Kilimanjaro - Ziua 3

16 decembrie 2022

Dimineața în tabăra Shira II. E senin. Kili se arată în toată splendoarea lui. Noaptea a trecut bine. Eu am avut o singură trezire. Se pare că pe Sebi l-a doborât mâncarea locală - s-a trezit de 3 ori, dar nu l-am auzit. Ca plan de remediere, am cerut mic dejun personalizat (de exemplu, nu mai vrem fulgi de ovăz) și eliminarea tuturor condimentelor în afară de sare și piper. Echipa noastră pare să realizeze pentru prima dată legătura dintre condimente și problemele digestive constante ale marii majorități a oaspeților lor. Până acum nu le-a zis nimeni... Și, într-adevăr, dacă am fi fost într-un grup mai mare, probabil nu am fi putut să cerem personalizarea gătitului și am fi suferit cu toții. Mă bucur din ce în ce mai mult că avem tur privat.

Micul dejun

Eu am mâncat omletă, cârnați și clătite. Sebi a mâncat 4 banane mititele, clătite și omletă. Din fericire, ne-am adus ceai de acasă și am început să-l folosim pe al nostru, că ne cam săturasem de ceaiul negru englezesc pe care ni-l serveau de fiecare dată.

Ce am purtat

• Primul strat: Pantaloni și șosete merinos.  Baselayer Columbia.
• Al doilea strat: Pantaloni de trekking Kilimanjaro (am trecut, deci, la haine mai groase). Soft shield - geacă Kilimanjaro. Să porți brandul Kilimanjaro când urci pe Kilimanjaro îți dă un anumit sentiment că universul consipiră la succesul tău...
• Rezerve în rucsac: geaca de ploaie și vânt marca Helly Hansen (o haină foarte veselă, de culoare coral, care a dat bine în filme și poze, de altfel). Poncho - o investiție bună, de vreo 50-60 de lei de la Decathlon.
• Plus obișnuitele buff-uri și parazăpezi.
• A fost senin de dimineață, deci ne-am dat de câteva ori cu cremă de protecție solară. Protecția înseamnă și protecția buzelor, așa că am păstrat mereu la îndemână batonul de buze cu SPF50.

Traseul

Shira II (3850 m) > Lava Tower (4600 m) > Baranco Camp (3900 m)

Am plecat de la Shira II la ora 9:00 și am ajuns la Lava Tower la 12:45. Știam că partea asta e foarte importantă pentru aclimatizare, deci era important să stăm cât mai mult la această nouă culme din istoria noastră personală. George ne-a zis de la început că masa nu va fi gata când vom ajunge. Asta ne dădea un motiv în plus de a zăbovi la 4600 m. De altfel, ne-am gândit că e momentul potrivit să le arătăm cum se face guacamole. Prin urmare, am mers în cortul echipei (cică am fost primii turiști care au făcut asta) și am făcut guacamole pentru ei. Da, suntem primii turiști care au gătit pentru ei. Am surprins totul într-un filmuleț. În timp ce eu făceam guacamole, bucătarul mă ajuta cu ingredientele și ustensilele, dar își și vedea de treabă. Așa am văzut îndeaproape ce mănâncă echipa. În principiu, mămăligă dintr-o făină foarte albicioasă, de maize. Mie mi s-a părut că n-a pus destulă apă, dar mă rog... Am mai văzut că aveau și un pui la fiert. Felia de pâine cu guacamole a venit ca un supliment neașteptat pentru ei. Au mâncat din proviziile turiștilor, cum ar veni. Unii erau extrem de timizi și aproape că nu îndrăzneau să spună că vor și ei să mănânce. George a făcut pe liderul îndrăzneț, care a luat prima felie. Se pare că nu toți liderii mănâncă ultimii. Sau, în cazul ăsta, poate George a fost acel lider care s-a sacrificat pentru echipă - dacă ar fi avut gust rău? Era, totuși, un risc pentru ei, nu? George s-a declarat foarte încântat. Apoi a mâncat Robert. Noi am insistat să primească fiecare, măcar de gust. Tot întrebam - cine n-a mâncat - iar ei ziceau că trebuie să mâncăm și noi. Le-am spus că noi mâncăm asta tot timpul, ca aperitiv sau la cină, iar cum nu era așa de mult guacamole, ne doream să guste ei și să ne dea un verdict. Toți ne-au dat feedback pozitiv. Pe film se aude la final cum Robert zice: "Guacamole e delicios". Ca validare, a venit și George tot un zâmbet și ne-a zis că tuturor le-a plăcut și că-și vor face și ei acasă desertul ăsta. I-am mai zis o dată că nu e desert, dar nu cred că l-am convins de partea asta.

