Eurovision 2023

Bine v-am regăsit! Azi este cea mai fericită zi a anului - ziua Eurovisionului!!!

*

Înainte să comentez concursul live, am câteva lucruri de zis despre prestația României, mai ales că nu ne-am calificat în finală.

Mie îmi place mult piesa D.G.T (Off and On). Mai mult decât multe dintre piesele pe care România le-a trimis de-a lungul timpului. Din selecția națională am prins doar finalul - când a fost anunțat câștigătorul și a fost cântată piesa. Mi-am dat seama că auzisem și piesa de pe locul 2 între două emisiuni de pe TVR și că D.G.T. îmi plăcea mai mult (până și acronimul ăsta mi se pare simpatic!). Mi-am pus piesa în playlist pe Spotify cu prima ocazie și am ascultat-o de câteva ori. Versurile sunt deștepte, ritmul e mișto, el cântă bine. Îmi place și că are o porțiune în engleză, ca să înțeleagă tot europeanul despre ce e vorba.

Theodor Andrei are 18 ani, e cântăreț, compozitor, actor și e teribil de talentat. România a început să-i afle numele de la Vocea României Junior și de la X Factor. Aici niște înregistrări.

Theodor Andrei - I Hate Myself For Loving You | Auditiile pe nevazute | VRJ 2017 - YouTube

Aplauze de la jurați! Vezi cum a cântat Andrei Theodor piesa If I Can Dream, la X Factor - YouTube

Aveam așteptări mari de la semifinală. Dacă ne uităm la valoarea muzicală, am fi meritat clar să ajungem în finală. Dar poate Europa nu a înțeles show-ul. Venind din teatru, mă așteptam ca Theodor și echipa să găsească moduri mai expresive de a ilustra ideea piesei - o tipă care îl joacă pe degete. El era, pe scenă, la un moment dat, păpușă, iar ea, pe ecran, controla ațele. Dar nu cred că a fost de ajuns. Puteau să aibă mai multe înregistrări în care ea să apară ca o divă, iar el ca un cățeluș... În fine, la final ea a alergat pe scenă și l-a mâzgălit cu ceva profitând de sacoul desbumbat (dacă a fost rahat, atunci cred că e o premieră la Eurovision)... Și acum ajungem la miezul problemei. Ținuta. Costumația. Anul acesta, jumătate din bărbați au prestat îmbrăcați în roz. De ce? Mă depășește. Poate sub influența celui mai hot artist al momentului, Harry Styles? 

Și, pe lângă hainele roz, am mai văzut foarte mult body positivity din partea lor; și-au arătat cu mândrie burticile, inclusiv, Theodor, probabil sub influența celui mai flamboyant artist al momentului, Sam Smith? 

Deci, înapoi la esența problemei: de ce erai îmbrăcat ca dl. Goe, măi băiatule? Ți-a stat mult mai bine în bluza albă din înregistrare. Oare Europa te-a înțeles? Că mulți dintre români nu te-au înțeles și te-au făcut gay (din punct de vedere factual, asta rămâne un mister, pentru că ai scris un cântec despre o fată din viața ta și, dacă era să fii gay, nu cred că ai fi avut vreo reținere în a apărea pe scenă alături de un băiat. Până una, alta, Eurovisionul are cea mai liberă scenă din lume, de-aia unii dintre noi suntem fani pe viață).

Evident, voi apăra până la ultima mea picătură de sânge dreptul lui Theodor de a se îmbrăca în roz, de a fi gay sau straight sau bi, sau ce vrea mușchiul lui, așa că mi-am petrecut câteva ore trollând diferiți indivizi care au avut de comentat la adresa piesei (în frunte cu Dan Negru, căci, vai! de ce e în engleză?) și a lui Theodor personal (probabil, votanți AUR). Îmi face deosebită plăcere să le spun că sunt niște proști. În fine. Subiectul e aproape încheiat. Eu voi continua să ascult piesa asta și sunt curioasă încotro îl vor duce pașii pe Theodor. Poate, vorba lui Trăistariu, mai trebuie să se coacă un pic, că talent are cu carul.

Aici înregistrarea din concurs.

Theodor Andrei - D.G.T. (Off and On) | Romania 🇷🇴 | Second Semi-Final | Eurovision 2023 - YouTube

*

În 25 de minute începe show-ul. Marea întrebare este dacă Loreen are sau nu concurență. S-ar părea că se joacă doar locurile 2 și 3.

*

Hai, pregătiți paharele de vin și dați refresh după ora 22:00.

*

Au început cu Kalush Orchestra. Alt motiv pentru care am dat cu diverși indivizi de pământ anul trecut. O piesă pe care o am de atunci în playlist. Ce frumos că au invitat și alți artiști! Pfai, și pe prințesa Kate! Vedeți, a revenit șepcuța roz de anul trecut. Ziceți că nu e memorabilă culoarea asta! Fain show-ul!

*

Dacă doriți să revedeți dintre prestațiile trecute ale Ucrainei :). Bărbatul cu fustă metalică, Verka, cel cu sieben, sieben, acht, acht, e de referință pentru partea șui a Eurovisionului. Cel puțin două trupe din seara asta mi se par urmași ai acelui moment.

*

Graham Norton pe scenă. Păi, dacă el comentează Eurovisionul doar din 2009, eu mă voi numi comentator-veteran.

*

Asta cu votul din Rest of the World (ROW) e interesantă. Doar că n-am înțeles exact cum funcționează. Vor fi la final niște puncte date de ROW, ca și când ar fi o țară? Pe site se menționează că se poate vota din orice țară eligibilă. Dar n-au zis "vedeți lista țărilor eligibile aici"... Sau poate un vot e un vot de oriunde ar veni și nu se ține cont de țara de origine a votului?

*

Austria. Who The Hell Is Edgar? Îmi aduce aminte de Netta, dar îmi place mai mult. Era clar că se califică din semifinală. Poe, Poe, Poe, Poe, Poe, Edgar Allan. Ușor de reținut. Show-ul în 3 culori e reușit. Și era cazul să apară alternativa la Who The Fuck Is Alice? Una dintre plăcerile vinovate din acest an.

*

Portugalia. Un fel de Of, inimioară burlesque. Bună la cabaret. Bună dacă ești beat mort la un chef. Și cam atât.

*

Elveția. Una dintre țările care și-au amintit că avem război în Europa. Din acest motiv, aș vota-o. Aduce un pic a Imagine Dragons. O voce bună. O piesă pe care o voi asculta din când în când. 

*

Polonia. Au sunat fetele de la Andre și au zis că li s-a furat piesa asta de pe partea B a casetei lor din 1998. În schimb, apreciază că fata poate să facă asta:

*

Serbia. Nu știu exact la ce am asistat. La momentul în care albumul din facultate al lui Ross Geller (da, din Friends) a fost ales drept coloană sonoră într-un joc video postapocaliptic? Yuck.

*

Franța. Cele 5 țări calificate automat pot fi dezavantajate, pentru că abia sunt menționate în semifinală, în timp ce restul țărilor primesc expunere prin competiție. Când a apărut cu rochia-cocostârc, mi-am amintit de Cezau Ouatu :D Parcă e Kate Winslet cântând în franceză. Cântec cât se poate de mediocru. Se vor găsi 10 mai slabe decât el.

*

Cipru. A, da, băiatul care merge la sală. Avem și noi, fetelor, dreptul la astfel de concurenți. Pe grupurile de Facebook circulă poza lui și a tipului din Italia. Partea de falset în amintește de Duncan Laurence. Ar trebui să fie top 10.

*

Spania. De ce, Spania, de ce? Chiar nu știi că genul ăsta muzical e mort? Și a sunat al naibii de strident...

