Vanitas vanitatum et omnia vanitas

Vă provoc să găsiţi o vorbă mai adevărată decât life sucks and then you die. Şi să vă gândiţi la conceptul propus de Logan's Run: dacă ar fi să ai o viaţă în care să nu ai nicio grijă, dar în care regula ar fi că trebuie să mori la 30 de ani, ce ai face, cum ţi-ai trăi viaţa? Dincolo de un film, dacă ar fi să ştii că cineva va muri la 33 de ani, cum i-ai spune să-şi trăiască viaţa? Dacă ai şti că mai ai de trăit 3 ani - după care vei muri subit, dar fără suferinţă - cum ai trăi? Ce ţi-ai îngădui să speri? Ce ai îndrăzni să faci? Ai trăi o viaţă pioasă? Te-ai duce la biserică, încercând să câştigi pariul lui Pascal? Ţi-ai da demisia? Ai spune mereu ce gândeşti? Ai avea o aventură? Ţi-ai mărturisi atracţia faţă de cineva? Te-ai lăsa în voia vreunei relaţii ce era nepotrivită pe când credeai că vei trăi cât să vezi primele cazuri de teleportare? Te-ai duce în jurul lumii? Ai face copii? Ai divorţa? Ai scrie? Ţi-ai juca toţi banii la cazino pe o carte? Ţi-ai cere iertare pentru toate micile mizerii pe care le-ai făcut unuia, altuia? Ţi-ai lua un credit?Ai deveni filosof? Ţi-ai face testamentul? Ai bea? Te-ai opri din băut? Ai cânta pe stradă? Te-ai retrage la ţară? Ţi-ai dona banii cercetării? Ţi-ai vedea de treabă ca şi până acum, în speranţa că se va spune despre tine că ai fost un om decent şi demn? Sau ...?

Toamnă-n septembrie

Îmi amintesc ca am început căutările după "Toamnă-n septembrie" în urmă cu... să tot fie doi ani?! Erau oameni care ştiau de piese premiată la Mamaia, doar că nu era chip s-o găsim. Evrika! Moculescu a cântat-o în emisiunea lui de la TVR şi acum există pe youtube. Deci am rezolvat subiectul ăsta.




Dar a apărut altceva. Poate oi fi un dinozaur, dar îmi amintesc de Sfinx Experience. Îmi amintesc că Crina Mardare (n-am avut cum să evit alăturarea...), actualmente profesoara de canto a tuturor megastarilor şi X factorilor în devenire, cânta cu Zoia Alecu şi cu alţii şi erau destul de difuzaţi de TVR. Şi ţin minte nişte versuri scrise de Zoia care erau cam aşa: "Zi după zi, merg pe stradă-aiurea, sper că te voi întâlni, într-o zi". Şi de aici, blank. Şi ştiu şi cum se cântă versurile astea. Am fost la un concert al Zoiei - mai mult pentru connaisseuri - dar nu a cântat piesa asta (aici aş pune un disclaimer, prietenii ştiu de ce). Iar orice căutare pe google sau youtube returnează rezultat vid. Deci, o fi iar un caz de toamnă-n septembrie, de va trebui să treacă ani până să mi se împrospăteze memoria? Ştie cineva despre ce piesă vorbesc?

Momentul zilei

Trăiesc, probabil, cea mai agitată perioadă din viaţa mea de până acum. Ca să nu zic că nu mi-a fost aşa de rău niciodată, pot să zic că am avut momente în care mi-a fost mai bine, în care am fost mai liniştită. Am fost de două ori pe cale să plec din ţară (prietenii ştiu ce, cum şi de ce...), am plecat după 3 ani dintr-o companie în care m-am simţit extrem de bine şi am încercat să evit, pe cât posibil, marcarea momentului despărţirii (probabil mi-am refulat nişte emoţii, care se vor revărsa când mă voi aştepta mai puţin), am găsit o nouă provocare profesională şi cred că s-au întâmplat şi altele. Ideea e că fiecare zi e un roller coaster, în care trec de la punctul cel mai de jos la culmile cele mai înalte.

Aşa a fost şi ziua de azi. Am început în groapă, apoi am atins o culme pe care n-am mai atins-o de 6 luni. Să vă zic de culme: conduceam de dimineaţă prin oraş spre o destinaţie, şi, odată ajunsă, trebuia, desigur, să parchez. Am găsit un loc, dar se preta la parcare laterală. După ce, cu vreo 3 zile în urmă, am făcut o parcare laterală pe trotuar la 5 cm de boscheţi (oamenii normali lasă un metru...), azi a trebuit să mă mişc destul de repede, pe o stradă semi-circulată. Am tras aer în piept şi am executat, cuminte, teoria: ne oprim în paralel cu maşina din faţă, marşarier până în dreptul geamului din spate, virat maxim spre stânga şi revenire uşoară. Şi... a ieşit perfect!!! Puţine momente de glorie din viaţa mea se compară cu ăsta! Eram cu o colegă şi i-am spus că atunci când îmi va fi mai rău mă voi gândi la acest moment şi-l voi preţui veşnic. La urma urmei, de când am terminat şcoala de şoferi, n-am trăit o asemenea bucurie decât de 2 ori în viaţa mea.

Mai spre seară, am prins curaj şi am parcat încă de vreo 3 ori. Ultima dată - la Polus. Când dau să plec, maşina mea înaintează greu, ca şi când ar trece peste ceva - un bomp sau un purcel - ceva de genul ăsta. Bag în marşarier şi insist. O maşină aştepta să-mi ia locul. Calc pedala, dar maşina parcă se încovoia şi nu vroia să calce porcul în picioare. Nici eu nu insist, că nu vreau să omor porcul de tot. Mă gândesc să mă dau jos, să verific dacă nu mi-a pus cineva piedică, dacă nu mi-au blocat roţile. Opresc motorul, iar maşina ce aştepta se îndepărtează - probabil şi-a dat omul seama că nu-i chip să biruie cu mine. Pe când îmi desfac centura, observ că frâna de mână e încă sus. Mă gândesc: oare asta să fie problema? Nuuu, n-are cum. Să mai încerc o dată? Hai, totuşi, să o las jos. Şi aşa a scăpat porcul de roţile mele...

