Nr. 13 bis

Promiteam într-un post anterior să vă povestesc o întâmplare à la Caragiale ce mi s-a-ntâmplat.

Într-o zi agitată la birou, primesc un telefon cam pe la ora 15.30. Număr pe care nu-l aveam în agendă. Probabil un client. Şi vocea masculină mă întreabă, cu un ritm al vorbirii asemănător unei persoane care citeşte un nume de pe o foaie şi nu e sigur dacă a găsit persoana potrivită:

-Alo, ...Lavinia Florea?

Eu:

-Da. [că eu eram]

-Auzi [deja avea o intonaţie de om care dorea ceva de la mine, şi parcă obraznic], tu ai stat cândva pe str. Speranţei, nr. 13, ap. 99? [da, adresa tocmai ce-am inventat-o. Dar el mă întrebase chiar adresa din buletin].

- Nu AM STAT. Acolo STAU. [şi deodată îmi dau seama că dau prea multe informaţii, de parcă eram la Poliţie, la interogatoriu. Mă rog, n-am fost decât la Jandarmerie, dar imaginea mea e formată după filmele americane. Mă trezesc, deci, din limbariţă şi zic:]

- Dar de ce întrebi.

- Păi ai primit o scrisoare din Franţa şi m-am gândit că vrei să o recuperezi.

[Hm….scrisoare din Franţa. Extrem de plauzibil. Trimisesem o felicitare de Sărbători unei familii franceze dragi mie şi nu am primit niciun semn de viaţă. Tăcerea era suspectă, dar iată că se explica printr-un răspuns trimis tot prin poşta clasică, dar la o adresă greşită. În acel moment mă gândeam că poştaşul o pusese în cutia vreunui vecin. Şi întreb:

- Dar cum a ajuns la tine? Tu ce adresă ai?

- Str. Speranţei, nr. 13, ap. 99.

- Păi asta-i adresa mea!

- Poate a fost adresa ta, acum e a mea!

- [Distrată, crezând că e o farsă din partea lui Seb, singurul care ştia de felicitarea către Franţa] Ei, na, e adresa ta! Te pomeneşti că stai cu mine şi eu nu ştiu! Dar de unde ai numărul meu de telefon?

- De la compania de internet. [Da, aveam aceeaşi companie. Şi faptul că tipul a primit numărul ridică importante semne de întrebare privind protecţia datelor personale]. Auzi, eu nu vreau decât să-ţi dau scrisoarea. Puteam la fel de bine să o arunc pe geam. Probabil că familia respectivă are vechea ta adresă şi de-aia a ajuns aici.

[Eu, ştiind că am o singură adresă în Cluj]

- Păi nu aveau cum să pună o altă adresă. Eu una singură le-am dat. Şi nu m-am mutat în ultimii doi ani.

- Nu se poate, că eu stau de peste 2 ani aici.

- Aici unde?

- [Pe cale să-şi piardă cumpătul] Str. Speranţei, nr. 13, ap. 99! În chirie la Man Răzvan. Nu aici ai stat şi tu?!

- DECI: eu stau ACUM pe Str. Speranţei, nr. 13, ap. 99. Şi nu e apartamentul lui Man Răzvan. Nu a fost niciodată!

- Auzi, îţi baţi joc de mine? Vrei scrisoarea sau nu?

- Păi şi eu te-aş putea întreba acelaşi lucru. Dar trebuie să existe o explicaţie. Poate adresa diferă printr-un mic detaliu. [şi, ca să fiu şi mai convingătoare, decid să-i destăinui bănuiala ce-mi încolţise de ceva vreme în cap, pe baza faptului că primisem cu o zi în urmă o somaţie de la ANAF pe adresa mea, dar pe numele dlui TRF Traian (da, ăia i-au scris greşit numele, că doar nu l-o fi chemat TRF şi nici n-o fi vreo funcţie-alint gen IPS) care avea, se pare vreo 2 firme în lichidare]. Precis asta s-a întâmplat. Şi eu am primit o scrisoare pe numele altei persoane...

- Da, un drac. Vrei scrisoarea sau ţi-o arunc pe geam?

- Unde eşti acum? [întrebam cu gândul de a-i propune o întâlnire, să vedem cât de depărtate sunt adresele identice].

- Unde să fiu? Acasă.

- [Eu, deja prăpădindu-mă de râs] Pe Str. Speranţei, nr. 13, ap. 99?

- DA!!!

- Ce etaj?

- 2!

- Ce scară?

- 3!

- Măi să fie! Eşti la mine acasă!!!Apartament sau garsonieră?

- GARSONIERĂ!

- Băi, nu se poate! Dacă nu-i o farsă, atunci e un telefon din lumi paralele!

- DA? No bine.