*

Suedia. Loreen încearcă să devină regina Eurovisionului. Așa cum Johnny Logan e regele (a câștigat în 1980 și 1987). Loreen a câștigat acum 10 ani. A doua piesă câștigătoare a lui Johnny Logan, Hold Me Now, a fost mai bună decât prima, What's Another Year. La Loreen, Euphoria e piesa mai bună. Tatoo are un intro a la David Guetta. Ea ea mai matură, mai expresivă și la fel de capabilă să umple scena singură. De obicei e impecabilă vocal. De data asta mi se pare că a cântat mai bine în semifinală. Oricum, marea favorită. Am piesa pe Spotify de când am aflat că mai vine o dată la Eurovision. Apropo, amintiri cu Loreen. În anul în care a câștigat Eurovisionul, Loreen a venit la Cluj și a concertat în Piața Unirii. A cântat Euphoria de două ori. Am fost în al nouălea cer. Concertul a costat 29 de mii de euro și s-au găsit voci să critice Primăria. Eu am apărat-o. Ei bine, cât de specială va fi această amintire dacă voi putea spune că am văzut-o la Cluj pe dubla câștigătoare a Eurovisionului?

*

Albania. N-am fost prea atentă la intro în semifinală și, uitându-mă la actul artistic, mi se părea că fata asta a venit cu mă-sa, tat-su și ceva verișori. Ei bine, da, a venit cu mă-sa, tat-su și frații ei. Familia Albinei. Nu înțeleg cum s-au calificat ăștia în finală și noi nu. Poate la anul trimitem și noi clanul lu' Catanga.

*

Italia. Când ziceam că poza lui circulă pe net, nu mă refeream la o poză cu bluza de mărgețule și cristale din concurs (apropo, tot la Sam Smith mă gândesc, vezi mai sus). Ci la o poză cu el în pat, la bustul gol. Acum, ceva și despre muzică. E drăguță piesa. Dar vocea lui e un pic limitată și un pic stridentă. Ar trebui să fie în prima parte a clasamentului.

*

Estonia. Voce bună. Piesa OK. Ca prezență scenică, tot nu înțelegeam ce vrea să facă cu cordoanele de pe mâneci. Până la urmă, nimic, dar părea că o încurcă. Prezență absolut onorabilă.

*

Finlanda. Acea piesă pe care nu o poți ignora. Nici nu știi ce ți s-a întâmplat. Hard rock? Rap? Electric pop? Sunt două piese într-una? Îmi place mai mult prima parte sau a doua? Rozul de aici e justificat. Dar de ce suie pe ei în trenuleț? De ce își arată burta (body positivity? OK...)? Ar mai fi fost la fel de interesant dacă nu ar fi avut mânecile alea de cămașă pe el (din nou, vedeți mai jos cine a purtat așa ceva mai întâi). Suficientă nebunie încât să câștige. Nu mi-ar fi rușine. Tocmai mi-am pus piesa pe playlist.

*

Cehia. Din nou roz. Dar ce ciudat să-l vezi pe fete! :) Nu știu ce șanse are o piesă într-o limbă... de nișă. Mă gândesc că e ceva despre sisterhood. Dar n-am înțeles ce era cu cozile alea lungi. Parcă erau în Avatar și le foloseau pentru a se conecta cu zburătoarea lor.

*

Australia. Vedeți, putem să ne plângem că au venit străinii și ne-au furat locul în finală! Solistul ăsta e foarte șoduț. Cele mai bune părți ale piesei sunt când tace el. Combinație de ceva Depeche Mode, Barbie Girl și Hard Rock Hallelujah. Adică meritau să ajungă în finală.

*

Belgia. Ne-am întors la roz și la Sam Smith. Bine, pantalonii ăia i-a lansat David Bowie pe vremuri. Referenul îmi amintește de Relight My Fire, anume fraza muzicală de la "and if we all stand up in the name of love". Mesajul se dorește foarte pozitiv, e de apreciat. Dar e bottom 10.

*

Armenia. A, fata aia din fan clubul Arianei Grande. Și cu costum à la Ruslana. Pe partea de rap se aude un simpatic accent slav. În caz că nu înțelegeți ce spune - că părea orice, nu engleză, la un moment dat - e: "I decided to be good, do good, look good". Cam în aceeași oală cu Franța, de exemplu.

*

Moldova. Am zis pe net că ăsta e un show oriental, iar o doamnă moldoveancă relativ bine intenționată a zis că nu-i adevărat. Mi-am dublat miza și am zis că băiatul ăsta parcă e ultimul samurai întâlnindu-se cu gheișele transformate în capre negre în Twin Peaks și devenind în final Harap Alb. Evident că ar trebui să votăm cu Moldova, dar nu le-am prea înțeles show-ul. Piesa sună mai bine dacă doar o asculți. Fluierele sună bine. Dar la un moment dat totul devine repetitiv. Cred că zic de 20 de ori Soarele și Luna. Și cam atât. 

*

Ucraina. Cu toată simpatia pentru țara care ne apără curul de ruși, prezența asta e de ultimele 5. Nimic nu e reprezentativ pentru Ucraina. Poate doar titlul: Heart of Steel. Iar show-ul ăla... erau din Matrix, sau cum?

*

Norvegia. Genul de piesă care încearcă să pară măreață (până și titlul e Queen of Kings), dar e extrem de demodată. Poate ar merge pe coloana sonoră a Xenei, prințesa războinică, dacă Xena ar mai interesa pe cineva. Totuși, de remarcat că a cântat un pic mai bine decât în semifinală.

*

Germania. Tot o piesă din big 5 pe care n-am auzit-o până acum. Lord of the Lost - bun nume de trupă. Ceva îmi spunea să mă aștept la Lordi 2. Ceea ce s-a și întâmplat. Versurile, totuși, nu sunt din același registru... "Blood and glitter, we're so happy we can die". N-ai cum să nu remarci piesa asta. Dar, mă băiatule, în principiu, ești îmbrăcat ca Britney Spears în Oops, I Did It Again. Ca un omagiu, sper.

*

Lituania. Voce bună, prezență cuminte. Dar n-am înțeles cuvintele. Le-am căutat pe net. Čiūto tūto. Google Translate zice că înseamnă "It's too loud".

*

Israel. Dua Lipa de Israel. Cică fata e în juriu la show-urile de talente. Ce sens au cântecele despre unicorni? Mie mi se pare că le-a fost lene să lucreze la versuri. Ar fi bună pentru So You Think You Can Dance. Mă tem că am uitat-o deja.

*

Slovenia. Aaa, băieții cu pantaloni roz care ne-au luat locul în finală (că tot erau locuri limitate pentru băieții cu pantaloni roz). Despre ce Dumnezeu cântă, numai ei știu. Aaa, cică Carpe Diem! Mie îmi amintesc de Pulp. Muzical, a fost interesant. 

*

Croația. Urmașii lui Verka sunt aici. Stalin în roz? The Village People din Europa de est? Un coleg rus mi-a spus că fac referință și la psihopatul de Putin. Ce să mai și zici? Că tractor se zice tractor și la ei. Și psihopat e tot psihopat. Eu n-aș vota niciodată așa ceva, dar sunt unii cărora le place să voteze cu cel mai ciudat act al serii. Adică fie ăsta, fie vecinii sârbi.

* 

UK. Cred că e un talent deosebit să ai piese care vor fi mereu printre ultimele. Sam Ryder a fost excepția. Fata asta mi se pare genul care în viața reală zice des, "yeah, OK, what.ever". 

***

Deci asta a fost tot.

Hai să vedem pronosticuri.

Aș spune Suedia, Finlanda, Cipru, Elveția, Austria. Mențiuni - Estonia și Lituania.

* 

Oare de ce l-au adus pe băiatul ăla să măcelărească Imagine?

