Norişor pe Facebook

Este timpul ca Norişor să-şi găsească motănel. Eu aş prefera British sau Turkish Angora sau Siamez. Ca să-i cresc şansele, am creat următorul profil: Norişor


Cu ocazia asta am aflat că pe Yahoo copiii îşi pot crea conturi numai după ce părinţii plătesc 50 de cenţi (sau dacă îşi falsifică data naşterii); pe Gmail crearea unui ID de email e condiţionată de posesia unui număr de mobil; iar pe Facebook trebuie să ai peste 13 ani ca să-ţi poţi face pagină. Prin urmare, întreb: cum poate să aibă fata lui Cerebel cont pe Facebook? :)

Serbia, Bosnia, Croaţia...

Dacă tot a început şcoala, este cazul să scriu compunerea obligatorie cu titlul "Cum mi-am petrecut vacanţa". Recunosc din start că am avut nevoie de poze pentru a-mi aminti anumite momente (după cum am mai zis, modul în care s-a încheiat concediul ăsta m-a făcut să-mi blochez amintirile). S-o luăm cu începutul. Ne-a luat foarte mult timp să ieşim din ţară, pentru că a trebuit s-o lăsăm pe Norişor la Lupeni. În prima zi am făcut distanţa Lupeni-Mostar în 15 ore. Mi-am dorit să vizitez Mostarul, pentru că e un oraş al reconcilierii şi era şi bine poziţionat pentru traseul nostru - e la 60 min de graniţa cu Croaţia, la 90 min de Dubrovnik. Să luăm ţările pe rând. Am aşteptat cu nerăbdare prima vizită în Serbia. Nu ştiu de unde mi se trage - poate de la Belodedic şi Bregovic - dar am o mare simpatie pentru sârbi. În primii kilometri de după graniţă însă, am dat de nişte drumuri de ţară şi sate ce păreau pustii. Peisajul s-a schimbat rapid, şi am avut impresia că sunt din nou în Banat. Caracteristice atât pentru Banatul nostru, cât şi pentru al sârbilor par a fi satele cu spaţii largi între case: între case şi şosea mai există o porţiune de cca 10 metri, de obicei cu iarbă şi copaci, unde copiii se pot juca în voie. Primul şoc este apariţia chirilicelor. Din fericire, indicatoarele sunt atât în alfabetul chirilic, cât şi în cel latin, deci nu te poţi pierde. Apoi remarci că toate intersecţiile sunt dotate cu giratorii largi şi te gândeşti că sistemul ăsta duce, probabil, la evitarea a multe accidente. Serbia nu mi s-a părut deloc diferită faţă de România, până când am ajuns la Novi Sad. Indicatoarele ne-au îndrumat spre oraşul nou (GPS-ul nu-şi dădea seama unde ne aflam), care mi-a amintit, culmea, de Marakesh, cu blocurile noi şi trandafirii. Apoi, dintr-o dată, ajungi în primul loc cu adevărat spectaculos: podul peste Dunăre de la Novi Sad, pod liber - Most Sloboda (sau ceva de genul). Păcat că nu te poţi opri pe pod să admiri peisajul... După Novi Sad a urmat o porţiune de 30 km de drum relativ prost - până la Ruma. Mă temeam ca drumurile naţionale să nu fie la fel de proaste. Şi nu-s. Un alt moment spectaculos şi neaşteptat a fost când am trecut podul peste Sava în Sabac. De-a dreptul surprinzător, pentru că Sava părea mai mare decât Dunărea! Restul călătoriei prin Serbia ne-a relevat nişte sate foarte frumoase, cu case aranjate, având toate gazon amenajat în curte. Parcă ceva mai bine decât în România. Cu toate astea, nu aş avea ce să recomand turiştilor. Serbia îmi pare o ţară de tranzit şi atât. Aş fi curioasă să aflu care sunt cele mai mari atracţii turistice, în afară de Belgrad. Apropo, nu am ajuns în centrul Belgradului, deci nu mă pot pronunţa definitiv, însă, din câte am văzut, oraşul mi s-a părut obosit, gri şi parcă tot în comunism. Repet, probabil nu am destule informaţii ca să mă pronunţ. Oricum, prin comparaţie, Sarajevo este un oraş nou/reconstruit şi vibrant. În Serbia am oprit doar o dată pentru benzină la dus şi o dată pentru un sandwich la întors. Am plătit cu cardul şi uite aşa habar n-am cum arată dinarii. Şi am doar o vagă impresie cât valorează... Parcă 100 fac un euro... Pe