Presa pe care o merităm?

Am primit de dimineaţă sfatul de a citi un articol şi am intrat pe site-ul Cotidianului. Nu m-am abţinut să citesc şi alte lucruri. Inclusiv comentariile cititorilor. Cert este că acum mă simt pângărită. Capul meu a fost invadat de abjecţiile unora dintre comentatori. Printre abjecţii - lipsa de logică, atacurile la persoană şi insultele. Nu numai că mă doare mintea, dar aproape că mă doare fizic să văd atâta prostie. Toţi cei care scriau acolo (inclusiv autorii articolelor, care răspundeau comentariilor) simţeau nevoia acută să aibă ultimul cuvânt, să-şi impună punctul de vedere. Toată lumea se crede la debate. Ieri am citit un lucru care m-a pus pe gânduri şi care m-a făcut să apreciez mai obiectiv valoarea debate-ului: există mai multe diferenţe între debate şi dialog, cea mai importantă fiind că debate-ul trebuie să aibă un câştigător, dialogul nu. Cred sincer că e nevoie de mai mult dialog. Peste tot.

Şi încă o mostră de prostie în presă, de data asta din partea "jurnalistelor" şi celor care au un cuvânt în publicarea articolelor. Priviţi titlu de articol în Clujeanul: "Ce ţi-e şi cu Pula şi Figa". După care se încearcă o paralelă reportericească (între două localităţi care n-au în comun decât apartenenţa la o categorie toponimică licenţioasă. Şi aceea, pentru connaisseuri). În aceste momente mă bucur că nu mai lucrez în presă şi nu pot fi considerată colegă cu distinsele autoare.

TIFF 007

Ok, ştiu că sunt defazată, dar numai acum am ajuns să scriu despre asta... Pentru mine a fost 006, pentru că doar atâtea filme am apucat să văd. Tragica statistică se datorează faptului că 6 zile din timpul festivalului am fost plecată în Harghita, pentru două traininguri...

Să vorbesc mai bine despre ce am apucat să văd:
- Karoy - dudăăăăă. A început ca un Borat/Păcală. Personaj malefic, dar simpatic. A sfârşit cu dorinţa tuturor de a pleca din sală. La final, personajul îşi sufocă mama bolnavă, la cererea ei. Şi se duce spre soare apune. Doi băieţi lângă care stăteam în sală au strigat "Ura!" de fericire că s-a terminat.
- Be Like Others - documentar despre schimbările de sex în Iran. Făcut de o expată. L-am găsit relativ subţire ca documentare. M-a ajutat să înţeleg subtilităţile (de exemplu, ce e aia căsătorie de o oră) faptul că în 2004, la Festivalul celor 3 Continente, de la Nantes, am mai văzut un documentar despre tabuurile sexuale în Iran. Oricum e aberant şi halucinant argumentul că homosexualitatea trebuie pedepsită (cu moartea) întrucât reprezintă un păcat, iar transexualitatea e acceptată, pentru că nu e pomenită în Coran. Bine că nu le ştia Mahomed pe toate!
- Lumi diferite (?) - Un film bun, din Danemarca, despre dilema unei fete martoră a lui Iehova care se îndrăgosteşte de un non-martor. Lumea a aplaudat, mai ales pentru că a fost inspirat dintr-un caz real. Echilibrat făcut. Din nou, cu argumente halucinante din partea prozeliţilor...
- Povestea 52 - grecesc, din competiţie. Mi s-a părut că e Vecinul (un film norvegian, văzut acum vreo 2 ani la TIFF) reloaded. Poate pentru că e făcut după o carte. Regizorul mi s-a părut cel puţin stupid la sesiunea de Q&A, pentru că nu-şi amintea exact ce carte era şi de cine a fost scrisă...
- Aventurierii - succes la public. Păcat că eu am moţăit. În rest, am turnat o jumătate de sticlă de apă pe mine, să stau trează. Mi-a plăcut să recunosc în film unele locuri vizitate...
- În fiecare zi e duminică - destul de bun. Film de absolvire. Inspirat dintr-un caz real. Văzându-l, m-am gândit la Cu sânge rece...