Nettei i s-a potrivit, în schimb, foarte bine piesa.

Aaa, Cornelia! Revelația de anul trecut. Piesa ei era difuzată pe repeat la radiouri în Islanda vara trecută. Probabil cea mai bună piesă care a terminat vreodată pe locul 4.

Ah, Duncan, Ruslana și restul lumii...

*

Vin voturile de la jurii (există un show pentru juriu netelevizat, înaintea marelui show live, iar voturile au fost date și contabilizate din timp). Până nu vin 8-10 țări nu cred că vom vedea pattern-uri. 12 puncte din Italia pentru Israel - really?

După 12 țări, patternul e că lumea a cam votat cu Suedia. Italia pe 2 și Israel pe 3 sunt surprize.

A, o chestie drăguță: cum își susține Belgia concurentul:

Pfff, a luat Croația 3 puncte. Germania e cu 0 (să înțeleg că lumea nu apreciază o Britney Spears îndrăcită).

Moldovei nu-i merge prea bine. Până și România i-a dat doar 7 puncte patriotice.

Doamna din Israel e adorabilă. A fost prima participantă a Israelului la Eurovision. Acum 50 de ani. 

Văd că juriile nu au apreciat-o nici pe Andreea din Polonia. 

Topul juriului: Suedia, Israel, Italia, Finlanda, Estonia. La coadă, Germania (3 puncte!), Croația, Polonia, Serbia, UK.

*

Publicul a dat 112 puncte Croației, hahaha!

UK a primit 9 puncte, că mno, OK, what.ever, fata aia nu ne-a inspirat încredere.

Moldova - 76 de puncte.

Surpriză - 216 puncte de la public pentru Norvegia.

Mister Eurovision din Cipru a primit doar 58 de puncte :(

Spania - 5 puncte. Era de așteptat.

Încă o supriză - publicul nu a apreciat piesa ghidușă din Austria. 16 puncte.

Slab pentru Australia. 21 de puncte. Mă bucur că am gândit la fel cu tot continentul.

Estonia, slab. 22 de puncte.

376 de puncte pentru Finlanda. Cha-cha-cha! Lui Loreen îi trebuie 187 de puncte.

Italia nici prea, prea, nici foarte, foarte. 175.

Israel 185. Destul de mult. Un rezultat bun.

...

Suedia - 243 de puncte. Loreen este Regina Eurovisionului!

***

Publicul din România i-a dat Moldovei 12 puncte, așa, ca între frați.

*

Top 5: Suedia, Finlanda, Israel, Italia, Norvegia. Am nimerit primele două locuri în ordine ;)

Kilimanjaro - Ziua de după

21 decembrie 2022

Am luat micul dejun copios la Chania Lodge și am făcut check out-ul. Le-am spus că vom reveni seara, pentru cină. Ne-am lăsat bagajele la Recepție.

La 10:30, Robert ne aștepta cu tuk-tuk-ul să ne arate orașul. Ne-a plimbat prin locurile esențiale, inclusiv prin foarte autentica piață de alimente. Apropo, tanzanienii nu mor de foame. Piața era plină de produse. Își folosesc cu talent pământul și cultivă multe legume. Principala carne e cea de pui, urmată de cea de vită și de capră. Lactate nu au, pentru că nu prea au frigidere unde să le țină. Iar motivul pentru care nu au frigidere e că nu au o rețea de electricitate stabilă - curentul se ia de câteva ori pe zi (știam chestia asta din vacanța din Zanzibar). Ne-a dus la o cafenea centrală, destinată, evident, turiștilor. Am cumpărat cafea din producția locală la o treime de preț față de cât aș fi plătit pe același produs la Olivo, în Cluj.

Apoi a venit ora mesei. I-am spus lui Robert să ne ducă într-un loc unde mănâncă localnicii. Ne-a zis că probabil nu ne-ar plăcea un loc atât de autentic, dar că ne duce într-un loc unde mănâncă localnicii un pic mai înstăriți. Am comandat pui, porc și legume. Robert a zis că, pentru el, a mânca și pui și porc la aceeași masă e sărbătoare și că, probabil, va fi cea mai copioasă masă a lunii.

Cum stăteam noi și așteptam mâncarea - o veșnicie - am observat că în jur erau sticle și ambalaje aruncate. Și l-am întrebat pe Robert dacă e chiar așa de greu să păstreze lumea curățenia. Mi-a zis că așa-s obișnuiți localnicii și că gunoierii vor ridica oricum deșeurile o dată pe săptămână. Dintr-o dată am observat că persoana care arunca gunoaiele era chiar chelnerița...

- Vedeți, acestea sunt gunoaie relativ curate. Într-un loc autentic, ați fi mâncat cu gunoaie mirositoare în apropiere.

- ... dar de ceeee?

În fine.

Robert vrea să ne facă o mărturisire.

- E ceva ce nu v-am zis. George și cu mine avem aceeași mamă. Suntem frați. Eu sunt mai mare cu 5 ani.

Wow, asta explică nesfârșitele lor conversații! Aflăm că sunt 10 frați, deci numai bârfele despre familie le-au luat ceva timp...

Ne-a mai spus că firma la care lucrează de obicei nu l-a trimis de o lună pe munte și că avea nevoie disperată să facă o tură. Așa că l-a sunat pe George ca să-i ceară să-l ajute. Din fericire, George era programat să conducă excursia a doi turiști din România, și avea dreptul de a-și face echipa cum dorește. Aflăm că oamenii din industria trekkingului sunt afiliați unei companii, dar nu primesc un salariu minim pentru că stau în stand-by. Sunt plătiți doar când merg în tură. Iar turele au fost cam puține de la pandemie. Robert a trebuit să-și retragă copiii de la școala privată și să-i dea la școala de stat.

Acum că am aflat marele secret al familiei, mai era de lămurit ce e cu fratele din Finlanda. Cum a ajuns în Finlanda? Iar Robert își începe povestea:

- Fratele meu era fly catcher (prinzător de muște).

Sebi și cu mine și ne-am uitat unul la altul, să vedem dacă celălalt înțelege ce înseamnă asta. Sincer, la câte muște am văzut în toaletele publice, primul meu gând a fost că fratele lucra la salubritate.

Dar ne-a lămurit Robert.

- Fly catcher. Adică din ăsta care vine să-ți dea o brățară, să-ți împletească părul, să-ți vândă un magnet în parcare...

AAAAA, deci muștele suntem noi, turiștii. Ne-am prăpădit de râs.

- Bun deci era prinzător de muște. Cum a ajuns în Finlanda?

- Păi, în zonă, vin destul de mulți nordici în programe de voluntariat. A întâlnit o fată...

- O muscă, zic eu.

- Da, dacă zici așa, îmi confirmă amuzat.

- Și a lăsat-o însărcinată. (Mă rog, a zis-o într-un fel super nostim, cică "a impregnat-o")

- A, OK și s-a dus în Finlanda după ea.

- Nu. Fata a plecat acasă, l-a sunat de acolo, i-a zis că e însărcinată, dar că nu vrea nimic de la el... El a rămas aici, știind că are un copil în Finlanda.

Hmmm, ciudată evoluție a poveștii.

- Dar, totuși, acum e în Finlanda. Cum a ajuns acolo?

- Ei, a mai întâlnit o voluntară din Finlanda... de data asta ea a vrut să fie în viața copilului... S-au căsătorit și a plecat în Finlanda.

Trebuie să recunosc, e o poveste grozavă! Ce noroc pe băiatul ăsta! Cum a prins el și a impregnat două muște finlandeze!?!

- Și acum ce face în Finlanda? Tot prinzător de muște?

- Nu, curier.

*

Mâncarea a fost foarte bună. Cu 20$ am plătit masa și băuturile pentru 3 adulți și am pus resturile (minim jumătate de kg de mâncare) la pachet pentru Robert.