Şi a închis exasperat.

Prin birou, isterie generală. Unii colegi îl suspectau tot pe Seb. Prin urmare, după ce mă calmez, îl sun pe om înapoi:

- Auzi, Seb te-a pus să fac asta?

- CE?! Nu, tu, eu am o scrisoare. Dacă vrei să ne întâlnim să ţi-o dau, bine, dacă nu, o arunc. Dar fiind că e din Franţa, mă gândesc că e importantă pentru tine.

- Cum te cheamă? [Omul mi-a zis numele şi părea că vorbeşte foarte serios].

Hotărâm să ne întâlnim la Casa Piraţilor, foarte aproape de noi amândoi, după ce ies eu de la serviciu. S-a dovedit că omul era super OK. La telefon devenise cam necioplit pentru că îl exasperasem eu. Şi da, există două adrese cvasi-identice. Diferenţa e numărul de bloc. Eu am C1, el C5. Şi da, mi-am recuperat scrisoareaJ Şi am aflat că la firma de internet figurez cu restanţă, deşi am dovada că mi-am plătit taxa la zi...

Toate aceste aplicaţii minunate...

Cele mai tari 2 chestii de IT peste care am dat la recomandările prietenilor săptămâna asta sunt Leo's Lyrics - datorită căruia nu mai dau search lyrics pentru piesele care mă interesează şi a cărui bază de date îmi propun să o corectez când dau peste versuri greşite - şi Google Analytics - care îmi arată cine, de unde, când, cât, cu ce viteză şi cu ce expresie facială mă citeşte. Czeck them out! (mi-am amintit că mi-e dor de Praga şi de Franţa şi de locurile frumoase pe care le-am văzut şi care contrastează cu România. Cel puţin cu Clujul - voi reveni la acest subiect).

Prison Break

Ziceau Cârcotaşii de dimineaţă că România e ţara în care Prison Break a făcut cel mai mic rating din lume. Cu toate că a fost difuzat de Pro, televiziunea cu cea mai mare audienţă. Mai precis, au făcut, în medie, un punct de rating, iar la momentul culminant – evadarea – două. Şi mi-a venit să râd de mirarea lor. Măi dragilor, dar cei cărora se adresează Prison Break l-au văzut înainte să-l difuzeze Pro. Acum cine să mai facă rating? Bunica?

Despre cărţi universale

Am primit de la colegi un cadou de ziua mea exact pe sufletul meu. Enciclopedia 1001 de cărţi de citit într-o viaţă. O văzusem la Cărtureşti şi m-am gândit că ar fi frumos să mi-o cumpere cineva... Oricum, am fost în extaz când am primit-o. Deşi eram la o cabană, m-am retras în cameră ca să încep să citesc.

Am citit introducerea şi indexul de cărţi. M-am bucurat să găsesc două cărţi româneşti. Prima – Pădurea spânzuraţilor – e clar cartea pentru care aş fi votat şi eu. Ţin minte că în liceu, la provocarea dirigintei de a numi o carte românească cu un conflict la fel de puternic precum cel din L’attaque du Moulin de Zola, am stat noi şi ne-am gândit şi am zis Pădurea spânzuraţilor. E, de altfel, printre puţinele pe care mi le amintesc destul de bine din liceu. Am încercat un exerciţiu de memorie cu alte romane – Ion, Enigma Otiliei, Concert din muzică de Bach, Mara, Moara cu noroc... La naiba, din toate îmi scapă părţi esenţiale. Va trebui să mă întorc la fişele de lectură (iată un efort care a meritat!). Problema cu includerea Pădurii e că l-au rebotezat pe Bologa, din Apostol în Andrei. Dar o să-i scriu şi autorului şi Editurii Rao despre asta (aşa cum o să scriu Primăriei să ridice o rablă abandonată pe carosabil aproape de blocul meu şi care îmi face zile fripte până ajung acasă cu maşina).

A doua carte – că nu-l pot numi roman – e Pe culmile disperării. Ce alegere stranie, nu?

Voi ce carte românească aţi fi inclus în respectiva colecţie?

Adunate

Mda, aproape am uitat că am blog. Asta pentru că, pe de o parte, am fost lenoasă (mă susţine cineva în punerea în circulaţie a acestui cuvânt?) în concediu, apoi deprimată că s-a terminat, apoi foarte ocupată la serviciu. Astfel că a trecut destul timp ca să strâng material pentru vreo 3 posturi. În actualul vreau să fac un colaj de chestii (adică lucruri din alea ce te fac să exclami „Ce chestie!”).

