Kilimanjaro - Ziua de după

21 decembrie 2022

Am luat micul dejun copios la Chania Lodge și am făcut check out-ul. Le-am spus că vom reveni seara, pentru cină. Ne-am lăsat bagajele la Recepție.

La 10:30, Robert ne aștepta cu tuk-tuk-ul să ne arate orașul. Ne-a plimbat prin locurile esențiale, inclusiv prin foarte autentica piață de alimente. Apropo, tanzanienii nu mor de foame. Piața era plină de produse. Își folosesc cu talent pământul și cultivă multe legume. Principala carne e cea de pui, urmată de cea de vită și de capră. Lactate nu au, pentru că nu prea au frigidere unde să le țină. Iar motivul pentru care nu au frigidere e că nu au o rețea de electricitate stabilă - curentul se ia de câteva ori pe zi (știam chestia asta din vacanța din Zanzibar). Ne-a dus la o cafenea centrală, destinată, evident, turiștilor. Am cumpărat cafea din producția locală la o treime de preț față de cât aș fi plătit pe același produs la Olivo, în Cluj.

Apoi a venit ora mesei. I-am spus lui Robert să ne ducă într-un loc unde mănâncă localnicii. Ne-a zis că probabil nu ne-ar plăcea un loc atât de autentic, dar că ne duce într-un loc unde mănâncă localnicii un pic mai înstăriți. Am comandat pui, porc și legume. Robert a zis că, pentru el, a mânca și pui și porc la aceeași masă e sărbătoare și că, probabil, va fi cea mai copioasă masă a lunii.

Cum stăteam noi și așteptam mâncarea - o veșnicie - am observat că în jur erau sticle și ambalaje aruncate. Și l-am întrebat pe Robert dacă e chiar așa de greu să păstreze lumea curățenia. Mi-a zis că așa-s obișnuiți localnicii și că gunoierii vor ridica oricum deșeurile o dată pe săptămână. Dintr-o dată am observat că persoana care arunca gunoaiele era chiar chelnerița...

- Vedeți, acestea sunt gunoaie relativ curate. Într-un loc autentic, ați fi mâncat cu gunoaie mirositoare în apropiere.

- ... dar de ceeee?

În fine.

Robert vrea să ne facă o mărturisire.

- E ceva ce nu v-am zis. George și cu mine avem aceeași mamă. Suntem frați. Eu sunt mai mare cu 5 ani.

Wow, asta explică nesfârșitele lor conversații! Aflăm că sunt 10 frați, deci numai bârfele despre familie le-au luat ceva timp...

Ne-a mai spus că firma la care lucrează de obicei nu l-a trimis de o lună pe munte și că avea nevoie disperată să facă o tură. Așa că l-a sunat pe George ca să-i ceară să-l ajute. Din fericire, George era programat să conducă excursia a doi turiști din România, și avea dreptul de a-și face echipa cum dorește. Aflăm că oamenii din industria trekkingului sunt afiliați unei companii, dar nu primesc un salariu minim pentru că stau în stand-by. Sunt plătiți doar când merg în tură. Iar turele au fost cam puține de la pandemie. Robert a trebuit să-și retragă copiii de la școala privată și să-i dea la școala de stat.

Acum că am aflat marele secret al familiei, mai era de lămurit ce e cu fratele din Finlanda. Cum a ajuns în Finlanda? Iar Robert își începe povestea:

- Fratele meu era fly catcher (prinzător de muște).

Sebi și cu mine și ne-am uitat unul la altul, să vedem dacă celălalt înțelege ce înseamnă asta. Sincer, la câte muște am văzut în toaletele publice, primul meu gând a fost că fratele lucra la salubritate.

Dar ne-a lămurit Robert.

- Fly catcher. Adică din ăsta care vine să-ți dea o brățară, să-ți împletească părul, să-ți vândă un magnet în parcare...

AAAAA, deci muștele suntem noi, turiștii. Ne-am prăpădit de râs.

- Bun deci era prinzător de muște. Cum a ajuns în Finlanda?

- Păi, în zonă, vin destul de mulți nordici în programe de voluntariat. A întâlnit o fată...

- O muscă, zic eu.

- Da, dacă zici așa, îmi confirmă amuzat.

- Și a lăsat-o însărcinată. (Mă rog, a zis-o într-un fel super nostim, cică "a impregnat-o")

- A, OK și s-a dus în Finlanda după ea.

- Nu. Fata a plecat acasă, l-a sunat de acolo, i-a zis că e însărcinată, dar că nu vrea nimic de la el... El a rămas aici, știind că are un copil în Finlanda.

