duminică, 11 ianuarie 2015

Gândesc, deci sunt Charlie

Atentatele teroriste sunt întotdeauna o pată pe obrazul umanității. Evenimentele recente din Franța sunt un atentat la valorile occidentale, la stilul de viață al lumii libere și la liniștea Europei. Al-Qaida a anunțat că vor exista atentate și, cumva, multă lume se aștepta să se întâmple în Franța, cea cu peste 5 milioane de musulmani, cea care participă la acțiuni militare internaționale și care se protejase destul de bine până acum. Și iată că Franța, pe care aș numi-o în continuare țara mea preferată, oricâte altele aș vedea, a fost atacată barbar, fratricid, de niște fundamentaliști spălați pe creier.

Să încep cu ținta Charlie Hebdo. Fac parte dintre acei români care știu de peste 10 ani ce este Charlie Hebdo (și Le Canard Enchaine, că tot veni vorba de satiră). În plus, am și formare de jurnalist. Prin urmare, libertatea presei și cea de exprimare, în general, îmi sunt dragi ca lumina ochilor. Nu sunt cuvinte să exprim cât de abominabile mi se par execuțiile din redacție (vă puteți închipui cum e să fii prins de imbecili cu mitraliere în birou, în mijlocul unei ședințe, să ți se strige numele și să fii executat? Cum sunt minutele alea în care-ți vezi colegii secerați lângă tine, știind că tu urmezi și că n-ai scăpare?); arareori se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie tragedia frângerii unor destine în cadrul unui atac terorist. Din păcate, însă, am rămas definitiv fără cuvinte când am început să aud din diverse surse (unele mai influente decât altele) tot felul de mici nuanțe care, în esență, spun că nici jurnaliștii nu erau complet inocenți. Cu tot respectul de la om la om și cu tot dreptul pe care mi-l dă faptul că trăiesc într-o țară liberă, dacă împărtășești sau răspândești astfel de idei, ești un tâmpit periculos. Să fie clar: așa cum femeia violată nu poate fi niciodată victimizată (decât dacă ești cretin), nici redacția Charlie Hebdo n-are de ce să fie acuzată. Vina lor este absolut zero. Ei sunt exponenții unei societăți libere, unde, așa cum e normal, caricatura nu poate fi acuzată de blasfemie, în primul rând pentru că, în lumea liberă, presa e laică, societatea e laică și nimic nu e mai presus de critică, rațiune și satiră. În statul laic civilizat, acuzația de blasfemie nu are cum să existe. Atunci când consideri că libertatea de exprimare a altuia ți-a încălcat ție identitatea sau sensibilitățile religioase, atunci ai canale oficiale: poți da publicația în judecată, poți deschide o dezbatere în societate, poți să nu cumperi produsul - toate legitime și permise; dar e inadmisibil să iei viața cuiva.

Jurnaliștii de la Charlie Hebdo nu aveau probabil 100% rată de succes în a caricaturiza cu talent o anumită situație (e, de altfel, greu să faci umor de calitate în 100% din cazuri), dar asta nu-i face cu nimic vinovați. Sublimul libertății presei e că ești liber să faci o revistă cât se poate de proastă, și doar publicul și încălcarea legii te pot scoate de pe piață. Ca publicație de stânga areligioasă, au declarat din start că nu mitizează și nu sacralizează nimic. Ceea ce în lumea liberă, e absolut OK. Chiar e o atitudine necesară. Căci, de fapt, ce se întâmplă când începi să-ți creezi moaște? Unele lucruri devin mai presus de dezbatere, mai presus de lege, adevăruri axiomatice care pot duce la abuzuri și la retard. De exemplu, să continui tu, creștin, să crezi că Biblia (i.e. capodoperă literară de peste 2000 de ani) e sfântă, te menține în noaptea minții; la fel și cu ce te învață Biserica: vei crede în continuare că femeia trebuie să se teamă de bărbat, să nu intre în altar, să nu folosească metode contraceptive, de exemplu. Mare lucru că ai acceptat că Pământul e rotund! La fel, tu, musulman, dacă iei de bune viziunile și poruncile lui Mahomed de acum sute de ani (cred că dacă aș sta fără apă și mâncare în deșert în plină zi, aș atinge și eu niște dimensiuni spirituale interesante), vei fi anacronic cu circa 1500 de ani. Printre ce consider eu aberații ale Islamului e interdicția de a reprezenta grafic lumea vie (toate moscheile au doar motive geometrice), deci cu atât mai mult pe Profet sau, preferata mea: homosexualitatea e pedepsibilă cu moartea, dar schimbarea sexului e acceptabilă, pentru că atunci când s-a scris Coranul nimeni nu s-a gândit că e posibilă, deci nimeni n-a interzis-o. Jurnaliștii de la Charlie Hebdo erau oameni liberi și nu puteau să accepte că unele grupuri extremiste vor să ne facă, prin amenințări, să revenim în Evul Mediu. Prin urmare, au trăit și au murit pentru idealul libertății de exprimare și nu pot decât să afirm admirația mea eternă pentru asta. Alături de o tristețe nevindecabilă.

