vineri, 11 iulie 2014

Despre Madeleine Albright

În timpul conferinței din Polonia, "vorbitorul cheie" a fost Madeleine Albright. Am fost uimită să aflu cât de puțină lume știe cine este această doamnă. De altfel, le-am spus mai multor prieteni că urmează s-o aud vorbind și am primit reacții de la "Cine?", la "Credeam că a murit". M-am simțit obligată de mai multe ori să fac precizarea că poate o confundă cu Margaret Thatcher. De altfel, am înțeles din remarcile inițiale ale doamnei Albright că aceste reacții sunt universale. Madeleine Albright a început prin a-i mulțumi moderatorului pentru că a spus lumii cine e și a împărtășit o povestioară care m-a dus cu gândul la prietenii mei.

Cică era doamna Albright în avion și moșul de lângă ea îi zice:
- Deci dvs. sunteți Margaret Thatcher.
[Cred că i s-a întâmplat de zeci e ori, poate e și iritată de asta, deci n-a simțit nevoia să spună mai mult decât:]
- Nu, îmi pare rău, nu sunt Margaret Thatcher.
- Ba da, sunteți.
- Ba nu, nu sunt.
- Ba da.
- Nu, chiar nu sunt ea.
- OK, dacă nu vreți să recunoașteți că sunteți Margaret Thatcher, e în regulă, dar chiar nu e nevoie să mă mințiți în față despre asta.

Să începem cu o mică biografie. Madeleine Albright a fost prima femeie Secretar de Stat al SUA. Cei 63 dinaintea ei au fost cu toții bărbați. În zi de azi, numele ei se scrie precedat de titlul "Sec.". A fost șeful diplomației americane și a deschis multe drumuri în politică pentru femei. Și azi, doamna Albright vorbește despre relații internaționale, doar că nu mai vorbește în numele SUA, ci doar în numele ei. Culmea e că pe mine m-a impresionat povestea femeii Madeleine Albright, mai mult decât a diplomatului.

Hai să vă spun câteva dintre ideile diplomatului:
- Relațiile internaționale de azi nu mai sunt un joc de șah, ci unul de biliard: totul influențează totul.
- Lumea globalizată de azi e dominată de două tendințe:
1. dezvoltarea IT-ului: în continuare se adâncește prăpastia între cei care au și cei care nu au și, date fiind mijloacele de comunicare de azi, cei care n-au pot vedea exact ce au cei care au. Apropo, 50% din bogăția lumii e deținută de 1% din populație. Tehnologia ne face mai moderni, dar, din păcate, nu ne face și mai civilizați. Da, social media a spart barierele informării, inclusiv în ceea ce privește crizele politice, dar, din păcate, nu poți să ajungi la democrație doar scriind pe Twitter; țările au nevoie de stabilitate politică și de creștere economică.
2. creșterea influenței actorilor non-statali, cum ar fi corporațiile, și faptul că guvernanța globală (guverne, organizații inter-statale etc.) încă nu știe cum să-i trateze pe acești jucători.

Doamna Albright se afla în Polonia într-o escală în drumul ei spre Ucraina, unde urma să coordoneze eforturile de monitorizare a alegerilor, iar poziția față de Rusia și Putin și-a exprimat-o fără ocolișuri: viziunea lui Putin despre lume e presărată cu ficțiuni toxice, ce a făcut în Crimeea e absolut rău, Obama și UE trebuie să creeze o strategie pentru țările vecine Ucrainei, Rusia trebuie sancționată, Ucraina trebuie susținută. De altfel, nici când era în funcție, doamna Albright nu lăsa loc de echivocuri. Mai mult, opinia ei despre omul cu care se întâlnea era limpede din broșa pe care o purta (totul a început ca o glumă - de la o poză, apoi o broșă cu cele 3 maimuțe, care nu văd, nu aud și nu vorbesc de rău - dar apoi a devenit o regulă și un joc cultivat al anticipării). De exemplu, când, împreună cu Clinton, s-a întâlnit cu Putin, doamna Albright purta o broșă cu un șarpe. Putin s-a atacat instant și a întrebat-o de ce poartă așa ceva. Răspunsul a fost simplu: "Deoarece cred că ceea ce ați făcut în Crimeea e răul pur". Clinton era să facă infarct de atâta diplomație...

