miercuri, 6 noiembrie 2013

Eleganţă

Acum două zile, dis-de-dimineaţă, am avut drum la ITM. Eu am rămas în dreapta în maşină, iar colegul s-a dus să rezolve cu diverse acte. Moment în care am trecut la volan, urmând să-l iau de pe drum când îmi va fi dat de veste că a terminat. Am parcat pe str. Deva, care e perpendiculară pe Coşbuc. Pe străduţă era agitaţie mare, pentru că se lucra şi pentru că maşinile erau parcate pe ambele părţi. Eu eram parcată pe un loc marcat, care era ultimul. Ultimul, în sensul că 1. nu erau altele şi 2. era cel mai apropiat de intrarea într-o curte interioară a unui ansamblu de blocuri, intrare marcată cu o barieră. Prin spatele meu, vreo 3 şoferi au intrat în acea parcare, iar eu am fost atentă dacă îi incomodez sau nu. Am constatat că nu. De asemenea, am anticipat că, la ieşirea din parcare, cum era obligatoriu la stânga, şoferul ar fi trebuit să facă manevra cu grijă, întrucât avea maşină în dreapta, maşină în faţă, pe cealaltă bandă, şi maşină în stânga - a mea. M-am gândit că, în cazul în care şoferul e mai puţin priceput şi are nevoie ca eu să plec de pe locul legitim de parcare pe care eram, m-ar fi rugat să o fac.

Aşa. Şi stăteam eu de 5 minute acolo, când bariera se ridică, pentru un Mercedes negru. După cum am anticipat, a ieşit din 3 mişcări, nu dintr-una. Dar n-a avut nevoie de ajutor, nu a fost niciun efort deosebit şi orice şofer mult mai slab decât mine ar fi făcut-o fără probleme. Bun. Îmi văd mai departe de smartphone, când aud un zgomot, ca şi când cineva ar fi aruncat o găleată de apă pe geamul meu din dreapta. Mă uit, cu surprindere, şi apuc să zăresc Mercedesul repornind din loc. Abia l-am zărit, pentru că găleata de apă era de fapt un litru de scuipat, pe care nu ştiu cum l-ar fi putut produce altcineva decât personajul din "Exorcistul". N-am fost aşa de perplexă de mult. Am ezitat o secundă dacă să ies per pedes sau să pornesc din loc - eram cu motorul pornit - ca să-i iau numărul, dar apoi m-am gândit că ar fi caz clasic de a te pune cu proştii. Apoi m-am enervat. Adică, băi, tâmpitule (am avut alte 13 apelative în minte înainte de a-l scrie pe ăsta), cât poţi fi de cretin? Hai să-ţi dau nişte sfaturi de viaţă:
1. Dacă ieşi din parcare (sau vrei să parchezi - şi mai sunt nişte situaţii, dar ar fi, poate, peste puterea ta de înţelegere) şi o altă maşină, staţionară, te incomodează, dacă vezi că şoferul e la volan, claxonează un pic - asta înseamnă că-i ceri să se mute din loc, ca să nu te mai încurce, dacă eşti prost şi nu ştii să faci 3 manevre simple.
2. Dacă te apuci să scuipi pe maşini în timp ce şoferul e în maşină, s-ar putea să nu se ştie. E ca şi când ai ridica ştergătoarele unei maşini, în timp ce şoferul se uită la tine. Nu ştii niciodată peste cine dai. De exemplu, poţi să dai peste o domniţă care are la îndemână o bâtă de baseball şi care nu se teme să o folosească. Sau - poţi să dai peste o domniţă care-ţi ia numărul şi care are nişte prieteni ucrainieni. Sau - poate dai de cineva care apreciază bunele maniere şi nu poate suporta să lase o măgărie nepedepsită - şi, prin urmare, va face tot ce e nevoie ca să regreţi că eşti un grosolan. Sau - poţi să dai peste cineva la fel de bolnav ca tine, care, deşi nu ţi-a luat numărul, îşi dă seama că ştie unde locuieşti şi o să vizite parcarea respectivă pe la ceas de seară (a, iar dacă găseşte mai multe Mercedesuri negre, va avea grijă să-ţi lase un mesaj scrijelit pe toate). Înţelegi, cretinule cu Mercedes?
3. Dacă ai porniri din astea violente într-o situaţie pe care oamenii întregi la cap ar fi rezolvat-o comunicând în termeni agreaţi şi în familie şi la şcoală, mă tem că îţi baţi şi nevasta. Şi că-i abuzezi şi pe alţii din jurul tău. Şi uite că vine sfatul: poate într-o zi cineva va considera că ţi s-a umplut paharul - iar pedeapsa poate fi cruntă. Aştept cu drag să văd un material despre tine la Ştirile de la ora 5.

