Carla Bruni

După cum vuieşte toată presa, Nicolas Sarkozy se descurcă bine cu femeile de când e preşedinte. Se pare că, în afara Ceciliei, multe sunt impresionate de el. Acum e Carla Bruni. Mărturisesc că habar n-aveam de cine e domniţa, deşi ştiu câte ceva în materie de muzică franţuzească. Prin urmare, You Tube search dupa Carla Bruni. 3 ore mai târziu, făceam acelaşi lucru. Femeia asta e mortală. Are cântece extraordinare şi super versuri. Toate cântecele ei merită ascultate. De exemplu, La derniere minute e cel mai bun cântec de un minut pe care l-am auzit şi un închizător de concert de seama The Show Must Go On şi Floare de Iris. Sper că relaţia cu Sarko o va ajuta în carieră. Eu vreau să-i mulţumesc dlui preşedinte că nu iartă domniţele şi că mi-a dat ocazia să descopăr o artistă foarte talentată.

PS: Unele comentarii de pe You Tube sunt foarte haioase. De exemplu, “4 consonnes et 3 voyelles c'est le prenom de Nicolas”. Pentru connaisseurs…

Am devenit adult

Ieri, pe când mergeam cu maşina personală şi cu prietenii la schi, am avut o revelaţie ciudată. Mi-am dat seama că am devenit adult. Şi am găsit, poate cu câteva gânduri înainte şi definiţia adultului: un adult este o persoană care are probleme şi le rezolvă. Apoi m-am mai gândit şi am încercat să determin momentul 0 al acestei noi stări. Am ajuns la concluzia că totul a început odată cu hotărârea de a-mi cumpăra maşina. A continuat cu 6 săptămâni de căutări şi de indecizii. După aceea, înmatricularea, de care v-am zis. Paşi mici spre maturitate. Şi uite că ajungem la evenimentul declanşator.

Vineri, prima mea zi de concediu, mă plimbam cu maşina prin oraş, ca să-l duc pe Seb la întâlniri şi ca să-mi pun pneuri de iarnă. Trebuia să-mi caut şi medic de familie...în fine, listă lungă. Tocmai îmi pusesem probabil cele mai scumpe cauciucuri de pe piaţă. Veneam din Baciu, cu gândul de a opri la gară. Şi cum eram eu pe Calea Gării, ajung la intersecţia cu strada Fericirii (imediat după podul de la Autogară). Eu pe banda a doua a unui drum cu asfalt impecabil şi cu prioritate. Pe banda întâi, un camion. Nu mai ştiu exact ce a făcut camionul (a mers înainte sau a luat-o la dreapta), însă ştiu clar ce a urmat. Îmi apare de pe drumul fără prioritate un VW (cam răblăgit). Şoferul o luase la stânga, de pe drumul fără prioritate – strada Fericirii – încercând să traverseze două benzi şi să se ducă-n... Eu aveam vreo 40 la oră. Îl văd, pun frână pânâ-n capăt, cred că o să se oprească şi el şi că o să rămână câţiva cm între noi. Dar nu! El a continuat manevra, trăgând de volan spre stânga. Nu-mi venea să cred cât de natural făcusem accident şi peste ce idiot dădusem. Seb şi-a ieşit din pepeni şi urla la dobitoc, întrebându-l cine are prioritate. Noi, şi asta a recunoscut din start şi boul, de altfel un băiat cu înfăţişare foarte blajină. Eu, relativ calmă, sun la 112, unde mi se spune că pentru accidentele fără răniţi şi în care maşinile pot fi deplasate, nu mai e nevoie de prezenţa Poliţiei şi că trebuie să mergem la biroul de constatări, pe Al. Vaida Voievod, la capătul liniei 3. Deja îmi aminteam postul similar al lui Radu... Mi-am amintit apoi că toate planurile mele de mers la schi în weekend şi la Viena de Rev s-au năruit. Ştiam că la service nu e cum vrei tu şi că durează săptămâni până îţi repară maşina. Între timp, şoferii care treceau pe lângă locul faptei strigau: „E clar accidentul, dar trageţi maşinile din drum!”. Eu eram încă surprinzător de calmă, după propriile-mi standarde. N-am avut de zis decât „Mergem pe Al. Vaida Voievod”. A, să zic acum daunele: far stânga faţă spart, bară lovită, aripa stângă deplasată astfel încât nu se mai deschidea uşa şoferului, vopsea uşor sărită de pe capotă.

