor muri, alţii se vor naşte. Bobocii următorului an universitar, care vor descoperi cu emoţie Clujul, îi vor găsi aici. La început le vor da atenţie şi bani, îi vor analiza, unii vor scrie despre ei, ca apoi, obişnuindu-se cu peisajul din care cerşetorii fac parte integrantă, să începă să le dea tot mai puţină importanţă, şi să sfârşească prin a-i ignora complet. Pentru că, pur şi simplu, ăsta e mersul lucrurilor…

19 mai 2002

Observaţii, informaţii, dileme doi

• Reportajele-documentare de pe VH1 sunt uneori exact ce-mi trebuie înainte de culcare. De la nu ştiu ce top, la The Fabulous Life Of..., la I Want a Famous Face sunt light bedtime entertainment. De curând a fost unul despre pageant-uri. Adică despre concursurile de frumuseţe la copii, din SUA (destul de redundantă menţiune, nu?). Ce mijloc minunat de a-ţi învăţa copiii care sunt valorile în viaţă! Fetiţele alea cu poze studiate şi cu un spirit invidios maxim dezvoltat poartă kile întregi de machiaj şi au proteze (cum aveau unii, când eram noi la vârsta aia, dantură Dracula din plastic, numai că a lor costă 200 de dolari), nu de alta dar juriul te poate depuncta dacă ai 7 ani şi arăţi că-ţi schimbi dinţii.

• Jur că merită să laşi pe mâine ce poţi face azi. Datorită acestei filosofii am evitat eu o noapte pierdută cu scrierea unor articole despre care nu am certitudinea că vor mai apărea odată. Şi la fel de adevărat e că trebuie să fii atent la ce-ţi doreşti, că poate se împlineşte. Poate nu aşa cum ai gândit tu, ci pe alte căi, care duc, însă, la acelaşi rezultat. Eu, de exemplu, îmi doream de mult timp o vacanţă, dar nu una pe termen nelimitat, cum mi s-a oferit de la SC, intrată în vacanţă, pentru, sper, nu mai mult de două luni. E aşa de naşpa că presa nesusţinută de trusturi are zilele numărate!

• Mă uitam la Observatorul de noapte şi am văzut două ştiri consecutive cu şi despre Darius. Una că a primit premiul pentru cel mai bun tânăr jurnalist la secţiunea blog (felicitări, zi-ne mai multe... cine ţi-a dat premiul, pe cine ai bătut...) şi a doua că Adrian Năstase a început să scrie pe blogul pe care i l-a creat acelaşi Darius (Cum l-ai convins/anunţat? Sunteţi prieteni acum? Că văd că a devenit foarte interesat de blogăreală şi a scris şi în Jurnalul despre asta...). Anyway, vreau să spun că e mereu interesant să vezi ce i-a mai trăznit lui Darius prin cap, că are deja o serie de idei/realizări ce au ajuns în presa centrală...emoticoncert, hârtia roz, puiuţ de comunist, blogurile lui Adelin Petrişor şi al lui Năstase...În altă ordine de idei, eu aflu noutăţile despre Darius via Andrei, că cedez psihic când văd ce posturi lungi are cel dintâi...

• Cei doi bătrâni nu mai sunt în stradă. Ultima dată i-am văzut din troleu în timp ce primeau....vizita unor tineri. Dintre ei, o donşoară îşi aranja părul, ca să dea bine pe cameră. După echipamentul video expus, părea mai degrabă un proiect de liceu decât un reportaj de presă, fie ea şi locală...

• Lumea e plină de incompetenţi. Pe lista mea, la vârf, a intrat o ...consilieră cu faţă tâmpă de la o agenţie de turism mică, situată pe traseul meu spre serviciu, care nu mi-a rezervat locurile spre Malta, aşa cum convenisem. Am rămas cu banii în mână, că n-aveam ce bilete să mai plătesc. Sper să-mi iasă, în schimb, o excursie cu maşina prin Croaţia. Oricum, m-am hotărât să-mi ascult instinctele de acum încolo, iar atunci când văd pe cineva cu faţă de idiot, să nu-i mai acord prezumţia de inteligenţă.

• Istoria trece pe lângă mine. Mi s-a părut ciudat când vărul meu din America mi-a zis că a aflat cu întârziere de câteva săptămâni de războiul din Liban, dar acum sunt în aceeaşi situaţie. Încă n-am aflat ce-i cu Gaza şi cu evacuarea. Se bat mai abitir ca înainte? Mi se aplică la modul cel mai trist regula mortului pe kilometru...