În rest, observ că festivalul ăsta, care mi-e foarte drag, nu reuşeşte să crească. A rămas cu eterna problemă a subtitrărilor, ba chiar a avut anul ăsta şi probleme cu cozile la bilete...Unele gafe pot fi evitate, dar cică nu e destul timp. Chiar dacă Adi era la tehnic, trebuie să spun că la filmul iranian a fost penibil să nu existe subtitrare în română. Noroc că 99% dintre spectatori ştiau engleza. Cine n-a ştiut a plecat de la început. De asemenea, la Drive in am înţeles că a fost dezastru la filmul în portugheză (subtitrare cu alb în română, peste subtitrarea cu alb în engleză...). Tocmai mi-am amintit o gafă din trecutul TIFF-ului. Acum câţiva ani, filmul de pe locul 1 în clasamentul general a fost un film studenţesc, Visul ceh. Am vorbit cu regizorii de vreo două ori. A doua oară a fost pe treptele Teatrului, când ei erau şocaţi şi nemulţumiţi că premiul publicului a mers la Moartea domnului Lăzărescu. Nimeni nu-i anunţase că premiul se dă doar pentru filmele din competiţie...Din păcate, n-au primit nici măcar o diplomă simbolică... Prin urmare, aştept din ce în ce mai mult de la TIFF, dar nu mi se arată. Şi îmi pare rău că e şi din ce în ce mai prost promovat...

Invazia emo

M-am săturat! Nu mai suport! Totul are o limită! Şi eu mi-am atins limita de suportabilitate. De vreo 10 zile primesc de la Hudrea tot felul de bancuri şi ştiri legate de emo. Ţin să precizez că acum 10 zile nici nu ştiam ce e aia. Totul a început de la un banc. Ceva de genul: Un bătrân şi o bătrână văd pe geam ceva căzând de pe bloc. Baba zice că-i un avion, moşul o face proastă şi-i zice că e un emo. I-am zis lui Hudrea că nu ştiu ce e aia şi l-am rugat să nu-mi zică dacă e posibil să fiu mai fericită dacă nu-mi zice. Dar mi-a zis. Mi-a zis chiar că ăştia-s peste tot şi că o să mai aud de ei. M-am uitat la vreo două poze şi am sumarizat mental că sunt o combinaţie de desene animate manga şi rockeri prepuberi. Am reţinut asocierea şi eram gata s-o închid într-o cămăruţă a creierului. Dar am fost foarte naivă să cred că pot scăpa. Seara, mi-a picat în mână un ziar unde era o pagină despre emo. Unde ei ziceau că noi, lumea, nu înţelegem lamele la gât şi tăiatul, că cimitirele sunt loc de meditaţie şi că experimentele lor homosexuale sunt pledoarii pentru toleranţă. Dup-aia, am văzut că şi Cârcotaşii făcuseră o emisiune cu decor şi tematică emo. Şi Mircea Badea i-a menţionat. Butonând, am văzut că şi la OTV se vorbea de emo (vă daţi seama, ore şi ore de emisie...). Dup-aia mi-a trimis Hudrea ştiri cu nişte copii emo care s-au sinucis. Şi mi-a trimis şi bancuri. Gen: "Ce fac 5 emo într-o cameră? 4 se taie în colţuri, iar unul stă în mijloc şi plânge că nu este un colţ şi pentru el" sau "EMO = Eu Mă Omor" sau "Care e asemănarea dintre un emo şi maioneză? Dacă nu-i baţi bine, se taie"... Şi dup-aia am început să-i reperez pe câţiva pe stradă. Mai HOOOO!

O chestie amuzantă: mi-a trimis Hudrea un text care parodia o zi din viaţa unui copil emo. Acum înţeleg textul şi mi se pare simpatic. Problema e că apucasem să-l citesc (mărturisesc, parţial, că n-am avut nervi) cu mai mult timp înainte şi n-am înţeles nimic. Mulţumesc pentru iluminare!

Russia rules!

Dacă aş fi putut paria pe chestiuni de Eurovision, anul ăsta aş fi scos bani buni. Am vrut să câştige Rusia, am estimat că România va fi mai jos de locul 15 şi am văzut sus Armenia, Grecia şi Ukraina.

Ruşii mi s-au părut geniali la PR. În primul rând, l-aş fi votat pe Dima Bilan şi dacă ar fi apărut singur pe scenă, pentru că îl ţin minte din 2006, când a fost pe locul 2, dacă nu mă înşel. Piesa de atunci parcă îmi plăcea un pic mai mult. Dar dacă îi mai pui pe Marton şi Plushenko pe scenă, succesul e garantat. Cuplul Marton-Plushenko a fost foarte bine mediatizat în toată Europa, datorită spectacolului Kings on Ice. Sau ce mai, îl pui pe Plushenko acolo şi lumea e atentă.În plus, videoclipul pe care îl au e un foarte bun instrument de imagine. Oricum, mă bucur foarte mult că anul ăsta n-a luat bătaie Dima Bilan de la vreo pipiţă cu versuri facile şi picioare frumoase...