Atacul de la magazinul evreiesc e un alt exemplu de drame umane. Am citit despre persoana care a furat o armă de la atacator, dar n-a știut s-o folosească și a fost executată, despre imigrantul din Mali care a ascuns în camera frigorifică 15 oameni salvându-i și m-am pus în locul lor. Ce mă tulbură e să văd înregistrarile cu teroristul ISIS descendent din Africa neagră vorbind cu calm despre vinovăția țării care l-a găzduit și amenințând cu seninătate cu atacuri concertate.

Iar povestea lui Ahmed Merabet, polițistul algerian omorât de frații teroriști algerieni e de cel mai trist sublim. Un musulman care și-a apărat țara și, implicit, dreptul cetățenilor acesteia de a-i pune sub microscop religia. În afară de originile algeriene, Ahmed n-a avut nimic altceva în comun cu călăii săi. Fratele lui a reamintit lumii că Islamul e o religie a păcii - în definitiv, nu sunt toate, cel puțin în părțile bune? - și a făcut apel la toleranță. Ahmed a murit apărând dreptul altora de a face caricaturi care, cel mai probabil, lui nu-i făceau deloc plăcere. Ceea ce echivalează cu un martiriu. De altfel, am spus întotdeauna că, deși pentru mine religiile sunt doar fenomene sociale, materiale de studiu, voi lupta pentru dreptul celor religioși de a trăi conform preceptelor pe care ei le consideră sacre, atâta timp cât nu-mi forțează mie libertatea de conștiință. Când zic că voi lupta, vreau să spun că armele mele sunt cuvintele. N-am curajul lui Ahmed, probabil de aceea nici nu se pune problema să am meseria lui. Și nici nu-mi surâde ideea morții. Prin urmare, aș considera foarte nedrept ca cineva să vină să se lupte cu mine în altceva decât în cuvinte.