nesimţite am ajuns în Bosnia. Iniţial am confundat punctul de trecere a frontierei cu o benzinărie. Graniţa naturală e râul Drina. E interesant să te uiţi de pe un mal pe altul în altă ţară... Până la Sarajevo am avut impresia că străbat un lung drum spre Beliş. Pe alocuri, parcă traversam păşunile alpine din Austria. Practic, până la Sarajevo, Bosnia va da oricărui român umblat prin zonele noastre de munte senzaţii de deja vu. Am pus clar eticheta de ţară pastorală. Singurul lucru ieşit din comun în acel peisaj montan ce părea românesc a fost o moschee. De fapt, o moschee cu termopane. Descrierea se schimbă odată cu Sarajevo. Peisajul devine mai spectaculos. În ceea ce priveşte peisajul citadin, minaretele moscheelor îţi pot crea oarecare disonanţe cognitive: atâtea moschei într-un oraş în rest 100% european! De fapt, un oraş european nou, cu multe clădiri de birouri - tipul oţel şi sticlă. Din loc în loc, femei musulmane poartă hainele tradiţionale. Curios lucru, mi-am amintit mai degrabă de Rabat decât de Istanbul. Dacă vreţi să dormiţi vreodată în Sarajevo, vă recomand Hotel Merona. La 50 de euro, petreci o noapte în ceea ce pare a fi castelul Şeherezadei. Pentru mine a fost compensaţia de care am avut nevoie/pe care am meritat-o după ultimele zile petrecute forţat în Croaţia. Conceptul pentru Hotelul Merona e inedit: un spa ce ocupă un etaj dintr-o clădire de birouri, iar noaptea poţi închiria camere simple sau părţi din spa, inclusiv jacuzzi-ul, baia turcească, sauna etc. Noi am luat o cameră obişnuită, iar baia turcească şi sauna au fost din partea casei. Singurul dezavantaj este că s-ar putea să aveţi probleme în a-l găsi. Noi am avut noroc: am găsit un localnic care nu ştia unde e hotelul, dar a sunat la numărul de contact pe care îl notasem şi deci am primit indicaţiile telefonic. Asta e o lecţie şi pentru viitor. Dacă ai telefonul hotelului, cu siguranţă localnicii se vor oferi să sune pentru tine. Partea cu adevărat spectaculoasă a Bosniei este între Sarajevo şi Mostar. Între cele două puncte e un drum european impecabil, pe care îl străbaţi în 2h30 min. Iar peisajul te lasă fără cuvinte. Viaducte, căi ferate ce trec prin munte, apa incredibil de clară a Neretvei şi un defileu cu stânci care îţi iau respiraţia. În fine, destinaţia finală a primei zile - Mostar. Un oraş din 1001 de nopţi. Am găsit cazare în 15 minute, probabil din noroc: am urmat reclama stradală către o pensiune, iar proprietara ne-a recomandat pensiunea unui prieten, întrucât a ei era full. Am fost mulţumită: 35 de euro, mic dejun inclus. Locaţia: 5 minute de mers pe jos de Vechiul Pos (Stari Most), simbolul oraşului. Unul dintre cele mai frumoase momente din concediu a fost vizitarea Stari Most şi a îmrejurimilor. Podul ăsta e plin de istorie. Şi e foarte important şi în istoria recentă. Am văzut filme cu bombardarea lui (în 1992, cred) şi am văzut şi filmul reconstrucţiei lui (courtesy of Prince Charles). Întreaga zonă e plină de cafenele şic şi răcoroase şi de magazine de suveniruri, care te transpun în lumea arabă. De exemplu, găseşti aici eşarfe şi genţi exact ca în Maroc (mi-am luat în sfârşit o geantă multicoloră de pânză, la care visam încă din Essaouira...). Important pentru turiste: toată zona e pavată cu pietre rotunde alunecoase, deci nu vă luaţi tocuri! Toată istoria locului mi se pare impresionantă. De exemplu, am văzut poze de la 1800, în care zona podului era populată de magazinele turcilor. Evident, în poze apăreau şi turcii: cu şalvari şi turbane, exact ca în cărţile de istorie şi de poveşti. Poate ar trebui să menţionez aici că pe vremea dominaţiei turce Bosnia a obţinut o ieşire de 9 km la Adriatică. Deci, de ştiut pentru turişti: ca să ajungi la Dubrovnik, treci prin Bosnia, aşa