Cât despre România...am primit ce meritam, pentru că aşa ştim noi să alegem. Dacă punem în juriu mari muzicieni gen Socaciu şi mari jurnalişti gen tipa de la Libertatea, care ne vorbesc de pericolul de a ne ştirbi identitatea naţională prin trimiterea unor suedezi să ne reprezinte, locul 20 să ne mănânce! Am primit minimul de puncte la care ne aşteptam - adică de la ţările unde trăiesc români: Moldova, Spania, Israel, Portugalia, Irlanda. In rest, parcă am primit un punctişor de la San Marino, pentru partea italiană a piesei... Dacă mergeam cu Shine, pe lângă faptul că piesa şi vocile erau mult mai bune, cu sau fără campanie la faţa locului, am fi avut şanse la puncte de la ţările nordice. Încă o dată susţin că aşa ne-am aşternut.

Bullshit!

Am ajuns din greşeală azi la Purificarea. Mă bucur că am intrat gratis, că altfel mi-ar fi părut foarte rău după bani. Nu-mi pasă de ce zic esteţii şi profunzii, dar mie mi s-a părut pur bullshit. Nu, nu mi s-a părut şocant. Scene de amor homosexuale, împingerea unei ţevi prin fundul unui bărbat, tăiere de limbă, mâini, picioare, penisuri, gâturi, spâzurare, injectare – sunt ok, I can handle it. Cea mai şocantă mi s-a părut scena în care un personaj a fost silit să-şi lingă urina de pe podea – şocant pentru că m-am gândit direct la incalificabilul fenomen Piteşti. Pe de altă parte, cred că am înţeles şi mesajul – purificarea fiecărui personaj prin suferinţă. La sfârşit am rămas cu întrebările: Aşa, şi? În plus, de ce aşa?

Nu-mi pasă că a primit nush câte premii şi că e regizor Andrei Şerban. Dacă împăratul mi se pare gol, voi spune ce văd. Dacă Pavarotti ar fi cântat manele într-un decor reuşit, tot bullshit aş zice că e. Actorii au fost foarte buni, dar trebuie să aibă şi ce juca. Ce dracu, nu mai scrie o Andromaca, un Romeo şi Julieta, o Scrisoare pierdută...? Măcar e bine că mi-am înţeles limitele digestiei artistice.

Vă mai dau nişte exemple de bullshit cu etichetă atractivă. Pun mai jos un fragment dintr-un post care a rămas nepublicat:

Am avut de ales între a vedea Planet Terror (poate nu-i ăsta titlul original, dar e pe aproape; ce mi-e Căcat Gheorghe, ce mi-e Căcat Vasile)şi Atonement. Film de Tarantino (în fine, produs şi făcut după reţeta lui) versus adaptare după o carte a unui scriitor de mare succes, film cu nominalizări la Oscar şi despre care ştiam doar că e trist. Instinctul meu ţinea cu Atonement (poate şi datorită stării pe care o aveam la ora proiecţiei), dar m-am lăsat convinsă de argumentul raţional al altcuiva că Tarantino e tare şi că orice film de-al lui e interesant. Instinctul (aici tradus şi prin experienţă) îmi zicea să nu mă uit înainte de a citi un sinopsis, nişte opinii, un ranking pe IMDB, ceva... Şi ce-a ieşit? Câteva zeci de minute pierdute din viaţa mea cu o porcărie. Un amestec grotesc („cu intenţie şi viziune artistică”, ştiu, stiu...) de Scary Movie, Mumia, Thriller (clipul lui Michael Jackson), Kill Bill, I Am Legend, Die Hard şi scuze dacă-mi scapă ceva. Măcar la Scary Movie poţi să râzi în hohote, dacă suporţi genul. Oricum, un film de la care aş fi plecat dacă eram la cinema, iar aşa că am fost acasă, am găsit lucruri mai bune de făcut. A mai fost odată un film în competiţia TIFF la fel de kitsch şi de nul, dar bine că nu-mi amintesc cum îi zicea. Ştiu doar că stăteam lângă Radu Mihăleanu (Trenul vieţii, Va, Vis et Deviens) care era în juriu şi care privea consternat şi jenat „opera” regizorului aspirant cu viziune înţeleasă şi apreciată doar de câţiva esteţi cu stea în frunte. (Apropo de I Am Legend – altă imbecilitate. Parcă ar fi fost The Descent, dar cu Will Smith. Singurul motiv pentru care m-am uitat până la sfârşit a fost că la început a apărut Emma Thompson şi vroiam să văd când mai apare. N-a mai apărut. Aici s-a aplicat principiul puştii lui Cehov sau strategia lui Hitchcock din Psycho?). Din fericire, pentru a-mi tăia greaţa, am văzut şi Atonement şi am putut spune cu satisfacţie I TOLD YOU SO!!!

Apropo de bullshit: căutaţi emisiunea omonimă a lui Penn şi Teller pe You Tube. E mortală!