Poate mi se pare și poate nu sunt singura, dar, de câte ori plec în câte o delegație, atrag o serie de întâmplări ilare după mine. Demne de Camera ascunsă, dacă ar filma cineva. Cred că e momentul să pun câteva pe hârtie.
În principiu, există două mari categorii de întâmplări:
1. ajunsul la aeroport
și 2. rent-a-car (care povești pot influența sau pot fi în strânsă legătură cu prima categorie).
Prima poveste din serie s-a întâmplat în urmă cu cel puțin 4 ani - prima mea deplasare - sau cel puțin prima deplasare în care a trebuit să închiriez o mașină. La aeroportul din Dusseldorf. Am fost bine instruită să întreb lucruri despre mașina închiriată, pentru că, nu-i așa, poți avea surprize. Cineva tocmai se întorsese dintr-o deplasare similară în care n-a știut cum se bagă mașina în marșarier. Prin urmare, o întreb pe tanti lucrurile de bază:
1. Unde e cea mai apropiată benzinărie?
2. Cum se bagă mașina în marșarier?
Cu benzinăria la Dusseldorf e ușor, că-i fix lângă parcare (fast-forward 4 ani, vom afla că nu-i așa de ușor să găsești parcarea), iar cu marșarierul răspunsul a fost: "Ca orice mașină". Ei bine, nimic nu-o așa de simplu pe lume. Eu, conducător de Ford Fiesta, am constatat că n-am putut băga nicicum Volkswagenul Polo în marșarier. Am sunat acasă și am fost instruită de pe Google: uneori e nevoie fie să ridici, fie să apleci schimbătorul de viteze...
Între timp, am avut și alte dileme tehnice. De exemplu, am primit un Ford Convers+ cu 8 km la bord și n-am știut cum să-l pornesc. Noroc că colega a descifrat din manualul tehnic disponibil doar în germană că trebuie să țin ambreiajul, să apăs lung butonul de start și să bag în a-ntâia. La fel, am sunat acasă să întreb cum naiba se deschide tancul de alimentare la un KIA (indiciu: există o clapetă sub scaunul șoferului, dar succes s-o găsești pe cont propriu!). Sau, altă dată, am primit, fără vreun avertisment, mașină automată. Deși am toate ghinioanele astea, trebuie să recunosc că au fost dublate de o doză similară de noroc, de aceea pot povesti cu degajare. De exemplu, în episodul cu cutia automată, s-a nimerit să fiu singură în parcare cu un grup de 3 români. Oamenii își mâncau sandwichurile înainte de drum, eu i-am auzit vorbind și le-am cerut ajutorul. Cred că le-am spus că nu găsesc ambreiajul, iar unul dintre ei s-a prins că era automată. I-am cerut să mă învețe s-o conduc și a ezitat la început - că cică ar dura ceva timp, totuși. I-am spus că dacă toți adolescenții americani idioți sunt în stare să conducă o astfel de mașină și eu pot învăța. Rapid. În 10 minute eram regina șoselelor din Eindhoven.
Tot la capitolul incidente tehnice aș pune țepele pe care mi le-a tras Ioana, vocea de pe GPS. De exemplu, de cel puțin 4 ori, drumul dinspre centrul orașului Venlo din Olanda până la hotel (cam 7 km) a trecut, inutil, prin Germania și a durat cam o oră. Odată am ajuns chiar la marginea unui lac și Ioana mi-a spus să mă urc pe bac. Poate ar trebui să investesc în niște hărți actualizate, totuși...
