Despre ambiţii

Vrăjeală! Nu o să fac teorii; voi vorbi la concret. Despre schi.

Deci: mi-am reamintit în weekend cât sunt de ambiţioasă. Ultima dovadă - mă încăpăţânez să merg la schi la Şureanu. Cum se face: păi, de obicei, se porneşte cu o zi înainte şi se face escală în judeţul Alba. Apoi, se ia una bucată jeep şi noaptea-n cap şi se porneşte. Pit stop în Alba Iulia pentru alimentare cu de-ale gurii. Apoi, încetişor spre munte. Treci de barajul de la Oaşa, şi apoi... Domnul fie cu tine:). Drum înzepezit, necurăţat. De ce? Pentru că nenea care conduce vehicolul de deszăpezire se respectă şi nu se trezeşte cu noaptea-n cap ca să fie pe traseu la 6 am. Aşa că la ora 9 am, ai un strat de 20 de cm de zăpadă pe asfalt. Jeepul merge bine, deci nicio problemă. Doar că după câte o curbă, dai de oameni mai ambiţioşi decât tine, care cred că pot să ajungă în vârf cu Tico, Logan, Citroen s.a. şi fără lanţuri. Ce faci? Păi... pui mâna şi împingi la deal, să-i urneşti (nu, nu - nu eu, băieţii). Şi jeepul merge mai departe. Mai ales dacă ai şi lanţuri - eşti în siguranţă. Doar că nici cu lanţurile nu e bucată de prăjitură. Dacă nu ţi le pui bine, îţi taie ceva furtun de frână la roata din spate şi te lasă-n drum. În fine, jeepul merge mai departe. 5 ore după plecarea de acasă, ajungi la părtie. Faci pe dracu-n patru şi parchezi. Şi după toate astea, vrei să mergi la toaletă. Doar că la Şureanu te aşteaptă primitoare două WC-uri de lemn - da, da, exact ca la ţară - doar că separate pe sexe. Dincolo de regresia cognitivă spre vremurile copilăriei, nu poţi ignora piramida lui Maslow, deci intri. Şi observi că te-ai înşelat. Faţă de vremurile copilăriei, aceste toalete de lemn au şezut de plastic. O dai dracului de treabă şi zici că are pădurea copaci, cum are balta peşte. Şi pe când te plângi, ţi se spune că lângă restaurant s-a dat în folosinţă o toaletă din vremurile noastre. Partea bună că existenţa ei e secretă, deci e foarte curată (gata, s-a dus naibii secretul). Bun. Şi ajungi la casa de bilete. Ce alegi, schi pass pe o zi, un număr de urcări sau pass pe o jumătate de zi, că doar e amiaza? Păi, judecând după mărimea cozii, mai bine pe puncte. În principiu, într-o zi de vârf, cum e sâmbăta, stai cam 25 de minute la teleschi ca să urci, iar pârtia, albastră ca cerul senin, o cobori în 2 minute. În rest, n-ai cum să nu te molipsească revolta maselor, care nu înţeleg de ce telescaunul nu merge. Auzi că nu merge pentru că e ceaţă. Te uiţi - şi nu e ceaţă! Ba, chiar e soare! Deci, nu e bine nici cu soare. Vrei doar să vină cineva să-ţi dea o explicaţie - şi aici se vede lipsa unui manager de comunicare pentru Domeniul Schiabil Şureanu...Afli până la urmă că e vântul bate cu 70 km/h şi că e interzis să porneşti telescaunul la peste 40. Şi că se tot ia curentul, deci e pentru binele tău că stai la coadă. Şi stând la coadă cu gloata te gândeşti că ar fi mişto de tot să faci o pancartă cu "Jos Băsescu", să faci o poză şi s-o dai la presă. Cine ar rezista să o difuzeze? Doar e vorba de judeţul domnului solitar din Baia de Arieş! În fine, schiezi şi te gândeşti la diverse. Dacă eşti bărbat, nu te gândeşti la nimic; doar ajunge că schiezi. Schiul ca schiul, vine vremea cazării. Căci da, dacă ai 3 cutezători lângă tine, ei cred că se poate găsi cazare bună la faţa locului. Iar tu îţi doreşti să-ţi fi pus mai multe întrebări sau să organizezi tu toată treaba. Şi o iei din cabană-n cabană, până găseşti o cameră dublă şi un living, într-o cabană nou-nouţă, închiriată de manelişti. Care manelişti îşi recunosc făţiş preferinţele şi au decenţa să te anunţe că au de gând să petreacă până târziu, dar te binevenesc, dacă vrei...Hmmm...evident, preferi să-ţi faci un iglu. Dar, stai, mai există o soluţie - tabăra sportivă! Te duci şi iei în primire o căsuţă cu 4 paturi şi un calorifer, la preţul de 25 de lei de persoană. Şi îţi dai seama că întreaga cabană e lucrul lui Dorel: materialul de construcţie e pal alb de 0,7 cm, dublat de cel mai subţire lemn nefinisat pe care l-ai văzut vreodată. Deci trebuie să dormi în costum de schi şi cu căciulă-n cap. Consecinţa - concediu medical, dar măcar spiritul ţi-a rămas liber; cu siguranţă ar fi fost mult mai rău la manelişti. A doua zi, iar bate vântul, dar eşti ambiţios şi călit deja, ce dracu! OK, te-ai gândit de o mie de ori că e mai bine să mergi în Austria, sau chiar în Slovacia pe weekend, dar, sincer, cu greu vei rezista să nu mai mergi. Peisaje ca la Şureanu, mai rar. Zăpadă până la Paşti, mai rar. Vei reveni. Mi se aplică şi mie, că doar sunt ambiţioasă. În plus, e în judeţul meu şi mi-e drag să aud de lucruri ştiute doar de cei aleşi:
1. Cuierul la cabana lui Dorel era făcut dintr-o leaţă cu multe cuie.
2. Am băgat maşina în pălant.
3. Căciula mea n-avea cănac.
4. Ie, ie:)