City break: Bucureşti. Episodul 2 - Bon Jovi

N-am cum să scap fără să vorbesc despre concert. Unul pe care îl aşteptam de 15 ani. Şi a venit, în ziua de graţie 10 iulie 2011. Ca să fiu sigură că nu-l ratez, mi-am luat bilete din februarie. 180 RON. La "normal circle". Eu şi alţi 50.000 de oameni...

Şi a venit ziua de graţie, cu o căldură de nesuportat. Mi-am promis că nu mă duc să mă izbească soarele Arabiei în cap ca o sabie, deci că o să merg la o oră decentă la faţa locului. Mă aşteptam ca Bon Jovi să înceapă să cânte pe la vreo 22.00, deci mi se părea decent să apar pe la 20.00 pe acolo. Din fericire, am avut insipiraţia să o sun pe Sanda (îi pomenesc numele, pentru că ştiu că citeşte:) şi am aflat cu stupoare că trupele din deschidere au început să cânte la 18.30. Deci - fuga fuguţa spre Piaţa Constituţiei. Am ajuns pe la 19.00, mi-am luat apă de pe bulevard de la Mic.ro şi am băut-o înainte să intru. Asta pentru că era năduşeală şi pentru că am stat o oră la rând să intrăm. Şi cum stăteam noi la coadă - şi eram ameninţaţi de către bodyguarzii băgători de seamă că o să ni se ia aparatele foto - mi s-a părut că aud nişte aplauze mai intense din partea publicului, în depărtare... Eh, zic, o fi bună trupa din deschidere (cele două trupe au fost selectate de public printr-un concurs la Rock FM). Şi, câteva minute mai încolo, mi se pare că aud "Shot through the heart and your to blame, darling, you give loooove a bad name...". Şi atunci a început lumea să se agite, să fluiere în spatele nostru, să nu mai aibă răbdare. Deci concertul a început la 8 fix, pe lumină, şi mulţi au fost surprinşi - spun asta pentru că în drumul spre coadă am lăsat în urmă sute de oameni care stăteau şi aşteptau pe bulevard (şi înclin să cred că 95% dintre ei aşteptau să intre la concert). Oricum, cine stătea pe bulevard cu faţa spre Casa Poporului n-a auzit mai nimic.

După ce treceai de prima barieră, ajungeai la a doua, unde îţi arătai biletul şi ţi se controla geanta. Mi-am ascuns aparatul cât de la fundul traistei s-a putut, dar mâinile dibace ale controloarei l-a găsit. Cred că dacă privirile ar fi putut ucide, aş fi fost condamnată deja. Mă gândeam că dacă îmi comentează, fac o nenorocire. Doar că nu mai era timp pentru percheziţii de genul ăsta cu sute de oameni nervoşi că nu pot trece de barieră. Deci am trecut, într-un final, şi am ajuns în normal circle pe a treia melodie.

Odată ce am prins rădăcini - poate la 100 m de scenă? - am făcut poze şi filme pe care nu le-am downloadat încă. În prima parte a concertului n-am prea recunoscut melodiile, şi parcă lucrurile nu erau ideale. După aceea au scos la înaintare piesele bune. It's my life, Runaway, Bad medicine, Bed of roses, I'll be there for you. Mi-a plăcut că s-au jucat cu piesele evergreen şi au cântat şi Old time rock 'n roll (pe care n-aş fi ştiut-o dacă nu m-aş fi uitat atâta la American Idol). Şi după aceea au făcut o pauză de maxim un minut. Şi eu n-am fost pe fază, dar după au cântat piesa mea preferată de la ei (ex aequo cu Always) - Someday I'll be Saturday night. În visele mele - şi cele din somn, şi cele cu ochii deschişi - mă vedeam întotdeauna cântând piesa asta live cu Bon Jovi, pe scenă. Ei, acum am cântat-o live - şi pe o rază de mulţi metri nu cred să fi fost cineva să ştie versurile - doar că el era pe scenă şi eu mă filmam în mijlocul publicului...Mno, mai puţin decât ideal, dar va trebui să găsesc - de preferinţă mai devreme decât mai târziu - nişte mecanisme de coping.

A doua parte a concertului - începând cu Someday I'll be Saturday night - a fost genială. Bisul a durat 40 de minute - cred că mult mai mult decât şi-au propus ei iniţial. Şi au încheiat apoteotic, cu Twist and shout. Dacă nu se făcea ora 23.00 (când probabil a expirat autorizaţia de la Primărie), cred că ar mai fi cântat vreo 20 de minute. De exemplu, n-au cântat This ain't a love song, Blaze of Glory, Lie to me...

Deci, că deja m-am cam întins: organizarea la intrare a fost proastă (erau nişte străini care ziceau, resemnaţi, că peste tot în regiune organizarea e la fel), dar trebuie să salut instalarea acelor ecrane imense, care îţi permiteau să vezi bine şi de la 150 de m. Dar ecranele ţin de trupa Bon Jovi, iar organizarea - de românii noştri...

Câteva observaţii de culoare:
- era plin de bulgari pe acolo, care bulgari insistau să-şi afişeze steagul peste capetele oamenilor şi să blocheze vederea celor mai din spate; noi, ăştialalţi, i-am dezvăţat rapid de prostul obicei. Mă bucur că Bon Jovi a luat pe Bed of roses un steag românesc, că altfel ne trezeam cu un scandal diplomatic. Sau cel puţin mediatic, de genul "Îi mulţumesc doamnei ministru"...
- a lucra la Guvern sau la Parlament vine cu nişte beneficii în natură: erau zeci de oameni care vizionau concertul de pe clădirile ministerelor din jur şi mai ales de pe terasa Casei Poporului.
- cei de la zona VIP stăteau lejer pe scaun, dar erau la 75 de m în spatele meu, deci cel mai bine e să fii la golden cirle, nu la VIP
- după concert am rămas în centrul vechi. Noi - eu şi Sebi - şi încă 10.000 de oameni. Două ore mai târziu, am luat un taxi, iar şoferul era uimit de câtă lume mai avea de dus acasă. Şi ne-a mai zis un detaliu interesant - tocmai dusese acasă un bodyguard care i s-a lăudat că a făcut o căruţă de bani lăsând oamenii să intre la VIP cu 100 RON în loc de 600. Alt job cu beneficii...