Nu dau mai multe sfaturi, că oligofrenii nu pot să numere mai departe de 3.

Ca rezolvare, m-am abătut 3 minute din drumul spre serviciu, am intrat într-o benzinărie şi mi-am spălat geamul şi uşa. Acum am scris pe blog. Dacă mă hotărăsc că descărcarea asta nu mi-a ajuns, am mereu opţiunea de a merge pe înserate la plimbare pe strada Deva...

luni, 4 noiembrie 2013

Ziua lui "Ţi-am spus eu!"

De fiecare dată când merg în supermarket cu Sebi, când ajung în zona făină, mălai, gris, trebuie să mă gândesc ce am acasă şi ce nu. Cam o dată pe săptămână, am trecut printr-un dialog de genul:
- Eu: Făina albă avem?
- El (cu o clipire lentă, de om care ştie că are dreptate şi zâmbeşte politicos, abţinându-se de la a zice ce crede cu adevărat): Da, este destulă.

În traducere:
- Eu: Parcă am gătit recent cu făină albă, ceva clătite, poate. Mi s-a terminat o pungă, nu ştiu care, probabil cea de făină. Mai bine să mai iau una, să fie.
- El: Cum se face că i se pare că găteşte într-atât de des încât are impresia că i s-a terminat făina???

De obicei, mă convingea să nu cumpăr, dar nu plecam împăcată. Prin urmare, acasă verificam şi constatam că avea dreptate.

Dar, în acest weekend, singură fiind, am zis că-mi fac clătite. Ouă am, lapte am, făină albă ştiu că am, că doar a garantat Sebi. Dau să scot făina albă şi... supriză! NU AM! OOOO, ăsta-i momentul meu. Ziua de care mă temeam a venit. De ce mă las convinsă de fiecare dată să nu cumpăr?! Ce, muream dacă aveam 2 kg?! Acum e bine că n-am deloc?! No, bun, trebuie să ştie că am avut dreptate. Să-l sun să mă răţoiesc sau să-l aştept îmbufnată? Mai bine varianta B. Mă ling pe bot de clătite şi aştept triumfătoare, dar şi frustrată momentul în care se întoarce.

Şi vine omul. Şi Dumnezo şi Maica Precistă se scoboară peste el:
- Ştii, am vrut să fac clătite, dar te poţi linge pe bot. Ţi-am zis de o sută de ori că n-avem făină, dar tu "nu, lasă că avem". Că tu eşti deştept! Şi, într-o zi, după cum ştiam că se va întâmpla, am rămas fără. Şi, de nervi, am refuzat să cobor la magazinul din colţ să cumpăr. Aşa, ca să vezi că am dreptate şi să mă laşi să cumpăr făină, chiar dacă ar fi să-mi fac stoc, DA??

Şi deci, să vină scuzele, zic! La care el:

- Nu cred că n-ai făină.

Vai de capul meu! Asta-i culmea! Adică eu caut pe rafturi ca nebuna, din cauza lui, şi el ştie mai bine?? Asta-i sfidare sau mai rău. Să mă gândesc bine ce zic şi să mă abţin să-i dau cu vreun dog în cap. Aleg să zâmbesc politicos şi să spun:

- Dovedeşte-o.

Prin urmare, merge omul liniştit la raft (ce siguranţă enervantă arăta; lasă, că se va convinge cu ochii lui că, în sfârşit, am avut dreptate!), aruncă o privire şi-mi pune chilul de făină pe masă.

-.....?!

Am făcut ulterior poză, ca să vedeţi cum şi-a dat seama.


duminică, 3 noiembrie 2013

Cum reuşesc mămicile?

Nu ştiu altele cum sunt, dar eu simt că nu-mi ajunge timpul pentru nimic. După ce la serviciu mă asigur că toate sunt comme if faut, acasă e locul în care îmi permit să intru în modul "se poate şi aşa". Poate pentru că sunt frântă. Poate pentru că trebuie să compensez cumva. Prin urmare, nu reuşesc niciodată să fac tot ce îmi propun. De obicei, fac alegeri - gătit sau citit, ordine sau seriale, cumpărături sau dezvoltare de abilităţi tehnice, ieşit în oraş sau somn, manichiură sau şmotru, sport sau vizite, dar niciodată n-am reuşit să le fac într-un weekend pe toate. Prin urmare, simt că nu mai am timp de nimic. Cu recent regăsita disciplină, îmi impun să scriu zilnic. Asta va fi în loc de Tatăl Nostru, dar ştiu de pe acum că voi rămâne cu frustrările unei liste de task-uri bifate în proporţie de 30%.

Oare sunt singură în situaţia asta? Dacă da, atunci am eu o problemă. Dar am, totuşi, impresia că li se întâmplă şi altora.