Cine nu înţelege, să ceară traducere.

Vanitas vanitatum et omnia vanitas

Vă provoc să găsiţi o vorbă mai adevărată decât life sucks and then you die. Şi să vă gândiţi la conceptul propus de Logan's Run: dacă ar fi să ai o viaţă în care să nu ai nicio grijă, dar în care regula ar fi că trebuie să mori la 30 de ani, ce ai face, cum ţi-ai trăi viaţa? Dincolo de un film, dacă ar fi să ştii că cineva va muri la 33 de ani, cum i-ai spune să-şi trăiască viaţa? Dacă ai şti că mai ai de trăit 3 ani - după care vei muri subit, dar fără suferinţă - cum ai trăi? Ce ţi-ai îngădui să speri? Ce ai îndrăzni să faci? Ai trăi o viaţă pioasă? Te-ai duce la biserică, încercând să câştigi pariul lui Pascal? Ţi-ai da demisia? Ai spune mereu ce gândeşti? Ai avea o aventură? Ţi-ai mărturisi atracţia faţă de cineva? Te-ai lăsa în voia vreunei relaţii ce era nepotrivită pe când credeai că vei trăi cât să vezi primele cazuri de teleportare? Te-ai duce în jurul lumii? Ai face copii? Ai divorţa? Ai scrie? Ţi-ai juca toţi banii la cazino pe o carte? Ţi-ai cere iertare pentru toate micile mizerii pe care le-ai făcut unuia, altuia? Ţi-ai lua un credit?Ai deveni filosof? Ţi-ai face testamentul? Ai bea? Te-ai opri din băut? Ai cânta pe stradă? Te-ai retrage la ţară? Ţi-ai dona banii cercetării? Ţi-ai vedea de treabă ca şi până acum, în speranţa că se va spune despre tine că ai fost un om decent şi demn? Sau ...?

Toamnă-n septembrie

Îmi amintesc ca am început căutările după "Toamnă-n septembrie" în urmă cu... să tot fie doi ani?! Erau oameni care ştiau de piese premiată la Mamaia, doar că nu era chip s-o găsim. Evrika! Moculescu a cântat-o în emisiunea lui de la TVR şi acum există pe youtube. Deci am rezolvat subiectul ăsta.




Dar a apărut altceva. Poate oi fi un dinozaur, dar îmi amintesc de Sfinx Experience. Îmi amintesc că Crina Mardare (n-am avut cum să evit alăturarea...), actualmente profesoara de canto a tuturor megastarilor şi X factorilor în devenire, cânta cu Zoia Alecu şi cu alţii şi erau destul de difuzaţi de TVR. Şi ţin minte nişte versuri scrise de Zoia care erau cam aşa: "Zi după zi, merg pe stradă-aiurea, sper că te voi întâlni, într-o zi". Şi de aici, blank. Şi ştiu şi cum se cântă versurile astea. Am fost la un concert al Zoiei - mai mult pentru connaisseuri - dar nu a cântat piesa asta (aici aş pune un disclaimer, prietenii ştiu de ce). Iar orice căutare pe google sau youtube returnează rezultat vid. Deci, o fi iar un caz de toamnă-n septembrie, de va trebui să treacă ani până să mi se împrospăteze memoria? Ştie cineva despre ce piesă vorbesc?