Problema libertății de exprimare a ieșit în prim-plan o dată cu cazul Charlie Hebdo, însă, în definitiv, e doar o fațetă a problemei fundamentalismului religios. Că ne place sau nu, acesta se cam asociază, statistic vorbind, cu Islamul. Și atunci quo vadis, Europa de Vest? Da, ai vrut imperii colonialiste, acum suporți niște consecințe. Dar de ce trebuie ca acestea să se traducă în teroare? De ce nu putem să trăim cu toții în toleranță și în pace? Răspunsul meu personal e: pentru că religia ia mințile multora. Din păcate, lumea din Imagine va fi o utopie veșnică. Și atunci, ce facem? Păi trebuie să ne apărăm valorile democratice. Și Franța, locul nașterii drepturilor omului și ale cetățeanului, va da un exemplu de solidaritate. Eu, una, am hotărât că n-o să mă fac mică și n-o să stau în banca mea. În curând voi pleca la Paris, la un concert în care solistul e gay declarat - nu prea e pe placul Islamului, nu? După ultimele zile, însă, recunosc că am început să am emoții. Dacă se activează celule teroriste fix când sunt eu acolo? Cum se asigură securitatea la metrou (răspuns: nu se asigură, cum ți-o fi norocul!)? Cât de ghinionistă aș putea fi să mă aflu în magazinul greșit la momentul nepotrivit? Cât de stupid ar fi să mor ca victimă colaterală într-un război unilateral absurd? Oare chiar vreau să merg? Oare va mai fi aceeași experiență pariziană? Oare, în loc de a discuta despre ce vom fi văzut la Luvru și la concert, nu voi discuta cu Sebi despre teroriști? Oare nu ne vom uita peste umăr la fiecare pas? Și, în concluzie, oare n-au câștigat deja teroriștii? Din păcate, trebuie să recunosc cu ciudă că mi-e un pic teamă. Dar, cum zicea Char, mai bine să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi. Ca europeni, nu putem să stăm nepăsători la uzurparea liniștii noastre, la demolarea păcii și a toleranței în societatea pe care ne-am construit-o. Va trebui să mai angajăm persoane pentru a asigura securitatea pe străzi? Va trebui să interzicem întoarcerea pe continent a celor care se duc la instruiri ISIS? Hai să discutăm; poate chiar trebuie s-o facem. Dar, mai presus de toate, nu putem să ne închidem în case, să încetăm - de teamă de a nu răni sensibilitățile cuiva - să spunem Crăciun fericit!, nu putem să încetăm să râdem de superstiții și nu putem să pierdem spiritul lui Charlie Hebdo, pentru că asta ne-ar face prizonieri.

Pentru toate astea, până la ultima suflare, și eu sunt Charlie și Ahmed.

duminică, 9 noiembrie 2014

E groasă

La situația politică mă refer. Stau calmă acum, dar e posibil - dacă nu probabil - ca peste 8 zile să fiu extrem de nefericită. Căci Victor Ponta conduce în sondaje și a avut 10% peste Iohannis în turul I. Și, sincer, mă tem foarte mult de concetățenii mei. Pentru că n-au cultură politică, pentru că încă au nostalgii comuniste severe (că a fost mai bine pe vremea aia, că trebuie să li se dea...), pentru că sunt la fel de manipulabili ca bunii creștini din Evul Mediu, pentru că par, vorba lui Brâncuși, tot mai săraci și tot mai proști.

Deși nimeni nu e Mesia în politică, e clar că, de data asta, un candidat e mult mai bun și mai democratic decât celălalt. Dar vor vedea românii - care l-au ales pe Iliescu, care îi admiră pe DD sau pe Vadim - asta?

Ce mă îngrozește la Ponta și la PSD e lejeritatea cu care mint și nesimțirea cu care reiterează minciunile. De exemplu, pentru cine vrea să-i creadă, oamenii care au protestat ieri în marile orașe au fost aduși cu autocarele de Iohannis și s-au dedat la acte de violență. Asta spune dna Firea, iar la România TV a lui Ghiță se vorbește de violențe extreme.

Campania asta murdară are zeci de fețe și am reacționat, când le-am văzut, pe Facebook. Dar poate că nu strică să le trec și aici, ca într-un compendiu și poate într-o ordine aletoare.

Alianțele din turul II. Ce a făcut Iohannis, declarând că nu va purta astfel de discuții cu nimeni, e deja o mare lecție. Românii așteptau deja propunerile de șmen, chiar se gândeau că Ponta se mișcă așa de repede, încât toate alianțele sunt luate. Dar, surpriză! Neamțul e mai presus de asta. Dna Nuți Udrea s-a prins că e de bine și a zis ceva similar: cum că alegătorii nu sunt obiecte de mutat dintr-un buzunar într-altul. Mi-am spus, wow! omul ăsta e chiar alt tip de politician. Salut și inițiativa dnei Macovei, care a făcut primul pas spre o alianță/susținere, din principiu, nu pentru vreo funcție.