Ceea ce a fost cu adevărat interesant a fost să aflu că doamna Albright nu a fost mereu atât de asertivă. De fapt, ea este o fată născută în Cehoslovacia, care a aflat doar la maturitate că e evreică și că și-a pierdut 3 bunici în Holocaust, care a devenit cetățean american la 15 ani și care și-a dorit mai întâi în viață să fie soție și mamă. S-a căsătorit la 3 zile de la absolvirea facultății și a făcut destul de repede 3 copii. La 24 de ani, șeful soțului ei a întrebat-o în timpul cinei pregătite de ea: "Drăguță, tu ce vrei să faci în viață?". Ea, naivă, i-a zis că vrea să devină jurnalist, pentru că pentru asta se pregătise. Șeful i-a tăiat-o scurt: "Nu, n-o să fii. Soțul tău e jurnalist și sunt doar 4 ziare în Chicago; legislația muncii vă interzice să lucrați la aceeași publicație și piața e mică. Alege-ți altceva". Și ea a ascultat. În timpul maternității a învățat rusă și poloneză și a decis să-și continue studiile. Prima implicare politică a fost să strângă fonduri pentru copii. A avut primul job în diplomație la 35 de ani și a început de jos. Un mare triumf a fost să facă rost de numărul Papei Ioan Paul al II-lea, pe care șeful ei l-a pus în agendă la litera P. Când, mai târziu, l-a întâlnit pe P, i-a vorbit în poloneză. Pe la 43 de ani, în 1981, a mers în Polonia să vadă ce se întâmplă cu Solidaritatea și să-i ia interviu lui Lech Walesa. Peste ani, când ea era doamna Secretar, iar el era președinte, ea i-a spus că s-au întâlnit încă din 1981. Walesa i-a răspuns candid, cum alții n-au avut curajul: "Dacă aș fi știut cât de importantă vei ajunge, ți-aș fi acordat mai multă atenție de pe atunci". Când s-a întors acasă din Europa de Est, soțul a anunțat-o că o lasă pentru alta, dar partea pozitivă a fost că a început să prindă aripi în carieră (și că a rămas cu un nume de familie foarte potrivit). A fost întâmpinată cu invidie și nedumerire din partea prietenilor, mai ales a bărbaților care o știau drept casnică, drept prietena nevestelor, care gătește cine și le duce copiii la școală cu mașina, și care bărbați credeau că ei ar fi trebuit să urce în ierarhia politică. A ajuns Secretar de Stat la 59 de ani. Madeleine Albright a rămas recunoscătoare oamenilor care au ajutat-o și se bucură că a deschis noi perspective femeilor din întreaga lume, chiar dacă ei i-a luat mult timp să-și aleagă cariera. Ca idee, crede că femeile trebuie să se ajute între ele, iar aforismul ei "Există în Iad un loc special dedicat femeilor care nu ajută alte femei" a ajuns pe paharele de la Starbucks.

Madeleine Albright m-a inspirat, ca lider și ca femeie. Pentru că a depășit o mulțime de bariere. Pentru că a luat-o de la capăt la o vârstă la care până și femeilor din generația mea li se mai spune - încă - că sunt bătrâne. Lumea s-a schimbat pentru femei; nouă nu mai trebuie să ne fie la fel de greu pe cât i-a fost ei. Dar încă mai vorbim de sex ca un factor pe piața muncii și în lumea politică. "Al doilea sex" de Simone de Beauvoir e aproape depășită, și totuși, lumea are foarte puține Madeleine Albright.

Madeleine Albright e cel mai important lider pe care l-am întâlnit vreodată. Al vostru care e?

miercuri, 9 iulie 2014

Din nou in Polonia

Am revenit in Polonia dupa vreo 6 ani jumatate. Data precedenta fusesem in Wroclaw, la un interviu la Google (si-mi amintesc ca am pus o poza cu pantofi pe blog – altceva nu-mi amintesc, pentru ca nu suport sa recitesc ce scriu, sa ma vad in inregistrari etc.).

Intr-un sertar al mintii mele, sumarizasem tara asta cu cateva idei: “De doua ori populatia Romaniei, zlotul cu 10% mai puternic decat leul, tara un pic mai dezvoltata economic decat a noastra, mai destepti in a face revolutie, orase cu mostenire germana ale caror piete centrale arata minunat, tara lui Karol Woytyla, o salata de castraveti foarte buna, bautori la fel de rezistenti ca romanii, oameni OK, dar nu la fel de prietenosi ca romanii; pe ansamblu – imi place”.

