Ziua 0. 13 decembrie 2022
Am aterizat la timp pe Aeroportul Internațional Kilimanjaro, în miezul nopții. 6 persoane s-au dat jos din avion, restul au continuat spre Istanbul. Personalul aeroportului ne depășeau numeric 3 la 1, cred. Și ne așteptau pe noi, cei din ultimul zbor al zilei (în condițiile în care precedentul fusese cu 4 ore înainte).
Agentul vamal la care ajung constată că sunt din România și că nu trebuie să plătesc viză.
- Ah, no visa. Nice.
- Yes, good country relationships.
Deja simt cum timpul stă în loc în țara asta. Aerul e cald și prietenos, oamenii sunt zâmbitori... simți că a meritat tot drumul. Mi-e și somn, dar aș vrea să stau trează și să descopăr fiecare bucățică din Tanzania continentală.
Șoferul nostru, Joseph, găsit prin recomandarea prietenei Wanda căreia îi fusese ghid în safari cu câteva săptămâni în urmă, ne aștepta cuminte la ieșire din aeroport. Mi-a scris numele frumos și l-a printat color pe o hârtie glossy. Nu că ar fi fost nevoie, dar ce gest frumos! Ne-a condus la mașină și ne-a surprins din nou - îl întrebasem ce mașină are și a zis că una mică de oraș și mă gândeam că vom sta înghesuiți, cu ditamai bagajale însumând 50 de kg după noi... Doar că mașina mică de oraș s-a dovedit a fi cel mai mare jeep pe care l-am văzut vreodată. Genul ăla de jeep folosit în safari, numai bun să se urce ghepardul pe capotă și să vă uitați cu curiozitate unul la celălalt...
Joseph a venit cu soția după el, probabil pentru că nu voia să adoarmă, având în vedere că avea cursă la 3 dimineața... Drumul a fost plăcut. Josheph este foarte precaut și nu trece nici picat cu ceară de limita de 50 de km, chiar dacă nu e nimeni pe drum. Știe el ce știe. Polițiștii stau din loc în loc la ciupeală. Ne-au oprit o dată, dar n-au avut ce ciupi.
Uitându-mă la case, pot să spun deja că zona asta e mai bogată decât Zanzibar. Aici casele au toți pereții, spre deosebire de Zanzi, unde multă lume doarme într-un spațiu creat de 4 stâlpi și un acoperiș, pe o saltea, în văzul lumii...
Ajungem la hotel (Chania Lodge) și ne cuibărim rapid în patul cu baldachin, dintr-una dintre căsuțele care formează complexul hotelier. Mă gândesc că a doua zi ne vom bucura de spațiul frumos amenajat al hotelului, cu palmieri, cu piscină și cu Kilimanjaro undeva în depărtare (așa am văzut în poze).
Dar până una, alta, somn. Să nu uităm să ne trezim înainte să treacă ora micului dejun.
**
Ne-am trezit pe la 10:00, la timp ca să mai prindem micul dejun. Un mic dejun cu fructe, cu ouă (îi ziceai ospătăriței cum le vrei și ea plasa comanda la bucătărie), cu clătite, cu cereale, cu cafea tanzaniană, cu sucuri naturale, cu miere, cu dulcețuri... Ideea e că nu aveai cum să nu găsești ceva. Căci, totuși, eram la un hotel scump din zonă. Aș fi spus hotel pentru omul alb, dar mi s-a arătat pe parcurs că veneau aici pentru cină și piscină și localnicii bogați. Am plătit 90 de EUR pe noapte la hotel, dar asta pentru că am avut 50% reducere de pe Booking.com. Altfel nu cred că am fi ales acest complex hotelier, pentru că ar fi costat 180 de EUR pe zi... Ca să vă faceți o idee, un loc în hostelurile populare din oraș costă cam 25-30 de euro.
