Unde nu mai mănânc

1. La AMIGOS. Deşi am recomandat restaurantul la un moment dat pe acest blog, mi-am schimbat părerea. Îmi plăcea la Amigos o ospătăriţă mereu atentă şi amabilă. O fată care chiar merita bacşiş. Numai că ultima dată când am fost acolo, ea nu era. Şi ne-a servit o tută. Am mers acolo în timpul Campionatului Mondial de Handbal Feminin, ştiind că putem vedea meciuri. Era meciul decisiv cu Norvegia, în urma căruia puteam să ne calificăm în finală. Aveam masa rezervată pentru ziua unui prieten, am ajuns acolo la ora începerii meciului şi, surpriză, televizorul mergea fără sonor. Am cerut să-l dea pe un volum decent, ca să putem auzi comentariul. Tuta - care aproape ne-a ignorat încă de la intrare, nu ne-a adus suficiente meniuri etc. - zice că nu poate, că-i deranjează pe ceilalţi clienţi. Eu îi zic că la meciurile de fotbal permit ascultarea comentariilor, deci ar fi logic să o permit şi acum, mai ales că eram acolo doar noi (vreo 8) şi 3 studenţi. Tuta îmi răspunde că cei 3 vor să asculte muzică. Apropo, ăia 3 vorbeau de-ale lor şi nu ascultau nimic din ce era în jur. Prin urmare, îi propun să îi întrebe dacă îi deranjează, iar dacă răspunsul e “nu”, să dea pe sonor. La care tuta îmi răspunde “Întreabă-I tu!” şi-mi întoarce spatele. Moment în care eu am spus că nu support să fiu tratată aşa şi plec să găsesc un local cu sonor. Peste drum, la La Dolce Vita, îi expun patronului dorinţa mea şi, în 10 secunde, toate televizoarele erau pe handball, cu sonor. I-am zis că revin cu prietenii mei. Din păcate, vreo 3 din trupă n-au mai vrut să plece de la Amigos, pentru că apucaseră să comande un suc sau o bere. Aşa că am plecat eu şi i-am rămas datoare cu scuze unui patron orientat spre client.

2. La ŞEPCILE ROŞII. În legătură cu localul lui U am recidivat. Am mai fost nemulţumită odată şi, totuşi, am revenit. N-ar fi trebuit. Prima dată, am comandat o pizza calzone închisă şi mi-au pus doar codiţe de ciuperci, au adus comanda după 50 de minute, deşi le-am zis că trebuie să plec într-o oră…în fine. A doua oară, semnele prevestitoare veneau pe rând. În primul rând, nu erau şerveţele de hârtie pe masă şi nici nu ne-au fost aduse odată cu comanda. Am fost nevoite (eram 4) să ne autoservim de pe o altă masă. Apoi, bruschetele cu somon au fost excesiv de sărate, iar puiul teriaky – excesiv de condimentat cu ghimbir. Lucrul cu adevărat enervant a fost la nota de plată. Doar două dintre noi am avut bani ficşi (şi era clar că, după cum merseseră lucrurile nu era cazul să lăsăm bacşiş), iar celelalte aveau bacnote de 50 şi 100. Nota totală era 58. O chemăm pe tuta care ne-a servit şi o întrebăm dacă nu ne poate schimba banii în ceva mai mărunt. Ne zice că nu şi pleacă. Iminenţa s-a produs. Îi punem milionul în meniu şi aşteptăm restul. Vine tuta şi ne reaminteşte că n-are rest. Noi îi spunem că restul e treaba ei. Ea zice că nu e. Noi ridicăm sprâncenele, tuta îşi bagă cu nerv coada între picioare şi zice că merge să-şi întrebe colegii. Revine după un minut, exact cum anticipam, cu rest de 40. Eram déjà hotărâte să nu dăm bacşiş, deci îmi era pe vârful limbii să cer cei 2 lei. Atâta doar că tuta mă surprinde cu o cerere siderantă: “N-aveţi să-mi daţi 2 lei?”. Îi spun ca unui străin care nu pricepe limba sau ca unui şcolar care nu face difernţa între descăzut şi scăzător că ea trebuie să ne dea 2 lei, nu noi. Se mai uită o dată la notă şi ne întreabă dacă n-aveam să-I dăm 8. N-aveam. Prin urmare, exasperată, zice “Asta este, n-am, vă rămân datoare. Sai, dacă vreţi, mergeţi să schimbaţi prin apropiere”. Odacitatea era déjà enervantă. Prin urmare, hotărâte, i-am zis, “Nu, nu, nu. Trebuie să ne daţi rest. Nu e treaba noastră să schimbăm banii”. Prin urmare, tuta merge cu jalba-n proţap la barman. Care barman găseşte soluţia: să meargă un coleg să schimbe banii la o casă de schimb valutar din apropiere. Sarcină ce a fost îndeplinită într-un minut. Prin urmare, vine tuta cu 42 de lei la noi şi zice: “Oricum, dacă eraţi drăguţe, puteaţi să-mi daţi 2 lei, că am văzut că aveaţi bani mărunţi (?!) şi să vă înţelegeţi voi după”. La care îi spun: “Drăguţă trebuie să fii tu. Mulţumim, la revedere”.