Stiam ca participarea la conferinta despre BPO/SSC imi va face placere si m-am bucurat ca urma sa vad un alt oras decat cele pe care le vizitasem anterior. Adica Poznan. In luna mai am avut vreo 6 zboruri cu WizzAir, suficiente cat sa le citesc revista interna din scoarta-n scoata. Stiam, astfel, despre Poznan ca e al 6-lea oras ca marime din Polonia (un fel de Craiova, deci), ca graffiteurii au dat un aer interesant unor cladiri si mai stiam – despre Polonia in general – ca s-a reinventat din punctul de vedere al modei si ca femeile de toate varstele devin niste fashioniste.

Buun. Asteptari trasate. In Polonia ajungi prin Germania, cand e vorba de zboruri, deci m-am inhamat cu rabdare pentru escala prin Munchen. In plus, cum mi se intampla de cate ori calatoresc undeva, ma gandeam daca stiu pe cineva in tara de destinatie. Si da, dintr-un proiect al UE, gen Youth in Action, pastrasem legatura cu cineva si m-am gandit, in treacat la acea persoana. Si uneori Coehlo are dreptate – ca nu stiu cum sa spun altfel - dar, cum ieseam eu de la baia de langa portile de imbarcare spre Polonia, supriza! dau nas in nas cu acea persoana. Sa-ti stea mintea-n loc, nu?! Cati factori au trebuit sa se coroboreze ca sa existe aceasta intalnire: de la cum am ajuns noi sa calatorim spre Polonia in acea zi, la cum am hotarat eu sa ies din coada de la poarta de imbarcare si sa merg la baie, la faptul ca randul de imbarcare spre destinatia ei era pe traseul meu, la unde era ea pozitionata in coada ei – inca 10 secunde si nu ne-am fi intalnit! Ne-am actualizat reciproc informatiile vitale in 5 minute si am zburat una spre Poznan, cealalta spre Varsovia.

In Poznan, la aeroport, ai o senzatie de “fix asa-i si-n Cluj”: aeroport mititel, nou refacut (am aflat mai tarziu ca gazduirea catorva meciuri de la Euro 2012 a avut o influenta pozitiva in acest sens). Doar ca e o diferenta de care te prinzi ulterior: nu-ti cere nimeni sa te legitimezi la intrarea in tara, ca asa-i in Spatiul Schengen… Uite, o diferenta in favoarea Poloniei, in comparatia cu Romania. Sa va mai zic cateva: asa sala de conferinte n-avem noi in toata Romania – oameni din Bucuresti mi-au confirmat asta (sau, cine stie, poate avem in Craiova?). Blocurile lor comuniste arata mai bine decat ale noastre, pentru ca majoritatea au fost renovate (am auzit odata pe cineva la televizor ca polonezii au declarat blocurile comuniste drept monumente semnificative pentru secolul 20 si ca au reusit sa aloce fonduri pentru refacerea lor; n-am verificat, dar nu m-ar mira sa fie si pe fonduri europene, pe deasupra). Polonia a fost singura tara europeana care n-a intrat in recesiune. Mai mult, economia lor zbarnaie: PIB-ul le-a crescut cu 41% din 2005 in 2013 si si-ar dori sa intre in G20, dar se vor multumi sa ajunga in urmatorii 5 ani in Top 20 (acum sunt pe locul 22, parca), pentru ca locurile in G20 se dau si pe criterii geografice, iar Europa are destui reprezentanti. Din punctul de vedere al industriei in care lucrez, ei au reusit sa puna pe picioare o asociatie a tuturor companiilor din BPO/SSC si sa negocieze cu guvernul tot felul de facilitati; la ei, domeniul serviciilor creeaza cele mai multe job-uri noi in fiecare an si este al doilea mare angajator (peste 150.000 de locuri de munca), dupa automotive si inaintea mineritului. Deci chiar pot face economie bazata pe cunoastere. Totusi, nu stiu pana unde se mai pot intinde – sunt pe punctul in care par a nu mai gasi suficienti vorbitori de germana si franceza, deci problema bazei de selectie a talentelor e stringenta si la ei. E posibil sa se fi intins prea mult – in acest moment au 40% din piata europeana de BPO/SSC…

Despre Poznan, in particular, pot spune ca are o piata veche gen Wroclaw intalneste Amsterdam (cu acele cladiri in forma de turta dulce), are niste mall-uri si parcuri excelente, dar are si o anomalie groaznica: alaturi de un sir de case istorice contruite in piata mare (pe care le poti intelege, totusi), au niste cladiri comuniste cu un nivel ce gazduiesc ceva muzeu, in mijlocul aceleiasi piete. E cea mai proasta idee pe care am vazut-o vreodata; eu le-as darama si as lasa piata veche sa respire. In fine.