Hmmm, ciudată evoluție a poveștii.

- Dar, totuși, acum e în Finlanda. Cum a ajuns acolo?

- Ei, a mai întâlnit o voluntară din Finlanda... de data asta ea a vrut să fie în viața copilului... S-au căsătorit și a plecat în Finlanda.

Trebuie să recunosc, e o poveste grozavă! Ce noroc pe băiatul ăsta! Cum a prins el și a impregnat două muște finlandeze!?!

- Și acum ce face în Finlanda? Tot prinzător de muște?

- Nu, curier.

*

Mâncarea a fost foarte bună. Cu 20$ am plătit masa și băuturile pentru 3 adulți și am pus resturile (minim jumătate de kg de mâncare) la pachet pentru Robert.

 

*

Ultima oprire pe care am dorit să o facem a fost la o librărie. Eu îmi dădusem seama că nu aveam cum să ne aducem diplomele acasă fără a le îndoi și a le nenoroci, așa că aveam nevoie de o mapă.

Odată ajunși în librărie, lui Sebi îi vine ideea să cumpărăm rechizite pentru cei 4 copii ai lui Robert (soția lui are o fată din prima căsătorie). Prin urmare, l-am lăsat pe Robert să-și aleagă tot ce îi trebuie. Era unul din acele en gros-uri unde nu sunt afișate prețurile. Robert a trebuit să negocieze un preț pe toată marfa. A fost cam 50$. A plecat foarte bucuros și ne-a propus să-l vizităm acasă, să-i cunoaștem pe copii.

- Să-și mai exerseze și copiii engleza, vorbind cu wazungu. (Ăsta-i un cuvânt pentru omul alb, dar nu-mi dau seama dacă e peiorativ sau nu).

Așa că am mers acasă la Robert, la una dintre periferiile în plină dezvoltare ale orașului. Ca și când am fi mers în Florești. În această parte din Moshi, proprietățile sunt mai mari, iar casele arată bine sau foarte bine. La fel și casa lui Robert. Satul are școală nouă, unde învață 800 de copii. Acești copii primesc o masă caldă la prânz - deci mai bine decât în România. Generațiile noi vor cunoaște bunăstarea lumii moderne. Africa se va bucura de un nivel de trai superior, pe care ți-l conferă un învățământ mai bun. Robert nu e mulțumit de engleza pe care o învață copiii la școală. Profesoara nu se prea pricepe. Îi place mai mult când vin voluntarii străini și țin orele de engleză.

Copiii sunt foarte drăguți și politicoși. Cea mică, la 5 anișori, e super lipicioasă. E, clar, răsfățata familiei. Robert le-a cumpărat Fanta și Coca-Cola de la chioșcul din bar. Au împărțit mâncarea și sucurile frățește - mă rog, cea mică și-a luat două sticle de Cola, din start -, apoi au spălat vasele cu apa de la cișmeaua din centrul curții.

În casă, care arăta foarte decent (faptul că au frigider e un indicator al statutului), în primul rând i-am rugat să oprească nebunia de hip hop care se auzea din sistemul de sunet. Ca să putem sta de vorbă. Copiii sunt timizi. Abia am scos de la ei care e materia lor preferată. În fine, le-am spus că e important să învețe cât de multe la școală, ca să poată ajunge ce vor ei în viață. Și că Moș Crăciun ne-a trimis să le aducem niște rechizite.

În fine, Robert ne-a mai arătat animăluțele din gospodărie, de la găini, la iepuri și până la câini. Câinii erau foarte fioroși și stăteau închiși peste zi. Adevărați câini de pază. E nevoie de ei, pentru că se fură.

Când a venit vremea să plecăm, cea mică apare îmbrăcată în haine curate și zice că vrea să vină în oraș.

A urcat cu noi în spate în tuk-tuk și s-a lipit de mine ca o pisică.

Pe drum am ridicat-o pe soția lui Robert, o tipă modernă, o femeie activă în comunitate, care avea jobul ei, și care tocmai cumpărase maize pentru familie și aranjase să-i fie trimiși sacii acasă.

Ne-au dus până în curte la Chania Lodge, unde am făcut o poză și ne-am despărțit.

I-am promis lui Robert să-i trimitem pe WhatsApp pozele din excursie, dar și niște link-uri către melodiile tipului ăluia, Mercury. Zis și făcut.

*

Seara am luat cina la Chania Lodge. Îmi va fi dor de pizza lor originală. De exemplu, cu pui și avocado...

Pe la 22:00, ne-a ridicat un colaborator de-ai lui Joseph și ne-a dus la aeroport...