City break: Bucureşti. Episodul 1 - Bute

Notă către mine însămi: 9-10 iulie 2011 = Bute + Bon Jovi.

Nu voi zăbovi asupra drumului dificil cu Dacosul, pe caniculă, spre Bucureşti; nici asupra lumii pestriţe din zona autogrii Militari, nici asupra traficului nebun de aici.

Să comentez desre gala lui Bute mai întâi, zic, că tot vuieşte presa despre ea şi tot am văzut-o pe viu. Păi: în primul rând, am stat la două rânduri în spatele familiei lui Bute, în sectorul VIP A2, onoare pentru care am plătit 180 RON. Am recunoscut diverse personaje pe acolo, de la Ganea, Vanghelie, Ţiriac - tătăl şi fiul, Dukadam, Mihai Gâdea, Mircea Badea+Carmen Brumă, Funeriu, pe tipul de la Justiţie (mă uimeşte că ştiu cum îl cheamă pe Funeriu şi nu-mi vine rapid în minte numele ministrului Justiţiei...), şi evident, mai către începerea meciului decisiv, pe doamna Udrea. Iarăşi, am fost foarte uimită că am ratarea blondei în alb, care iese în evidenţă - şi pentru că e blondă, şi pentru că albul se observă uşor şi pentru că e Udrea şi te aştepţi să stârnească reacţii. De altfel, am auzit mai târziu un comentariu şi m-am prins de ce am ratat intrarea doamnei ministru - mă uitam la Puya. Mişcare deşteaptă a echipei de comunicare a doamnei ministru. De reţinut.

No, acum că ne-am lămurit cine a mai fost pe acolo, să zicem câte ceva despre box. Mi-au plăcut meciurile românilor şi mă bucur că au câştigat toţi - şi nu oricum, ci prin KO. Am nişte poze şi înregistrări din unghiul opus celui transmis la televizor. Le voi împărtăşi dacă îmi permite spaţiul de pe blogger. Aş vrea să descriu atmosfera, dar îmi vin în minte doar clişee - superb, super, incendiar... Da, exact cum aţi văzut la televizor. Pe viu se adaugă doar o năduşeală severă - noroc că aveam antrenamentul de pe Dacos. No, iada, iada, iada, Bute a câştigat, totul era minunat, când Bute face prima gafă de când îl urmăresc eu (a doua e cămaşa roz de după...). Da, faza cu "îi mulţumesc doamnei ministru". Stupid, inutil zelos şi regretabil. N-are sens să insist cu motivaţia. În momentul ăla l-am considerat pe Bute un pic naiv şi cam influenţabil. S-a evidenţiat după aceea că l-a pus Rudel Obreja să facă asta. Chiar nu era cazul. Cel mai mult m-a deranjat momentul pentru că m-a luat pe nepregătite. Nici cu gândul nu gândeam că ar fi potrivit într-un moment de genul ăsta să-i mulţumeşti unui oficial. Să sperăm că la anul la Olimpiadă medaliaţii nu se apucă să-i mulţumească lui Funeriu că a contribuit la prezenţa la Londra... Cât depre Rudel Obreja, l-am văzut azi la Realitatea şi mi s-a părut cel puţin dezagreabil. Tot încerc să găsesc o expresie potrivită... nu ştiu, balcanism scabros? A zis practic că el l-a făcut pe Bute, că Udrea avea nişte bani de cheltuit pe brandul de ţară, deci bine că i i-a dat lui, etc., etc. Păcat de eveniment, pe cuvânt!

Alte comentarii, poate nevăzute la TV.
- O cameră a stat tot timpul pe mama lui Bute, care mamă nu s-a uitat nicio secundă la meci - stătea cu capul întors într-o parte şi cred că o altă membră a familiei îi povestea ce i se întâmplă.
- Ţiriac era în primul rând, dar cred că n-a văzut nimic din prima repriză, pentru că nişte matahale din forţele de ordine stăteau cu faţa la ring şi cu fundul spre el - probabil ca să-i protejeze pe boxeri... În pauză, a venit un nene în costum dintre organizatori şi i-a hâşîit (i-a împrăştiat) de acolo.

Mă opresc aici şi revin cu impresiile de la Bon Jovi.

Bunăciune

Eram în vestiarul de la WorldClass, încercând să mă schimb, cu o doză minimă de exhibiţionism. În paranteză fie spus, îmi displace enorm comportamentul de vestiar al unor... doamne, care ţi se lipesc de retină cu tot cu kilograme, celulită, organe interne şi tot ce n-ai vrea să vezi. Jur că şi dacă ai avea ochelari de cal, tot ar veni câte una şi ar insista să-ţi ofere o lecţie dezgustătoare de anatomie. Sau, uneori, o lecţie de anatomie dezgustătoare. Închid paranteza.