Dar nimic nu întrece episodul de săptămâna trecută de la Dusseldorf. Era a doua închiriere de la Avis din acel aeroport, deci nu se întrevedea vreo problemă. Am aterizat pe la vreo 17:00 și a trebuit să-mi aștept o colegă, care avea aceeași destinație finală - banalul Venlo -, dar care venea cu alt avion. Ne-am întâlnit la ridicarea bagajelor - nicio problemă -, am stat 15 minute la coadă să ajungem la agentul Avis și ne-am luat actele și cheile de la mașină. Era deja 17:45 și fiecare avea planuri: eu vroiam un borcan special de la Ikea (care ne era în drum), precum și cina la Ikea, iar ea vroia să ajungă în centrul Venlo, să vadă petrecerea dedicată zilei Regelui. Prin urmare, ascultăm cu atenție ce ne zice tanti blondă de la Avis, că deh! aveam planuri mari. Practic, ne-a zis să mergem 3 minute prin terminal, urmărind semnul de P4, la capăt să luăm liftul din mijloc și să mergem la etajul 4 să ne luăm mașina de pe locul 312. Zis și făcut. Luăm liftul și ajungem la o stație de tren suspendat. Ne urcăm în tren, pentru că ne ducea la P4 (ne-am întrebat, la un moment dat, de ce nu ne-a zis de tren, dar am presupus că vom ajunge mai repede așa, iar ea ne-a indicat calea pietonală). Ajungem la P4, etajul 4, locul 312 și... surpriză: locul e gol. Hmmmm... Parcarea P4 avea 3 secțiuni: roșie (în care eram), galbenă și verde. Am bănuit că ne-a scăpat culoarea, prin urmare, ne-am dus și în celelalte două. Fără succes. Să nu vă închipuiți că-i puțin lucru să-ți târâi bagajele prin ditamai parcarea. Timpul trecea - nu în favoarea noastră -, începuse să ne fie din ce în ce mai foame și planurile păreau din ce în ce mai nerealizabile. Evident, am sunat la numărul de pe documente pentru ajutor... Ăăăă, supriză: numărul era rutat spre România, iar tipul care a răspuns n-avea cum să ne ajute. Mai erau niște numere pe hârtii, dar telefonul mi le dădea invalide. Primisem, totuși, coordonatele GPS ale parcării. Am încercat să le introduc pe iPhone, dar telefonul nu coopera; iar GPS-ul normal nu mergea fără alimentare - era descărcat, pare-se. N-am avut de ales și, după o așteptare în stație, am luat trenul suspendat înapoi spre terminal. Am avut ocazia să numărăm 8 parcări în aeroportul din Dusseldorf și ne-am dat seama că, fără indicații precise, căutam acul în carul cu fân. Planul era să mergem la blondă și să facem scandal. Doar că blonda era departe, în celălalt capăt al terminalului, așa că ne-am oprit la punctul de informare. Când i-am spus că nu găsim mașina de la Avis, tipa ne-a îndrumat imediat spre parcarea 7. Se pare, deci, că era o informație atât de banală, încât blonda nu s-a sinchisit să ne-o spună. Adică era de la sine înțeles să mergem la P7 și să urmăm, temporar semnul de P4 (?!), toată lumea știe asta, nu?! În fine, am mai mers vreo 5-7 minute pe jos (nu 3, în orice caz) și am ajuns într-o pasarelă, la intersecția dintre P7 și P. Am mers la P7, etajul 4, locul 312 și... l-am găsit gol. Deja era cazul să ne punem întrebarea evidentă:
- Om fi noi proaste?
Am stat, am cugetat (numai prostul fudul ar fi zis foarte repede "Nu") și am decis că nu era vina noastră. Am decis să mergem la interecția din pasarelă și s-o luăm în partea opusă. A rezultat că mașina era, într-adevăr, în P, etaj 4, locul 312. Și că nu ne-a luat decât 90 de minute s-o găsim. Evident, cu 4 ani în urmă primisem indicații mai precise, pentru că atunci n-am avut vreo problemă. Ce mi-am amintit, însă, din prima experiență a fost că pe acel etaj era un birou Avis, unde puteam vorbi cu un angajat de-ai lor (apropo, în toate plimbările astea prin parcare n-am văzut picior de om, deci, dacă era să ne atace cineva, am fi fost ca mieluții la tăiere). Am decis că prefer să mă plâng live, decât să scriu un mail lung a doua zi. Prin urmare, intru în birou și-i zic omului:
- Bună ziua, am venit să mă plâng.