... și cred că vreo două luni nimic n-a mai fost de ajuns. E greu să nu ai nostalgii după Kilimanjaro și după Tanzania. Ne-ar plăcea mult să ne întoarcem într-o zi...

Kilimanjaro - Ziua 1

14 decembrie 2022, Moshi

Ne-am început ziua tot la Chania Lodge și am avut un mic dejun fabulos. Știam că nu va fi mâncare ca la hotel pe munte, deci am apreciat ultima masă. Așa cum am apreciat ultimul duș, știind că e ultimul pentru următoarele 7 zile...

Am lăsat geanta Samsonite pe roți la Recepția hotelului. La orice hotel e posibil să faci asta, gratuit. E un mod de a te încuraja să te întorci la ei după ascensiune. Am lăsat obiectele de care nu aveam nevoie pe munte, de la costumul de baie, la pașapoarte și carduri. În schimb, ne-am luat cash, pentru a plăti bacșișul către echipă la final.

La 9:30 ne-am reîntâlnit cu George, care a venit cu dubița și cu echipa să ne ridice de la hotel. Am constatat cu suprindere că erau 11 (mă așteptam să fie 6-7). Ghiozdanul în care am adus rechizitele donate cu o seară înainte l-am umplut cu ciocolată și cu batoane proteice pe care am hotărât să le împărțim cu echipa. Sebi a ținut foarte mult ca persoanele care interacționează cu noi să știe câte ceva despre România. De exemplu, că avem și noi munți frumoși. Așa că am adus de acasă multe batoane Făgăraș și fiecare a primit câte unul. Ne-au mulțumit, dar au părut cumva surprinși că au primit ciocolată la început de drum. Le-am zis că Făgăraș are vârfuri de circa 2500 m și au părut amuzați. Dar au fost intrigați să afle că în perioada asta a anului e deja zăpadă la așa altitudine... mică.

Dubița era destul de decentă. Prin asta nu vreau să spun că era curată sau cu aer condiționat. Știam la ce să mă aștept, din filmele altor turiști. Important e să ne ducă în siguranță la destinație.

Ne-au spus că drumul până la Poarta Lemosho va dura 3 ore.

Pe la jumătatea drumului, ne-am oprit într-o localitate, în care părea că e zi de piață. Ne-am oprit la o terasă (cam ca la noi la țară), unde echipa a luat prânzul. Era un loc unde se făceau bucăți de carne de vită la grătar. O bucată și o porție mare de cartofi și legume era 2 dolari. Nu foarte ieftin pentru localnici, dar cu toții au zis că trebuie să mănânce bine înainte de excursie. Am constatat că și acest șofer a lăsat motorul pornit tot timpul (la fel Joseph cu o seară înainte, la fel cei din jurul nostru, deci nu era aerul cel mai plăcut) și i-am întrebat de ce. Se pare că cei mai mulți dintre ei se tem că nu pot reporni motorul dacă îl opresc... Nu foarte încurajator...

Pe drumul spre Lemosho am văzut Masai autentici, îmbrăcați în hainele roșu cu negru tradiționale, aflați cu caprele la păscut. Am văzut și turme de zebre. A fost o supriză și pentru trupa noastră. Zebrele păreau rătăcite prea aproape de sate. Mie mi se părea că știau bine ce fac - au venit să mănânce culturile și i-au prins pe localnici când nu era nimeni la pază. Practic, am văzut ceva ce am fi văzut în safari, dar gratis. Evident, nu vrei să vezi lei liberi la șosea...

Ultimii 14 km până la Lemosho au fost pe drum de pământ, pe urcare și un pic mai greu de suportat. Am văzut cum se schimbă vegetația - de la culturi diverse, la junglă montană.

Citisem că Lemosho este cea mai nouă rută. I-am întrebat când s-a deschis și am aflat că în 1977. Deci nu așa de nouă pe cât am fi crezut. Ideea era să se ofere alternative la urcare, ca să se evite aglomerările pe rutele Marangu și Machame.

Când am ajuns la poartă, nu era aglomerat. George și-a intrat în rolul de șef de delegație și ne-a organizat pe toți. Pe noi ne-a trimis în zona de așteptare (o terasă acoperită, numai bună de luat masa), iar echipa descărca bagajele, pe care le-au dus la cântărit.

În timp ce echipa se ocupa de partea administrativă (inclusiv de formulare și permise de intrare în Parcul Național Kilimanjaro), nouă ni s-a dat un prânz la pachet.