Deci, încercam să fiu decentă în vestiar, când aud intrând o mămică (sau o bonă?) şi două fetiţe. Dulapurile ne erau în unghi de 90 de grade şi nu ne vedeam. La un moment dat, observ cu colţul ochiului că fetiţa mai mică - să fi avut vreo 2 ani - se uita la mine. Când mă întorc să mă uit la ea, (mi se pare că) mogâldeaţa îmi zice "Bunăciune" şi fuge după colţ. Pentru că nu eram sigură de ce am auzit, îmi văd mai departe de treabă, dar vizitatorul revine. De data asta, hotărâtă, îmi zice "Bunăciune" şi fuge repede, un pic ruşinată, un pic şmecheră, în braţele mamei. De data asta îmi scot capul de după colţ şi o întreb râzând pe mamă - "Mi-a zis ... bunăciune?", la care mama îmi răspunde - un pic distrată, un pic jenată - "Da, ştiţi, a învăţat de la taică-său...". Râd împreună cu mama şi mă întorc la dulapul meu, un pic gâdilată la ego. Două secunde mai târziu, trece pe lângă mine o tipă supraponderală şi se instalează câteva dulapuri mai încolo. Încă mă simţeam bine cu mine, când mogâldeaţa reapare, ca adineaori şi îi zice clar noii tipe "Bunăciune". Simt parcă nevoia unei explicaţii, deci îmi scot capul de după dulap şi mă uit către mamă. Mama credea că tot mie mi-a zis, şi se simte datoare să-mi ofere o explicaţie suplimentară: "Aşa a învăţat de la taică-su, care le spune femeilor aşa, pentru că au sâni". Ei bine, aplicând acest criteriu, dintre mine şi tipa supraponderală, ea era mama bunăciunilor... Prin urmare, m-am dezumflat, am grăbit procesul şi am plecat acasă.

Momente şi postări

Se poate să mai fi menţionat asta - îl consider genial pe Caragiale. Pentru ironie, pentru simţul observaţiei, pentru capacitatea de a transpune momentele în schiţe, pentru că e mereu actual. Dacă ar fi trăit astăzi, Caragiale ar fi fost cel mai tare blogger. Fără îndoială.

Acestea fiind zise, îmi propun să surprind cu mai multă promptitudine momentele caragialiene prin care trec. Dar nu ştiu dacă ar trebui să le pun pe blog sau să le adun într-o carte... Sau poate într-o carte numită "Momente şi postări"...

Declaraţia de intenţie fiind făcută, urmează un prim moment. Vom numi episodul "Bunăciune".

Songs I discovered via American Idol

...courtesy of Kris Allen, Lee Dewyze & Crystal Bowersox


...Casey James


...again, Crystal




...Ellen Degeneris' assignment to Crystal

Eurovision 2011 live

A venit iarăşi vremea. Voi comenta live Eurovisionul. Anul ăsta am cochetat cu ideea de a participa la show, mai ales că aş fi avut zbor direct din Cluj. S-a dovedit că era mai greu cu găsitul biletelor; în plus, piesa noastră nu mi-a picat cu tronc din prima...

Drept comentarii preliminare:
- Germania e iar reprezentată de Lena. Asta s-ar putea să fie o premieră. Sau poate numai ei îi mai pasă de Eurovision din toată Germania?
- Din UK au venit Blue (deci au potenţial imens de a strânge voturi de peste tot)
- Am văzut semifinala 2 şi mi s-a părut că, prin comparaţie, românii sunt buni

###

S-a lămurit chestiunea. E pentru a 3-a oară când campionul en titre îşi apără titlul.

1. Finlanda: Acest membru al KellY Family cântă pentru salvarea planetei. Pare că nu depune niciun efort. Dacă o să aud melodia asta la Radio România Actualităţi, o să-mi amintesc de ea. Minim 10 puncte de la Suedia, Norvegia, Danemarca.

###
2. Bosnia i Herzegovina. Valoare sentimentală pentru mine. Doar că n-am prea înţeles momentul. Solistul are DOAR 49 de ani... Melodie numai bună pentru o seară într-un bar în Sarajevo.

###
3. Danemarca. Am reţinut piesa din semifinală. Foarte bună, parcă o ştiu dintotdeauna. Ceva gen The Killers. Top 5? Ba chiar nu m-aş supăra dacă ar câştiga.

###
4. Lituania. Fata asta e desprinsă dintr-un musical. Piesă perfectă pentru Eurovision 1960. Interesantă ideea de a folosi limbajul semnelor.

###
5. Ungaria. Deci Ungaria participă la Eurovision?! În finală?! Sincere felicitări. Doar că piesa e din vremea când Sandra era la modă. Şi solista e din aceeaşi generaţie. Musai că va primi 2-3 punctişoare de la România. Şi câte puncte luăm la schimb, ca între prieteni? Eu zic nula.

###
6. Irlanda. 3 minute nu-mi ajung să scriu toate ironiile...Damn! Varianta "doi fraţi puberi" pentru "Womenizer". Băieţii ăştia ar fi fraieri să nu facă un duet - la pătrat - cu Cheeky Girls sau cu fraţii Păunescu de la "Românii au talent". Mă tem că nu o să-i pot uita curând...

###
7. Suedia. Păi să-i dăm nişte puncte pentru cum arată. Cântatul nu i-a prea ieşit. Potenţial de hit în discoteci. Parcă am mai auzit piesa asta undeva...?

###
8. Estonia. 1, 2, 7, 3...Lady Gaga wannabe... Bună tot pentru discoteci. Mi s-a părut playback pe ici, pe colo.

###
9. Grecia. ...?!!!??...Cântăreţul de muzică bizantină cântă rock? Sau rap? A, ba nu, e un featuring. Varzăăăăă! Cum au ajuns ăştia aici?

###
10. Rusia. Măi să fie! Arsenie de la O-zone reprezintă Rusia!! Faza cu solistul plus 3 dansatori am mai văzut-o şi la frumuşelul din Suedia. Deci, cam răsuflat... În loc să-şi scrie numele pe spate, mai bine îşi scria numărul de intrare în concurs. Degeaba, Dima Bilan a fost vârful absolut pentru Rusia.

###
11. Franţa. Cică printre favoritele la pariuri... Ce să zic, poate într-un alt concurs. Cine ar reasculta piesa asta, în afara unui spectacol la operă? A, poate într-un concurs de patinaj artistic! Dar la radio? Cu cât o ascult mai mult, cu atât mi se pare mai potrivită ca imn naţional...

###
12. Italia. Încă o piesă din alt film. Sau musical. Frankie is alive...Pe piesă ce trece, a noastră mi se pare tot mai bună.

