19 decembrie 2022
Trezirea oficială a fost la 23:30. Plecarea era programată pentru 00:30. Între timp, aveam micul dejun la miezul nopții. La cerere, am primit ouă fierte (eu) și ochiuri (Sebi), clătite și pâine prăjită. Am primit și un pachețel asemănător cu cel din primele zile - napolitană, ciocolată, muffin, suc.
După micul dejun am mai verificat încă o dată că avem tot ce ne trebuie pentru marele asalt. Pentru mine, pregătirea mentală a fost să ascult "Nessun dorma", în interpretarea lui Pavarotti - probabil cea mai frumoasă arie cântată vreodată. O voce atât de sublimă, încât mă face să plâng de fiecare dată. Catharsis. M-am asigurat înainte de plecare că am cântecul pe telefon. Nu găsesc ceva mai adecvat înaintea unei mari provocări. Și versurile se potrivesc: "în zori voi învinge". Ar trebui să ajungem pe vârf pe la 7-8 dimineața.
Pe la 00:30, George și Robert au început să ne dea târcoale cortului și să ne întrebe din două în două minute dacă suntem gata. Cu una, cu alta, ne-am moșmondit până la 00:44. Eram deja afară, complet echipați, iar singurul lucru pe care îl mai aveam de făcut era să-și pună Sebi parazăpezile. Chestiune de maxim un minut. Numai că la 00:44, George ne-a luat tare și a zis că trebuie să pornim ACUM și că nu mai e timp de parazăpezi. Mi s-a părut ciudată abordarea. Pleca trenul? Ne pierdeam culoarul de zbor? Nu înțeleg care a fost temerea lor și de ce și-au pierdut răbdarea. Tocmai luasem o jumătate de pastilă de acetazolamidă și simțeam și medicamentul și micul dejun în gât. Mi-ar fi plăcut să mai stăm o jumătate de oră, dar se pare că intraseră orele în sac. Starea generală nu era, deci, confortabilă, iar disconfortul era accentuat de vremea de afară: -4 grade în basecamp și prognoză de -13 pe vârf. Totuși, un element care mi-a sporit confortul a fost că au venit 3 ghizi cu noi, așa că mie mi-a dus Robert bagajul. George nu ducea nimic - el oricum a fost minimalist toată deplasarea -, iar Dula ducea tubul de oxigen.
Ce am purtat
- 3 straturi de pantaloni: baselayerul Columbia, baselayerul merinos și pantalonii de schi
- O pereche de șosete norvegiene. Le luasem de la Nootka și mi-au zis că n-am nevoie de alte șosete sub ele. După experiența cu linerele din zilele precedente am decis că o pereche de șosete îmi va fi de ajuns. Similar, Sebi a purtat doar o pereche, marca Everest 30.
- Bustieră, tricou merinos Made in Roșia Montană, bluză merinos tot de la ei, soft shell Kilimanjaro de la Hervis, geacă de schi Columbia, linere de mănuși din merionos de la AlpinExpe, mănuși cu un deget, pentru temperaturi joase, tot de la ei, buff merinos de la Roșia, căciulă merinos tot de la ei.
Am simțit că am nevoie de toate la început. Totuși, ne-am încălzit destul de repede și am urcat 3 ore doar cu mănușile-linere și abia apoi mi s-a făcut frig. Aveam încălzitoare de la Decathlon la noi (plicuri din alea de le plesnești și se încălzesc instant), dar nu le-am folosit.
A fost prima dată când l-am văzut pe George îmbrăcat de munte - până atunci a cam urcat în blugi și în teniși, ca un neserios. Spre deosebire de el, Robert a avut în fiecare zi echipament adecvat; e un om mai serios și mai așezat. Auzisem și de o strategie a unor ghizi să vină cu haine nepotrivite, ca să atragă un bacșiș mai mare de la turiști. Un turist din Cluj mi-a povestit că i-a dat ghidului bocancii lui noi și scumpi la final, apoi l-a întâlnit în Moshi când încerca să-i vândă. George nu a jucat o astfel de carte emoțională. Personalitatea lui de joker se potrivea bine cu ținutele lui precedente. Ne-a zis că are tot ce-i trebuie, dar așa se simte el bine. Pe frigul din summit night nu avea mănuși și nu-i era chiar bine. Mi-a zis că-i o alegere a ghizilor să urce fără mănuși: având în vedere că, de multe ori, turiștilor li se face rău, ei nu vor să piardă timp cu datul mănușilor jos, ci vor să poată acționa cât se poate de repede - să desfacă un fermoar, să te ajute să verși etc, etc. Una dintre strategiile pe care ne-au spus că le vor aplica pentru a se asigura că ne simțim bine va fi să ne întrebe cum ne cheamă, de unde suntem și alte întrebări simple. Se pare că atunci când se instalează răul de înălțime, unii oameni uită de sine.