După micul dejun, ne-am ocupat două locuri la piscină și am intrat într-o atmosferă de concediu. Ne-am dat cu cremă de protecție și cu spray anti-țânțari din belșug. Ultimele știri spun că riscul de îmbolnăvire de malarie în Moshi este de 0.1%, dar nimeni nu vrea să riște. Am preferat spray-ul ideii de a lua medicamente preventive pentru malarie (pastilele astea se iau cam 14 zile și acționează ca niște antibiotice, inclusiv prin aceea că îți dereglează flora intestinală). Mi-am luat cu mine cartea By the Sea, a lui Abdulrazak Gurnah, câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, un autor născut în Zanzibar și stabilit în Marea Britanie. Nimic mai potrivit decât să citești cartea asta în țara natală a autorului, nu? Cum Crăciunul era aproape, locația avea decorațiuni specifice, cum ar fi brazi de Crăciun stilizați, făcuți din bețe și împodobiți cu lumini și cadouri. Și aveau și simboluri specifice, cum ar fi ananași îmbrăcați cu ochelari de soare și căciulă de Moș Crăciun. Sebi chiar și-a făcut poză în piscină cu căciula de Moș Crăciun. Practic, am putut experimenta atmosfera de Crăciun vara... În fine, am adormit destul de repede pe șezlong, cum le stă bine turiștilor. Singurul obiectiv al zilei era să așteptăm să se facă ora 16:00, când urma să ne întâlnim cu cineva de la firma de turism, Monkey Adventures.
Între timp, am luat prânzul, iar prețurile au fost de Europa. Oricum, ideea e să te hrănești cât se poate de bine cu cel puțin o lună înainte de câte o urcare pe munte ca asta. Fără cure de slăbire, da?
Un alt lucru important pe care l-am făcut în acea dimineață a fost să luăm legătura cu Ada, care urcase pe Kili cu 2-3 zile în urmă, împreună cu doi prieteni din Cluj. A fost instructiv. I-am putut pune o mulțime de întrebări. Despre mâncare, despre vreme, despre toalete, despre cât de grea e noaptea cuceririi vârfului, despre bacșișul pentru echipă etc., etc. Bine că am avut wi-fi, că nu te apuci să dai apeluri locale sau să trimiți poze pe bani, că ajungi rapid la sapă de lemn... Am aflat câteva lucruri interesante, cum ar fi că ghidul vine și-ți verifică bagajul și te obligă să închiriezi obiecte, dacă îți lipsește ceva. De exemplu, la Monkey Adventures, bețele de trekking sunt obligatorii. După cum sunt obligatorii două perechi de mănuși și două ciupici. Din fericire, aveam cam de toate. Cu excepția faptului că eu aveam doar o ciupică.
La ora 16:00 nu ne-a sunat nimeni și nici n-am primit mesaj pe WhatsApp. Așa că m-am dus la Recepție, unde mă aștepta de ceva vreme cineva. George, ghidul principal. Căruia șeful nu i-a dat numărul meu. Bine că nu m-a prins un pui de somn, George, că ai fi așteptat acolo mult și bine. George e destul de pișpirel, așa, slăbănog, numai fibră și îmi dă impresia că e un mic joker. Un Ace Ventura negru.
George ne-a făcut instructajul la recepția hotelului. Ne-a arătat o hartă, ne-a confirmat numărul de kilometri și de ore care ne așteaptă în fiecare zi și ne-a dat detaliile organizatorice. Am aflat că suntem singurii turiști și că grupul lor, din partea Monkey Adventures, va fi de 11 oameni, din care unul, ghid asistent, vine în plus, ca să-și facă experiență și ca să poată promova la ghid principal. Prima impresie a fost de tristețe - Cum, suntem doar noi doi? Dar speram să cunoaștem oameni din alte țări și să avem cu cine povesti seara (multă lume ne-a spus că serile sunt plictisitoare). Eu chiar speram să avem în grup o pensionară din Germania, ca să-mi crească șansele să nu fiu veriga slabă a grupului, adică acea persoană după care trebuie să aștepte toată lumea.