Cât timp ne-am așteptat prânzul în cortul de luat masa, a început să plouă. Mi s-a părut destul de frig, așa că am ales să nu ies din cort. Practic, ditamai piatra numită Lava Tower era învăluită în ceață. Eu am văzut-o numai în pozele lui Sebi. Am observat apoi că ploaia era de fapt o ploaie cu bobițe de zăpadă înghețată, de parcă ar fi nins cu bobițe de spumă de mare.

Prânzul a fost o tocană de vită cu legume, plus orez (am cerut noi orezul în mod special, ca să rezolve sau să prevină problemele digestive).

Am stat la Lava Tower până la 15:00. Niște ore esențiale pentru aclimatizare.

Ninsoarea nu s-a oprit nici când ne pregăteam de plecare. Mi-am luat poncho-ul pe mine, la indicațiile lui Robert. Asta a însemnat că nu mai puteam ține bețele agățate de rucsac, așa că am folosit bețele pe coborâre. 

Coborârea de la Lava Tower spre Baranco e absolut spectaculoasă. Are râuri, copăcei endemici (cică au descoperit cu tristețe că se găsesc și în Kenya) și vederi spectaculoase spre niște culmi acoperite cu ghețari. A fost prima întâlnire cu zăpezile permanente de pe Kilimanjaro, câte au mai rămas. Cică vor dispărea până în 2032... A fost un drum în care a trebuit să le spunem lui George și Robert că vrem să zăbovim, să ne bucurăm de peisaj. Probabil ei s-au imunizat și nu mai apreciază pe deplin incredibila frumusețe a acestei secțiuni de traseu...

George și Robert au în continuare multe de discutat între ei. Asta e bine. Nu se plictisesc cât timp noi ne facem filme și poze.

La sosirea în tabere mi-am făcut un obicei din a bate în semnul metalic ca într-un gong, în timp ce Sebi mă filmează. Apoi facem poze cu steagul României, singuri, dar și cu ghizii, care zic "Kilimanjaro, Romenia, Făgăraș". Pe lângă faptul că le-am adus ciocolată Făgăraș, le-am tot povestit despre munții noștri și despre cum ne-am pregătit pentru această aventură. Sebi le-a explicat tot felul de lucruri despre vulcani și despre peisajul care ne înconjoară, făcându-i să-și privească țara cu mai multă putere de înțelegere. În special Robert pare interesat să afle multe lucruri noi și să-și lărgească orizonturile.

Tabăra Baranco este a doua cea mai mare, după Barafu, care e tabăra dinaintea asaltului vârfului. Loc am avut suficient, pentru că se pare că a cam scăzut numărul de turiști față de anul trecut. Acum erau cam 300 de oameni acolo în total, pe când într-un an bun ar fi fost 3000.

Ajunși în tabără, ne-am bucurat că s-a ridicat ceața și am putut vedea pentru prima oară temutul Baranco Wall. Când înțelegi că e vorba de o urcare de 300 m diferență de nivel, în zig-zag, cu câteva porțiuni de cățărare (adică trebuie să-ți folosești un pic și mâinile), îți dai seama că nu e chiar așa de speriat.

Ne-am bucurat și de ritualul de seară. Adică de spălatul picioarelor cu apa călduță (mă rog, atâta m-am foit prin cort și prin tabără, că atunci când în sfârșit am vrut să-mi încep sesiunea de spa, apa era rece. Noroc că aveam apă caldă pentru ceai și am putut să ridic un pic temperatura în washy-washy).

Tabăra e încântătoare. Când se lasă seara, vezi în depărtare, la poalele muntelui, luminițele din Moshi. 

E primul loc unde am văzut că am semnal la telefon. Echipele locale au început să dea telefoane acasă.