Am intrat în maşină şi, cum eram prea nervoasă ca să conduc, aşteptam să vină Seb. Care însă stătea la poveşti. Mă cheamă apoi, pentru că dobitocul avea să-mi spună ceva. Bref, se lamenta că are nevoie de carnet, că trebuie să muncească şi dorea să dăm declaraţii false la Poliţie, cum că accidentul s-ar fi produs din cauze mai puţin grave decât neacordare de prioritate. Abia atunci m-am enervat. I-am spus că pentru accidentul pe care l-a provocat şi pentru planurile pe care mi le-a stricat merită să rămână fără carnet. Şi aici a început să promită marea cu sarea. Vedeţi voi, nu era un simplu angajat al firmei, ci băiatul patronilor. Şi a zis că-mi dă, pe lângă RCA, maşină de firmă până mi se repară a mea. Sau că-mi dă bani. Sau că-mi rezolvă reparaţii rapide la un service. Eram tot rece, dar foarte nervoasă (ăsta-i un fel de oximoron psiho-somatic, cred). Spre uimirea mea totală, a sosit un coleg de-ai lui Seb şi a început şi el să încerce să mă convingă să-i facem un bine dobitocului. Seb mi-a zis ulterior că i-au trecut repede nervii când a văzut că avariile nu erau grave. În plus, colegul lui vorbise la un service să ne rezolve repede, deci toţi se aşteptau la clemenţă din partea mea. Brusc, eu eram personajul negativ în toată povestea asta. Dar am rămas fermă pe poziţie. Ne-am urnit cumva spre constatări.

Odată ajunşi, dobitocul îşi pusese pilele în mişcare şi venise cu o soluţie. Anume să mergem la ora 18 (adică peste 4 ore) în Floreşti, unde cunoştea el un poliţist, şi să declarăm că accidentul s-a produs pe raza lui de acţiune, într-o parcare. El mi-ar fi reparat maşina pe RCA, dar ar fi rămas cu carnetul. Cred că am fost cât se putea de răbdătoare. Oferta lui presupunea să mă plimb cu maşina lovită, fără acte justificative, 4 ore prin oraş. Drept compensaţie, îmi oferea 5 milioane. I-am zis că e penibil şi că oricum, nervii mei întinşi nu pot fi compesaţi prin bani. Aşa că, după o criză de nervi, cu ceva lacrimi, provocată de faptul că Seb încă îmi cerea altruism, m-am dus frumos şi am luat un formular de declaraţie şi am început să-l completez.
Erau doar 5 cazuri înaintea noastră. Mi-am amintit să fiu elegantă ca Radu şi să scriu o declaraţie simplă, cum că circulam pe drum cu prioritate şi că am intrat în maşina cu numărul CJ36PER, care s-a angajat într-o manevră spre stânga, de pe un drum fără prioritate, fără să se asigure. Îmi sosise, în sfârşit, rândul (eram acolo de vreo 45 de minute). Intru cu dobitocul înăuntru, dar, surpriză, suntem scoşi afară, pentru că el nu scrisese nimic pe declaraţie (avea doar constatările făcute de poliţist – adică ambele uşi de pe stânga lovite), asta în speranţa că între timp mă voi răzgândi. Atunci am ridicat vocea la idiot, cu poliţistul de faţă:
- Bine că stăm de atâta timp aici şi acum trebuie să ieşim ca să completăm declaraţia!
- Şi eu ce să vă fac? zice poliţistul.
- Nu pe dumneavoastră vă cert, zic eu cu tonul ridicat – ca să-l simtă dobitocul – şi cu un zâmbet – ca să nu se supere poliţistul, că doar era nevinovat.