 

*

Ultima oprire pe care am dorit să o facem a fost la o librărie. Eu îmi dădusem seama că nu aveam cum să ne aducem diplomele acasă fără a le îndoi și a le nenoroci, așa că aveam nevoie de o mapă.

Odată ajunși în librărie, lui Sebi îi vine ideea să cumpărăm rechizite pentru cei 4 copii ai lui Robert (soția lui are o fată din prima căsătorie). Prin urmare, l-am lăsat pe Robert să-și aleagă tot ce îi trebuie. Era unul din acele en gros-uri unde nu sunt afișate prețurile. Robert a trebuit să negocieze un preț pe toată marfa. A fost cam 50$. A plecat foarte bucuros și ne-a propus să-l vizităm acasă, să-i cunoaștem pe copii.

- Să-și mai exerseze și copiii engleza, vorbind cu wazungu. (Ăsta-i un cuvânt pentru omul alb, dar nu-mi dau seama dacă e peiorativ sau nu).

Așa că am mers acasă la Robert, la una dintre periferiile în plină dezvoltare ale orașului. Ca și când am fi mers în Florești. În această parte din Moshi, proprietățile sunt mai mari, iar casele arată bine sau foarte bine. La fel și casa lui Robert. Satul are școală nouă, unde învață 800 de copii. Acești copii primesc o masă caldă la prânz - deci mai bine decât în România. Generațiile noi vor cunoaște bunăstarea lumii moderne. Africa se va bucura de un nivel de trai superior, pe care ți-l conferă un învățământ mai bun. Robert nu e mulțumit de engleza pe care o învață copiii la școală. Profesoara nu se prea pricepe. Îi place mai mult când vin voluntarii străini și țin orele de engleză.

Copiii sunt foarte drăguți și politicoși. Cea mică, la 5 anișori, e super lipicioasă. E, clar, răsfățata familiei. Robert le-a cumpărat Fanta și Coca-Cola de la chioșcul din bar. Au împărțit mâncarea și sucurile frățește - mă rog, cea mică și-a luat două sticle de Cola, din start -, apoi au spălat vasele cu apa de la cișmeaua din centrul curții.

În casă, care arăta foarte decent (faptul că au frigider e un indicator al statutului), în primul rând i-am rugat să oprească nebunia de hip hop care se auzea din sistemul de sunet. Ca să putem sta de vorbă. Copiii sunt timizi. Abia am scos de la ei care e materia lor preferată. În fine, le-am spus că e important să învețe cât de multe la școală, ca să poată ajunge ce vor ei în viață. Și că Moș Crăciun ne-a trimis să le aducem niște rechizite.

În fine, Robert ne-a mai arătat animăluțele din gospodărie, de la găini, la iepuri și până la câini. Câinii erau foarte fioroși și stăteau închiși peste zi. Adevărați câini de pază. E nevoie de ei, pentru că se fură.

Când a venit vremea să plecăm, cea mică apare îmbrăcată în haine curate și zice că vrea să vină în oraș.

A urcat cu noi în spate în tuk-tuk și s-a lipit de mine ca o pisică.

Pe drum am ridicat-o pe soția lui Robert, o tipă modernă, o femeie activă în comunitate, care avea jobul ei, și care tocmai cumpărase maize pentru familie și aranjase să-i fie trimiși sacii acasă.

Ne-au dus până în curte la Chania Lodge, unde am făcut o poză și ne-am despărțit.

I-am promis lui Robert să-i trimitem pe WhatsApp pozele din excursie, dar și niște link-uri către melodiile tipului ăluia, Mercury. Zis și făcut.

*

Seara am luat cina la Chania Lodge. Îmi va fi dor de pizza lor originală. De exemplu, cu pui și avocado...

Pe la 22:00, ne-a ridicat un colaborator de-ai lui Joseph și ne-a dus la aeroport...

... și cred că vreo două luni nimic n-a mai fost de ajuns. E greu să nu ai nostalgii după Kilimanjaro și după Tanzania. Ne-ar plăcea mult să ne întoarcem într-o zi...

Kilimanjaro - Ziua 7

20 decembrie 2022

Micul dejun l-am luat în afara cortului de masă, în aer liber. Pe masă ne așteptau câte 3 șervețele, semn că feedback-ul funcționează. Am mâncat ouă fierte, clătite (cred că nu voi mai face clătite acasă câteva luni bune), pâine prăjită cu miere, și ultimele două pliculețe din ceaiul adus de acasă. În jur, spectacole. Alte echipe țineau ceremonia bacșișului: echipa locală cântă, turiștii țin discursuri de mulțumire și le dau banii în plic, pe categorii de personal (cel mai puțin cărăușilor, cel mai mult la ghidului-șef). 

Apoi am trecut și noi printr-o repriză muzicală. Pe lângă cele două cântece pe care deja le știam, "Jambo Bwana" și "Kilimanjaro, Kilimanjaro", echipa a improvizat și altele. Au și un cântec deschis, cu strigături, la care fiecare poate să contribuie. De unde știm? Păi, din când în când mai înțelegeam câte ceva: Sebi, Lavinia (mă rog, ei îmi ziceau în toate felurile, cel mai des Lovenia), Romenia, Făgăraș, guacamole. Sper să pot descifra într-o zi înțelesul. Poate voi apela la un traducător și pentru cântecele astea - momentul cererii în căsătorie am reușit să-l descifrez cu ajutorul unei colege foarte drăguțe care vorbește swahili; dar n-am îndrăznit s-o pun prea mult la treabă pentru restul cântecelor... Noi i-am pus să cânte "We Will Rock You". Le-am mulțumit frumos pentru tot ce au făcut pentru noi. Mi-a venit să plâng că am ajuns aproape de final. Ce oameni faini! George a decis că bacșișul se anunță la sediul firmei. O decizie interesantă, care mi-a plăcut. Nu de alta, dar existau zvonuri că dacă nu le convine cât le-ai dat bacșiș, localnicii pot să-ți degradeze - din greșeală, desigur - bagajele până la sosirea în Moshi.

Ne-am făcut bagajele pentru ultima oară și, cum e tradiția, am donat echipei o parte din obiecte. Medicamente (acetazolamida rămasă, geluri, antibiotice, analgezice), săpun lichid, încărcător extern, buff-uri, mănuși, o căciulă, două bluze, șosete, pixuri, batoane proteice, pastă de dinți ș.a. George ne-a zis că membrii echipei și familiile lor contează pe generozitatea turiștilor. Ne-am putut da seama pe parcurs că aproape toți erau îmbrăcați cu haine de căpătat. Cel mai evident era la Machame, care a purtat tot timpul o căciulă alb cu roz, primită, fără îndoială, de la vreo turistă.

Într-un final, am pornit pe ultimul traseu. Iar am plecat ultimii :) 10 km prin junglă, la vale. Autan-ul a fost obligatoriu.

Am avut dureri moderate de genunchi și de tălpi/degete. Și o mare tristețe că ceva așa de frumos trebuie să se termine. 

George și Robert au fost, ca de obicei, parteneri de discuție încântători. Au folosit timpul rămas pentru a afla lucruri despre noi și despre lume. Cum e în România? Cât e salariul minim? Cât îți trebuie să poți trăi? Cât costă la restaurant o porție de cartofi prăjiți cu pui? (Au o intuiție extraordinară! Spun asta pentru că economiștii chiar au inventat un indice referitor prețul comparativ al burgerilor de la McDonalds în fiecare țară, ca proxi pentru PIB-ul per capita). Ce se întâmplă dacă te îmbolnăvești? Ce se întâmplă când ești prea bătrân și nu mai poți munci? Ei nu au pensii, deci fac mai mulți copii, cu speranța că unul dintre ei va avea grijă de părinți într-o zi. (Oricum, fac mai puțini decât pe vremuri, pentru că își dau seama că nu au resurse pentru 67 de milioane de suflete... Apropo, Tanzania avea doar 26 de milioane de locuitori în 1990, iar această creștere spectaculoasă, dar nesustenabilă a făcut-o pe președinta musulmană a țării să spună că e cazul să se vorbească despre contracepție).