că aveţi nevoie de paşaport. Am pozat podul din toate părţile; enjoy! Pentru mine, Stari Most este simbolul întregii BiH (de fapt, Mostar e capitala Herzegovinei). M-aş fi aşteptat ca telefonul să-mi indice ca imagine podul (pentru că în fiecare ţară îmi indică un monument semnificativ). Se pare că, totuşi, BiH îi e necunoscută, iar imaginea pe care o afişa era un peisaj de deal, cu copaci şi căpiţe. Ceea ce, de altfel, este foarte relevant pentru Bosnia. La întoarcere, ne-am bucurat de exact un astfel de peisaj (am ales un alt traseu decât la dus). De menţionat că la nici o oră distanţă de Mostar treci printr-un sătuc cu moştenire arhitecturală interesantă - Pocitelj. Iar pentru creştini, Medjugoje e la 30 km distanţă (ca să vă scutesc de Google search, în anii 80, Fecioara Maria s-ar fi arătat aici unui grup de 6 copii - ori mare minune, ori mari mincinoşi -, şi de atunci Medjugorje e un loc important de pelerinaj). În concluzie, consider că nu mi-am încheiat socotelile cu Bosnia. M-aş întoarce să vizitez Sarajevo şi aş dormi la Hotel Merona, şi aş campa undeva pe malul imensului lac cu apă incredibil de albastră (cam cum e Plitvice) din zona Jablanica. Mi-ar plăcea mult să petrec câteva zile în munţii Bosniei, dar încă s-ar putea să fie periculos din cauza minelor antipersonale (din câte ştiu, nu peste tot s-a încheiat curăţenia). Poate data viitoare învăţ şi care e treaba cu moneda lor - KM (marcă convertibilă), că de data asta m-am descurcat cu euro şi cardul. Să nu uit o chestie care m-a sâcâit în Bosnia: pe indicatoare nu sunt trecute distanţele până la diverse localităţi. Deci veţi vedea indicatoare pe care scrie Sarajevo, dar nu veţi şti cât mai este până acolo... Şi, în sfârşit, Croaţia. Având în vedere că singura zonă de coastă pe care n-am văzut-o este cea dintre Zadar şi Split, mă consider un mic expert în materie de Croaţia. De exemplu, am dormit în destul case de croaţi ca să am o imagine de ansamblu în legătură cu stilul de viaţă şi nivelul de trai şi să pot afirma cu certitudine că, în ultimii doi ani, Croaţia s-a cam scumpit pentru turistul de rând. Prima cazare am avut-o în Nemira, lângă Omis. Un apartament de cca 45 mp, cu balcon cu vedere spre mare, 45 euro. Mi-a plăcut foarte mult acolo. A fost cea mai bună cazare pe care am avut-o în Croaţia anul ăsta. Cât eram cazaţi la Nemira am vizitat Splitul (mi-a plăcut mult faptul că cetatea veche e locuită, deci oraşul e viu) şi am făcut plajă în diverese locuri. Aş menţiona Promanja ca potrivită pentru familiile cu copii mici, întrucât pe plajă (a se citi o fâşie de 5x50 m de pietricele) sunt şi copaci, deci poţi sta la umbră toată ziua, dacă vrei. Am mai vizitat Makarska, Stara Baska şi Brela. Staţiuni de fiţe, cică (da, sunt mai scumpe, dar asta nu înseamnă pentru mine fiţe). Următoarea cazare a fost în Slano - un colţ de paradis pe care cred că noi l-am descoperit. Vroiam să fim mai aproape de Dubrovnik, dar nu foarte departe de drumul spre Mostar, deci ne-am oprit în Slano, la 30 km de Dubrovnik. Adevărul e că nici n-am avut multe opţiuni. Dacă în Omis şi Makarska Riviera treci dintr-o localitate în alta, pe măsură ce mergi spre sud, localităţile se răresc. La un moment dat, am ajuns într-o localitate trecută pe hartă - Luka - compusă din fix 4 case şi un mini port... Prin comparaţie, Slano e mărişor. Are un hotel de 5 stele, unul de 3, două biserici cu valoare istorică şi două centre cu câte 3 restaurante. Ne-am cazat în casa unei familii şi am primit jumătate de parter - o cameră mare, cu hol, bucătărie şi baie pentru 40 de euro/noapte. Casa era în pădure, dar şi la 75 m de mare. Oricum, pe ansamblu, Slano a fost cam prea liniştit pentru mine. În timpul cazării la Slano am vizitat Dubrovnikul, al