- Spuneți (și s-a ridicat în picioare. 1,90m +. Respectuos, nu?)
- Am închiriat o mașină și ne-a luat o oră jumătate s-o găsim, pentru că colega dvs. nu ne-a dat indicații privind parcarea.
- Era blondă sau brunetă?
- Ăăăă... Nu știu cât e de relevant, dar pentru informarea dvs., era blondă. Oricum, era o coadă mare și s-a cam grăbit cu explicațiile. Și nu ne-a dat numărul parcării.
- Asta pentru că parcarea nu are număr. Zâmbet larg.
[Mi-ai zis-o, ha?! Să mori tu! Sunt 8 parcări aici, putea să menționeze că o căutăm pe cea fără număr, nu?!]
- Știți ce ne-ar fi ajutat? Să ni se spună să căutăm P7, iar pe pasarelă, la intersecția cu P, să mergem către P. [Nicio reacție. O să iau asta ca pe o victorie]. Și când am sunat pentru clarificări...
- N-a răspuns nimeni, că sunt prea ocupați. Zâmbet larg.
[ Mă, deci ăsta zice cu atâta seninătate cât de nasoale sunt serviciile pe care le oferă, de parcă ar fi de la Protecția Consumatorului și m-ar ajuta să construiesc un caz împotriva Avis].
- De fapt, vroiam să spun că un număr nu s-a format, iar celălalt a fost direcționat spre România.
- Și de acolo n-aveau cum să vă ajute. Zâmbet larg.
[OK, se pare că li se întâmplă des, dacă știe pe de rost povestea ultimelor mele 90 de minute, dar, totuși, de ce-i așa de vesel? Nu se gândește că poate am detentă și-i pocnesc una peste tejghea?]
- Așa-i. Puteți să-mi subliniați pe aceste hârtii numărul la care ar fi trebuit să sun?
- Da. Păi la numărul ăsta tăiați cifra 2 din față, adăugați prefixul de țară și un 0 și gata. Zâmbet larg.
[Mda. Nimic mai evident].
- Vă rog să-l scrieți cu mânuța dvs., ca să evităm orice confuzie [istețule hiperoptimist ce ești].
Așa, apucasem să mă plâng, eram la câțiva pași de mașină, îmi dăduse numărul corect, ce mai vroiam? Și ne uitam unul la altul, fiecare cu alte așteptări. Eu aș fi vrut să aud scuze și ceva propunere de compensații: de exemplu, o zi de rent-a-car sau un plin gratis mi s-ar fi părut rezonabil. Dar nimic. El ar fi vrut să plec - avea deja vreo 4 neni în costume care așteptau după mine. Bătălia era pierdută, deci nu mai puteam decât să ies în forță.
- Consider că am avut parte de un serviciu foarte slab. Moto-ul companiei dvs. este "Noi ne străduim mai mult", nu? [Ales pentru că erau pe locul 2 pe piață după Hertz și vroiam să arate că lor le pasă mai mult de clienți]
- Da.
- Ei bine, ar trebui să vă străduiți mai mult.
- Îmi pare rău pentru experiența dvs.
Și am plecat, în ceea ce eu consider privirile admirative ale nenilor în costume.
La Ikea am ajuns cu 20 de minute înainte de închidere - cât să-mi iau borcanul -, dar food court-ul și chioșcul de hot dogi se închiseseră, așa că ne-am potolit foamea la un KFC (e trist s-o spun, dar cred că a fost cea mai bună masă din viața mea). În Venlo am ajuns peste alte 2 ore - cred că și Regele mersese de mult la culcare - pe un traseu destul de curios: în loc de a ieși rapid pe autostradă și a fi acolo în 50 de minute, m-am trezit în centrul orașului, pe ditamai podul peste Rhin. A fost prea târziu să verific, dar da, am constatat că GPS-ul evita autostrăzile. Ce-i drept, am văzut o grămadă de sate și orășele interesante...