Dezbaterea televizată. Ponta e culmea tupeului și a miticului șmecher. A decis ca pe moșia lui că se va duce după un anumit program la 4 televiziuni și va dezbate fie cu moderatorii, fie cu Iohannis, dacă vine și el. Dacă nu vrea să vină, înseamnă că refuză dezbaterea. Asta le-a spus proștilor și asta repetă proștii, că altceva nu știu. Și, ce să vezi? Iohannis a spus că Ponta nu-i în măsură să-i facă- program. Cel mai normal răspuns din lume. Cum ar fi fost să spună DA? Recunoaștere mai clară a inferiorității n-ar fi existat. Adicătelea contracandidatul îți spune Fă ce vrei, poți să vii și tu, dar eu oricum fac ce-am hotărât și merg când vreau eu și unde vreau eu și tu să-i spui, Sigur, dacă numai așa se poate...? Normal că nu se duce! Lucrurile astea se negociază ca între adulți și se discută cu staff-urile de campanie. Oriunde ar fi dezbaterea, ar fi bine să existe jurnaliști de la toate televiziunile și să fie transmisă la toate televiziunile.

Votul din diaspora. O mai mare umilință pentru mii de români nu știu de când nu s-a mai văzut! Bag seama că PSD-ul nu vrea să piardă de două ori cu diaspora, deci au făcut tot posibilul să-i descurajeze din a vota. Sunt 4 milioane de oameni peste granițe, iar dintre aștia numai vreo 20% ar vota cu Ponta. Deci au comis-o ținând oamenii la coadă, punându-i să completeze o declarație și închizându-le ușa în nas (asta după ce unii au condus sute de km ca să voteze) și apoi, care au fost primele reacții? Ponta la Antena 3: Am auzit că la Valencia vreo 50 de oameni n-au putut vota; dacă au fost probleme, vom analiza. Vedeți, dacă nu s-a putut fura, acum e coadă! Și de unde au știut oamenii ăia să vină cu pancarte și cum a știut Băsescu să ceară demisia lui Corlățean înainte să se facă ora 9 în Anglia (ei, nu știu, no, poate s-o fi uitat la televizor toată ziua și o fi văzut cozi interminabile, destul cât să-i dea apă la moară?...)? Corlățean, prin telefon: Nu au fost probleme mari, noi am asigurat aceleași condiții ca în 2009, nu intră în atribuțiile mele, BEC e responsabil. Dragnea: Oamenii de la cozi au fost puși de Băsescu; cei care n-au putut vota ar fi votat cu Ponta, iar cei care cumăpărau voturile studenților (prin Hașdeu, de exemplu) erau din tabăra lui Iohannis. Cum Dumnezeu să reacționezi când cineva minte pe față, cu o naturalețe sinistră? În aceeași notă, un pesedist zicea în studio la B1 că MAE n-a greșit cu nimic, că doar a asigurat dublul secțiilor de votare față de 2009. Cei din studio spuneau că nu-i adevărat și, din fericire, orice se poate proba acum cu un google search; prin urmare, după 5 minute a zis că n-a știut el bine și a acceptat că numărul de secții n-a fost mărit. Tot așa, când au strâmbat occidentalii din nas, Ponta s-a redresat și ne-a promis capul lui Moțoc. Se poate continua la nesfârșit, dar ce ar trebui făcut? S-a clarificat că MAE era responsabil și că are puterea de a decide numărul de secții (deci încă o minciună peste care s-a trecut). Încă ar fi timp să se mai facă 300 de secții dacă s-ar vrea, dar, desigur, nu se vrea. Încă ar fi timp ca oamenii să se preînregistreze ca votanți și atunci s-ar putea face secții mai aproape de ei. Dar nu se vrea. Și pentru că diaspora nu va vota mai mult de 8-10%, mă tem că Muntenia și Moldova îl vor scoate pe bunul român ortodox președinte. Și noi ce-o să facem? O să ieșim în stradă? Ca să fie legați unii și acuzați de băsism? O să ne revoltăm pe Facebook?