###
13. Elveţia. Am tresărit, pentru că mă aşteptam să-l văd pe Jason Mraz. Refren genial: na, na, na, na, na, na-na...

###
14. UK. După dezastrul de anul trecut, redemption pentru UK. Piesă pe care o vom mai auzi, că doar e Blue. Dar oare de ce au început cu ecranele alea cu pozele lor la bustul gol? Ca să ne arate că sunt chiar ei? Responsabilul cu notele înalte a dat nişte rateuri. Oricum, nimic memorabil. Piese ca astea sunt cu miile.

###
15. Moldova. Zdob şi Zdub. Spectacol potrivit pentru Eurovision. Căciulile - sau tulnicele? - de astrahan fac tot hazul, pentru că piesa e foarte slabă. Fata pe roată e cea de le "Românii au talent"??

###
16. Germania. Defending - undeserving - champion. Lena a evoluat foarte mult ca imagine. Dar piesa asta nu spune nimic. Pare o piesă oarecare de pe albumul ei. M-am plictisit de moarte.

###
17. România. A ieşit bine. Un pic fără vlagă pe prima parte. Din câte am auzit până acum - în top 5. Genul de piesă care place din ce în ce mai mult, cu fiecare ascultare. Succes!

###
18. Austria. O fată care ştie să cânte. Dar parcă ar cânta o piesă necunoscută de-ale lui Whitney Houston. Ar fi fost perfectă acum 25-30 de ani.

###
19. Azerbaijan. Are we human or are we dancers? A, nu, e o altă piesă. Bunicică, în mândra tradiţie azeră la Eurovision. Dar mă întreb: dacă ar câştiga, ar avea bani de organizare? Excelentă pentru o coloană sonoră.

###
20. Slovenia. O piesă de Christina Aguillera? De reascultat.

###
21. Islanda. Mai întâi de toate - cine i-a îmbrăcat pe ăştia? Ruşine!!! Ăştia cred că au debutat în aceeaşi emisiune cu Jackson 5. Numai buni pentru o seară retro într-un bar de pescari. Cred că o să-i voteze masiv bunicile de pretutindeni.

###
22. Spania. Atenţie! Fraţii Păunescu sunt background dancers!!! Cam stupid moment. Genul de piesă pe care ar cânta-o Marimar într-un moment de fericire.

###
23. Ucraina. Din Ucraina, o fată frumoasă, ca de obicei. Are voce şi accent pe măsură. Un moment agreabil.

###
24. Serbia. Lily Allen meets Duffy. Bine, am înţeles, anii 70 sunt la modă. Şi?

###
25. Georgia. Mi-a plăcut partea de rock. Oi fi având eu ceva împotriva rapului, dar chiar mi s-a părut că a stricat piesa. Şi, sincer, e cam aiurea să te apuci de rap în engleză cu accentul ăla. Dar mi-a plăcut prezenţa scenică.

Şi gata. Mi s-a părut o ediţie slabă. Sau cel puţin unele piese nu s-au potrivit momentului, fără a fi proaste (vezi Franţa şi Italia).

Mi-e greu să dau pronosticuri. Voi scrie doar ce mi-a plăcut cât de cât, în ordinea numerelor de pe tricou. Finlanda, DANEMARCA, Suedia, Estonia, ROMANIA, Austria, Azerbaijan, Slovenia, Ucraina.

Să vedem.

###
Să vezi şi să nu crezi! Am luat puncte de la Bulgaria! E o premieră.
Mulţumiri românilor din Italia. Şi-au făcut iar datoria.
Ucraina - nada. Ruşinică.
12 puncte de la Filanda pentru Ungaria??? Solidaritate fino-ugrică sau ce?
Săru-mâna, Danemarca. 4 puncte sunt mai bune decât nimic.
Azerbaijan ne-a dat 6 puncte! Ca să vezi!
Turcia - 6 puncte. Dar datorii istorice:)
Oricum, constat că emiganţii moldovenii sunt mai disciplinaţi decât românii.
Serbia - nada de nada? Urât.
Ungaria - egy pont. Köszönöm...
Israel - 6 puncte. Cât să nu schimbăm prefixul. Vom fi pe 19 sau 20. Ce dezamăgire!
Staţi! Am uitat de punctele Moldovei... Şi 10 puncte de la Belgia!!! Loc final pentru România...17.

Câştigă Azerbaijan! Nu-i rău.

Analiză şoc

Cum ar fi să afli că oamenii vor să citească despre înmormântarea ta? Un pic şocant? Ba bine că nu!

S-o iau de departe. Am intrat azi pe Analytics, să verific traficul pe blog. Constat cu bucurie că am avut o creştere spectaculoasă în ultima lună, 140%. Evident, vreau să văd care a fost ziua cea mai bună. Cică 28 martie. 77 de vizite. "Am scris ceva atunci? Am share-uit link-ul pe Facebook"? Ei bine, nu. Concluzionez că pur şi simplu a fost o zi în care m-a bârfit multă lume. Apoi dau să văd de unde mi-au venit vizitatorii (de obicei, marea majoritate sunt din Cluj şi Bucureşti, restul de ici, de colo). Stupoare - 246 de oameni din Braşov! Iată o noutate inexplicabilă (că doar nu m-o fi bârfit Cipri cu toţi prietenii lui şi cu tot partidul, hehe!). Dup-aia mă uit la sursele de trafic. Nu, principalul referent nu este Facebook, ci Google - 400 de rezultate. Deci să vedem cum au ajuns la mine, după ce m-au căutat. Ca de obicei, pe primele locuri, "Lavinia Florea" şi "Florea Lavinia". Dar apoi, ţin-te bine! Mi-au găsit blogul căutând după "înmormântare lavinia florea", "omagiu lavinia florea", "accident lavinia florea", "lavinia florea a fost adusa acasa", "stiri protv lavinia florea", "stiri cu lavinia florea", "stirea ku lavinia florea", "lavi florea ne iubeste pe toti", "lavinia florea zarnesti". Deci clar că era nepotrivit să exclam "Să mor io!"...