Observaţii, informaţii, dileme

• Cartierele Mărăşti şi Mănăştur arată groazic. Asta e indiscutabil. Nu sunt convinsă care-i mai urât, dar putem dezbate despre asta. Cred că arhitectul-şef al oraşului din acea vreme ar trebui condamnat pentru crime împotriva esteticii. Şi dacă nu ar fi fost destul de urâte din construcţie, locatarii le-au urâţit şi mai tare. De exemplu, prin închiderea balcoanelor. Da, la alea de ruginite, de metal, mă refer (parcă astea din termopane tot arată cumva). Îmi scapă şi scopul şi utilitatea închiderii balconului (parcă la origine balconul era menit să îţi ofere vedere în afară, posibilitatea de a fi nici/şi în aer liber, nici/şi la tine în casă). În fine, altundeva vreau să ajung. Anume: în drum spre birou, pe troleibuz (numit de aici înainte, pe veci, pe acest blog „troleu”) sau pe autobuz văd aproape în fiecare zi câte un bătrân, doi, închişi în cutia oribilă numită balcon închis, încercând să se uite la lume. Singuri. O recluziune (forţată) pe care o găsesc foarte tristă.

• Pe Moţilor, nu departe de Primărie, de câteva zile doi bătrâni stau cu mobila în drum. În prima zi am crezut că aşteaptă un camion, că se mută. Erau şi seara acolo şi am început să-mi pun întrebări. A doua zi erau tot acolo, dar n-am coborât să-i întreb ce s-a întâmplat. A treia zi, am fost prea (pre)ocupată ca să-i mai observ. Cred că sunt şi azi acolo. N-am găsit răspuns la întrebările respective, pentru că nu le-am pus nimănui. Din autoapărare, din anticiparea neputinţei de a acţiona, pentru că sunt un om oribil prin indiferenţă? În aceeaşi ordine de idei, sper să găsesc textul pe care l-am scris în anul I de facultate, pentru a-mi exorciza mila şi neputinţa faţă de cerşetorii din Cluj.

• Cercetătorii englezi au cercetat şi au spus lumii că, în medie, fiecare femeie absoarbe pe an 2 kg de substanţe toxice din produsele cosmetice. De la săpun şi şampon, la rimel şi ruj, toate conţin produşi chimici cu efecte cam nasoale. Producătorii de cosmetice au zis că produsele lor respectă normele UE. Vede cineva sofismul în această justificare? Din punctul meu de vedere, era fix acelaşi lucru dacă ar fi spus să nu-i băgăm în seamă pe cercetătorii britanici, că regina lor e urâtă. Dar dacă ar fi venit informaţia de la cercetătorii americani...?

• În magazinul de lângă blocul meu am învăţat un lucru foarte interesant. „Cârnaţi de porc” se scrie prescurtat „C-ţi de porc”.

• Vânzătoarele de la magazinul cu pricina sunt destul de rafinate. Ştiu chestii de customer care şi de identificarea nevoilor clienţilor. De exemplu, când cer lapte, mă întreabă dacă-l vreau gras sau slab, dacă vreau pâine, mă întreabă dacă să fie feliată sau nu. În aceste condiţii, când cer hârtie igienică, de ce nu mă întreabă dacă nu vreau din aia pufoasă şi scumpă şi-s gata să-mi vândă un fel de carton roz la 0,3 RON?

Noul om universal

La posturile generaliste, ştirile de dimineaţă mi se par un soi de anecdote menite să te pseudoinformeze. E momentul reportajelor despre “noile vedete ale grădinii zoologice X” (întotdeauna se foloseşte expresia asta, fie că “vedetele” sunt maimuţe, tigri, lei sau orice altceva), despre veselia produsă de pornirea fântânilor arteziene, despre ultima petrecere într-un club de fiţe, despre ce au mai făcut Angelina şi Brad ş.a.m.d. Să nu uit, mai sunt şi ştiri despre accidente produse din cauza neatenţiei/prostiei unora, pe care le interpretez în cheia “aveţi grijă ce faceţi astăzi: nu conduceţi beţi, nu vă băgaţi degetele în priză, nu mâncaţi ciuperci, dacă nu le cunoaşteţi denumirea latinească, nu băgaţi pisica în cuptorul cu microunde etc.”. Pe scurt, chestii soft, cu doză mică de “mortăciuni” (termen generic în jurnalism pentru subiectele ce pot face obiectul ştirilor de la ora 5).