Ne-am completat și noi informațiile pe care le aveam despre ei - Robert are 3 copii, George are 2. Le-am aflat și numele.

Oamenii ăștia ne-au spus că am fost jumătate clienți, jumătate familie. Și ei au fost la fel pentru noi. Ne va fi dor de ei și de țara asta magnetică, cu potențialul ei uman uriaș.

Pe parcurs, ne-am mai oprit să filmăm maimuțe, șoricei, plante uriașe...

Și, pas cu pas, am ajuns la gongul final. Ce trist că s-a terminat! Ce bine că s-a întâmplat!

Facilitățile de la poarta Mweka sunt foarte moderne. Toalete cu tron, dușuri, sală de așteptare, terasă, clădire nouă. 

Ne-am trecut în registrul călătorilor și ne-am distrat citind unele impresii de călătorie lăsate de turiști (marea majoritate erau lamentări despre cât a fost de greu, contrabalansate de mândria de a fi ajuns în vârf). Ne-am revăzut cu trupa în parcare. 

În parcare circulă tot felul de localnici care vor să-ți vândă brățări, tablouri, magneți. Unul i-a zis lui Sebi că-i plac bețele lui și i-a propus să i le dea în schimbul unui magnet. Când Sebi a râs, i-a făcut o ofertă mult mai bună: doi magneți.

A urmat o altă serie de cântece pe mașină. Lovenia, Sebi, Romania, Uhuru, Kilimanjaro, guacamole...

Am trecut pe lângă plantații de banane și de cafea. Am mai observat că au tuk-tuk-uri și ne-am gândit că ar fi interesant să ne petrecem a doua zi - ultima zi din acest concediu în Tanzania - dând un tur al împrejurimilor în tuk-tuk. L-am întrebat pe Robert cât ar costa să închiriem un tuk-tuk cu șofer pentru o zi. Ne-a spus că 20 de dolari plus benzina. Și că are și el tuk-tuk. Lucrurile s-au legat repede, și am stabilit că ne vom revedea a doua zi.

Ajunși la sediul Monkey Adventures, managerul ne-a dat chestionare de feedback și a ascultat sugestiile noastre. Am lăudat echipa, dar le-am sugerat să mai investească un pic în echipamente. De exemplu, să upgradeze cortul de masă. Sau toaleta (comparativ cu cea de la Follow Alice, a lor părea învechită). 

În fine, am primit de la George diplomele cu număr de înregistrare oficial dat de guvern, completate cu datele pe care le-am trecut noi în registrul de la Poarta Mweka (nume, vârstă, cel mai înalt punct atins pe traseu, ora și ziua când am ajuns pe vârf). 

Am făcut o poză în fața sediului firmei (cred că e important pentru viitorii clienți să vadă că Monkey Adventures chiar există și e firmă serioasă). Le-am sugerat să-și updateze pagina de Facebook, pentru că erau inactivi de vreo 18 luni (în aceeași zi au făcut o postare, apropo!).

Apoi ne-am reunit cu trupa pentru bacșiș. Am anunțat noi cu voce tare că le mulțumim și că le oferim bacșiș 600 de dolari (nimeni, nici măcar George, nu avea această informație), pe care ei urma să și-i împartă după niște procentaje bine stabilite în avans. Noi am fost un "grup" de doi, deci am mers pe limita superioară recomandată pe internet per persoană pentru bacșiș. Alți cunoscuți, care au fost în grup de 5-6, au dat 180-220$ de persoană. Ideea e ca localnicii să primească cam 600$ de la întregul grup de turiști. Ei se bazează pe banii ăștia, pentru că de la firmă primesc doar minimul legal. Ca să vă faceți o idee, un porter câștigă cam 7$ pe zi, iar ghidul-șef vreo 15. Cei care nu vorbesc engleză nu vor avea niciodată șansa să ajungă ghizi și vor avea mereu venituri reduse. Chiar dacă 300$ de persoană de turist e relativ mult, nu aveam cum să ne zgârcim față de oamenii ăștia care s-au dat peste cap să ne fie bine în cea mai frumoasă aventură a vieții noastre de până acum. Ne-a bucurat că Machame a venit să ne îmbrățișeze la final și să ne spună: "Thank you. Good tip".

Asante sana, băieți!

*

Un angajat al Monkey Adventures ne-a dus cu dubița la Chania Lodge. Ne-a ajutat să ne luăm bagajele și ne-a spus:

- Duș plăcut!

Nu cred că miroseam, dar e cea mai logică urare pe care i-o poți face cuiva după 7 zile pe munte.

*

Ne-am preluat bagajul lăsat la recepție cu o săptămână în urmă și ne-am luat camera în primire. Dușul a fost divin. Apoi am lenevit pentru restul zilei. Am mâncat prânzul la restaurant și am băut o bere Kilimanjaro. E o chestie să bei bere Kilimanjaro după ce ai fost pe Kilimanjaro, să știți!

Între timp, vedeam cupluri care aveau întâlnirea de orientare cu ghidul lor. Ne gândeam cu nostalgie că în urmă cu o săptămână eram noi în locul lor... Îi priveam cu înțelepciunea omului trecut prin viață, cum ar veni...

La piscină, Sebi a socializat cu un grup de olandezi între două vârste, înalți ca brazii, care au urcat în aceeași noapte cu noi. I-au spus că li s-a schimbat ora pornirii din 12:00 în 02:00 și că le-a luat 8 ore ascensiunea. N-am înțeles în zi de azi cum vine asta cu a porni mai târziu pe traseu în noaptea vârfului...

Am dormit ca bebelușii știind că vom petrece ultima zi explorând Moshi împreună cu Robert. La un moment dat, cochetasem cu ideea de a face un safari de 5 ore cu Joseph, doar că prețul de 500$ ni s-a părut mare și, în plus, nu aveam vaccinul de febră galbenă făcut, iar pentru safari e chiar recomandat.

Lala salama!

Kilimanjaro - Ziua 6

19 decembrie 2022

Când ne-am trezit din somnul campionilor, ne-am așezat la un debriefing cu George și Robert.

Ei ne-au spus în ce moment și-au dat seama cât de bine stăm pe urcare. Se pare că eram într-o pauză de hidratare, când i-am întrebat:

- Și, mai avem vreo 2 ore până la Stella Point? (Evident, noi ne ghidam după așteptarea că ar trebui să ajungem în vârf pe la 7-8, iar la Stella Point cu o oră mai devreme).

- Stella Point e după colț, cam la 20 de minute.

- Aaaa, OK. Și mai bine!

Atunci ei s-au întrebat în limba lor:

- Ăștia chiar nu-s obosiți?

Concluzia lor a fost că suntem puternici, că am venit pregătiți, că se vede experiența noastră de mers pe munte, că muntele ne iubește și că suntem clienți ușori.

La rândul nostru, le-am mărturisit că ne întrebam din când în când în limba noastră:

- Te doare capul?

- Nu.

- Nici pe mine.

- Oare nu trebuia să ne doară deja?

- Nu știu. Probabil nu suntem destul de sus.

Și am tot așteptat să ajungem la locul magic care ne va declanșa durerea de cap, ceea ce pe mine m-a făcut să mă gândesc la Eliade. "N-am ajuns încă la țigănci"...