Mi-am făcut un obicei să notez tot ce am mâncat, spre a satisface curiozitatea celor cu care am povestit despre excursie, dar și pentru a se putea compara cu experiența celor care au plătit mai mult alegând alte companii de turism (veți găsi informația asta și în jurnalele și videojurnalele altor călători). Alte lucruri pe care ne-am notat cu atenție, după modelul altor turiști, au fost ce am purtat, câtă apă am băut și cum am stat cu semnele vitale. De asemnea, am notat distanța, diferența de nivel și timpii de deplasare.

Privind retrospectiv, masa de la Lemosho Gate a fost una dintre cele mai bogate de pe parcursul excursiei (ne-am uitat în jur și am observat că și clienții altor firme au primit fix același pachet). Cutia conținea:

• o pulpă de pui la grătar
• un sandwich cu șuncă și legume
• un iaurt cu fructe
• două banane
• un măr
• o cutie de suc de vreo 200 ml
• o prăjitură (pandișpan)
• 3 l de apă pentru fiecare. Având în vedere că sticlele de plastic sunt interzise în Parcul Național, am turnat apa în camel bags. Ca paranteză: pungile de plastic sunt interzise în toată Tanzania; nu vă faceți iluzii - e plin de pungi și sticle pe marginea drumului, prin urmare, la un moment dat, au considerat că probabil aveau destule și le-au interzis pe cele noi. Am fi putut să păstrăm și sticlele în rucsaci, că nu ne-a păzit nimeni, dar aveam echipament de munte serios, iar sticlele ar fi părut o improvizație. Pentru cei care vor călători pe viitor: un moment în care sticla ar putea fi de folos ar fi serile și nopțile în care simți că ți-e frig la picioare și-i ceri echipei să-ți dea o sticlă cu apă caldă. Pentru scenariul ăsta noi am fost pregătiți cu un produs specific - o pungă termică cu gel, pe care o poți fierbe pentru cădură sau îngheța când vrei să-ți țină frig.

În timp ce așteptam, am cercetat împrejurimile. Baia era modernă. Tot turcească, dar cu gresie frumoasă, cu apă care se trage din rezervor și cu chiuvete funcționale.

Am găsit un registru al vizitatorilor. Ne-am scris numele, țara, vârsta și firma cu care facem excursia (nu am considerat necesar să ne trecem și datele de pașaport. Părea că s-ar încălca GDPR-ul :)). Apoi, de curiozitate, ne-am uitat în registru, căutând alți români. Rezultă că doar 4 români urcaseră în ultimele 3 luni pe la această poartă. În rest, plin de turiști din UK, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia etc. Lângă noi, lua masa o familie de americani stabilită în Emiratele Arabe Unite (le-am studiat datele în registru), care urcau cu Follow Alice, o firmă cu care am cochetat și noi, dar pe care n-am ales-o din cauza bugetului (cu 800$ de persoană mai scump decât la Monkey Adventures). Și mai era un cuplu de americani, tot așa cu tur privat, pe care îi întâlnisem la sosire la aeroport.

În fine, cam după o oră bună, porterii au plecat cu bagajele înainte, iar George și ghidul lui asistent, Robert, au venit să ne facă poza de început. Și am făcut primii pași pe traseu!

E o urcare pe o potecă noroioasă prin pădure, securizată cu scânduri din loc în loc, ca să oprească alunecarea. Mi s-a părut pe alocuri abruptă, pe alocuri foarte accesibilă. Am pornit destul de tare - deh, entuziasmul! - și după vreo 20 de minute gâfâiam. Așa, ca la orice antrenament cardio. Le-am zis să nu se sperie, că așa fac la orice antrenament, dar, după ce trec de primele 45 de minute, pot să rezist aproape oricât. Totuși, George și Robert au considerat că trebuie să impună ei ritmul și să mergem pole, pole, adică încet, încet.

Pe drum am văzut maimuțe. Au zis că sunt maimuțe cu fund albastru. N-au stat liniștite să le observ posteriorul, deci îi cred pe ghizi pe cuvânt. Printre plantele pe care le avem comun cu jungla am observat urzici, brusturi (da, se știe pe toate continentele că sunt buni ca substitut pentru hârtia igienică...) și asparagus (da, planta aceea din casa bunicii se pare că e leacul natural pentru malarie - bolnavilor li se dă ceai de asparagus).

Traseul a avut 5 km și l-am parcurs în 2 ore jumătate. Diferența de nivel a fost 600 m. Am ajuns în tabără la ora 16:55.