E o tabără în care oamenii nu sunt singurii locuitori. Nu mai sunt maimuțe, dar sunt, în schimb, mulți șoareci dungați și corbi cu gâtul alb. După ploaia de pe traseu, ne-am lăsat ghiozdanele la uscat pe niște pietre, iar când le-am ridicat, doi șoricei se instalaseră deja în ei și a trebuit să-i alungăm. Bine că n-am descoperit asta în cort! Cât despre corbi - care sunt, probabil, acolo pentru că au provizii de șoricei - s-au prins că pot să fure câte ceva de la turiști. Unul a intrat în antreul cortului nostru lăsat deschis și a furat punga de gunoi (o pungă ziploc pe care o umpleam și o goleam periodic). L-am prins și n-a ajuns departe, dar l-am recompensat pentru curaj cu o brioșă.

Cina

Aperitivul a constat în niște alune prăjite. 

Au ținut cont de dorința noastră de a nu avea condimente. Așa că supa cremă de ghimbir (mda, supa în sine era un condiment) a avut un gust neutru. Bucățile de ghimbir se simțeau ca niște boabe de orez bine fierte. Mie mi-a plăcut. Sebi nu s-a atins de ea. 

La felul doi au venit cu un platou de spaghetti și un sos de legume necondimentat. Sebi a hotărât că nu vrea nimic din toate astea, așa că a cerut pâine prăjită și usturoi.

*

Seara ne-a apucat o durere intermitentă de cap. Cam un 3 pe o scală de la 1 la 10. Se pare că era normal. Corpul procesa diferențele de înălțime.

Faptul că turiștii sunt mai tăcuți și că unul nu mănâncă l-a alertat imediat pe George, care a venit să ne întrebe cum ne simțim. Mai ales pe Sebi. Și cum ar putea să ne facă să ne simțim mai bine. Și cum l-ar putea determina pe Sebi să mănânce mai mult, ca să nu-și piardă forțele. Vă dați seama, dacă 50% din turiști încep să se simtă rău, excursia e periclitată... la fel și bacșișul de la final, care e un fel de success fee pentru echipă. Sebi n-avea prea mult chef de prelegeri și a zis că va trebui să vedem cum îi evoluează starea la noapte și spre dimineață.

Semnele noastre vitale erau:

• Lavinia: oxigen 90, puls 102
• Sebi: oxigen 90, puls 103

Apă n-am prea băut toată ziua, dar am compensat prin ceai și apă cu Litorsal. Și Imodium.

*

Cerul în tabăra Baranco e cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.

*

Conversațiile zilei

I-am întrebat pe ghizi dacă știu de Freddie Mercury, născut în Zanzibar, de nuvela lui Hemingway, "Zăpezile de pe Kilimanjaro", care ne-a inspirat să venim aici, și de câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, Abdulrazak Gurnah, un alt nativ din Zanzibar. Răspunsul a fost la toate NU. 

OK. Le-am povestit acțiunea din "Zăpezile de pe Kilimanjaro", le-am zis câte ceva despre Hemingway și Gurnah (cred că elementul cel mai interesant pentru ei a fost că Nobelul vine nu numai cu glorie, ci și cu un premiu de 1 milion de dolari), dar să nu fi auzit de Freddie Mercury nu pot tolera. George s-a scuzat că nu prea e cu muzica. Robert a zis că parcă a auzit de tipul ăla. Dula, ghid asistent în perioada de training, a zis că știe de Freddie Mercury, că a fost în Zanzibar și că și-a făcut poză la casa lui. M-am liniștit. Am vrut să le pun o piesă Queen descărcată de pe Spotify, dar, surpriză!, nu aveam decât "Barcelona" și nu mi se părea reprezentativă pentru ei. Așa că am zis să schimb subiectul și să testez mai departe cunoștințele muzicale ale lui Dula, pe care Sebi l-a auzit ascultând Enrique (deci el părea genul de ascultător de muzică europeană și occidentală, pe când restul ascultau rap și reggae în swahili). Bun. Pornesc Spotify pe "In the Ghetto" și-l întreb pe Dula dacă recunoaște vocea asta.

- Ți-am zis că am fost în Zanzibar și mi-am făcut poză cu tipul ăsta.

Sebi și cu mine ne-am amuzat copios.

- Dula, să știi că "Freddie Mercury" nu e răspunsul la toate întrebările muzicale.

I-am mai zis că-i Elvis Presley, dar n-am văzut nicio expresie pe fața lui, așa că am lăsat-o baltă.