Odată ajunsă în Venlo, am spus povestea tuturor, și o colegă mi-a sugerat să le las mașina în altă parte la retur. Mi-a plăcut mult ideea, doar că n-am putut s-o pun în practică: am ajuns după 10 pm s-o dau înapoi, așa că a trebui s-o las la parter, cedând cheia unui agent. Ei, dacă ar fi trebuit să las cheia într-o cutie, ca la Eindhoven, garantez că ar fi căutat și acum prin parcărea fără număr. Să nu uit: coordonatele GPS ale parcării erau greșite: strada exista, însă numărul străzii, nu. Mulțumesc, Avis, pentru că vă străduiți. Oare ce s-a întâmpla dacă n-ați face-o?!?
Cât despre ajunsul la aeroport - să exemplific cu o situație tipică. Vreau să spun de la început că, după o vreme de călătorit intensiv, nu-ți mai vine să stai cu orele la gate degeaba. Prin urmare, am ajuns să-mi cronometrez într-un mod spartan timpul necesar pentru check-in și să socotesc ora la care trebuie să mă trezesc ca să ajung la timp. De exemplu, de la mine până la aeroportul din Cluj, la 5 dimineața, se ajunge între 13 și 18 minute, în funcție de șoferul de taxi. Priun urmare, într-o dimineață mi-am alocat 18 minute pentru drumul cu taxi-ul, 20 de minute ca să ies din casă și 5 minute pentru lăsarea bagajului. Rezultă că m-am trezit cam cu 45 de minute înainte de închiderea check-in-ului. Călătoream cu o colegă, care m-a sunat că a trecut de securitate în cele 20 de minute ale mele de pregătire. Când i-am zis că în 5 minute îmi chem un taxi a muțit la telefon. Cursele muchie de cuțit îți pompează adrenalină, așa că, de fiecare dată când ajungeam la aeroport, eram deja cu adevărat trezită. În acea dimineață am ajuns la 5:58 la check-in, în condițiile în care se închidea la 6:05. Eram calmul de pe lume. Totuși, domnul de la Wizzair, consideră de cuvință să/mi spună dojenitor-curtenitor:
- Nu v-ați prea grăbit în dimineața asta...
Eu, jignită de insinuare și de logica lui simplistă, îi răspund cu multă demnitate:
- Ba chiar m-am grăbit. L-am rugat pe șofer s-o calce. Și, prin urmare, am ajuns cu o marjă decentă înainte.
Omul, șocat (era deja 6:00):
- Ce marjă? E 6:00. Acuma închid.
- Mă scuzați, dar cred că trebuie să închideți doar la 6:05, nu?
Speriat de siguranța mea, omul își verifică hârtiile și constată cu jumătate de gură:
- Da, aveți dreptate.
Îmi iau frumos jucăriile și mă îndrept spre securitate, nu înainte de a-i arunca o privire de "vezi, ți-am zis eu" și de a-i spune:
- Emoții am avut doar la Eindhoven, când am ajuns cu 1 minut înainte. Mulțumesc și o zi bună. Zâmbet larg.
Între timp, în principiu, îmi propun să ajung cam cu 20 de minute înainte de închiderea check-in-ului, dar nu îmi iese întotdeauna. În cazul particular al ultimei deplasări la Dusseldorf, după ce am lăsat mașina în parcarea fără număr, m-am cazat într-un hotel în aeroport și mi-am planificat totul la întoarcere. Urma să am un avans confortabil. Doar că a trebuit să-mi desfac de 2 ori bagajul: o dată pentru că uitasem să mă machiez și a doua pentru că-mi pusem bine cheia de la hotel undeva prin necessaire. Și uite așa am ajuns iar la check-in în marja decentă de 5 minute, dar toată lumea a considerat că era dreptul meu legitim și nimeni nu mi-a zis nimic.
Dacă vreodată călătorim împreună, mă gândesc că aceste informații pot fi utile. Să nu ziceți că nu v-am avertizat.