A fost cel mai frumos loc de camping în care fusesem până atunci. Copaci, iarbă, baie comună cu toalete turcești, dar și cu chiuvete funcționale și o atmosferă extraordinară. Ne-am văzut pentru prima dată cortul, dar și toaleta privată, plasată și ea într-un cort special, aproape de cortul de dormit. Le-am spus că nu suport sforăitul, așa că au pus cortul echipei un pic mai departe (unul dintre băieți era celebru pentru sforăit, se pare). Aveam și cort de masă, în care ne așteptau o masă și două scaune de camping. Pe masă - ceea ce urma să devină clasic - ne așteptau cutii de cafea, ceai, miere, unt de arahide, ketchup și sos de chili.

Am primit primul washy washy, adică un lighean mititel cu apă caldă, numai bun să te speli pe picioare. Apoi ni s-a spus că cina va fi gata în 30 de minute. Și am primit un snack intermediar: ceai, popcorn și biscuiți.

Prima cină a constat în:

• supă cremă, probabil de la plic. Am identificat ca elemente roșiile și prazul.
• spaghetti bologneze - foarte bune, jur!

Eram deja pregătiți să ieșim din cortul de luat masa, când ospătarul nostru apare cu o farfurie pe care avea un avocado tăiat în 6 și ni-l pune pe masă.

- Cu ăsta ce e?

- Desert, zice omul.

Sebi și cu mine ne uităm amuzați unul la altul. 

- Desert?

- Da, e foarte bun. 

- La noi ăsta e aperitiv. E foarte bun să faci guacamole.

Ne-am dat seama că l-am pierdut. Engleza lui nu era destul de bună ca să ne înțeleagă, dar e clar că problema era că nu știa ce e aia guacamole. A zâmbit și a plecat. A fost unul dintre cele mai memorabile momente ale zilei.

A urmat briefingul zilnic. Pe agendă:

1. Am cunoscut echipa. S-au perindat în cortul de luat masa și și-au spus numele și rolul în echipă: porter (cărăuș), porter al toaletei, bucătar, ghid asistent, ghid principal.

2. Am completat chestionarul medical (există un test standard de vreo 5 întrebări pentru a indica dacă ai sau nu rău de înălțime). Printre altele, se folosește pulsoximetrul pentru a ți se lua pulsul și concentrația de oxigen.

Parametrii noștri au fost:

• Sebi: saturația oxigenului 94, pulsul 107 (m-a speriat un pic, sincer, că nu păreau cifre încurajatoare pentru început)
• Lavinia: oxigen 96, puls 79 (adică relaxată total)

3. Ne-au întrebat ce vrem să mâncăm la micul dejun și le-am zis să ne aducă standardul, așa, să fim surprinși, pentru început.

Ce am purtat:

Pe traseu: 

• bocancii "principali" Garmont. Îi cumpărasem recent și nu am apucat să umblu 100 de km cu ei cum se recomandă înainte de o astfel de expediție. Aveau doar vreo 25 de km la activ. Dar s-au comportat foarte bine și mi-au fost de folos în zonele un pic noroioase;
• baselayer de merino (cum ar veni, niște izmenuțe moderne); s-ar fi putut fără baselayer, dar am vrut și să mă protejez de țânțari;
• pantaloni Columbia de trekking, subțiri. Erau negri la început, dar, știind că mergem prin junglă și ne expunem la țânțari care transmit malaria, i-am dat cu atâta Autan că i-am făcut gri (acasă i-am spălat de 3 ori până când au dispărut urmele);
• parazăpezi - utile ca să nu mă stropesc până la genunchi și ca să nu mă muște țânțarii de glezne;
• bustieră, tricou, bluză tehnică de trekking;
• geaca de ploaie în rucsac;
• buff și ciupică (mai mult ca să mă apăr de eventualele atacuri ale țânțarilor);
• pe piele m-am dat cu spray Farmec anti-țânțari, în speranța că e un produs nou, pe care țânțarii nu-l cunosc (mă gândesc că Autan au toți turiștii)

În tabără:

• trening
• tricou
• geacă Columbia (aveam mai multe, asta era intermediară, nici cea mai subțire, nici cea pentru gerul Bobotezei)
• bocanci mai lejeri (o pereche făcută de Record Alba-Iulia acum 10 ani)

Am tot vorbit de teama de țânțari - dar până la urmă nu ne-a mușcat niciunul în junglă. Se pare, însă, că, în seara precendentă, când ne-am uitat la fotbal în Recepția hotelului, n-am fost la fel de norocoși. Așa că ne-am folosit Fenistilul pentru a calma micile iritații.

Mi-am notat și cantitatea de apă băută de la plecarea de la Poarta Lemosho: 0,75 l. Deci departe de cei 3 l estimați. Hai să zicem că a fost o zi scurtă, ușoară, și am băut vreo 2 căni de ceai în completare.