Între timp, ajunge artileria grea, chemată de dobitoc. Adică tat-su sau unchiu-su. Patron de ditamai firmă. Şarmant. Insistă să-mi spună 3 cuvinte. Eu spun că trebuie să rămân la uşă, ca să nu-mi pierd iar rândul. El insistă. Eu fac doi paşi şi el începe să-mi spună că are nevoie de dobitoc, pentru a-l trimite într-un drum de 5000km (nu, nu vroia să-l deporteze în Siberia) şi că ar aprecia dacă am face cumva să-şi păstreze dobitocul carnetul. L-am privit în ochi şi am zis un NU cât se putea de hotărât. Am plecat glonţ să-mi reiau locul la uşă. Seb a rămas să facă, politicos, conversaţie.
Chiar înainte să intrăm, ruda dobitocului mai face o ultimă încercare:
-Nu poţi să declari că stăteai pe loc când a intrat în tine?
- ?!...Şi care-i diferenţa?
- Niciuna, pentru tine! Replica asta a fost spusă cu entuziasm, ca şi când reprezenta soluţia. Dar era imposibil de aplicat în momentul respectiv. Ar fi trebuit să-mi schimb declaraţia, să mai vină o dată poliţistul să constate...Şi ar fi fost dubios. În plus, întreb:
- Şi cum explic că stăteam pe drum cu prioritate?!

În fine, intrăm din nou, cu declaraţiile complete. Ajungem la celălalt poliţist. Suntem puşi, pe un ton patern (cam cum i te adresezi unui copil de clasa întâi) să spunem ce s-a întamplat. Nu au existat contradicţii. Vinovăţia e stabilită fără putinţă de tăgadă. Dobitocul este invitat să aştepte puţin afară, iar poliţistul mă întreabă ce pretenţii am de la „domnul”.
- Adică cum ce pretenţii am? Ce pretenţii aş putea avea?
Poliţistul vede că nu mă pricep să răspund şi mă ajută cu o întrebare închisă:
- Păi, aveţi nevoie de asigurarea lui?
- Aaaaaa, zic, credeam că mă întrebaţi de pretenţii pe lângă asigurare!
Râdem toţi trei.
- Chiar, aş putea să-l dau în judecată pentru planurile de vacanţă pe care mi le-a stricat şi să-i cer daune morale?
Poliţistul care se ocupa de caz dă din cap contradictoriu şi confuzant, când nu, când da. Celălat zice că da, „Cu un avocat bun...”.
Nu ştiu dacă vouă vi se pare normal să fiţi întrebaţi de pretenţii...Mie mi s-a părut ciudat, ca şi cum s-ar fi dat un telefon în prealabil. În plus, şi mai ciudat, poliţistul îmi spune pe un ton care cerea îndurare:
- Ştiţi, în mod normal, ar trebui să-i iau carnetul, că a fost neacordare de prioritate.
Eu, şocată, fac ochii mari, îl privesc fix şi de sus (da, el stătea jos, iar eu în picioare, că doar n-avea omul 1m20...) şi zic pe un ton autoritar:
- CEEA CE MI SE PARE FIRESC.
El, aprobator-compătimitor: „Da...”.

Şi conversaţia s-a încheiat acolo. Povestea se termină cu un carnet luat, cu un dosar de daună şi cu mine întrebându-mă cum o să fac drumurile planificate de Sărbători fără maşină. Ar mai trebui să spun că ruda dobitocului i-a zis lui Seb că apreciază că nu mi-am schimbat poziţia. Cât despre dobitoc, cred că i-am salvat viaţa, nu de alta, dar dacă face manevre atâta de riscante, la drum de 5000 de km nu cred că ar fi avut vreo şansă. În altă ordine de idei, chiar dacă i-am tot zis dobitoc, băiatul ăla nu mi-a fost chiar aşa de antipatic. Sunt sigură că în alte condiţii am fi putut fi prieteni.

Din fericire, a doua zi am mers la service, unde mi-au schimbat farul (îl comandasem cu o zi înainte) şi mi-au îndreptat aripa, ca să pot deschide uşa. Cum mecanicii sunt prinşi cu treaba, voi merge în service la anul pentru restul reparaţiilor.

