Kilimanjaro - Ziua 4

17 decembrie 2022

Traseu: Baranco (3900 m) > Karanga (3995 m)

Ne-am început ziua privind cum unul dintre ghețarii de pe Kilimanjaro ne arată pleata albă care i-a mai rămas, dintr-o coamă, probabil, foarte impresionantă în trecut.

Ne-am luat ceaiul cu vedere spre zăpezile de pe Kilimanjaro. Unul dintre momentele alea când știi că ești absolut fericit.

Am ajuns să realizăm că nopțile și diminețile pe Kilimanjaro sunt senine, pe când miezul zilei e capricios.

Micul dejun a constat în ouă fierte, clătite, crenvurști și ceai.

De purtat am purtat cam aceleași chestii ca în ziua precedentă. Cu mențiunea că dimineața am avut nevoie de geaca cea mai groasă, iar în timpul zilei am purtat niște mănuși mediu de groase de la Decathlon.

Nu știu cum s-a făcut, dar am tras mâța de coadă în mare stil (mă rog, am hrănit corbii), astfel că am fost ultimii care au plecat din tabără. Staff-ul nostru nu se atinge de cortul, bagajele și toaleta noastră până când nu le dăm OK-ul. Ei pot doar să demonteze cortul porterilor, cortul de masă și cortul ghizilor și să plece pe traseu înaintea noastră, astfel încât mâncarea și toaleta să ne aștepte în următoarea tabără. În practică, porterii ne-au depășit în fiecare zi, chiar dacă au plecat după noi. I-am surprins un pic în ziua 2, când am mers repede și i-am așteptat un pic să ne aducă bagajele și toaleta.

*

O parte din motivul întârzierii de dimineață a fost, pe lângă moșmondeala lui Sebi în a găsi cel mai bun mod de a ne împacheta lucrurile, și faptul că Robert m-a abordat să mă întrebe despre muzica tipului ăluia, Mercury. Robert vrea să învețe lucruri de lume. Așadar, i-am zis că am o singură piesă salvată pe telefon, "Barcelona". Știu că nu e piesa cel mai simplu de digerat, așa că am prefațat-o cu tot felul de informații. Că a fost menită să fie imnul Jocurilor Olimpice din 1992 de la Barcelona. Că Freddie a înregistrat-o cu doar câțiva ani înainte să moară. Că e cântată în duet cu o soprană catalană, Montserrat Caballe, care cântă în spaniolă. Că nu e la ordinea zilei ca un solist rock să-i țină piept unei soprane. Că piesa e ca o simfonie și că Freddie era destul de influențat de diverse elemente ale muzicii clasice. În fine, să înceapă cântecul. S-a prins omul că refrenul e Barceloooooona și l-a cântat cu mine. A ascultat toată piesa cu răbdare, iar la final a zis:

- Piesa asta nu seamănă deloc cu nimic din ce ascult eu, nici cu ce se difuzează în Tanzania.

Iar eu nu aveam alte piese mai reprezentative de arătat. Așa că Robert s-a îndepărtat zâmbind și zicând pentru sine:

- Freddie Mercury, din Zanzibar.

Ca și când s-ar fi minunat singur și ar fi zis:

- Am văzut-o, deci, și pe asta.

*

Poate a fost bine că am plecat ultimii. Unul dintre lucrurile neplăcute de pe traseu, pe care am reușit, astfel, să le evităm, este să aștepți ca alții din fața ta să urce pe Baranco Wall. Să mai facă un pas. Și încă un pas. Noi nu mai aveam pe nimeni în față, decât pe câte un porter întârziat din alte echipe. Cred că pe Baranco Wall începi să apreciezi ce înseamnă cu adevărat munca de porter și începi să te gândești că ești un vierme dacă nu îi ajuți pe oamenii ăștia cât poți tu cu un bacșiș bun la final. E una să urci cu un ghiozdan de 3-5 kg în spate, cum fac turiștii, și e cu totul altceva să cari 15 kg pe cap, cum fac porterii pentru tine.

A fost nevoie să ne folosim brațele pentru stabilitate în primele 15 minute ale urcării. Am trecut atunci pe la Kissing Rock, numită așa pentru că poți să treci de ea doar cu fața la ea, îmbrățișând-o (nu-i cine știe ce, deși George ne-a arătat poze cu alți turiști împietriți de frică. Probabil George a salvat pozele ca să marcheze momentele amuzante de la job). Apoi am urcat pas cu pas, în zig-zag, cei 300 m diferență de nivel. A urmat un pic de coborâre, pe o potecă cu pietre-obstacol și apoi încă o urcare la care am avut nevoie de mâini. 