Deci, Polonia nu e “un pic mai dezvoltata” decat Romania; e chiar mult inainte.
Cat despre oameni, imi pastrez parerea ca nu-s peste poate de prietenosi. Daca ii intrebi ceva, raspund, dar nu au pic de caldura latina. In schimb, tot ce se zice despre noul suflu vestimentar e adevarat: femeile de aici isi etaleaza feminitatea cu tinute care in corporatiile din Romania ar fi interzise prin codul vestimentar. Adolescentele sunt rebele cu pantaloni scurti si camasi lejere, corporatistele sunt cocotate pe tocuri de 7 cm+, au fuste scurte si bluze transparente. Si asta e normalitatea cotidiana. In paranteza fie spus, va anunt ca veti vedea vara poloneza si in garderoba mea. A, era sa uit sa mentionez un film autoironic prezentat la conferinta (de fapt, au facut o serie intreaga). Se pare ca polonezii sunt nemultumiti notorii (se plang mult la serviciu, nu le plac orele suplimentare si au tot felul de legi care le dau zile libere si ii protejeaza) si vor sa faca din asta un brand. Si se pare ca nu beau asa de mult pe cat ar crede altii.


 
Cand trag linie, as incheia cu un banc pe care l-am auzit mai demult:

Pe vremea comunismului, in Romania, intra cineva in alimentara si nu gaseste nimic. Totusi, o intreaba pe vanzatoare
- Aveti carnati?
- Nu.
- Aveti crenvursti?
- Nu.
- Nici polonezi?
- Ei, daca am fi avut niste polonezi…

duminică, 25 mai 2014

Intalnire cu posteritatea

In data de 13 mai, intr-o marti, dupa ce au trecut cele 3 ceasuri rele, pe la 6 seara, s-a intamplat ceea ce stiam intotdeauna ca urmeaza sa se intample. Doar ca asteptam sa se intample cam peste 20 de ani. Bine si acuma, dar cu atat mai surprinzator. Mi s-a cerut sa-mi scriu biografia (cam 3 pagini), pentru a fi inclusa in volumul "Personalitati din Ocna-Mures", vol. II (acesta pare a fi volumul dedicat generatiei tinere). Solicitarea mi-a facut ziua, ce mai, doar ca acum am ditamai responsabilitate. Ma gandesc ca voi fi in acelasi volum cu prietenii mei, deci va fi foarte fain sa facem referire unul la altul, nu? Daca blogul asta era Facebook, m-as fi laudat instant, cand s-a intamplat. Bine si acum. Multumesc.

Evolutia nigeriana

Poate va mai amintiti de scrisorile nigeriene? In caz ca sunteti prea tineri sau aveti filtre de spam excelente, scrisorile nigeriene sunt e-mail-uri prin care esti contactat de un individ dintr-o familie puternica din Nigeria, care iti spune ca niste rai ii ameninta viata si averea si care vrea sa-i dai detaliile tale bancare, pentru a-ti vira averea familiei, pana reuseste sa scape din tara. Evident, ca sa aiba omul o garantie, te roaga sa-i virezi tu in avans vreo 5 mii de dolari, ceea ce e foarte putin, avand in vedere ca el iti va vira cateva milioane.

N-am verificat personal, dar cineva de incredere mi-a povestit ca sunt site-uri in care pagubitii isi spun povestea. Ceea ce trebuie sa fie ilar.

In fine, n-am mai auzit nimic recent de Nigeria - in afara de faptul ca in continuare lapideaza femeile infidele - si credeam ca acest fenomen simpatic al anilor '90-2000 a disparut. Asta pana intr-o zi, cand, la nunta fiind, primesc un apel de pe un numar cu prefix +234. Am raspuns, ca nu stii niciodata daca nu e vreun prieten calatorind pe cine stie unde. Eu am zis un "hello", el un "hello", apoi n-a mai zis nimic. S-apoi daca el, ca barbat, n-a zis nimic, eu, ca femeie, ce sa zic? Si-am inchis, doar ca el a revenit. Dupa ce m-a lasat cu niste "hello" fara raspuns, mi-am dat seama ca n-are sens sa mai raspund, prin urmare l-am lasat sa mai incerce - bateria era aproape descarcata, asa ca el n-a facut decat sa-i puna cruce. Am impartasit intamplarea convivilor, iar unul dintre ei mi-a spus ca a doua zi urma sa am telefonul plin de mesaje. "Ei, as!", am comentat de incheiere.