Am căutat ulterior şi am constatat că o fată de 18 ani pe nume Lavinia Florea a murit într-un accident de maşină. Sau l-a provocat - n-am înţeles prea bine, că titlul nu bătea cu textul. În plus, pe prima pagină Google sunt şi link-uri la filmuleţe pe YouTube. Recunosc, fata asta nu era una dintre tizele de care eram conştientă (cea mai cunoscută e doamna doctor din Galaţi), dar să aflu că a murit mă întristează. Şi m-a speriat rău de tot...

Diverse

Hotărât lucru: dacă n-o pui pe hârtie cum îţi vine, cogniţia zboară. Prin urmare, dintre toate lucrurile deştepte care mi-au trecut prin cap de când n-am mai scris, nu mi le amintesc decât pe cele mai recente. Amestecate.

De exemplu, m-am gândit ce cauză mi-aş începe pe Facebook. Ar fi despre salvarea limbii române şi aş da câte o mică lecţie de ortografie şi ...gramatică normativă. Acum că am scris-o, parcă nu e o idee originală. Doar că timpul a trecut, iar lumea l-a uitat pe Pruteanu...

Am primit azi pe Facebook cel mai ciudat mesaj. Un tip necunoscut îmi spune că a văzut că sunt prietenă cu dl. si dna. X (de fapt, am fost colegă de liceu cu dl. X şi n-am mai vorbit de 9 ani jumate), care îi datorează 18.000 RON din nişte lucrări neexecutate, şi mă roagă să intervin cu cuvântul meu de prietenă ca să-i conving să plătească... Oare să-i zic să încerce la Judecătorie? Sau să mă ofer să plătesc o parte din datorie? Sau să îi propun un factoring, căci, cu cuvântul meu de prietenă, probabil că am şanse mai mari de colectare decât el...?

Constat cu tristeţe că ăştia au mai bătut două cuie în coşciugul Ocnei Mureşului. Ultimul salariu compensatoriu de la UPSOM a fost plătit, iar spitalul s-a închis. Oare ar fi mai bine să ne simţim şi să decidem scufundarea la propriu, ca să nu ne mai chinuim?

În mod ciudat, în epoca internetului şi a telecomunicaţiilor, în general, proiectul de a organiza întânirea de 10 ani se loveşte de un zid al non-comunicării. Am lansat ideea şi mă aşteptam să facă pui. Mi mi se pare că a fost avortată. Mare bai nu-i dacă nu organizăm ceva formal, dar promit să-mi vizitez unii profesori şi pe cont propriu. De prea multe ori m-am visat la bac - nepregătită - ca să nu recunosc că liceul m-a marcat. Poate celelalte clase s-or mişca mai cu talent...

Mi-am văzut cartea despte globalizare şi securitate economică în bibliografia unui curs universitar şi mi s-a făcut foarte dor de acel mediu. Astăzi chiar de m-aş întoarce...

The King's Speech a câştigat Oscarurile importante. A se nota că eu am dat like pe Facebook când nu erau mai multe de 1500!

Lui Norişor i-a cerut prietenia un preot din Bucureşti, prieten cu Preasfinţitul. Vă puteţi imagina: Norişor e la un click distanţă de Preasfinţitul!!! Dar încă nu şi-a clarificat viziunea despre lume, deci nu ştie, biata, ce să facă...

Schi în Zillertal

Am fost, m-am întors şi am rămas cu gândul acolo. La schi. Am stat în Zell am Ziller - cumva la mijloc între 5 domenii de schi pe care le-am frecventat. Peisajele sunt incredibile, pârtiile - în general, bune (doar "în general", pentru că uneori se fac dâlme, iar când e urât afară poţi să te rupi în bucăţi fără prea mare efort). Sunt un pic accidentată la un umăr şi la un genunchi, dar măcar n-o să uit vacanţa asta prea repede.

Din punct de vedere tehnic nu cred că am evoluat prea mult, dar am punctat la capitolul viteză. În sfârşit atac pârtiile roşii cu curaj şi uneori cu aşa viteză încât nu pot să nu mă gândesc "acuma dacă pic, mor".

Partea cea mai tare e că am putut să văd cum stau şi din punct de vedere statistic cu performanţa sportivă. Îţi notezi numărul de schi pass, intri pe www.schiline.cc şi vezi cât ai urcat, cât ai coborât, cum te situezi comparativ cu alţi schiori. Pe unii poţi să ţi-i adaugi ca prieteni, pe sistemul cerutului prieteniei. Ceea ce regret acum e că n-am intrat pe pârtiile de slalom, pentru că acum aş fi avut filme cu mine atacând porţile. Singurul dezavantaj al sistemului e că nu ţi se cuantifică urcările cu teleschiul, deci performanţa totală este subapreciată. Iată cifrele mele.

În ciuda a ceea ce am crezut la prima vedere, în ziua când am făcut cei mai mulţi kilometri, 83% dintre schiori au fost mai buni decât mine. În ultima zi, însă, proporţia s-a redus la doar 31%.

Şi acum poze cu peisajele.

Handbalul după Anja

Am văzut meciul Oltchimului cu Itxaco şi am vrut să scriu imediat după. În paranteză fie spus, întotdeauna am vrut să fiu comentator sportiv şi, după pensionarea lui Ţopescu, mi se pare că e mare nevoie de mine... Doar că am lăsat timpul să treacă şi am mai văzut un meci, cel cu Krim.

Şi acum comentariile. Simplu spus, Anja Andersen este un antrenor excepţional. Oltchimul a pierdut în Spania, dar mi s-a părut că strategia, dincolo de joc, a fost grozavă. Anja Andersen este un monument de creativitate şi un motivator incredibil. Anja Andersen mi-a schimbat schema mentală în care încadram modul în care joacă echipele româneşti.