Buun. Şi ce văzui într-o dimineaţă la ştiri, înainte de a merge la birou? Povestea unui nene, de 63 de ani, de prin Moldova, care e student la 12 (douăsprezece) facultăţi. Primele 12 din viaţa lui, că în tinereţe n-a făcut. Ca orice pensionar, e foarte conştiincios. Merge la cursuri şi seminarii. Spre deosebire de alţi pensionari, cheltuieşte 15000 de RON pe an cu studiile. Pune cât poate din pensie/leafă, restul i-i dă fi-su, plecat pe undeva prin ţările calde. Studiază de la ştiinţe agricole, la drept, filosofie, psihologie şi limbi străine. În această perioadă, bătrânul are zile grele. Nu de alta, dar e sesiune şi i se întâmplă să aibă şi 18 examene pe zi (ceea ce arată că are restanţe, că altfel ar putea avea maxim 12...mă simt foarte perspicace pentru observaţia asta. Sau face mai mulţi ani într-unul??? Informaţia asta n-am mai găsit-o. În fine.). O parte a reţetei de succes constă în faptul că multe dintre facultăţi sunt în cadrul Universităţii “Spiru Haret”, unde examenele sunt grilă (unii zic că le dai pe computer cu secretara, dar precis sunt doar invidioşi pe ambiţia pensionarului studios...sau nu?!). De unde trag concluzia că omul e şi norocos. Bătrânul student e foarte elegant, e respectat şi admirat de colegi, secretare, profi... Nu şi de cei care au comentat pe site-urile ziarelor care au mediatizat cazul. Cel mai tare m-a amuzat reacţia colegilor, în sincroanele de la ştiri. O fată zicea “Cred că îi e foarte greu. Eu fac doar 3 facultăţi (sic!) şi mi-e greu!”. Şi am rămas cu câteva întrebări: de ce face moşu’ toată chestia asta? La ce-i foloseşte? Ce valoare au universităţile unde cineva poate lua peste 10 examene pe zi? E o modă în Moldova să faci 3 sau mai multe facultăţi?

The Blog and I: O istorie personală a blogărelii

Sunt în faza romantică a blogărelii. Mă bucur când îmi apar comentarii noi (concurez cu cineva pe tema asta), mă gâdilă plăcut felicitările pe care le primesc de la prieteni pe mess, îi îndemn să comenteze. Îmi place. Şi mă întreb de ce am aşteptat până acum. Până acum de când? Din 2002, ar fi răspunsul. Atunci am aflat (dintr-un eseu despre jurnalismul online al unui coleg de facultate) pentru prima dată de jurnalul online numit blog, care exista "afară" şi unde îi puteai citi pe cei mai tari editorialişti/jurnalişti/scriitori. Parcă atunci blogul nu era pentru orice puştan. Scriitorii şi jurnaliştii respectabili din străinătate aveau blog, restul lumii avea site-uri. Aşa se face că eu am făcut două jurnale online - botezate, modest, site-uri -, ce pare-se că erau bloguri, fără să aibă conştiinţa de sine. Era povestea cu acTIFF-ul, ce anul ăsta s-a transformat în blog colectiv. Pseudo, dar paranteza asta îşi are locul în altă parte.

Buun...au trecut ani şi într-o zi am primit un link pe mess către "site-ul" Jeg, unde Darius făcea praf o gazetă ce descria atmosfera electrizantă a unui concert ce nu a avut loc. Cred că el mi-a făcut teoria blogului, cum i-am făcut-o eu pe cea a globalizării şi a integrării europene ;). Dup-aia am observat că există o subcultură a blogului şi m-a interesat relaţia ei cu cea a jurnalismului. De la Andrei Crivăţ, care a dat primul nişte ştiri legate de scandalul Gazeta, am învăţat cum blogul poate bate jurnalismul la propriu-i joc. De aici, nu mai am mult din poveste. Am mai avut două surse de motivare {1. Dacă Adi a putut să-şi facă blog şi timp de a scrie, am zis că pot şi eu. 2. Şi celălalt Adi dintre cei doi Adi (să pun doi i? :)) mei preferaţi (ăsta al doilea, despre care nu v-am zis până acum are meritul de a fi dintotdeauna „domnul ca la carte”, cum l-au votat fetele din 14, şi de a mă fi lăsat să-i conduc maşina:) ) are blog. Pe acelaşi template cu primul:)} si gata. Rezultatul după două zile: întreruperea unor tăceri, conversaţii şi mesaje cu/de la prieteni vechi şi noi, şi o întâlnire extrem de agreabilă azi cu unul dintre aceştia şi cu jumătatea sa.