Date despre traseu:

• Punct de plecare: Lemosho Gate (2050 m altitudine)
• Punct de sosire: Mkubwa Camp (2650 m)
• Diferență de nivel: 600 m
• Distanță: 5 km (12000 de pași)
• Durată: 2,5 ore

Alte observații:

George și Robert povestesc foarte mult în swahili. E prima deplasare pe care o fac împreună. Presupun că încearcă să se cunoască mai bine. Robert ne-a spus că lucrează în mod normal la altă firmă, dar aceasta nu avea clienți în săptămâna respectivă, așa că a fost nevoit să-și caute o companie care să-l trimită pe traseu.

Din când în când, atunci când se lăsa liniștea pe perioade mai lungi pe traseu, Robert zicea dintr-o dată, într-o pronunție corectă:

- Făgăraaaș! (Ca un fel de What-up?)

Când am ajuns în tabără, George ne-a zis amuzat:

- Gata, sunteți mai sus decât pe Făgăraș.

Bag seama că tot nu-și închipuie cum sunt munții în Europa. Are impresia că ajungi în Făgăraș într-o oră, ce pe un delușor. Ne-am propus să le zicem mai multe despre munții noștri în ziele următoare.

Ne-am pregătit de culcare în cortul nostru cochet și n-am avut nevoie de muzică sau de dopuri de urechi. Am adormit repede și ne-am trezit pentru toaletă în miez de noapte. Nu era prea frig. Toaleta privată m-a făcut să mă bat pe umăr și mă felicit pentru decizia de a o închiria. Iar cerul era senzațional. Similar cu cel din Retezat într-o noapte senină de august. Sau cu cerul spectaculos pe care l-am avut în deșertul Wadi Rum, în Iordania.

Noapte bună!

Kilimanjaro - Ziua 0

Ziua 0. 13 decembrie 2022

Am aterizat la timp pe Aeroportul Internațional Kilimanjaro, în miezul nopții. 6 persoane s-au dat jos din avion, restul au continuat spre Istanbul. Personalul aeroportului ne depășeau numeric 3 la 1, cred. Și ne așteptau pe noi, cei din ultimul zbor al zilei (în condițiile în care precedentul fusese cu 4 ore înainte).

Agentul vamal la care ajung constată că sunt din România și că nu trebuie să plătesc viză.

- Ah, no visa. Nice.

- Yes, good country relationships.

Deja simt cum timpul stă în loc în țara asta. Aerul e cald și prietenos, oamenii sunt zâmbitori... simți că a meritat tot drumul. Mi-e și somn, dar aș vrea să stau trează și să descopăr fiecare bucățică din Tanzania continentală.

Șoferul nostru, Joseph, găsit prin recomandarea prietenei Wanda căreia îi fusese ghid în safari cu câteva săptămâni în urmă, ne aștepta cuminte la ieșire din aeroport. Mi-a scris numele frumos și l-a printat color pe o hârtie glossy. Nu că ar fi fost nevoie, dar ce gest frumos! Ne-a condus la mașină și ne-a surprins din nou - îl întrebasem ce mașină are și a zis că una mică de oraș și mă gândeam că vom sta înghesuiți, cu ditamai bagajale însumând 50 de kg după noi... Doar că mașina mică de oraș s-a dovedit a fi cel mai mare jeep pe care l-am văzut vreodată. Genul ăla de jeep folosit în safari, numai bun să se urce ghepardul pe capotă și să vă uitați cu curiozitate unul la celălalt...

Joseph a venit cu soția după el, probabil pentru că nu voia să adoarmă, având în vedere că avea cursă la 3 dimineața... Drumul a fost plăcut. Josheph este foarte precaut și nu trece nici picat cu ceară de limita de 50 de km, chiar dacă nu e nimeni pe drum. Știe el ce știe. Polițiștii stau din loc în loc la ciupeală. Ne-au oprit o dată, dar n-au avut ce ciupi.

Uitându-mă la case, pot să spun deja că zona asta e mai bogată decât Zanzibar. Aici casele au toți pereții, spre deosebire de Zanzi, unde multă lume doarme într-un spațiu creat de 4 stâlpi și un acoperiș, pe o saltea, în văzul lumii...

Ajungem la hotel (Chania Lodge) și ne cuibărim rapid în patul cu baldachin, dintr-una dintre căsuțele care formează complexul hotelier. Mă gândesc că a doua zi ne vom bucura de spațiul frumos amenajat al hotelului, cu palmieri, cu piscină și cu Kilimanjaro undeva în depărtare (așa am văzut în poze).