Momentul zilei

Trăiesc, probabil, cea mai agitată perioadă din viaţa mea de până acum. Ca să nu zic că nu mi-a fost aşa de rău niciodată, pot să zic că am avut momente în care mi-a fost mai bine, în care am fost mai liniştită. Am fost de două ori pe cale să plec din ţară (prietenii ştiu ce, cum şi de ce...), am plecat după 3 ani dintr-o companie în care m-am simţit extrem de bine şi am încercat să evit, pe cât posibil, marcarea momentului despărţirii (probabil mi-am refulat nişte emoţii, care se vor revărsa când mă voi aştepta mai puţin), am găsit o nouă provocare profesională şi cred că s-au întâmplat şi altele. Ideea e că fiecare zi e un roller coaster, în care trec de la punctul cel mai de jos la culmile cele mai înalte.

Aşa a fost şi ziua de azi. Am început în groapă, apoi am atins o culme pe care n-am mai atins-o de 6 luni. Să vă zic de culme: conduceam de dimineaţă prin oraş spre o destinaţie, şi, odată ajunsă, trebuia, desigur, să parchez. Am găsit un loc, dar se preta la parcare laterală. După ce, cu vreo 3 zile în urmă, am făcut o parcare laterală pe trotuar la 5 cm de boscheţi (oamenii normali lasă un metru...), azi a trebuit să mă mişc destul de repede, pe o stradă semi-circulată. Am tras aer în piept şi am executat, cuminte, teoria: ne oprim în paralel cu maşina din faţă, marşarier până în dreptul geamului din spate, virat maxim spre stânga şi revenire uşoară. Şi... a ieşit perfect!!! Puţine momente de glorie din viaţa mea se compară cu ăsta! Eram cu o colegă şi i-am spus că atunci când îmi va fi mai rău mă voi gândi la acest moment şi-l voi preţui veşnic. La urma urmei, de când am terminat şcoala de şoferi, n-am trăit o asemenea bucurie decât de 2 ori în viaţa mea.

Mai spre seară, am prins curaj şi am parcat încă de vreo 3 ori. Ultima dată - la Polus. Când dau să plec, maşina mea înaintează greu, ca şi când ar trece peste ceva - un bomp sau un purcel - ceva de genul ăsta. Bag în marşarier şi insist. O maşină aştepta să-mi ia locul. Calc pedala, dar maşina parcă se încovoia şi nu vroia să calce porcul în picioare. Nici eu nu insist, că nu vreau să omor porcul de tot. Mă gândesc să mă dau jos, să verific dacă nu mi-a pus cineva piedică, dacă nu mi-au blocat roţile. Opresc motorul, iar maşina ce aştepta se îndepărtează - probabil şi-a dat omul seama că nu-i chip să biruie cu mine. Pe când îmi desfac centura, observ că frâna de mână e încă sus. Mă gândesc: oare asta să fie problema? Nuuu, n-are cum. Să mai încerc o dată? Hai, totuşi, să o las jos. Şi aşa a scăpat porcul de roţile mele...

City break: Bucureşti. Episodul 2 - Bon Jovi

N-am cum să scap fără să vorbesc despre concert. Unul pe care îl aşteptam de 15 ani. Şi a venit, în ziua de graţie 10 iulie 2011. Ca să fiu sigură că nu-l ratez, mi-am luat bilete din februarie. 180 RON. La "normal circle". Eu şi alţi 50.000 de oameni...

Şi a venit ziua de graţie, cu o căldură de nesuportat. Mi-am promis că nu mă duc să mă izbească soarele Arabiei în cap ca o sabie, deci că o să merg la o oră decentă la faţa locului. Mă aşteptam ca Bon Jovi să înceapă să cânte pe la vreo 22.00, deci mi se părea decent să apar pe la 20.00 pe acolo. Din fericire, am avut insipiraţia să o sun pe Sanda (îi pomenesc numele, pentru că ştiu că citeşte:) şi am aflat cu stupoare că trupele din deschidere au început să cânte la 18.30. Deci - fuga fuguţa spre Piaţa Constituţiei. Am ajuns pe la 19.00, mi-am luat apă de pe bulevard de la Mic.ro şi am băut-o înainte să intru. Asta pentru că era năduşeală şi pentru că am stat o oră la rând să intrăm. Şi cum stăteam noi la coadă - şi eram ameninţaţi de către bodyguarzii băgători de seamă că o să ni se ia aparatele foto - mi s-a părut că aud nişte aplauze mai intense din partea publicului, în depărtare... Eh, zic, o fi bună trupa din deschidere (cele două trupe au fost selectate de public printr-un concurs la Rock FM). Şi, câteva minute mai încolo, mi se pare că aud "Shot through the heart and your to blame, darling, you give loooove a bad name...". Şi atunci a început lumea să se agite, să fluiere în spatele nostru, să nu mai aibă răbdare. Deci concertul a început la 8 fix, pe lumină, şi mulţi au fost surprinşi - spun asta pentru că în drumul spre coadă am lăsat în urmă sute de oameni care stăteau şi aşteptau pe bulevard (şi înclin să cred că 95% dintre ei aşteptau să intre la concert). Oricum, cine stătea pe bulevard cu faţa spre Casa Poporului n-a auzit mai nimic.