Sus, pe platou, totul era înecat în ceață. George ne-a zis că n-am avut noroc să vedem panorama. Sebi a lăsat nesupravegheat literalmente două secunde un baton proteic cu ambalajul desfăcut, iar un corb cu gâtul alb i l-a furat cu o abilitate de hoț experimentat. Dacă cineva găsește un ambalaj cu scris în română, să știți că nu l-am aruncat noi... oricum, nu intenționat! De altfel, când, într-o tabără, vântul a luat un ambalaj de la o ciocolată Făgăraș pe care le-am dat-o porterilor, le-am zis să o ridice neapărat, că nu vreau să vină alți români și să constate cu tristețe că alți români au trecut pe acolo înaintea lor. Da, am încercat din răsputeri să respectăm muntele. Asta nu înseamnă că turiștii nu sunt nesimțiți. Am găsit prea multe ambalaje de bomboane, paie de suc, pliculețe de ceai etc. aruncate peste tot. În primele zile m-am oprit des și le-am ridicat. Le-am pus fie în buzunar, fie într-o pungă cu ziplock, care ne servea drept coș mobil de gunoi. George a zis că e "fenomenal" ce fac și că-mi mulțumește, dar m-a avertizat că pe drumul spre Uhuru, în noaptea supremă, vor fi multe gunoaie și n-ar trebui să le bag în seamă. Mai mult, am aflat că angajații firmelor de trekking, împreună cu diverși voluntari, fac două campanii de curățenie pe an, în noiembrie și în aprilie, adică în low season. Ceea ce mă îngrijorează. Dacă așa arată locurile după nici o lună de la curățenie, nu vreau să știu cum vor arăta după alte 5 luni... Și, să fie clar: localnicii sunt foarte grijulii - nu aruncă nimic și nu lasă nimic în urmă. Turiștii sunt nesimțiți. De exemplu, în mod normal, n-ar trebui să lași în urmă șervețele când îți iei pauza de toaletă în tufișuri, ci ar trebui să-ți iei gunoiul într-o pungă cu ziplock. Din păcate, e plin de urme de bipezi. Mă tem că în plin sezon, Kilimanjaro arată ca o mare toaletă publică. Sunt, totuși, 30000 de turiști care urcă muntele ăsta în fiecare an...

*

Pentru prima dată am avut dureri de tălpi pe coborâre. Am luat bețele, dar terenul cu pietre nu se preta la un astfel de sprijin. Mi-am dat seama că șosetele pe care le luasem ca linerele - niște șosete de compresie de alergare - erau nepotrivite. După ce le-am dat jos, a fost altă viață. Cred că am învățat, pe ansamblu, că nu-mi plac linerele și că o singură pereche de șosete - una și bună - ar trebui să fie destul. 

Au mai fost suișuri și coborâșuri pe traseu, dar în final am ajuns în tabără în cele 4 ore estimate oficial. 

În mod special am fost mândră de felul în care am urcat în 10 minute ultimul deal - o diferență de nivel de vreo 150 m -, în condițiile în care George estima că va dura peste 20 de minute. Motivația mea: să ajung la toaleta mea privată și să evit toaletele naturale de după stâncile din vale, unde stăteau turiștii în șir indian. George a fost mândru de mine. Se întreba cum am putut merge așa de repede. I-am spus că mi-am închipuit că sunt la antrenament la sală: 10-15 minute pe eliptică, înclinație 8, viteză 90-100. Și am mai avut un secret: George mi-a dus bagajul pe ultima porțiune. De altfel, se pare că ghizii au spus restului echipei că Lavinia e cu totul alt trekker când nu are bagaj în spate, la care porterul nostru Machame a propus ca Lavinia să fie ajutată să fie cel mai bun trekker posibil în fiecare zi și să i se care bagajul personal. Pentru a implementa această idee, el s-a oferit să care mai multe bagaje, mai exact să-i care rucsacul șefului George, pentru a-i permite acestuia să-mi care mie bagajul. Asta explică de ce George era azi liber ca pasărea cerului, fără rucsac. I-am zis că pot să-mi car singură bagajul pe ultima urcare, dar că nu aș vrea ca Machame să vadă că sacrificiul lui a fost în van, așa că musai să intrăm în tabără cu George cărând ceva, iar eu fără bagaj. 

Am ajuns, așadar, repede în tabără, pe la 13:00, și am avut timp de somn de amiază (mă rog, tentativă), de însemnări în jurmal, de plimbări prin tabără.

Prânzul a constat în pui prăjit cu cartofi prăjiți, plus salată de legume - totul aproape perfect, dacă legumele respective n-ar fi fost înecate în maioneză. Adică tocmai rezolvasem problema stomacului și a condimentelor, iar ei ne dau... maioneză. Am mâncat amândoi foarte puțin din salată, dar suficient cât să stăm aproape de toaletă. După masă, a venit bucătarul la noi trimis de ghizi (erau și ghizii acolo ca traducători) și i-am explicat că maioneza e un alt lucru contraindicat în cazurile de diaree. Le-am spus că în restaurantele din Europa ne-ar fi adus salata, iar separat ar fi adus oțetul, uleiul de măsline și poate și maioneza (așa cum ne-am adus ketchup în fiecare zi) și ne-am fi putut asezona salata după gust. După ce a zis că a redevenit învățăcel văzându-mă cum pregătesc guacamole, mi s-a părut că bucătarul a fost foarte receptiv la idee și că o va folosi pe viitor. 

Seara, la cină, am avut fasole în lipie africană, plus pește prăjit pentru mine (nimic pentru Sebi, care și-a donat porția echipei) și un excelent mango la desert.

Printre activitățile din tabără, am verificat situația toaletelor publice și pot confirma că e tragică, precum era mai jos (3 WC-uri turcești plus o chiuvetă neconectată la vreo sursă de apă, chiar dacă aici era un pârâu în apropiere).

Seara, în vale, se văd toate localitățile din regiune. În fața corturilor, în depărtare, se vede Meru, iar în spate, parcă la 2 pași, își arată capul Kili.

Semne vitale:

• Lavinia: oxigen 89, puls 83
• Sebi: oxigen 88, puls 98  

*

George și Robert au clevetit din nou toată ziua. Dar au vorbit mult și cu noi. Cea mai amuzantă conversație mi s-a părut asta:

- Robert, apa din izvoarele astea este potabilă?

- Pentru noi, localnicii, da. O bem direct. Pentru voi, turiștii, o fierbem.

- Mulțumim de grijă. Dar degeaba, dacă după aceea ne dați supă cu condimente...