În urmă cu câteva luni am demarat procesul înregistrării unei mărci la OSIM. Am primit apoi un aviz de refuz provizoriu, care îmi spunea că cineva mi-o luase înainte şi în care mi se cerea să prezint argumentele pentru care cred eu că, totuşi, înregistrarea mărcii respective ar trebui să primească aviz favorabil. Ei bine, mi-am strâns toată forţa argumentativă, m-am folosit şi de sfaturile unei avocate şi am formulat un răspuns de vreo 15 argumente (vreo 5 mi se păreau foarte tari). Numai că nu toată lumea se lasă convinsă de argumente. Astfel că am primit un răspuns în care mi s-a spus că argumentele mele „nu sunt în măsură să înlăture motivele prezentate în avizul de refuz provizoriu”. Sec. Fără explicaţii. Fără contraargumente. Aş fi preferat să fiu umilită în logica mea şi să mi se explice că am prezentat argumente slabe. Mi s-a dat peste cap toată ordinea internă, în care din clasa a IX-a, când m-am apucat de debate, mi s-a inculcat ideea că un argument trebuie demontat (cu unul mai puternic sau dovedind o greşeală de logică sau mai ştiu eu cum) nu respins pur şi simplu. După ce mi-au răspuns, presupun că nici nu au citit. Puteau, la naiba, să parafrazeze ceva, să-mi arate că sunt tâmpită... În fine...

Cică 21 ianuarie a fost cea mai rea zi a anului. Că i-a invitat pe sinucigaşi să treacă la fapte, că a fost plin de ghinioane...Ei, aţi observat? Eu am văzut doar că a picat bursa în cap, în rest nu mi-a mers rău. Oricum, vestea bună e că nu ne va fi mai rău. Astrele dixit...

Câteodată îmi vine să mă uit la un singur post de televiziune, nu de alta, dar dacă văd de două ori aceeaşi ştire – în prezentări diferite – rămân cu nişte neclarităţi sâcâitoare (eu oi fi de vină, că-s fixistă când vine vorba de acurateţe, în general, şi în jurnalism, în special). De exemplu: când s-a aruncat femeia aia (am vrut să scriu tâmpita, imbecila, bolnava, dar n-am făcut-o) de la etaj cu copil cu tot, Realitatea a fost pe fază şi a avut relatări de la faţa locului. Aflăm de la reporterul Mirela Something că femeia s-a aruncat cu copilul... bla, bla, bla - aceeaşi informaţie cu etajul, cu şocul vecinilor... s-a aruncat cu pruncul... bla, bla, bla – femeia trebuia să ţină ştirea cu puţine informaţii ... s-a aruncat cu băiatul ei... Buuun. Seara ce aud, la altă televiziune? [Bag seama că ăştia ghicesc mai bine sexul unui copil sau s-au documentat mai bine...] Că aia se aruncase cu fetiţa ei. No, deci? I-o fi venind Mirelei asocierea logică copil (subst. masc.) – prunc (s.m.) – băiat??? Păi nu e de râs să intri în direct şi să zici că-i albă, în loc de neagră? (n-am vrut să zic boc în loc de vacă, din intenţia de a nu suna jignitor).

Aşa. Din aceeaşi serie. Aflu dimineaţa la Pro că doi rugbişti l-au placat pe un hoţ de poşete. Foarte frumos. Numai că seara (nu mai ştiu la cine) erau 3 în textul citit de ştiristă, dar tot doi în reconstituire!!! Deci??? [Cuvântul reconstituire mă duse cu gândul la o imagine macabră legată de cazul anterior. Pe când mă pregăteam să laud Ora de ştiri de pe TVR2 pentru calitate, numai ce îmi arată gros plan prelungit cu mânuţa copilului luat pe geam de mă-sa sinucigaşă...Aşa ceva n-am văzut nici pe Pro! Sau poate nu m-am uitat eu la ora care trebuia?]

Între timp, la volan, am fost de 2 ori faţă în faţă cu autovehiculele RATUC, în pericol de accident. Prima dată pentru că în faţa Primăriei nu eram pe benzile de Mănăştur, care se înjumătăţesc ca număr în 25 de metri (mama lor de trasatori de linii!!) şi un autobuz venea hotărât spre centru, fără gând să frâneze, iar a doua, pentru că, pe banda de Mănăştur fiind, un şofer de troleu s-a gândit să depăşească, trecând pe contrasens în faţa mea. Admiţând că în primul caz port o parte din vină, în al doilea tot nu pot să înţeleg DE CE ERA TROLEUL PE CONTRASENS?! CĂ DOAR AVEA DOUĂ BENZI LA DISPOZIŢIE! UNDE NAIBA SE GRĂBEA?

În rest, păstrez chestiile pentru alte posturi. Unul despre ce chestii găseşti în candidaturile oamenilor pentru diverse job-uri, iar alta despre o scenetă caragialiană pe care am trăit-o.