Dar până una, alta, somn. Să nu uităm să ne trezim înainte să treacă ora micului dejun.

**

Ne-am trezit pe la 10:00, la timp ca să mai prindem micul dejun. Un mic dejun cu fructe, cu ouă (îi ziceai ospătăriței cum le vrei și ea plasa comanda la bucătărie), cu clătite, cu cereale, cu cafea tanzaniană, cu sucuri naturale, cu miere, cu dulcețuri... Ideea e că nu aveai cum să nu găsești ceva. Căci, totuși, eram la un hotel scump din zonă. Aș fi spus hotel pentru omul alb, dar mi s-a arătat pe parcurs că veneau aici pentru cină și piscină și localnicii bogați. Am plătit 90 de EUR pe noapte la hotel, dar asta pentru că am avut 50% reducere de pe Booking.com. Altfel nu cred că am fi ales acest complex hotelier, pentru că ar fi costat 180 de EUR pe zi... Ca să vă faceți o idee, un loc în hostelurile populare din oraș costă cam 25-30 de euro.

După micul dejun, ne-am ocupat două locuri la piscină și am intrat într-o atmosferă de concediu. Ne-am dat cu cremă de protecție și cu spray anti-țânțari din belșug. Ultimele știri spun că riscul de îmbolnăvire de malarie în Moshi este de 0.1%, dar nimeni nu vrea să riște. Am preferat spray-ul ideii de a lua medicamente preventive pentru malarie (pastilele astea se iau cam 14 zile și acționează ca niște antibiotice, inclusiv prin aceea că îți dereglează flora intestinală). Mi-am luat cu mine cartea By the Sea, a lui Abdulrazak Gurnah, câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, un autor născut în Zanzibar și stabilit în Marea Britanie. Nimic mai potrivit decât să citești cartea asta în țara natală a autorului, nu? Cum Crăciunul era aproape, locația avea decorațiuni specifice, cum ar fi brazi de Crăciun stilizați, făcuți din bețe și împodobiți cu lumini și cadouri. Și aveau și simboluri specifice, cum ar fi ananași îmbrăcați cu ochelari de soare și căciulă de Moș Crăciun. Sebi chiar și-a făcut poză în piscină cu căciula de Moș Crăciun. Practic, am putut experimenta atmosfera de Crăciun vara...  În fine, am adormit destul de repede pe șezlong, cum le stă bine turiștilor. Singurul obiectiv al zilei era să așteptăm să se facă ora 16:00, când urma să ne întâlnim cu cineva de la firma de turism, Monkey Adventures.

Între timp, am luat prânzul, iar prețurile au fost de Europa. Oricum, ideea e să te hrănești cât se poate de bine cu cel puțin o lună înainte de câte o urcare pe munte ca asta. Fără cure de slăbire, da?

Un alt lucru important pe care l-am făcut în acea dimineață a fost să luăm legătura cu Ada, care urcase pe Kili cu 2-3 zile în urmă, împreună cu doi prieteni din Cluj. A fost instructiv. I-am putut pune o mulțime de întrebări. Despre mâncare, despre vreme, despre toalete, despre cât de grea e noaptea cuceririi vârfului, despre bacșișul pentru echipă etc., etc. Bine că am avut wi-fi, că nu te apuci să dai apeluri locale sau să trimiți poze pe bani, că ajungi rapid la sapă de lemn... Am aflat câteva lucruri interesante, cum ar fi că ghidul vine și-ți verifică bagajul și te obligă să închiriezi obiecte, dacă îți lipsește ceva. De exemplu, la Monkey Adventures, bețele de trekking sunt obligatorii. După cum sunt obligatorii două perechi de mănuși și două ciupici. Din fericire, aveam cam de toate. Cu excepția faptului că eu aveam doar o ciupică.

La ora 16:00 nu ne-a sunat nimeni și nici n-am primit mesaj pe WhatsApp. Așa că m-am dus la Recepție, unde mă aștepta de ceva vreme cineva. George, ghidul principal. Căruia șeful nu i-a dat numărul meu. Bine că nu m-a prins un pui de somn, George, că ai fi așteptat acolo mult și bine. George e destul de pișpirel, așa, slăbănog, numai fibră și îmi dă impresia că e un mic joker. Un Ace Ventura negru.