După ce treceai de prima barieră, ajungeai la a doua, unde îţi arătai biletul şi ţi se controla geanta. Mi-am ascuns aparatul cât de la fundul traistei s-a putut, dar mâinile dibace ale controloarei l-a găsit. Cred că dacă privirile ar fi putut ucide, aş fi fost condamnată deja. Mă gândeam că dacă îmi comentează, fac o nenorocire. Doar că nu mai era timp pentru percheziţii de genul ăsta cu sute de oameni nervoşi că nu pot trece de barieră. Deci am trecut, într-un final, şi am ajuns în normal circle pe a treia melodie.

Odată ce am prins rădăcini - poate la 100 m de scenă? - am făcut poze şi filme pe care nu le-am downloadat încă. În prima parte a concertului n-am prea recunoscut melodiile, şi parcă lucrurile nu erau ideale. După aceea au scos la înaintare piesele bune. It's my life, Runaway, Bad medicine, Bed of roses, I'll be there for you. Mi-a plăcut că s-au jucat cu piesele evergreen şi au cântat şi Old time rock 'n roll (pe care n-aş fi ştiut-o dacă nu m-aş fi uitat atâta la American Idol). Şi după aceea au făcut o pauză de maxim un minut. Şi eu n-am fost pe fază, dar după au cântat piesa mea preferată de la ei (ex aequo cu Always) - Someday I'll be Saturday night. În visele mele - şi cele din somn, şi cele cu ochii deschişi - mă vedeam întotdeauna cântând piesa asta live cu Bon Jovi, pe scenă. Ei, acum am cântat-o live - şi pe o rază de mulţi metri nu cred să fi fost cineva să ştie versurile - doar că el era pe scenă şi eu mă filmam în mijlocul publicului...Mno, mai puţin decât ideal, dar va trebui să găsesc - de preferinţă mai devreme decât mai târziu - nişte mecanisme de coping.

A doua parte a concertului - începând cu Someday I'll be Saturday night - a fost genială. Bisul a durat 40 de minute - cred că mult mai mult decât şi-au propus ei iniţial. Şi au încheiat apoteotic, cu Twist and shout. Dacă nu se făcea ora 23.00 (când probabil a expirat autorizaţia de la Primărie), cred că ar mai fi cântat vreo 20 de minute. De exemplu, n-au cântat This ain't a love song, Blaze of Glory, Lie to me...

Deci, că deja m-am cam întins: organizarea la intrare a fost proastă (erau nişte străini care ziceau, resemnaţi, că peste tot în regiune organizarea e la fel), dar trebuie să salut instalarea acelor ecrane imense, care îţi permiteau să vezi bine şi de la 150 de m. Dar ecranele ţin de trupa Bon Jovi, iar organizarea - de românii noştri...

Câteva observaţii de culoare:
- era plin de bulgari pe acolo, care bulgari insistau să-şi afişeze steagul peste capetele oamenilor şi să blocheze vederea celor mai din spate; noi, ăştialalţi, i-am dezvăţat rapid de prostul obicei. Mă bucur că Bon Jovi a luat pe Bed of roses un steag românesc, că altfel ne trezeam cu un scandal diplomatic. Sau cel puţin mediatic, de genul "Îi mulţumesc doamnei ministru"...
- a lucra la Guvern sau la Parlament vine cu nişte beneficii în natură: erau zeci de oameni care vizionau concertul de pe clădirile ministerelor din jur şi mai ales de pe terasa Casei Poporului.
- cei de la zona VIP stăteau lejer pe scaun, dar erau la 75 de m în spatele meu, deci cel mai bine e să fii la golden cirle, nu la VIP
- după concert am rămas în centrul vechi. Noi - eu şi Sebi - şi încă 10.000 de oameni. Două ore mai târziu, am luat un taxi, iar şoferul era uimit de câtă lume mai avea de dus acasă. Şi ne-a mai zis un detaliu interesant - tocmai dusese acasă un bodyguard care i s-a lăudat că a făcut o căruţă de bani lăsând oamenii să intre la VIP cu 100 RON în loc de 600. Alt job cu beneficii...