Oricum, eram destul de mulţumită cu faptul că nu am pierdut decât o zi de schi. Aşa că, duminica dimineaţa, hop pe maşină, către Băişoara. În parcare la Cora, ce-mi văd ochii?! Unul dintre pneurile mele meseriaşe e pleoştit...Na, fuga la service... Aşteptăm câteva minute, cu speranţa că e doar dezumflat...La momentul adevărului, s-a găsit, însă, un şurub cu vârful penetrant. Probabil de la farul schimbat în service (asta dacă nu mi l-a pus Baba Cloanţa în miez de noapte). Ca adult, am învăţat şi că pana se rezolvă în două minute şi am tras concluzia că nu e corect, nici util să spun că toate mi se întâmplă numai mie, chiar dacă am o serie de ghinioane. La urma urmei, sunt o persoană norocoasă.

Exerciţiu

OK, România a câştigat, după 80 de minute de joc. Cred că sunteţi de acord că meciul a fost senzaţional. Eu nu-mi amintesc vreunul pe măsură. Haideţi să vedem câte ziare şi buletine de ştiri sportive va deschide acest subiect. Mai puţin de 100% mi se va părea lipsă de profesionalism.

Hai România!

Iubesc echipa de handbal feminin a României. Şi, implicit, iubesc Oltchim Rm-Vâlcea. Sper ca în seara asta să aibă un meci suficient de bun ca să ajungă în semifinale. Şi mai sper ca audienţa meciului să fie măcar jumătate din cea a unui meci banal de fotbal, gen Mioveni-Vaslui. Oricum, pentru fetele astea aş fi în stare să iau avionul până la Paris şi să cumpăr la suprapreţ un bilet la finală... acum e cam târziu...poate la finala Ligii Campionilor? ;;)

Of, presa mea!

Încep să cred din ce în ce mai mult, asemenea lui Mircea Badea, că presa e plină de fătuci - denumire generică pentru tinerei fără cultură generală, fără logică şi fără simţul lingvistic care te împiedică să pui virgula între subiect şi predicat sau să foloseşti expresii nepotrivite.

Jur că în fiecare zi găsesc minim 3 mostre de pus la panoul de onoare - de la corespondenţi, la jurnalişti de presă scrisă, la ştirile TV. De exemplu, ieri, citesc în Cluj Expres (n-am ce face, mi se pune în braţe în fiecare dimineaţă de către un nene înfricoşător, pe care mi-e teamă să-l refuz) despre Premiul pentru o contribuţie excepţională în muzică, acordat lui Sir Paul McCartney la Brit Awards. Şi ce mai zice jurnalista? Păi uite-aşa: "Sir Paul McCartney calcă astfel pe urmele unor mari artişti precum Oasis, Paul Weller, sir Bob Geldof, John Lennon, colegul său din trupa Beatles, şi Sting, care au fost recompensaţi cu prestigiosul premiu, votat de reprezentanţi ai industriei muzicale". OK, las la o parte sfârşitul forţat al frazei. Dar nu pot să trec peste "Sir Paul McCartney calcă pe urmele unor mari artişti precum Oasis". Fătucă, nasol te-ai exprimat, maică!!! McCartney n-are cum să calce pe urmele lu' Gallagheri, că era superstar când ăia abia se năşteau! McCartney nu putea să calce nici pe urmele lui Weller (cunoscut foarte puţin pe plan internaţional), nici pe ale lui Geldof (mai degrabă vizionar, fundraiser genial, activist decât mare artist) şi măcar pe ale lui Lennon, căci au scris istorie împreună. Iar Sting le-a urmat Beatles-ilor - deci acceaşi imposibilitate. OK, pot să recunosc că acele premii s-au acordat cumva într-o ordine în contra istoriei, dar asta nu e o scuză pentru o exprimare improprie. Era aşa de greu să spună “Acest premiu a fost acordat în trecut trupei Oasis, lui... şi lui...”?!

PS: din câte ştiu, Geldof nu e cetăţean al Imperiului Britanic şi, deşi e Cavaler al acestuia, nu poate folosi titlul de Sir. Dar asta e o greşeală comună, oarecum scuzabilă.