cărui centru mi-a plăcut foarte mult. De fapt, momentul meu preferat din tot concediul a fost turul de 50 min cu barca în exteriorul cetăţii. Mai mult fără voia noastră, ne-am întors la Dubrovnik în timp ce aşteptam ca maşina să ne fie dusă în service. Tot problema cu maşina ne-a făcut să ajungem şi în Cavtat, cea mai sudică staţiune din Croaţia. De altfel, o staţiune pe care aş recomanda-o. Dacă aveţi bani, merită să vă cazaţi la Hotel Croaţia, unde puteţi face baie atât în mare (plaja este formată din porţiuni de beton amenajate în stâncă) sau într-o piscină superbă. În rest, zeci de restaurante, iar ca spectacol, meciuri de polo în mare. După ce m-am împăcat cu ideea că maşina se va repara când vor dori cei de la service, am putut să mă relaxez. O chestie tare pe care am făcut-o a fost că am închiriat biciclete şi am vizitat service-ul din Cilipi (9 km faţă de Cavtat) unde se afla maşina. Cu atât mai tare cu cât nu mă mai dădusem cu bicicleta de peste 10 ani, iar acum am mers pe teren accidentat. Ce mai merită menţionat e că mi-a plăcut servirea în toate restaurantele din Croaţia în care am fost în acest concediu. Preţurile, însă, au fost mult mai mari decât mi le aminteam - o masă pentru doi constând dintr-un fel principal (spaghette sau grătar, de exemplu), cu apă şi o salată egal 20 euro. Din motive obiective, nu-mi propun să ajung prea curând înapoi în Croaţia. Mi-ar plăcea în schimb o tură de Bosnia+Muntenegru, respectiv una de Grecia+Macedonia, mai ales că am auzit multe lucruri frumoase despre lacul Ohrid. Înainte să închei, câteva indicaţii de călătorie: porţiunea Haţeg-Caransebeş e excelentă, dar, dacă o luaţi apoi spre Timişoara, trosonul este gâtuit de lucrări în desfăşurare, drumul are doar o bandă pe alocuri şi trebuie să staţi la semafoarele temporare. Noi am ieşit din ţară prin Jimbolia, pentru că am vrut să evităm Belgradul. Prin urmare, traseul pe care l-am făcut a fost Jimbolia-Zrenjanin-Novi Sad-Ruma-Sabac-Vlasenica-Han Pijesak-Sokolac-Sarajevo-Jablanica-Mostar. Prin urmare, am fost doar pe drumuri europene şi naţionale. La Ruma am ratat intrarea pe autostrada spre Croaţia, iar în Vlasenica, un orăşel bosniac, am mers după intuiţie în lipsa indicatoarelor şi ne-am trezit la Han Piejsak - staţiune de ski, se pare - în timp ce intenţia noastră era să mergem spre Kladanj şi deci să intrăm mai repede pe drumul european spre Sarajevo. La retur am încercat şi câteva bucăţi de autostradă, dar, pe ansamblu, am mers mai prost, pentru că am reuşit să facem doar distanţa Sarajevo-Lupeni într-o zi. Traseul de întoarcere a fost Cavtat-Dubrovnik-Metkovic-Mostar-Jablanica-Sarajevo-Kladanj (deci direcţia Tuzla)-Orasje-autostrada A3 până la Belgrad-Pancevo-Vrsac-Moravita-Deta-Reşiţa-Caransebeş-Haţeg-Lupeni-Cluj. De reţinut că poţi întâlni cozi semnificative la graniţa de după Orasje, înainte de intrarea pe autostrada spre Belgrad. Respectiva autostradă e impecabilă la croaţi şi cam obosită la sârbi, unde limita e 120 în loc de 130; oricum, eşti taxat separat, de fiecare ţară. Iar Belgradul n-a fost aşa de rău. Dacă te uiţi după indicatoare, găseşti uşor drumul spre Vrsac, deci spre România. Desigur, Sebi nu se lua după ce citeam eu pe indicatoare, ci după ce vedea pe GPS. De unde a rezultat că am văzut mai mult din Belgrad decât era nevoie şi am pierdut, probabil, 30 min. În rest, ne-am mai rătăcit în localitatea sârbă la graniţa cu România, dar am întrebat şi am găsit Moraviţa, spre care nu erau indicatoare. Aş mai remarca faptul că tronsonul Deta-Haţeg prin Reşiţa e excelent. Cât despre diversele avertismente legate de radare în spaţiul ex-iugoslav, am văzut 3-5 echipaje în fiecare ţară. Doar că am mers mereu cu limita legală, deci n-aveam de ce să ne facem griji.