În timp ce așteptam să ajungem la țigănci, mi-a venit în minte o strategie pe care mi-o împărtășise George în primele zile: el nu merge pole, pole în noaptea vârfului. Dacă turiștii pot duce ritmul, merge repede, pentru că durerea de cap vine oricum și e mai ușor de îndurat dacă știi că deja ai făcut 60-70% din drum. Cu o zi înainte eu îl întrebasem care sunt șansele să nu ne doară deloc capul, și mi-a zis 1-2%. Deci am fost printre cei aleși. Apropo, se pare că pentru majoritatea trekkerilor, La Țigănci e la 5500 m altitudine.

Rezultă că am avut o experiență diferită de toți cei cu care am vorbit direct înainte de expediție (5 persoane). Toată lumea s-a plâns de ceva. Toți au avut dureri de cap, unii au vomat, unii s-au prăbușit. Unii au avut nevoie de strategii de automotivare - de exemplu, să mergi numai câte 3 pași, sau 10, după caz, și să faci pauză după fiecare set. Toți au avut în comun faptul că au ales un traseu de 5 sau 6 zile, nu de 7. Deci, sfatul meu este să uitați de Marangu 5 și Machame 6. Alegeți traseul de 7 zile, pentru că vă asigură aclimatizarea și odihna. Nu recomand 8 zile, pentru că diferența constă în a sta mai mult la Shira I, la 3610 m, ceea ce nu cred că face minuni pentru aclimatizare (iar tabăra e cea mai neinteresantă).

L-am întrebat pe Sebi dacă deunăzi era așa de hotărât că musai trebuie să ajungem amândoi în vârf, pentru că avea planul ăsta cu inelul. În principiu, da. Omul a purtat inelul prin lume timp de doi ani, inclusiv în excursia noastră precedentă în Tanzania, inclusiv dincolo de arcul polar în Norvegia, în câteva țări europene etc. și se cam săturase... Inelul meu a fost, deci, ca piticul lui Amelie :) Eu mă mir că nu m-am lovit de cutiuță nici acasă, nici în concedii... Oricum, am agreat că și-a ales cel mai potrivit moment posibil.

După cucerirea vârfului, ai un sentiment extraordinar de împlinire. Dar, pe undeva, te și gândești că ce-i mai bun e în trecut. Urmează coborârea, care nu e la fel de incitantă. Așa că trebuie să te resetezi mintal că trebuie să și cobori cu bine, să finalizezi misiunea...

Parte din recompensă e un prânz al campionilor: supă cremă de zucchini, plăcințele cu carne de vită, cu cartofi și cu ceapă (delicioase!), gogoși cu banane (yum!), pepene roșu.

Apoi urmează coborârea, mă rog, continuarea ei. Mai multă lume mi-a spus că a fost partea cea mai grea. Din vârf până la tabăra Barafu mă luase o durere serioasă de genunchi. Îmi mai revenisem un pic după acel pui de somn. În plus, mă tratasem cu diclofenac cremă, îmi pusesem o fașă elastică, și-mi luasem bocancii mai ușori. Dar drumul care a urmat a fost teribil... 7,5 km pe o cărare bolovănoasă, betonată parțial. Timpul estimat era de 4 ore, dar am făcut 4,5. Adică prima dată când, din cauza mea, am fost sub medie. Dar nu pot sublinia îndeajuns cât de nasol a fost acel drum. M-am enervat, de-a dreptul. Cimentul îi ajuta pe localnici la urcare - acel drum e folosit pentru reaprovizionare -, dar la coborâre nu am simțit niciun ajutor. Până la urmă era ciment ornat cu bolovani, care arătau ca niște alune uriașe într-o tabletă de ciocolată. Le-am spus ghizilor că cine le-a lucrat aici a fost un idiot. Simțeam durere la fiecare pas - și la genunchi, și la tălpi, și la degete. Ulterior am descoperit că aveam mici degerături la vârfurile degetelor de la picioare, datorate nopții vârfului. Într-adevăr, atunci am simțit că îmi e un pic frig la picioare, dar nu mi-am dat seama cât era de grav. Părea doar că îmi e frig ca în unele zile la schi, când ți-e un pic frig în clăpari, dar nu stai să te plângi. În orice caz, am ajuns să număr pașii. Am făcut pauze dese pentru a-mi mișca degetele și gleznele. M-am gândit la copiii bolnavi de cancer pentru care am inițiat campania pe Galantom, cerându-le oamenilor să contribuie cu 1 ban pentru fiecare metru pe care îl cucerim. Acei copii nu renunță și au un drum mult mai dur de parcurs. Pe scurt, am înțeles ce înseamnă pole, pole. Bețele au fost esențiale.

Pe drum, Robert voia să-și verifice informațiile despre geologie pe care le dobândise de la Sebi:

- Profesore Sebi, dacă am înțeles bine, aceste stânci au fost pietre aruncate în prima etapă a unei erupții? Iar ăsta e un câmp de lavă? Dar chestiile astea hexagonale cum au apărut? 

Și am ajuns, într-un final, în tabără. Altitudine: 3100 m. Se încheia, astfel, turul de forță care începuse la miezul nopții, cu ascensiunea spre Uhuru.

I-am invitat pe George și Robert să ia cina cu noi și am mai povestit.

Am decis să ne zicem mici secrete.

De exemplu, noi le-am spus că ne distrează teribil faptul că la fiecare masă, Jacob, ospătarul de serviciu, atunci când așează masa, scoate cu cea mai mare grijă din pachetul de șervețele fix UN șervețel pentru fiecare dintre noi, ca și când ar fi cea mai de preț avuție, iar apoi pleacă cu pachetul. Li s-a părut interesant și au întrebat câte șervețele ar fi acceptabile. Le-am zis că 3.

George ne-a spus că atunci când și-a chemat echipa în această tură le-a zis în felul următor:

- Am o veste bună și una rea. Vestea bună e că avem clienți. Avem 2 clienți. Vestea rea e că sunt români.

Se pare că precedenții turiști din România nu le-au făcut o impresie prea bună. Am dedus că erau distanți și condescendenți cu echipa. Și nu le-au dat niciodată ciocolată sau ceva de mâncare. De altfel, urmărindu-i îndeaproape, am înțeles cât de importantă e mâncarea pentru ei. Faptul că noi n-am mâncat pachețelul pe care l-am primit pentru noaptea vârfului și i l-am dat lui Jacob l-a bucurat foarte tare. O ciocolată e la fel de valoroasă cum era pentru noi pe vremea lui Ceaușescu. În ziua 5, Machame mi-a adus bagajul în cort și și-a strâns curajul să mă întrebe cu engleza lui limitată dacă pot să-i dau ceva dulce... Ca să nu mai vorbim că nimeni nu-i mai vizitase în cort și nu a mai gătit pentru ei. Ne-au spus că suntem buni ambasadori ai României. Și că echipa i-a întrebat dacă suntem foarte bogați, având în vedere că aveam ceva de mâncare pentru ei în fiecare zi.

Cina a fost supă cremă de cartofi, plus orez cu legume. Felul 2 nu mi-a picat bine, așa că am vărsat la ușa cortului, în timp ce mă aflam în cort... S-a auzit în toată tabăra, așa că Sebi a reacționat de la distanță:

- Ai reușit să ieși din cort?

- Da.

- Bine. Vezi, dacă n-ai vărsat la Stella Point, ca tot omul?

Machame a venit și a șters totul instantaneu.

*

În timpul cinei, George a deschis cu o imensă timiditate subiectul bacșișului. I-a luat vreo 3 minute să rostească acest cuvânt. Practic, îi era cam jenă să ceară bani. L-a ajutat într-un final Robert:

- Sebi și Lavinia au fost foarte documentați cu privire la toate aspectele până acum. Sunt sigur că sunt familiari și cu practicile legate de bacșiș...