Învăţăturile Laviniei pentru cei care doresc să-şi înmatriculeze maşina

Vă avertizez din start că nu va fi cel mai simpatic post. E strict utilitar. Şi e pentru cei care, ca mine, cred că pot să ducă singuri la capăt un demers birocratic, fără a apela la firme intermediare.

Vorbesc aici despre cazul în care vă luaţi maşină second hand adusă din străinătate, posesoare de numere roşii, de la persoană fizică din alt judeţ, uşor evazionistă fiscal. Nu ştiu dacă e valabil pentru toate situaţiile, dar eu voi vorbi despre experienţa mea.

Trec peste partea în care vă alegeţi maşina, o căutaţi la dinţi etc. Căutaţi-o la acte. Musai să aveţi brieful mare, breiful mic, contract de vânzare-cumpărare, numerele din ţara de origine, copie după buletinul vânzătorului şi, la modul ideal, fişa de înmatriculare semnată şi ştampilată de administraţia fiscală din localitatea de domiciliu a vânzătorului, care să ateste că vehiculul poate fi vândut. La o adică – şi aşa a fost şi în cazul meu – merge şi fără.

Buun. Pasul 1: faceţi RAR-ul. Foarte important: cel puţin o parte dintre oamenii de acolo crapă de incompetenţă şi vă pot crea neplăceri. De exemplu, s-ar putea să sunaţi de 30 de ori pe zi şi să vi se răspundă o dată. Sau: s-ar putea să vă faceţi programare telefonic şi să vă zică să aveţi inspecţia tehnică periodică atunci când ajungeţi la ei. SĂ NU CREDEŢI! ITP-ul îl fac ei. În plus, ca să fiţi siguri că nu mergeţi degeaba cu maşina la ei, faceţi-vă programarea personal sau trimiteţi pe cineva, ca să aveţi o ţidulă de probă. Nu de alta, dar când Adi şi Seb mi-au dus maşina la RAR, cică nu era pe listă, deşi făcusem telefonic programarea! Eu nu aveam pe atunci CIV – că tot ei îl dau – şi am dat numărul breifului. Probabil le-a dat eroare în soft şi m-au tăiat de pe listă.

Pasul 2: de pe site-ul Prefecturii, de la secţiunea Serviciul permise auto şi înmatriculări, faceţi rost de lista documentelor necesare (v. Documentul cerere_inmatriculare.doc). Important e să extrageţi de acolo fişa de înmatriculare (FISA_super_noua.doc) şi cererea de înmatriculare (cerere_inmatriculare.doc). Vestea tristă e că nu găsiţi fişa de înmatriculare la Poliţia rutieră, că deh! trebuie să trăiască şi firmele de profil din zonă. Acuma mă gândeam să printez nişte fişe şi să le fac cadou Poliţiei...Altă opţiune ar fi, deci, să apelaţi, contra sumei de 20 de lei, la firmele de pe lângă Poliţia rutieră de pe strada Albac. Ca observaţie, nu vă îngrijoraţi că în fişa de înmatriculare se face referire la caseta F (care conţine datele maşinii), iar această casetă nu există. Am întrebat şi mi s-a răspuns că fişa e OK aşa cum se găseşte pe site.

Pasul 3: faceţi copii după toate actele. De exemplu, după Cartea de Identitate a Vehiculului vă vor trebui vreo 3.

Pasul 4: declararea maşinii la Primărie/Consiliul Local (pe Eroilor), în termen de 30 de zile de la dobândire. Nu de alta, dar în caz contrar se plăteşte o amendă de 25 RON. Pe de altă parte, aşteptând să-ţi vină rândul la camera 3 la Primărie pentru a-ţi plăti impozitul, e amuzant să vezi reacţia contribuabililor când funcţionarele îi informează relativ neutru că au o amendă de plătit. Deci, la Consiliul Local plătiţi impozitul pe anul în curs, dar şi TAXA DE INMATRICULARE, de 52 de lei. Foarte important e să primiţi pe fişa de înmatriculare viza că aţi plătit impozitul.