La început, ghizii păreau cumva frustrați că suntem așa de în urma tuturor - frontalele grupurilor care au plecat înaintea noastră se vedeau ca niște licurici în depărtare, sus pe munte -, încât mi s-a părut că ritmul impus nu era pole, pole. Sebi era tot cu parazăpezile în mână, că nu s-a găsit un moment să-l lase să și le pună. Eu eram tot cu clătitele în gât și am început să mă bucur când în sfârșit am simțit că mi s-au așezat în stomac. Ca să susțin ritmul, am pornit lista de cântece pe care o pregătisem pe Spotify și am pus-o pe speaker. Aveam suficientă energie cât să cânt. George îmi tot zicea să-mi prezerv respirația. Măcar n-a trebuit să mă întrebe cum mă cheamă - dacă îmi aminteam versurile cântecelor, era clar că sunt încă în deplinătatea facultăților mintale. La "Waka, Waka" (care înseamnă light up în swahili), am cântat împreună.
Urcarea mergea bine. La întunericul de afară, nu prea observi multe. Eu mă uitam, pur și simplu, la pașii lui George și încercam să nu rămân în urmă. Sebi se oprea din când în când să privească cerul. Îi întreba pe băieți în ce parte din Moshi stau, ca și când și-ar fi putut identifica de pe munte luminițele casei lor. Era adorabil că se bucura ca un copil de splendoarea cerului, dar, după vreo două opriri, i-am zis să se minuneze mai puțin, pentru că ghizii nu par a avea chef de opriri. George și Robert au povestit între ei destul de mult și se mișcau ca un metronom. Singurele opriri pentru care nu mă simțeam oarecum mustrată erau cele pentru apă. După cum era de așteptat, la un moment dat apa a înghețat pe tubul de la camelbag, așa că a trebuit să recurgem la un alt sistem: deschideam rucsacul și turnam direct din camelbag (evitând tubul) în termosuri de câte ori aveam nevoie. La un moment dat, am îndrăznit să cerem o pauză de toaletă. Atunci a putut și Sebi să-și elibereze mâinile de parazăpezi. Cred că pauza ne-a fost acordată și pentru că începusem să prindem din urmă și să depășim câteva grupuri (estimez că erau vreo 10 grupuri pe drum în acel moment).
În mod suprinzător, după vreo 3 ore, George ne oprește și ne spune că Dula nu se simte bine și că trebuie să coboare. Șocant. Cum va ajunge Dula ghid, dacă i se face rău de la urcare? George a pus-o pe seama faptului că n-a mai urcat de o lună pe munte. Oricum, ciudat. George a preluat tubul de oxigen.
Oare a fost un ritm nesustenabil? Nu de alta, dar la Stella Point am ajuns din urmă ultimul grup care mai era în fața noastră... Acest grup parcă își instalase tabăra: mâncau, își schimbau hainele, erau așezați confortabil. Noi ne-am oprit fix pentru 5 poze și am pornit mai departe. Prima poză are timestamp-ul de 5:13. Stella Point este la altitudinea de 5756 m și este locul pe care firmele de trekking îl pomenesc drept un punct de cotitură pentru turiști. De aici mai sunt 45-60 de minute până în vârf, dar unii turiști vor să renunțe. Cam pe aici răul de înălțime începe să se manifeste plenar, iar unii au nevoie de toate încurajările din lume ca să continue. Unul dintre articolele pe care le-am citit zicea că la Stella Point ghizii sunt deschiși să te coboare, dar că te roagă să faci 2-3 pași în direcția bună, poate te răzgândești. Vlad Pop, unul dintre oamenii care mi-au povestit experiența lor pe Kilimanjaro, spune că, în ciuda experienței lui de atlet de anduranță, care include ultramaratonul arctic, la Stella Point a vărsat și a simțit că i-a fost foarte greu să continue. Nu știu cum, dar noi n-am avut nici pe dracu'.
Așadar, am pornit imediat mai departe. Nu ne era foame, nu ne era sete, ci simțeam că vârful e aproape și că e puțin probabil să începem să ne simțim rău de acum încolo. George începuse să spună că vom câștiga competiția. Nu știam că era o competiție, dar e un sentiment plăcut să știi că vei ajunge primul pe vârf în ziua respectivă. De la Stella Point mai ai 700 de metri până la Vârful Uhuru. Drumul e destul de lejer. Practic, intri pe un platou, iar vârful te așteaptă la capătul lui, pe o margine de lume. Cu fiecare pas te apropii de semnul pe care ți l-ai setat ca obiectiv cu mult înainte de începerea excursiei. Când am văzut semnul din depărtate, am început să cântăm. La stânga și la dreapta de vedeau, la circa 100 de metri, ultimii ghețari maiestuoși de pe Kilimanjaro, care vor dispărea prin sublimare în următorii 10 ani. Robert ne-a zis că în urmă cu 20 de ani, când a urcat el prima dată pe vârf, acești ghețari erau la dreapta și la stânga cărării de azi. Adică drumul spre vârf trecea printre ghețari și-i puteai atinge.
Soarele răsărea în spatele nostru, ceea ce mi-a luat o piatră de pe inimă: nu doream să ajung în vârf pe întuneric. Voiam, totuși, niște poze faine. Am ajuns la 6:00, adică urcarea a durat în total 5 ore și 15 minute.