Am oprit suspansul, confirmându-le că știm de bacșiș și că ne-am alocat o sumă pentru asta.

*

În ultima noapte, cu ocazia obișnuitei vizite nocturne la toaletă, am admirat pentru ultima dată cerul înstelat african. Și a început să se instaleze nostalgia.

Kilimanjaro - Noaptea vârfului

19 decembrie 2022

Trezirea oficială a fost la 23:30. Plecarea era programată pentru 00:30. Între timp, aveam micul dejun la miezul nopții. La cerere, am primit ouă fierte (eu) și ochiuri (Sebi), clătite și pâine prăjită. Am primit și un pachețel asemănător cu cel din primele zile - napolitană, ciocolată, muffin, suc.

După micul dejun am mai verificat încă o dată că avem tot ce ne trebuie pentru marele asalt. Pentru mine, pregătirea mentală a fost să ascult "Nessun dorma", în interpretarea lui Pavarotti - probabil cea mai frumoasă arie cântată vreodată. O voce atât de sublimă, încât mă face să plâng de fiecare dată. Catharsis. M-am asigurat înainte de plecare că am cântecul pe telefon. Nu găsesc ceva mai adecvat înaintea unei mari provocări. Și versurile se potrivesc: "în zori voi învinge". Ar trebui să ajungem pe vârf pe la 7-8 dimineața.

Pe la 00:30, George și Robert au început să ne dea târcoale cortului și să ne întrebe din două în două minute dacă suntem gata. Cu una, cu alta, ne-am moșmondit până la 00:44. Eram deja afară, complet echipați, iar singurul lucru pe care îl mai aveam de făcut era să-și pună Sebi parazăpezile. Chestiune de maxim un minut. Numai că la 00:44, George ne-a luat tare și a zis că trebuie să pornim ACUM și că nu mai e timp de parazăpezi. Mi s-a părut ciudată abordarea. Pleca trenul? Ne pierdeam culoarul de zbor? Nu înțeleg care a fost temerea lor și de ce și-au pierdut răbdarea. Tocmai luasem o jumătate de pastilă de acetazolamidă și simțeam și medicamentul și micul dejun în gât. Mi-ar fi plăcut să mai stăm o jumătate de oră, dar se pare că intraseră orele în sac. Starea generală nu era, deci, confortabilă, iar disconfortul era accentuat de vremea de afară: -4 grade în basecamp și prognoză de -13 pe vârf. Totuși, un element care mi-a sporit confortul a fost că au venit 3 ghizi cu noi, așa că mie mi-a dus Robert bagajul. George nu ducea nimic - el oricum a fost minimalist toată deplasarea -, iar Dula ducea tubul de oxigen.

Ce am purtat

• 3 straturi de pantaloni: baselayerul Columbia, baselayerul merinos și pantalonii de schi
• O pereche de șosete norvegiene. Le luasem de la Nootka și mi-au zis că n-am nevoie de alte șosete sub ele. După experiența cu linerele din zilele precedente am decis că o pereche de șosete îmi va fi de ajuns. Similar, Sebi a purtat doar o pereche, marca Everest 30.
• Bustieră, tricou merinos Made in Roșia Montană, bluză merinos tot de la ei, soft shell Kilimanjaro de la Hervis, geacă de schi Columbia, linere de mănuși din merionos de la AlpinExpe, mănuși cu un deget, pentru temperaturi joase, tot de la ei, buff merinos de la Roșia, căciulă merinos tot de la ei.

Am simțit că am nevoie de toate la început. Totuși, ne-am încălzit destul de repede și am urcat 3 ore doar cu mănușile-linere și abia apoi mi s-a făcut frig. Aveam încălzitoare de la Decathlon la noi (plicuri din alea de le plesnești și se încălzesc instant), dar nu le-am folosit.

A fost prima dată când l-am văzut pe George îmbrăcat de munte - până atunci a cam urcat în blugi și în teniși, ca un neserios. Spre deosebire de el, Robert a avut în fiecare zi echipament adecvat; e un om mai serios și mai așezat. Auzisem și de o strategie a unor ghizi să vină cu haine nepotrivite, ca să atragă un bacșiș mai mare de la turiști. Un turist din Cluj mi-a povestit că i-a dat ghidului bocancii lui noi și scumpi la final, apoi l-a întâlnit în Moshi când încerca să-i vândă. George nu a jucat o astfel de carte emoțională. Personalitatea lui de joker se potrivea bine cu ținutele lui precedente. Ne-a zis că are tot ce-i trebuie, dar așa se simte el bine. Pe frigul din summit night nu avea mănuși și nu-i era chiar bine. Mi-a zis că-i o alegere a ghizilor să urce fără mănuși: având în vedere că, de multe ori, turiștilor li se face rău, ei nu vor să piardă timp cu datul mănușilor jos, ci vor să poată acționa cât se poate de repede - să desfacă un fermoar, să te ajute să verși etc, etc. Una dintre strategiile pe care ne-au spus că le vor aplica pentru a se asigura că ne simțim bine va fi să ne întrebe cum ne cheamă, de unde suntem și alte întrebări simple. Se pare că atunci când se instalează răul de înălțime, unii oameni uită de sine.

La început, ghizii păreau cumva frustrați că suntem așa de în urma tuturor - frontalele grupurilor care au plecat înaintea noastră se vedeau ca niște licurici în depărtare, sus pe munte -, încât mi s-a părut că ritmul impus nu era pole, pole. Sebi era tot cu parazăpezile în mână, că nu s-a găsit un moment să-l lase să și le pună. Eu eram tot cu clătitele în gât și am început să mă bucur când în sfârșit am simțit că mi s-au așezat în stomac. Ca să susțin ritmul, am pornit lista de cântece pe care o pregătisem pe Spotify și am pus-o pe speaker. Aveam suficientă energie cât să cânt. George îmi tot zicea să-mi prezerv respirația. Măcar n-a trebuit să mă întrebe cum mă cheamă - dacă îmi aminteam versurile cântecelor, era clar că sunt încă în deplinătatea facultăților mintale. La "Waka, Waka" (care înseamnă light up în swahili), am cântat împreună.

Urcarea mergea bine. La întunericul de afară, nu prea observi multe. Eu mă uitam, pur și simplu, la pașii lui George și încercam să nu rămân în urmă. Sebi se oprea din când în când să privească cerul. Îi întreba pe băieți în ce parte din Moshi stau, ca și când și-ar fi putut identifica de pe munte luminițele casei lor. Era adorabil că se bucura ca un copil de splendoarea cerului, dar, după vreo două opriri, i-am zis să se minuneze mai puțin, pentru că ghizii nu par a avea chef de opriri. George și Robert au povestit între ei destul de mult și se mișcau ca un metronom. Singurele opriri pentru care nu mă simțeam oarecum mustrată erau cele pentru apă. După cum era de așteptat, la un moment dat apa a înghețat pe tubul de la camelbag, așa că a trebuit să recurgem la un alt sistem: deschideam rucsacul și turnam direct din camelbag (evitând tubul) în termosuri de câte ori aveam nevoie. La un moment dat, am îndrăznit să cerem o pauză de toaletă. Atunci a putut și Sebi să-și elibereze mâinile de parazăpezi. Cred că pauza ne-a fost acordată și pentru că începusem să prindem din urmă și să depășim câteva grupuri (estimez că erau vreo 10 grupuri pe drum în acel moment).

În mod suprinzător, după vreo 3 ore, George ne oprește și ne spune că Dula nu se simte bine și că trebuie să coboare. Șocant. Cum va ajunge Dula ghid, dacă i se face rău de la urcare? George a pus-o pe seama faptului că n-a mai urcat de o lună pe munte. Oricum, ciudat. George a preluat tubul de oxigen. 