Fraudarea votului în țară. În acest moment, e mai ușor să votezi ca mort din Teleorman decât ca român din diaspora. Iar mașinăria PSD în județele roșii este infernală. 11% voturi pe liste speciale?!? Chiar nu poate demonstra nimeni votul multiplu? Deja știm că nu mai trebuie să deplaseze oameni, ci doar buletine de vot, dar poate cineva să-i oprească? Și pe lângă voturile furate indiferenților și morților, mai sunt voturile furate proștilor. Un aliat important e Biserica, iar materialul de la TVR a arătat că a existat o circulară care le cerea preoților să-i îndemne pe oameni să voteze cu un român creștin ortodox. Un alt aliat este prostia pură, pe care o poți manipula prin teme clasice: mitul străinului malefic, care ne-a furat țara și care vrea să ne vândă, vânzarea și secesiunea Ardealului (vezi Dragnea), războiul civil (vezi Lia Olguța Vasilescu). Sau pe care o poți speria prin scrisori prin poștă, cum că Iohannis va tăia pensiile. Mno, nu-i așa că și votul universal are dezavantajele lui?
Vedeți aici mândră româncă pesedistă, posesoare de drept la vot:

https://www.facebook.com/video.php?v=1527280580850890&pnref=story


Falsele asigurări. Am mai spus-o: dacă Ponta e Mickey Mouse, Tăriceanu e Pluto (pentru că Pluto e animalul de companie al lui Mickey). Pluto e bun la înaintare, că e de dreapta și endorsează ideea că banii de pomeni electorale se vor scoate de undeva, dar nu din introducerea unui impozit progresiv și nu din mărirea cotei unice. Evident, până nu vedem bugetul, nu trebuie să credem pe nimeni pe cuvânt (dar, tupeu maxim! PSD-ul nu se sinchisește de termenul legal de 15 noiembrie pentru a da bugetul, pentru că deja anticipează un alt Guvern, care ar trebui să facă ce vrea). Ponta încearcă să convingă fraierii că pentru prima dată avem excedent bugetar - dar nu menționează că sursa e nerealizarea unor investiții. Revenind, Ponta garantează că guvernul va rămâne de dreapta grație lui Pluto, dar acesta a început deja să pregătească terenul creșterilor de taxe, spunând la Europa FM că românilor le convine să aibă cea mai mică taxă pe venit, dar că la noi colectarea nu e ca în Germania, deci așa nu se mai poate continua... Poate dacă am avea un președinte etnic neamț?...

Memoria scurtă. Nu mai cred demult că vreun politician român ar putea să-și dea demisia de onoare. Și constat că, pe lângă prostia oamenilor, principalul lor aliat e memoria scurtă a acestora. Pentru că, în mod suspect, nu vorbim despre caracatița familiei lui Ponta, nu vorbim despre cum PSD-ul e implicat în mafia pădurilor, a falimentării serelor etc., etc. Nu mai vorbim nici dacă Ponta avea voie să fie și procuror și James Bond, cum vorbește despre sine în perioada când a fost ofițer acoperit. Nu mai vorbim nici despre cum s-a băgat sub preș un plagiat. Și practic, dacă uităm, ne merităm soarta.

Mă aștept la anul la impozit progresiv, la o lege a amnistiei interesantă, la o altă lege pentru Roșia Montană. Și atunci voi avea argumentul final pentru a pleca din țară. Sau se va întâmpla o minune pe 16 noiembrie?



Dacă mi-ar păsa ce zice lumea...

...vinerea asta aş fi putut fi foarte jenată de două ori.

Dimineaţa:
Intrarea în parcarea de lângă Iulius Business Center este condiționată de activarea badge-ului personal de către IT-iștii Iulius Mall. La mine pasul fusese făcut, doar că mi-am pierdut badge-ul și a trebuit s-o iau de la capăt. Prin urmarre, iată-mă mergând la Recepția de la etajul 2 pentru a-mi cere activarea badge-ului. Cum intru în Recepție, pe canapeaua de așteptare îl văd pe un fost coleg (parcă s-a schimbat un pic, îmi zic) pe care îl salut:
- Ciao!
- Ciao!, îmi zice zâmbind.
- Cam ciudat că n-a continuat conversația, mă gândesc. În fine, fiecare cu ale lui...