Pasul 5: mergeţi la Poliţie, pe Albac şi plătiţi la ghişeu taxa de talon (30 de lei; deci nu trebuie neapărat să o plătiţi la CEC), taxa de primă înmatriculare (trist, dar adevărat), iar la ghişeul unde predaţi actele plătiţi şi taxa pentru numere. Vă recomand să mergeţi la sfârşitul programului. De exemplu, eu am fost, a doua oară, joi seara, la ora 18.00 şi nu era nimeni în faţa mea. În aceeaşi zi, la 12.00, era plin. Apropo, joi e singura zi când se lucrează până la 19.00. Oricum, găsiţi orarul tot pe site-ul Prefecturii.

În rest, în maxim 24 de ore aveţi şi talonul şi CIV-ul completat cu numele vostru şi numerele. Conduceţi cu grijă şi nu uitaţi de dotările obligatorii ale maşinii (de exemplu: triunghi, trusă, stingător – 75 de lei în Carrefour).

Între timp...

...mi-a adus Moşu' multă ciocolată, ca să-mi stric dinţii, mănuşi de schi, triunghi, trustă, stingător şi vestă şi dreptul de a-mi ridica în 7 decembrie numerele maşinii. Revin cu învăţăturile promise:)

Apropo de Moş, ştiţi poza asta?

Strike 1...

Azi am avut prima tentativă de a-mi înmatricula maşina. Am ajuns pe Albac cu dosarul (întocmit de mine, nu de vreo firmă-căpuşă de pe lângă Poliţie) şi cu inima strânsă că-mi lipsea o semnătură (mă gândeam că la urma urmei o fac tot eu...). După o oră de stat la coadă, îmi ia nenea dosarul, trece de documentul de care îmi era teamă, îmi înapoiază unele originale...totul pare a fi în ordine, când începe să se strâmbe...
- Din dosarul ăsta lipsesc nişte acte.
- Care?
- Copie după RCA.
Aveam în dosarul cu copii, peste care nu s-a uitat.
- Copie de buletin.
Aveam.
- Copie după CIV.
- Am dat una la ghişeu.
- Păi dacă dânsul (*prietenul meu) este cu dumneavoastră, să fugă repede să facă o copie. A fugit şi a făcut. Între timp...
- Chitanţă după taxa de înmatriculare.
Tocmai ce o plătisem, 1048 RON.
- Am, zic.
- Şi cea de 52 de lei?
- !?!
- Taxa de înmatriculare de 52 de lei, care se plăteşte la Consiliul Local.
- La Consiliul Local am plătit ieri impozitul, iar taxa de înmatriculare am plătit-o adineauri.
- Aia e taxa de primă înmatriculare. Aduceţi chitanţa de la Consiliul Local şi rezolvăm.

Concluzie: taxa de primă înmatriculare nu este acelaşi lucru cu taxa de înmatriculare. Ba, mai mult, taxa de înmatriculare o plăteşti oricum, deşi mie mi se pare redundant, cel puţin dacă ai plătit deja taxa de PRIMĂ ÎNMATRICULARE (aberantă şi ea; sper să o primesc cel puţin parţial înapoi). Tantiile casieriţe de la Consiliul Local sunt cel puţin incompetente. Am pierdut 50 de minute ieri plătind impozitul de 4.02 lei, am întrebat dacă mai trebuie să fac ceva şi mi s-a zis că trebuie doar să pun chitanţa la dosar. În ce ţară de rahat trăim!

În rest, merg azi la 18.00 să mai fac o tentativă, apoi voi posta Învăţăturile Laviniei pentru cei care vor să-şi înmatriculeze maşina...

Cold Waves

Am fost aseară la Cold Waves şi vi-l recomand. Mie una mi-a completat cunoştinţele despre comunism. În plus, filmul ăsta a venit într-un moment foarte interesant, cam deodată cu scandalul "Laurenţiu", deci mi-a completat cunoştinţele despre actualitate. Ca realizare e, de asemenea, foarte bun, mai ales pe plan simbolic. Mi-ar fi plăcut, totuşi, să fie mai multe voci ale foştilor securişti...