Oare a fost un ritm nesustenabil? Nu de alta, dar la Stella Point am ajuns din urmă ultimul grup care mai era în fața noastră... Acest grup parcă își instalase tabăra: mâncau, își schimbau hainele, erau așezați confortabil. Noi ne-am oprit fix pentru 5 poze și am pornit mai departe. Prima poză are timestamp-ul  de 5:13. Stella Point este la altitudinea de 5756 m și este locul pe care firmele de trekking îl pomenesc drept un punct de cotitură pentru turiști. De aici mai sunt 45-60 de minute până în vârf, dar unii turiști vor să renunțe. Cam pe aici răul de înălțime începe să se manifeste plenar, iar unii au nevoie de toate încurajările din lume ca să continue. Unul dintre articolele pe care le-am citit zicea că la Stella Point ghizii sunt deschiși să te coboare, dar că te roagă să faci 2-3 pași în direcția bună, poate te răzgândești. Vlad Pop, unul dintre oamenii care mi-au povestit experiența lor pe Kilimanjaro, spune că, în ciuda experienței lui de atlet de anduranță, care include ultramaratonul arctic, la Stella Point a vărsat și a simțit că i-a fost foarte greu să continue. Nu știu cum, dar noi n-am avut nici pe dracu'. 

Așadar, am pornit imediat mai departe. Nu ne era foame, nu ne era sete, ci simțeam că vârful e aproape și că e puțin probabil să începem să ne simțim rău de acum încolo. George începuse să spună că vom câștiga competiția. Nu știam că era o competiție, dar e un sentiment plăcut să știi că vei ajunge primul pe vârf în ziua respectivă. De la Stella Point mai ai 700 de metri până la Vârful Uhuru. Drumul e destul de lejer. Practic, intri pe un platou, iar vârful te așteaptă la capătul lui, pe o margine de lume. Cu fiecare pas te apropii de semnul pe care ți l-ai setat ca obiectiv cu mult înainte de începerea excursiei. Când am văzut semnul din depărtate, am început să cântăm. La stânga și la dreapta de vedeau, la circa 100 de metri, ultimii ghețari maiestuoși de pe Kilimanjaro, care vor dispărea prin sublimare în următorii 10 ani. Robert ne-a zis că în urmă cu 20 de ani, când a urcat el prima dată pe vârf, acești ghețari erau la dreapta și la stânga cărării de azi. Adică drumul spre vârf trecea printre ghețari și-i puteai atinge. 

Soarele răsărea în spatele nostru, ceea ce mi-a luat o piatră de pe inimă: nu doream să ajung în vârf pe întuneric. Voiam, totuși, niște poze faine. Am ajuns la 6:00, adică urcarea a durat în total 5 ore și 15 minute.

Sebi filma și zicea entuziasmat că suntem pe acoperișul Africii. Când am atins semnul, mi-am dat seama că aveam mici degerături la degete. Nasul era ud și înghețat. Nu mai conta. Am ajuns pe Uhuru Peak! 5895 m! Uhuru înseamnă Libertate. Așa te și simți - liber. Te simți ca un erou. Faci poze mentale. Înmagazinezi pe vecie sentimentul tactil pe care îl ai în acel moment. Și apoi te minunezi de măreția naturii. Ești și un gigant și un grăunte în același timp. Te simți privilegiat și norocos. Simți că poți realiza orice. Ești absolut fericit.

George și Robert au rămas câțiva pași în urma noastră și au început să cânte un cântec de felicitare. Sebi îi filma cu GoPro-ul. Apoi l-a rugat pe Robert să filmeze și pe mine m-a rugat să urc pe piatra de lângă semn, ca să avem amândoi loc în poză. Pe când m-am întors, el avea o cutie în mână. Cred că cu greu mi-aș putea închipui un loc mai bun pentru logodna noastră. Este, fără îndoială, cel mai impresionant loc în care am fost. Robert a început să cânte și a continuat să filmeze cu multă grijă. În film se vede cum George îl aude pe Robert izbucnind entuziast în urale, ceea ce îl determină să se întoarcă spre noi, să vadă ce se întâmplă. I s-a alăturat în cântec lui Robert. Momentul e surprins aici.

Grupurile care ne-au ajuns din urmă au asistat cuminți la eveniment. Ne-au lăsat să facem liniștiți poze. Și cu inelul, și cu steagul. Singuri și în cuplu. Încă o chestie care ne-a ieșit bine! Nu de alta, dar una dintre temerile mele era să nu ajungem în vârf împreună cu 50 de oameni și să nu apucăm să facem o poză ca lumea - căci, da, asta a fost experiența unora dintre oamenii cu care am vorbit sau pe care i-am urmărit pe YouTube.

Preocuparea cea mare a lui George era să facem poze și cu tricoul de la firma lui - se pare că e foarte dedicat. Ne-a zis că e o premieră în istoria firmei să aibă parte de o cerere în căsătorie, așa că a ținut să apară în 7 poze cu noi, ținând un tricou cu Monkey Adventures și cerându-mi să arăt inelul la cameră. A fost simpatic, dar am simțit că ședința asta foto îmi accentuează degerăturile.

Înainte de excursie, încercam să planific ce voi face pe vârf. Îmi închipuiam că voi dori să rămân acolo zeci de minute și nu înțelegeam de ce toate firmele ziceau în articole că vom petrece cam 15 minute pe vârf. Doar 15 minute după tot efortul ăsta?! Vlad Pop mi-a spus că el a stat 8 minute. Eu am pierdut un pic noțiunea timpului, dar am înțeles până la urmă că nu prea poți să stai prea mult acolo. Era teribil de frig. Am luat o piatră amintire (piatră piatră, pe lângă piatra de pe inel) - una pentru noi și una pentru Ada, care urcase cu o săptămână în urmă, dar a uitat să facă asta - și am început să coborâm. De altfel, după cum se vede pe filmare, unele grupuri care au ajuns după noi au plecat înaintea noastră.

Mergeam cu fața spre soare. Și priveam cel mai frumos răsărit pe care l-am văzut vreodată.

Grupurile care încă urcau ne felicitau pentru atingerea vârfului, iar noi îi încurajam și le spuneam că sunt la o aruncătură de băț de obiectiv. 

- You can do it! Almost there! Well done! Good job! You're doing great!

Toate bune și frumoase, până când am ajuns din nou la Stella Point - unde am făcut și niște poze pe lumină -, iar apoi a urmat o coborâre pe care eu cam găsit-o dificilă. O coborâre prin nisipuri și pietrișuri mișcătoare. Muntele începuse să se dezghețe. Acum are tot sensul din lume faptul că am urcat noaptea. Dacă ai urca ziua, probabil că ți-ar aluneca piciorul înapoi la fiecare pas. Aș fi fost pierdută fără bețe! A, și mi-ar fi prins foarte bine o mască textilă (Robert avea una, deh! om pregătit!), pentru că am inhalat praf și cenușă vulcanică cât într-un an într-un oraș poluat. Am început să tușesc destul de mult. De altfel, tusea asta a persistat încă o lună după ce ne-am întors în țară. Am avut-o și noi, a avut-o și Ada, deci nu cred că e o coincidență.

Am ajuns înapoi în cort la 9:22 (am făcut un printscreen pe telefon), deci coborârea ne-a luat peste 3 ore. Dacă la urcare am fost cei mai rapizi, la coborâre ne-au ajuns din urmă vreo 3 grupuri. Trupa rămasă în tabără ne-a venit în întâmpinare cam cu 30 de minute înainte de încheierea traseului și ne-a luat toate bagajele. La sosirea în tabără ne-au cântat cântecele victoriei.

De la 10:00 la 11:00 am dormit somnul învingătorilor.

(va urma)