Apoi m-am gândit şi mai departe. Dacă în momentul actual, când îmi permit să nu fac lucruri, sunt atât de ocupată, cum va fi dacă va apărea vreun kinder prin peisaj? Voi ignora lista curentă de sarcini, o voi rescrie sau doar o voi lungi? Nu de alta, dar ultima variantă îmi pare imposibilă. Şi totuşi, mă uit în jur şi văd colege cu copii, care reuşesc să lucreze cât mine în timpul săptămânii - e drept că nu le prea ştiu lista de task-uri de weekend. Oare ele au un sistem de suport foarte bine pus la punct? Că eu, la o adică, e clar că aş avea nevoie de bonă, menajeră şi bucătăreasă. Mă gândesc şi la generaţia mamelor noastre, care, de bine, de rău, au avut parte de ajutorul bunicilor - şi, prin comparaţie, au avut mai puţine distracţii (nu erau obişnuite nici cu cumpărăturile, nici cu serialele, nici cu socializarea intensă) - dar care, prin comparaţie, reuşeau să facă un număr remarcabil de lucruri. Mi se pare mie sau chiar s-a scurtat ziua faţă de când eram copii?

Dintr-o dată, viitorul chiar nu-mi sună bine. Dacă vreo super mămică, care e, în acelaşi timp, super carieristă, citeşte, este rugată să ne împărtăşească secretul vieţii. Mulţumim anticipat!

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Disciplina regasita

Am fost azi la TEDx Cluj. Dincolo de ce s-a spus pe scena, in capul meu s-au petrecut multe. De exemplu, mi-am dat seama ca, in ciuda a ceea cum sunt in viata profesionala, in viata personala am pierdut din ce ma definea - disciplina. Da, nu mai sunt suficient de disciplinata pe plan personal - de la treburi administrative, la a face sport si, mai ales, la a scrie. Si asta se va schimba. Promit public - si daca e public, trebuie sa ma tin de cuvant - ca voi face scrisul parte din rutina zilnica. Oricat de obosita as fi, cateva franturi notabile tot pot consemna. Intr-adevar, s-ar putea s-o fac la modul comod, de pe tableta, stand in pat, s-ar putea s-o fac fara diacritice si cu cuvinte ciudate, scrise de autocorrect, dar o voi face.

In general, recomand disciplina. E ceea ce pe mine m-a definit intotdeauna si m-a ajutat sa realizez mai multe decat parea posibil la prima vedere - si ma gandesc la anii facultatii/facultatilor, plini de activitati extracuriculare si inchieati cu publicarea a doua carti.

In Alta ordine de idei, a scrie e pe bucket list-ul meu (cel putin, asa cred - mi-am facut un bucket list, l-am parolat si am uitat parola), si e ceva ce pot controla. Prima zi din restul vieyii mele incepe acum.

***

Chestie: azi, la TEDx, a vorbit Bogdan Colceriu, pe care eu il stiu din liceu, de la debate, drept Bughi. Toate ca toate, dar cica e vicecampion European  cu echipa Romaniei de curling. Mi se pare foarte tare, pentru ca si eu visez la a merge la Olimpiada si intotdeauna am zis ca singurul sport la care as avea sanse la orice varsta este curlingul. Poate asta e modul de a realiza o Alta chestie de pe bucket list. O alta varianta e sa ma convertesc la Judaism si sa ma duc la urmatoarele jocuri olimpice ale evereilor - am inteles ca delegatia Romaniei nu e sufficient de dezvoltata:-)

sâmbătă, 7 septembrie 2013

Lupta pentru Rosia Montana e un razboi de uzura. Sa schimbam strategia!

Aveti mai jos textul scris de Radu Cocean, universitar clujean si o veche cunostinta de-ale mele din cercul debateri-lor, despre cum trebuie sa abordam rezistenta pe termen lung. Subscriu in totalitate.

***

Un scenariu plauzibil pentru ce se va intampla mai departe cu proiectul de lege propus de Guvern e urmatorul: oricare dintre cele doua camere va fi sesizata prima, va petrece 60 de zile lucratoare in discutii sterile, fara a lua o decizie concreta – adoptand, astfel, tacit proiectul (vezi, in acest sens, art. 89 din Regulamentul Senatului sau Art. 113 din Regulamentul Camerei Deputatilor). Acesta va fi pasat, ulterior, celeilalte camere, care va aloca un spatiu semnificativ dezbaterilor in comisii si in plen, si inapoi la comisii si inapoi in plen... Personal, cred ca se va discuta pe seama acestui proiect pana cand nu va mai interesa pe nimeni – si abia apoi se va trece la vot, intr-o tara complet desensibilizata fata de subiect.