Recuperări

Au trecut vreo 6 săptămâni peste mine, cu nunţi şi înmormântări, întămplări banale, dar şi cu unele remarcabile. Nu ştiu exact de unde să încep.

De exemplu, la întoarcerea din Croaţia, cu 4 zile întârziere faţă de plan, aş fi scris cu revoltă despre odiseea reparării maşinii. Din fericire, aproape mi-a trecut. Oricum, m-am maturizat mult în zilele cât am avut maşina stricată, mi-a crescut rezistenţa la frustrare.

Poate aş fi scris şi despre concediu (adică de perioada dinainte de incidentul cu maşina), cronologic, amplu şi cu poze. Dar parcă e prea departe în timp. De fapt, am trecut repede peste amintirea concediului şi nici măcar nu m-am mai uitat la poze. Când voi avea timp să mă uit, voi pune şi pe blog.

Între timp, Norişor a împlinit un an. I-am luat crap şi am vrut să fac un colaj de fotografii. Iar problema timpului.

În apărarea mea, timpul pe care nu-l dedic scrisului îl dedic amenajărilor interioare. Estimez că până la începutul lui decembrie voi avea fiecare lucru din casă la locul lui. Cum proiectele de construcţii/amenajări sar mai întotdeauna din deadline, toleranţa mea pentru încheierea proiectului se întinde până la Crăciun.

Apropo, de Crăciun+ziua mea+Revelion m-aş duce la Viena şi Bratislava. Totuşi, parcă am o strângere de inimă când mă gândesc la un concediu în care să plec cu maşina proprie...

Să închei cu ceva de interes general. În Bosnia am fost urmăriţi de poliţie (prima dată când am văzut flash-urile, am crezut că am dat peste un român căruia nu-i convine cum conducem) şi traşi pe dreapta pentru nişte becuri (poziţii, frâne, nu ştiu exact care) nefuncţionale. Cum aveam becuri de rezervă şi am promis să le reparăm în Sarajevo (să ne înţelegem, conversaţia a fost bilingvă - fiecare parte în limba ei; din fericire, siguranţa se zice la fel), ne-au lăsat să plecăm. Problema cu schimbatul siguranţei a fost că am scos-o şi pe cea responsabilă de radio. Codul pe care îl aveam în acte nu corespundea, iar la service au cerut 100 RON ca să descopere codul. Soluţia din care poate învăţa toată lumea e că pe Club Ford, pe net, poţi găsi un progrămel care îţi generează codul radio în funcţie de ceva serie (a şasiului, oare?). Deci, oricum, informaţia e putere.

Croatia...

Voi scrie alta data despre ce frumoasa e Bosnia si ce parti din Croatia imi plac cel mai mult. Acum postez din lamentare si ca sa-mi umplu timpul pana cand voi afla, in service, de ce mi s-a oprit motorul in mers si cand scap din Dubrovnik/Cavtat. Datorita unei retele gratuite din acest loc de cazare fortuit, am aflat de pe forumuri 12 cauze posibile pentru problema mea: senzor axa cu came, releu, pompa injectie, injectoarele, valva de relanti, bujiije, turbina unghi variabil, valva modificare unghi, cureaua de distributie, debitometrul, clapeta de acceleratie, alternatorul. Din toate astea nu inteleg decat ca nu-i bine sa ai apa in benzina. Imi pun pe lista de dorinte sa invat intr-o zi cum functioneaza automobilul. Am mai citit si de multe diagnoze gresite. Sper sa nu fie cazul si sa nu fie o distractie exagerat de scumpa. De cand stau aici, platformistul a mai fost solicitat la 3 cazuri. Deci shit happens... Oare cum o sa-i zic in croata sa testeze toate cauzele?