- Să mergi cu persoane străine poate fi sursa unor frumoase prietenii sau a unor mari frustrări, ne-a zis George. Și am început să acceptăm situația.
După prezentarea teoretică, George a venit în cameră să ne verifice bagajul. Chiar mă întrebam dacă o să observe că nu am două ciupici.
George ne întreba ca de pe un checklist:
- Arătați-mi sacii de dormit.
- Arătați-mi bocancii.
- Arătați-mi gecile.
- Bețe aveți?
- Haine groase aveți? Dar subțiri?
- Cu ce intenționați să vă îmbrăcați în noaptea vârfului?
- Cremă de soare aveți?
- Diamox aveți?
Aici se impune o paranteză. Diamox este un medicament cu substanța activă acetazolamidă, pe care lumea îl ia ca să evite răul de altitudine. Diamoxul previne tumefierea creierului în zonele cu aer rarefiat și se dă și persoanelor care au suferit traumatisme craniene. Printre altele, previne starea de rău, de amețeală, vărsăturile (toate astea sunt date de tumefierea creierului). Destul de repede după ce îți începi documentarea despre Kilimanjaro ajungi la subiectul Diamox. Iar părerile pe internet sunt împărțite, cum altfel? Unii nu vor să-l ia pentru că e un diuretic și te trimite la toaletă noaptea de mai multe ori. Alții nu vor să-l ia pentru că are ca efecte secundare niște furnicături în degete și chiar în față. Chiar și Sebi ezita, ascultându-i pe experții de pe internet. Noi am luat Acetazolamida din Cluj (e un medicament de vreo 20 de lei), iar Sebi a zis că se hotărăște la fața locului. Eu m-am hotărât destul de repede că-l voi lua, iar decizia mi-a fost întărită de un doctor român care a urcat pe vârf și mi-a spus că medicamentul e foarte important. Ada mi-a spus că l-au luat 4 din cei 5 membri ai grupului lor. Ideea e că n-am prea avut de negociat cu George.
- Bun, aveți Diamox (sau cum îi zice la voi în țară). Îl veți lua din seara asta, o jumătate, după cină, ca să vedeți cum vă reacționează corpul. În rest, îl veți lua, tot așa, câte o jumătate de pastilă, după micul dejun și după prânz, în fiecare zi.
(Sebi n-a mai comentat nimic și s-a supus. Ne-am trezit pentru toaletă o dată pe noapte, deci nu a fost nimic super deranjant).
- Și, ce v-ați mai adus?
- Păi, uite, ne-am adus câte o saltea suplimentară. Și perne gonflabile. Dar toate astea ocupă spațiu și sperăm că nu suntem peste limita de 15 kg de persoană... că la avion am avut în total 50 de kilograme.
- Sunteți extrem de pregătiți. Puneți saltelele și sacii de dormit separat și o să se ocupe băieții să nu depășiți nicio limită. Le ducem separat. În concluzie... nu aveți nimic de închiriat de la noi. Venim mâine dimineața și vă ridicăm la ora 9:30.
**
Ne-am petrecut restul zilei aranjând lucrurile în genți și rucsaci și nu a fost ușor. Aveam prea multe lucruri. Prin urmare, unele au fost lăsate în geanta pe roți care urma să rămână la hotel. Printre altele, cartea mea tanzaniană nu a trecut selecția. Ne-am gândit că o vom îndoi destul de rău și nu știam exact cât timp și câtă lumină vom avea pentru citit.
Seara am mâncat o pizza bună (din nou, preț de Europa sau chiar peste: 17 dolari bucata) și ne-am uitat la semifinala de Campionat Mondial de Fotbal pe un laptop pus la dispoziție de staff, în recepția hotelului. De asemenea, le-am dat persoanelor de la Recepție creioanele și cărțile de colorat, dar și niște dulciuri pe care le-am adus pentru copiii din zonă. Le-am spus să le dea ei cui știu. Poate chiar unui coleg care are copii. Nu am aflat exact unde au ajuns bunurile, dar știm că am făcut o faptă bună.