Hai să vedem. Oltchimul înainte de Anja:
- 30% din aruncările la poartă vin de la pivoţi, iar Stanca şi Manea sunt trântite de 30 de ori în acest scop. După 10 ani de jucat în acelaşi film, Stanca acuză dureri şi se retrage de la naţională.
- Neagu trage de 14 ori la poartă şi marchează 6-8 goluri. De asemenea, încasează 10 lovituri. Probabil că în 3 ani o aşteaptă o primă operaţie importantă.
- Talida este portarul principal, iar Tereza intră pe teren la un 7m. Dacă-l apără, intră şi la următorul. Dacă e foarte norocoasă, apără vreo 7 minute pe final - dacă ne permite şi scorul.
- Când atacăm în inferioritate de 2 oameni, cerem time out, de frică să nu pierdem mingea prosteşte.
- Elisei stă fix în colţul terenului şi e angajată de 3 ori decisiv.
- Luca şi Beşe fac doar faza de apărare.
- Nechita nu-şi părăseşte nici ea colţul.
- Ozel şi Vizitiu trag la poartă ori prea mult, ori prea rar şi anume când le cedează Cristina câte o minge. Pidpalova stă în tribune.
- Când cineva ratează un 7m încercând o boltă, antrenorul îl dojeneşte non-verbal, clătinând din cap şi strângând din buze, apoi verbal, întărind printr-o ridicare exasperată de braţe.
- Şi cu strategia asta, câştigăm 90% din meciuri.

Oltchimul după Anja:
- Nu are nevoie să se bazeze pe pivoţi. Pivoţii pot avea viaţă mai lungă.
- Neagu îşi pune în valoare calităţile de pasator şi, accidentată fiind, aruncă de maxim 3 ori la poartă, ca să nu forţeze. Sau chiar stă pe bancă şi contribuie doar la moral.
- Portarii sunt alternaţi şi apără mai mult cine e într-o mai bună formă de moment. Astfel, dacă ai un portar secund foarte bun, nu-l frustrezi ţinându-l mereu în umbra titularului.
- În inferioritate de 2 oameni atacăm cu curaj şi ne apărăm bine. Time out-ul îl cerem în momente mai relevante. Antrenorul nu face ca trenul certându-l pe cel eliminat.
- Elisei a renăscut şi şutează des de pe inter,ca în anul de graţie 2005.
- Luca şi Beşe îşi amintesc că ştiu să tragă la poartă. Totuşi, Beşe nu este pivot, deci asta e o inovaţie care n-a dat încă roade.
- Nechita are tupeu cât carul şi dă gol şi de pe inter.
- Ozel trage eficient la poartă, iar Vizitiu nu este lăsată să irosească 5 şuturi doar pentru a-şi satisface dorinţa de a marca. Pidpalova poate trage echipa după ea (a evoluat mult în ultimii 2 ani).
- Aruncătorul de la 7m înţelege că uneori portarul îi mai ghiceşte intenţia şi că ratarea face parte din joc. Anja nu face ca trenul. Echipa zâmbeşte şi se încurajează şi după o ratare.
- În concluzie, oricine poate juca de pe mai multe posturi şi toată lumea joacă de plăcere. Această poftă de joc şi dezvoltare multilaterală am mai văzut-o la o singură echipă - cea mai bună din lume: naţionala Norvegiei.

De ce n-am câştigat cu Itxaco? Aş spune că a fost vina porţii - nicio minge apărată după minutul 45. Plus vreo 3 pase ratate. Se mai întâmplă.

Ce mai trebuie să facem? Unele jucătoare pur şi simplu trebuie să se perfecţioneze - cum ar fi Iulia Puşcaşu Curea. Ar trebui să încercăm strategia asta de shuffle cât mai des, nu doar în Ligă. Dacă nu vom avea accidentări, vom câştiga Liga Campionilor cel târziu în 2012.

Cât despre abilităţile de motivator ale Anjei - câte o încurajare după fiecare reuşită. E ca şi când eşti gimnast şi după fiecare element Nadia te strânge în braţe şi-ţi zice că e mândră de tine. Asta te face să-ţi zici "I love this game"...

Un item de pe bucket list: chitara

Apropo de lucruri de făcut înainte să mori - eu vreau să cânt la chitară. Am chitară de peste un an şi tot de atunci am o carte de self study, în engleză, "Teach yourself guitar". Până acum am citit vreo 5 pagini şi am învăţat că trebuie să apeşi foarte tare pe corzi, că altfel sunetul iese spart. Paginile următoare au devenit prea complicate ca să pot progresa. Prin urmare, am lăsat-o baltă o vreme, cu gândul că voi apela la YouTube într-o zi. Acea zi e azi. Din multitudinea de video-uri, vi le-aş recomanda pe cele postate de Justin Sandercoe (www.justinguitar.com) şi beginnersguitar (www.guitar-in-a-nutshell.com). Parcă mi s-a clarificat astăzi ce trebuie să învăţ şi am trecut de la faza "nu ştiu că nu ştiu" sau "nu ştiu ce nu ştiu" la "ştiu că nu ştiu". De aici nu am de ales decât să progresez. Cred că voi exersa peste câteva zile, după ce mi se vindecă buricele degetelor... Dacă vreun prof de chitară citeşte aceste rânduri, primesc cu mare drag sfaturi, deci fire away!

Handbal

E cam târziu să comentez Campionatul European de Handbal, dar pot să trec în revistă principalele idei. În primul rând, site-ul competiţiei a fost genial - am putut vedea live toate meciurile care m-au interesat. Apoi îmi amintesc cu tristeţe de semifinala pierdută şi îmi dau seama cât de mult ne-au lipsit Carmen Amariei şi Cristina Vărzaru. În al treilea rând, mă bucur pentru bronz - a fost o mare performanţă. Mă bucur şi pentru Talida, că a avut şansa să demonstreze ce poate. Din păcate, asta s-a întâmplat cu preţul accidentării Paulei. Şi nu în ultimul rând, cred că titlul de MVP s-a acordat prea repede, fără a se lua în considerare finalele şi cred că Neagu l-a meritat mai mult decât Torstenson.

Şi acum despre Oltchim. Nu ştiu exact ce CV avea Peter Kovacs, dar mie nu mi s-a părut un antrenor prea strălucit. Şi mi s-a părut logic să dispară din peisaj. Când m-a întrebat Sebi dacă ştiu cine e noua antrenoare a Oltchimului, nu ştiam. Am întrebat dacă e Mariana Târcă. Cică nu. Şi dup-aia am întrebat "Doar n-o fi Anja Andersen?!". Eu am ţinut-o întotdeauna minte drept cea mai bună jucătoare din istorie. În plus, are 3 Ligi câştigate ca antrenoare. Cred că va fi o inspiraţie pentru echipă. Totuşi, nu ştiam că e angajată part time:) Aş fi vrut s-o văd la Cluj. Poate nu ştiaţi, dar în 13 martie Oltchimul vine la Cluj!