Ruşine asumată

Ar trebui să încep povestea asta de departe. Şi anume, cu faptul că am primit loc de parcare.A durat doi ani şi a fost nevoie de 3 cereri, dar mi l-am dorit cu adevărat şi am insistat. Am insistat pentru că m-am săturat de toţi oligofrenii de cartier care îmi ziceau că unde parcam era locul lor primit de sora, fratele, copilul sau primit de la Ştefan cel Mare (sau de la Glad şi Menumorut?). Ca să obţin locul de parcare, am pozat locurile nemarcate din faţa blocului, am făcut cerere să se marcheze şi să mi se acorde unul dintre ele.

Deci, după atâta luptă, evident că m-am ataşat de locul de parcare. Îmi place să vin seara acasă şi să nu-mi fac griji pentru unde voi parca.

În seara asta am venit cu autobuzul de la cursul de bosu (va trebui să zic odată şi povestea cu apucatul de sport, care va include şi definiţia bosu-lui) şi mi-am găsit maşina parcată ca pe vremuri - jumate pe trotuar, jumate în drum. Primul gând a fost "Cine a îndrăznit să-mi ia locul? O să-i ridic ştergătoarele. Ba nu, îi las un bilet persuasiv...". Îmi întorc privirea cu jind spre mult iubitul meu loc de parcare şi constat că nu e cazul să-mi fac planuri. Locul meu e gol. Deci hop în maşină să-l luăm în stăpânire! Schema de mai jos făcută cu talent în Paint arată configuraţia locului. Pe mine m-am marcat cu un punct negru, şi m-am imortalizat în primele momente ale episodului pe care vroiam de la început să vi-l povestesc.

Deci, eu cu căpşorul meu, în maşina mea reprezentată aici cu albastru, încercam să intru pe locul meu de parcare, marcat evident pe desen. Chenarele roşii sunt maşini care îngustau aleea. La locul faptei, vreo 5-6 vlăjgani (minori şi cu coşuri, presupun, deşi nu pot garanta, că era întuneric). Mi-am zis (sau alter ego-ul mi-a zis): "Chiar vrei să faci parcare cu spatele, între 2 maşini, cu atâta audienţă? Şi dat fiind istoricul tău de fix 4 parcări de acest gen reuşite în toate timpurile?". Şi mi-am răspuns: "Mă simt norocoasă. Plus că pot face faţă oricăror comentarii. Ba chiar sunt mai tare decât ei la comentarii". Şi deci purced. Înaintez, marşarier, prima tentativă. Ratare cu jumate de maşină. Nu-i nimic, era de aşteptat. Manevre. A doua tentativă. Cam la fel. A treia. Vine un taxi şi îmi dă impresia că îl blochez. Deci plec spre capătul aleii (tot înainte, cum eram în poziţia iniţială). Deci dau impresia că dau bir cu fugiţii. Taxiul nu mai vine. Deci eu stau în maşină şi mă uit în spate şi probabil dau impresia audienţei că nu ştiu ce să fac. La un moment dat, îmi vine mintea femeii şofer cea de pe urmă. Aşa că întorc la capătul aleii, mă poziţionez cu faţa spre locul de parcare şi marchez (cu linie punctată - traseul câştigător). Apoi trag aer în piept şi mă pregătesc psihologic pentru a trece cu demnitate pe lângă public.



Culmea, publicul nu îndrăzneşte să spună nimic. Când deja sunt în scara blocului, aud un "E bine acolo" şi ceva râsete înăbuşite. Nu mai sunt în raza lor vizuală, deci n-are sens să mă întorc. Mă mulţumesc doar să zic pentru mine: "Măi, puştiulică, când vei conduce tu o maşină - şi nu pe a lui tat-tu, mai vorbim. Şi pentru repetat, îmi voi alege mai bine momentele".

End of story.