Doamna de la Recepție mă trimite la intrarea în parcare, să dau cu cardul pe cititor. Trec pe lângă coleg și mi se pare ciudat că nu zice nimic (dacă el, ca bărbat, n-o zis nimic, io, ca femeie ce să zic...?), prin urmare, pentru că nu vreau să încep o conversație de complezență ciudată cu nimeni, mă limitez la a-i zâmbi. El zâmbește înapoi.

Mă întorc din parcare și trec iar pe lângă el. Evident, n-am cum să mă prefac că nu există, doar am fost colegi, nu? Deci mai stabilesc o dată contactul vizual. De data asta, îmi zâmbește el primul, prietenos. Mă simt încurajată, deci încep conversația:
- Ce mai faci?
- Bine, uite, acuma aștept pe cineva.
Punct, pauză, altceva n-a avut de spus. Nici măcar un Dar tu? de politețe. Cam necioplit, totuși, nu? OK, n-am socializat niciodată prea mult, dar nici măcar 3 fraze nu putem schimba între vechi colegi? În fine, nu-i cazul să-mi bat capul cu toți indivizii. Deci mă întorc cu spatele la el, cu fața la doamna de la Recepție și-i dau badge-ul doamnei, ca să facă ce trebuie făcut în sistem. Totuși, ceva nu e coșer, deci nu mă rabd, și mă întorc și-i pun singura întrebare al cărei răspuns ar putea clarifica totul:
- Te confund?
- [Foarte distrat] Cel mai probabil, da.
- [Cu zâmbetul omului care a înțeles că s-a prins târziu] OK:)
- Se va activa în cursul zilei de azi, îmi spune doamna de la Recepție.
Îi mulțumesc și dau să plec, când nefostcolegul meu decide să încheie politicos întâlnirea:
- Să ai o zi bună!
Mă întorc mirato-distrată și...ce-i să-i mai zic? Să-l întreb dacă s-a distrat bine? Dacă vrea să ne împritenim? Mă limitez la... Și tu!

***

Seara:
Trec pe lângă doamna de la Recepție și o întreb dacă știe dacă badge-ul meu a fost activat. Apropo, mașina îmi era deja în parcare, pentru că de dimineață folosisem badge-ul altcuiva; pentru ieșire, însă, aveam nevoie ca al meu să funcționeze. Înțeleg că doamna n-are de unde să știe și că trebuie să merg să testez la cititor. Așadar, mă îndrept spre cititor. În jur, vreo 10 oameni care fumează și povestesc la sfârșit de program și de săptămână. Cu cel mai natural gest, dau cu badge-ul și constat că bariera se deschide. Bun, deci pot să ies și cu mașina. Normal, intru în parcare prin dreptul barierei ridicate. Și atunci observ: oamenii erau siderați că am dat cu badge-ul să intru în parcare. Pentru ei, n-avea niciun sens. De ce nu intră pe lângă barieră, că doar este loc pentru pietoni să treacă? De ce și-a ridicat bariera? Cam asta cred că se gândeau. Mi-am zis că-i caz clasic de mulți văd, puțini pricep și m-am dus la mașină. În altă ordine de idei, când am ajuns acasă, ușa de la bloc era larg deschisă, dar tot am dat cu badge-ul de interfon...