Sebi filma și zicea entuziasmat că suntem pe acoperișul Africii. Când am atins semnul, mi-am dat seama că aveam mici degerături la degete. Nasul era ud și înghețat. Nu mai conta. Am ajuns pe Uhuru Peak! 5895 m! Uhuru înseamnă Libertate. Așa te și simți - liber. Te simți ca un erou. Faci poze mentale. Înmagazinezi pe vecie sentimentul tactil pe care îl ai în acel moment. Și apoi te minunezi de măreția naturii. Ești și un gigant și un grăunte în același timp. Te simți privilegiat și norocos. Simți că poți realiza orice. Ești absolut fericit.
George și Robert au rămas câțiva pași în urma noastră și au început să cânte un cântec de felicitare. Sebi îi filma cu GoPro-ul. Apoi l-a rugat pe Robert să filmeze și pe mine m-a rugat să urc pe piatra de lângă semn, ca să avem amândoi loc în poză. Pe când m-am întors, el avea o cutie în mână. Cred că cu greu mi-aș putea închipui un loc mai bun pentru logodna noastră. Este, fără îndoială, cel mai impresionant loc în care am fost. Robert a început să cânte și a continuat să filmeze cu multă grijă. În film se vede cum George îl aude pe Robert izbucnind entuziast în urale, ceea ce îl determină să se întoarcă spre noi, să vadă ce se întâmplă. I s-a alăturat în cântec lui Robert. Momentul e surprins aici.
Grupurile care ne-au ajuns din urmă au asistat cuminți la eveniment. Ne-au lăsat să facem liniștiți poze. Și cu inelul, și cu steagul. Singuri și în cuplu. Încă o chestie care ne-a ieșit bine! Nu de alta, dar una dintre temerile mele era să nu ajungem în vârf împreună cu 50 de oameni și să nu apucăm să facem o poză ca lumea - căci, da, asta a fost experiența unora dintre oamenii cu care am vorbit sau pe care i-am urmărit pe YouTube.
Preocuparea cea mare a lui George era să facem poze și cu tricoul de la firma lui - se pare că e foarte dedicat. Ne-a zis că e o premieră în istoria firmei să aibă parte de o cerere în căsătorie, așa că a ținut să apară în 7 poze cu noi, ținând un tricou cu Monkey Adventures și cerându-mi să arăt inelul la cameră. A fost simpatic, dar am simțit că ședința asta foto îmi accentuează degerăturile.
Înainte de excursie, încercam să planific ce voi face pe vârf. Îmi închipuiam că voi dori să rămân acolo zeci de minute și nu înțelegeam de ce toate firmele ziceau în articole că vom petrece cam 15 minute pe vârf. Doar 15 minute după tot efortul ăsta?! Vlad Pop mi-a spus că el a stat 8 minute. Eu am pierdut un pic noțiunea timpului, dar am înțeles până la urmă că nu prea poți să stai prea mult acolo. Era teribil de frig. Am luat o piatră amintire (piatră piatră, pe lângă piatra de pe inel) - una pentru noi și una pentru Ada, care urcase cu o săptămână în urmă, dar a uitat să facă asta - și am început să coborâm. De altfel, după cum se vede pe filmare, unele grupuri care au ajuns după noi au plecat înaintea noastră.
Mergeam cu fața spre soare. Și priveam cel mai frumos răsărit pe care l-am văzut vreodată.
Grupurile care încă urcau ne felicitau pentru atingerea vârfului, iar noi îi încurajam și le spuneam că sunt la o aruncătură de băț de obiectiv.
- You can do it! Almost there! Well done! Good job! You're doing great!
Toate bune și frumoase, până când am ajuns din nou la Stella Point - unde am făcut și niște poze pe lumină -, iar apoi a urmat o coborâre pe care eu cam găsit-o dificilă. O coborâre prin nisipuri și pietrișuri mișcătoare. Muntele începuse să se dezghețe. Acum are tot sensul din lume faptul că am urcat noaptea. Dacă ai urca ziua, probabil că ți-ar aluneca piciorul înapoi la fiecare pas. Aș fi fost pierdută fără bețe! A, și mi-ar fi prins foarte bine o mască textilă (Robert avea una, deh! om pregătit!), pentru că am inhalat praf și cenușă vulcanică cât într-un an într-un oraș poluat. Am început să tușesc destul de mult. De altfel, tusea asta a persistat încă o lună după ce ne-am întors în țară. Am avut-o și noi, a avut-o și Ada, deci nu cred că e o coincidență.
Am ajuns înapoi în cort la 9:22 (am făcut un printscreen pe telefon), deci coborârea ne-a luat peste 3 ore. Dacă la urcare am fost cei mai rapizi, la coborâre ne-au ajuns din urmă vreo 3 grupuri. Trupa rămasă în tabără ne-a venit în întâmpinare cam cu 30 de minute înainte de încheierea traseului și ne-a luat toate bagajele. La sosirea în tabără ne-au cântat cântecele victoriei.
De la 10:00 la 11:00 am dormit somnul învingătorilor.
(va urma)