George ne-a făcut instructajul la recepția hotelului. Ne-a arătat o hartă, ne-a confirmat numărul de kilometri și de ore care ne așteaptă în fiecare zi și ne-a dat detaliile organizatorice. Am aflat că suntem singurii turiști și că grupul lor, din partea Monkey Adventures, va fi de 11 oameni, din care unul, ghid asistent, vine în plus, ca să-și facă experiență și ca să poată promova la ghid principal. Prima impresie a fost de tristețe - Cum, suntem doar noi doi? Dar speram să cunoaștem oameni din alte țări și să avem cu cine povesti seara (multă lume ne-a spus că serile sunt plictisitoare). Eu chiar speram să avem în grup o pensionară din Germania, ca să-mi crească șansele să nu fiu veriga slabă a grupului, adică acea persoană după care trebuie să aștepte toată lumea. 

- Să mergi cu persoane străine poate fi sursa unor frumoase prietenii sau a unor mari frustrări, ne-a zis George. Și am început să acceptăm situația.

După prezentarea teoretică, George a venit în cameră să ne verifice bagajul. Chiar mă întrebam dacă o să observe că nu am două ciupici.

George ne întreba ca de pe un checklist:

- Arătați-mi sacii de dormit.

- Arătați-mi bocancii.

- Arătați-mi gecile.

- Bețe aveți?

- Haine groase aveți? Dar subțiri?

- Cu ce intenționați să vă îmbrăcați în noaptea vârfului?

- Cremă de soare aveți?

- Diamox aveți?

Aici se impune o paranteză. Diamox este un medicament cu substanța activă acetazolamidă, pe care lumea îl ia ca să evite răul de altitudine. Diamoxul previne tumefierea creierului în zonele cu aer rarefiat și se dă și persoanelor care au suferit traumatisme craniene. Printre altele, previne starea de rău, de amețeală, vărsăturile (toate astea sunt date de tumefierea creierului). Destul de repede după ce îți începi documentarea despre Kilimanjaro ajungi la subiectul Diamox. Iar părerile pe internet sunt împărțite, cum altfel? Unii nu vor să-l ia pentru că e un diuretic și te trimite la toaletă noaptea de mai multe ori. Alții nu vor să-l ia pentru că are ca efecte secundare niște furnicături în degete și chiar în față. Chiar și Sebi ezita, ascultându-i pe experții de pe internet. Noi am luat Acetazolamida din Cluj (e un medicament de vreo 20 de lei), iar Sebi a zis că se hotărăște la fața locului. Eu m-am hotărât destul de repede că-l voi lua, iar decizia mi-a fost întărită de un doctor român care a urcat pe vârf și mi-a spus că medicamentul e foarte important. Ada mi-a spus că l-au luat 4 din cei 5 membri ai grupului lor. Ideea e că n-am prea avut de negociat cu George.

- Bun, aveți Diamox (sau cum îi zice la voi în țară). Îl veți lua din seara asta, o jumătate, după cină, ca să vedeți cum vă reacționează corpul. În rest, îl veți lua, tot așa, câte o jumătate de pastilă, după micul dejun și după prânz, în fiecare zi.

(Sebi n-a mai comentat nimic și s-a supus. Ne-am trezit pentru toaletă o dată pe noapte, deci nu a fost nimic super deranjant).

- Și, ce v-ați mai adus?

- Păi, uite, ne-am adus câte o saltea suplimentară. Și perne gonflabile. Dar toate astea ocupă spațiu și sperăm că nu suntem peste limita de 15 kg de persoană... că la avion am avut în total 50 de kilograme.

- Sunteți extrem de pregătiți. Puneți saltelele și sacii de dormit separat și o să se ocupe băieții să nu depășiți nicio limită. Le ducem separat. În concluzie... nu aveți nimic de închiriat de la noi. Venim mâine dimineața și vă ridicăm la ora 9:30.

**

Ne-am petrecut restul zilei aranjând lucrurile în genți și rucsaci și nu a fost ușor. Aveam prea multe lucruri. Prin urmare, unele au fost lăsate în geanta pe roți care urma să rămână la hotel. Printre altele, cartea mea tanzaniană nu a trecut selecția. Ne-am gândit că o vom îndoi destul de rău și nu știam exact cât timp și câtă lumină vom avea pentru citit.

Seara am mâncat o pizza bună (din nou, preț de Europa sau chiar peste: 17 dolari bucata) și ne-am uitat la semifinala de Campionat Mondial de Fotbal pe un laptop pus la dispoziție de staff, în recepția hotelului. De asemenea, le-am dat persoanelor de la Recepție creioanele și cărțile de colorat, dar și niște dulciuri pe care le-am adus pentru copiii din zonă. Le-am spus să le dea ei cui știu. Poate chiar unui coleg care are copii. Nu am aflat exact unde au ajuns bunurile, dar știm că am făcut o faptă bună.