Ei bine, a doua zi am avut doar un mesaj: "Am victor from nigeria, i have tried to call ur number but it wasn't go pls call me". Hmmm, ia sa vedem cat e de serios Victor asta, oare mai revine? Mda, a revenit cu cate 10 apeluri pe noapte si 5 in timpul zilei. Bietul de el nu stie ca iPhone-ul meu e pe silent, deci cred ca singura fiinta pe care poate a alertat-o a fost Norisor, care ar fi putut vedea ecranul luminat (Norisor nu mi-a confirmat informatia). Strategia mea de a-l scoate din carapace a dat roade, pentru ca, dupa vreo 3 zile, am mai primit un mesaj: "Love is sweat with d write person and who is d write one??". OK, nu cred ca a vrut sa spuna ca dragostea e transpiratie, dar e clar ca omul vroia ceva de la mine. Din pacate, am decis a omor din fasa idila, asa ca va spun voua mesajul pe care as fi vrut sa i-l trimit: "Victor, draga, esti print? Ai bani? Cati? Ce, dragoste imi trebuie mie? Zi un comision corect si ne intelegem cu transferul bancar".

Dupa cateva zile nu m-a mai sunat. I-oi fi frant inima.

Eurovisionul si urmarile lui

N-am terminat inca cu Conchita Wurst. Sunt prea multe comentarii si glume in jurul personajului ca sa nu revin.

Sa fie clar de la inceput - pentru mine, Rise like a Penis, pardon, Phoenix, nu a fost cea mai buna piesa din concurs (nici pe departe, daca ma intrebati pe mine). Deci voi ramane mereu la parerea ca a fost fie controversa, fie oferta Austriei de a fi gazda, fie amandoua ceea ce a castigat concursul.

Mesajul important e ca Europa este ultra-toleranta. Intr-adevar, poti sa fii cat vrei tu de ciudat si tot poti fi mai mult decat tolerat - apreciat. De asemenea, cu votul acesta, Europa si-a exprimat aprobarea in legatura cu pilozitatile feminine. Deci, daca femeia cu barba e OK, nu mai vreau sa aud niciodata vreun comentariu legat de epilarea la femei: mustata, par pe brate, picioare, etc. Prin urmare, victoria Conchitei este o victorie a feminismului. In numele femeilor de pretutindeni, Conchita, iti multumesc.

In rest, piesa Frantei - elogiul mustatei - a fost ultima. Prin urmare, dupa cum observa cineva pe Twitter, daca barba e pe locul intai, iar mustata e pe ultimul, Europa si-a exprimat clar topul preferintelor in legatura cu pilozitatea faciala. Deci, domnilor: barba e OK, mustata nu e OK. Doamnelor, puteti sa va pastrati parul unde vreti.

Nu pot trece cu vederea nici niste poze simpatice. N-am stat sa caut, dar astea 2 mi-au ajuns pe wall pe Facebook:

Super util, nu? Prima mea lectie de germana! Si:


In rest, ma alatur demersului celor de la Times New Roman de a-l felicita pe Gheorghe Gheorghiu pentru castigarea Eurovisionului:


Ca ultima remarca, barbati imbracati in femeie, avand si barba sau mustata, s-au mai vazut - de exemplu, Freddie Mercury in I Want to Break Free. Doar ca acolo mesajul de toleranta era transmis intr-o nota parodica, pe care a inteles-o toata lumea. De asemenea, pe Gheorghe Gheorghiu il intelege toata lumea, avand in vedere ca si-a pastrat si parul de pe piept. Confuzia vine cand ai o imagine intre sexe, iar creierul privitorului nu mai computeaza (nu stiu, zau, cum se descurca al Conchitei, ca tot pomenii). Daca ajuta cu ceva in decizia dificila pe care trebuie s-o iei, Conchita, sa stii ca de plans plangi ca o femeie. Decat zic.

Pentru cei care citesc blogul asta, dar acorda zero atentie Eurovisionului, iata o poza a lui Concit si performanta Conchitei din concurs (nu, piesa n-a fost ingrozitoare; i se poate gasi un locsor in urmatorul film cu Bond):



Oricum, partea cea mai buna e ca la anul Eurovisionul se va organiza la doi pasi si poate ajung si eu pe acolo...