In acest context, opozitia fata de proiect trebuie gandita ca o actiune cu bataie lunga. Protestul impotriva exploatarii aurului la Rosia Montana e un maraton, nu o cursa de 100 metri garduri... Spun asta pentru ca am vazut:

- cum, dupa modelul Bucuresti, se multiplica demonstratiile de protest – daca duminica trecuta, frecventa propusa era de una pe sapamana “Ne vedem duminica viitoare”, acum ele sunt zilnice;
- cum apar opinii ale unor activisti care, dupa 6 zile, incep sa-si piarda rabdarea – si vor o radicalizare a mesajului, “pentru a avea impact” (dand like-uri la fiecare branci cu jandarmii si aplaudand sosirea ultrasilor din galeriile de fotbal la demonstratii);
- cum se escaladeaza tonul in chemarile adresate catre populatie – daca in prima duminica manifestatiile au reprezentat “Proteste”, cele de duminica aceasta sunt “Mari adunari si marsuri” etc.

Sincer, ma intreb daca vom putea tine ritmul asta in crescendo al manifestatiilor, chiar si dupa ce se termina concediile si vacanta, chiar si dupa ce vine frigul si incep ploile. Ma intreb daca vom reusi sa tinem mass-media aproape, fara a fi fortati sa facem ceva “tot mai dramatic” in fiecare zi – sa nu uitam ca pe agenda publica apar permanent alte subiecte si, inevitabil, la un moment dat, in lipsa unei decizii reale in Parlament, proiectul de lege va deveni yesterday’s news. Ma intreb daca vom reusi sa-i tinem in piata pe toti cei care vor incepe sa se intrebe “are we there yet?”, dupa o saptamana, dupa o luna, dupa doua luni de proteste... in fine, ma intreb cum vor reactiona restul cetatenilor, implicati in problema doar la nivelul ca trec zilnic prin zonele de protest (sau, ma rog, le ocolesc zilnic, pentru ca sunt blocate) – cata rabdare vor mai avea, inainte sa inceapa sa injure online sau on-site, la vederea protestantilor asezati pe caldaram.

Asta e motivul pentru care viziunea mea asupra campaniei de salvare a proteste e putin diferita fata de apasarea la infinit a pedalei de acceleratie a manifestatiilor, pe care nu o consider fezabila ca strategie de lupta pe termen lung. ... nu ma intelegeti gresit: da, avem nevoie si de manifestatii de amploare – dar le putem gandi ca evenimente majore, cu o frecventa saptamanala: “duminica, de la ora 17, manifestam in centru”. In restul zilelor, putem sa ne axam pe:

- celule de permanenta: am putea amplasa corturi, ca birouri de informare si coordonare prin oras – nu doar in piete, ci si in cartiere. In aceste spatii, deschise publicului 24h/24 pentru discutii si acces la materiale informative, ar urma sa fie prezenti maxim 20-25 de manifestanti, permanent altii, prin rotatie - o cifra acceptabila si pentru orase in care e mai greu sa mobilizezi mii de oameni pe strazi, in fiecare zi. In acest fel, oricand, la orice ora (si la 6 dimineata, si la 18 seara) flacara protestului e vizibil mereu vie;

- diversificarea gamei de evenimente – sustinerea de concerte pentru cauza, prezentarea de filme documentare si expozitii de fotografie (in incinta facultatilor, a galeriilor din mall etc.) Mai ales in orasele mari, ar trebui sa realizam conexiunea cu oamenii de cultura ca lideri de opinie – ganditi-va, de exemplu, la impactul unui episod din Robotzii in care Mo “be din iazu’ cu cianuri”;

- ar trebui sa organizam gale de strangere de fonduri, pentru a putea demara campanii media clasice – doar asa o sa intram in contact si cu populatia rurala (adica cu peste 50% din Romania), din zone unde protestele noastre si Facebook-ul nu ajung, dar ajunge TVR-ul si Radio Romania Actualitati. Un clip video sau un spot audio, difuzate obsesiv la ora de maxima audienta, ne-ar ajuta sa promovam ideea simpla si nesofisticata ca proiectul asta nu e bun pentru tara;

- nu in ultimul rand, sa ne axam, in zilele in care nu sunt programate demonstratii de amploare, pe campanii de informare 1-on-1, din-usa-in-usa, prin care sa convingem, personal, alti cetateni. Nu de alta, dar, daca se ajunge la referendum, chiar toata lumea are un vot.

Stiu ca tot ceea ce propun mai sus presupune un plus de organizare, leadership si creativitate si e imposibil de aplicat pe modelul actual de organizare a evenimentelor – gen flash mob. O miscare populara pe termen lung e, insa, o lupta surda, de uzura si nu poate trai doar din entuziasm.