Cum să pui un om în încurcătură de 3 ori în 2 minute

Într-o dimineaţă nebună la birou, am decis că era nevoie să-mi ofer un cadou - un capuccino decaf de la Starbucks (da, te costă cât o mână şi-un picior, dar te face să te simţi bine...). Prin urmare, împreună cu o colegă cu care aveam ceva de discutat, mergem la Starbucks şi ne întrerupem discuţiile numai cât să dăm comanda către vânzător. Şi pentru că, oricât ai fi de ocupat, tot poţi strecura o glumă bună, în momentul în care omul mă întreabă "Ce nume să trec pe pahar?" (apropo, chiar apreciez că şi-au schimbat întrebarea de acum câteva luni - "Cum te cheamă?"), mă întrerup din conversaţia cu colega cât să-i spun foarte serioasă "Catwoman" şi îmi continuu nestingherită discuţia.
Omul a reacţionat foarte bine; da, s-au văzut două secude de derută (ce aliteraţie am produs!), dar mi-a scris numele cu conştinciozitate. Ce-o fi crezut cu adevărat... e, probabil, altă poveste.

Bun, deci aşa l-am pus pe om în încurcătură prima dată. Cu intenţie.

Doar că în următorul minut l-am încurcat rău de încă două ori şi m-am simţit destul de prost. Trebuie să menţionez că omul emana un amestesc de oboseală, calm şi/sau defetism cum rareori întâlneşti.

Deci, după ce scrie cuminte "Catwoman", îmi spune cât costă. 14 lei. Cu marea mea orientare către lucrătorii din faţa mea, mă gândesc că-i mai uşor dacă-i dau 54 (că n-aveam decât de 50 şi de 1), ca să-mi dea 40 rest. Prin urmare, îi întind una de 50 şi 4 de 1 şi-i zic:

-  14, da?
- Da, îmi răspunde.

Îmi continuu eu liniştită conversaţia, în timp ce cu coada ochiului îl văd punând bancnotele în casă, pe mărimi şi cu o parte a creierului îmi aşteptam restul. Omul îmi întinde bonul şi-mi mulţumeşte. Fără rest. Moment în care îi zic:

- Dar vezi că ţi-am dat o hârtie de 50.

Omul se scuză, îşi aminteşte (că doar se jucase adineaori cu mărimea bancnotelor) şi-şi cheamă şefa să-i deschidă casa.

- N-am fost atent - hârtia era de 50, nu de 10 - şi trebuie să-i dau restul... Printre dinţi, în faţa clientului, şefa cea cu jumate de metru mai scundă decât el îi zice:
- Bine, dar să fii mai atent. Mi s-a părut că aud un mic sâsâit de şarpe în feedback-ul ăla. Interpretarea mea - că astfel de situaţii se întâmplau des şi că fata era destul de iritată. În fine, mă gândesc, fiecare cu job-ul lui, eu îmi văd de conversaţie în timp ce-mi aştept restul.

Şi restul vine. 36 de lei.

Inspir adânc, îmi analizez partea de vină şi n-am ce-i să fac. Ştiu ce va urma.

- Scuze, dar pe lângă hârtia de 50, ţi-am dat şi 4 de un leu. Îţi aminteşti? Credeam că e mai uşor să-mi dai rest 40...
- Mă scuzaţi...

Apoi îşi cheamă din nou şefa, care, dacă ar fi putut, l-ar fi pus la colţ pe coji de nucă, se deschide casa şi-mi primesc restul. Şi am plecat un pic supărată că eu n-am fost cât de poate de clară în intenţii, iar el n-a fost deloc atent...

duminică, 26 octombrie 2014

Interesanta lejeritate a ființei

Vi se întâmplă câte odată să stați și să vă minunați de cât de mult vi s-au schimbat obiceiurile în ultimii, să zicem, 15 ani? Am pus limita asta, pentru că atunci am început să fiu nedespărțită de computer și de telefonul mobil. Vi s-a întâmplat în ultima vreme să mergeți undeva fără telefon? Și dacă da, nu ați devenit anxioși? Nu v-ați întrebat cum ați putut trăi înainte fără el? Cum de ați putut ține legătura cu oamenii înainte, cum de ați putut avea prieteni? Și cum de v-ați simțit în siguranță când nu erați la un apel distanță de orice ajutor v-ar fi trebuit? Dar fără acte și bani - ați mai plecat recent pe undeva (până la magazinul din colțul blocului nu se pune)? Ați rezista într-un experiment social în care ați fi lăsați la o anumită distanță de casă numai cu hainele de pe voi?

Ei bine, toate aceste întrebări mi s-au ivit cu ocazia unei întâmplări - s-o numim haioase - de la birou. Aveam într-o seară un meeting prelungit cu șeful, iar la final știam că sunt la limită pentru a ajunge la programarea de la masaj. Dau să merg în birou, când, surpriză - biroul era închis cu cheia. Asta nu putea să însemne decât un singur lucru - că ultima colegă a plecat și a închis ușa, crezând că nu mai e nimeni. Bine, la început, vrei să înțelegi cum s-a întâmplat, având în vedere că ție ți se părea evident că haina și geanta ta sunt vizibile pe scaun. Dar treci peste asta și vrei să găsești o soluție. De fapt, mai întâi, faci inventarul: ce resurse am? Păi, eu aveam un sacou pe mine (automat am făcut calculul că n-aș muri de frig dacă aș ieși așa afară), un badge (absolut inutil, că de ieșit oricum poți) și un iPhone (ei, da, ăsta e un instrument util). Și faci planul de acțiune - e absolut normal să crezi că poți deschide ușa care te desparte de cheia de la mașină, de acte, de bani etc. Și atunci suni colegele pe care le-ai închis și tu la rândul tău - dar care au reușit să se descurce - să vezi ce-i de făcut. Afli că ți se poate da cheia de rezervă. Dar planul pică, pentru că e prea târziu și nu are cine. Suni la cine ar ști. Îți dă indicații despre cum să ajungi la setul de chei. Și... stupoare: trebuie să-ți identifici cheia dintr-o grămadă de 100. Și după ce nu reușești 10 minute să găsești eticheta potrivită, începi să te întrebi cât e de important pentru tine să urmezi planul inițial și te întrebi dacă ar fi așa de rău dacă te-ai descurca altfel. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, vrei doar să te descurci și te consolezi cu o serie de măcar, cel puțin, bine că-uri:
Ce bine că am, totuși, telefonul...
Ce bine că sunt îmbrăcată destul de gros...
Ce bine că știu măcar un număr de telefon la care să sun...
Ce bine că sunt în Cluj, unde cineva tot mă poate ajuta...
Cel puțin știu orașul și vorbesc limba, deci cumva tot ajung în Mănăștur...
Măcar mai am niște colegi pe aici să-mi dea bani de bilet sau de taxi...

Și uite-așa, te întrebi dacă poți intra în propria-ți casă, dacă ajungi acolo. Asta e noua - și singura - prioritate.

Din fericire, Sebi a răspuns la telefon din prima - ce bine că nu era la tenis, de exemplu! - și era în centru, la jumătatea distanței dintre serviciu și acasă. Prin urmare, am luat bani împrumut și am ajuns să beau o bere la Toulouse (masajul ar fi fost o complicație inutilă), intrând în local cu restul de la 50 de lei, badge-ul și iPhone-ul. Dar, vă spun, m-am întors de câteva ori să-mi verific haina și geanta pe spătarul scanului - până când mi-a intrat definitiv în cap că nu le aveam - și m-am simițit liberă și vulnerabilă în aceeași măsură. Am decis de la început că urma s-o iau ca pe o experiență pozitivă, așa că ne-am distrat făcând scenarii din categoria Ar fi fost mai rău dacă... 

Episoade din astea se pot întâmpla oricui. Cel mai ciudat, însă, a fost acel sentiment de nesiguranță, izvorât din faptul că-mi lipseau 3 din cele 4 lucruri esențiale de care ai nevoie când nu ești acasă - telefon, bani, acte, chei. Și parcă aș vrea să mă duc câteodată la munte, unde să am doar hainele de pe mine, unde banii să nu valoreze mare lucru, telefonul să nu aibă semnal și să n-am de ales decât să relaționez cu lumea, să respir și să observ fără grabă și fără presiune. Aproape o aroganță, nu?