Din câte am citit până acum, mi s-a părut interesant să aflu că generaţia Anjei a făcut ca handbalul să devină cel mai iubit sport în Danemarca, într-o perioadă când fotbalul era rege (măcar ei erau proaspeţi campioni europeni, aveau de ce să le placă fotbalul). Poate acum, cu succesele naţionalei, ale Oltchimului şi ale Cristinei Neagu în special, o să vedem mai multe ştiri despre handbal decât despre fotbalişti analfabeţi, drogaţi, beţi sau cuplaţi cu nu ştiu ce ştoarfă.

Facebook

Facebook este fascinant. Ca idee, ca succes, ca subiect de film. De asemenea, are şi utilitate practică. Îţi poţi găsi colegii de gimnaziu - dacă nu te găsesc ei pe tine mai întâi -poţi să vezi cine pe unde mai trăieşte, cine s-a mai căsătorit, cine are copii etc. Mă gândesc că ar fi cazul să organizez întâlnirea de 10 ani tot prin Facebook. Citeam un articol despre folosirea mediei sociale (gen LinkedIn, Facebook, Twitter) pentru a lua decizii despre angajarea cuiva, iar concluzia unui sondaj în State era că 30% din recruiteri luau în calcul pagina de Facebook sau Twitter a cuiva în decizia de selecţie. De asemenea, în funcţie de industria în care lucrezi, s-ar putea ca firma să-ţi ceară să-ţi ştergi profilul sau măcar pozele publice. Nu de alta, dar nu prea merge să fii bancher de la 9 la 5 şi apoi sadomasochist.

Facebook are chestii care mă scot din sărite - sau, de fapt, nu Facebook, ci utilizatorii lui. Mai exact oamenii care îşi pun coctailul de emoţii şi stări pe "perete", oamenii care îşi fac ferme şi cafenele sau care îţi trimit quiz-uri după quiz-uri. Facebook are şi chestii pe care nu le înţeleg. Gen Poke somebody. Gen ce mesaj primeşte cineva cu care m-am des-prietenit. Poate mă lămuriţi. Sau de ce nu-i pot scoate din secţiunea People you might know pe cei pe care nu vreau să-i mai văd. De ce nu există secţiunea de "People I don t want to know" sau "Persona non grata"? Mark, merit şi eu milionul de dolari pentru ideea asta?

Oricum, încep să-mi perfecţionez skill-urile de social media. De exemplu, am primit un mesaj pe LinkedIn de la cineva, doar că pentru a-i putea răspunde trebuia să-mi upgradez contul. Aşa că i-am scris omului, gratis, pe Facebook. Facebook rules.

Şi, în final, chestia care a declanşat acest post: la secţiunea People you might know l-am avut astăzi pe Adrian Daminescu. Se pare că avem doi prieteni în comun. Căutându-i, am văzut că acei doi prieteni n-au nici în clin, nici în mânecă unul cu altul. Şi cumva, cred că nici Daminescu cu ei...În fine, asta-i frumuseţea reţelelor sociale. Doar că mie nu-mi prea vine să fiu prietenă cu vedete. După ce termin de scris, voi verifica, totuşi, conexiunile Nadiei, ale lui Hagi, Ilie Năstase etc. Şi poate o să-i cer prietenia Cristinei Neagu (iată, expresia aceea stupidă din gimnaziu acum are sens!!!).

Mda, Facebook rules.

Ocna Mureş

Deci oraşul meu a fost pus pe hartă. De două ori în 2010... Prima dată cu inundaţiile, a doua oară cu o isterie mediatică. Eu am aflat de la Hudrea, care a considerat că e amuzant să-mi trimită un mesaj cu smiley face şi "Ţi se scufundă oraşul"... Prin urmare am sunat acasă şi nu m-am mai panicat aşa de tare, având în vedere că mama lucrează la circa 200 m de Plus şi era încă la serviciu. Primele teorii pe care le-am auzit au fost că supermarketul şi casa care s-au prăbuşit n-ar fi trebuit să primească autorizaţie de construcţie. Ceea ce s-a confirmat. De fapt, de când eram mică ştiam că e riscant să treci dincolo de gard, darmite să construieşti la 50 de m dincolo de el. Practic, supermarketul a fost construit pe lacul umplut cu pământ şi n-a rezistat mai mult de un an. Deocamdată nu m-am lămurit cum e cu galeriile.

Oricum, am trecut în ziua aceea peste teamă. Alte prietene mi-au zis, însă, că au început să-şi facă scenarii de evacuare, speriate de ştiri. Eu nu m-am uitat la ştiri până noaptea târziu, când pe burtieră, în timpul emisiunii lui Mircea Badea, scria că drumul s-a prăbuşit pe lungime de 200 m. Căutând pe net, am dat peste nişte titluri apocaliptice: 1500 de oameni în beznă, frig şi panică la Ocna Mureş...oamenii se pregătesc de evacuare...se mută în sala de sport... Ăla a fost momentul în care m-am îngrijorat. Doar că era prea târziu să-i sun pe ai mei. Am făcut-o a doua zi dimineaţa şi m-au asigurat că nu e nimic catastrofal. Cea mai gravă consecinţă a fost că 3 blocuri din apropiere au fost evacuate preventiv de ISU. Pe alte surse (un prieten mi-a zis că un prieten din Ocna Mureş a auzit că...) mi-a parvenit informaţia că în acele 3 blocuri a crăpat faianţa în apartamente. Ceea ce mi-a fost infirmat ulterior printr-un lanţ al informaţiei mai scurt.

Apoi a venit momentul să văd cu ochii mei. Am ajuns de Crăciun la Ocna şi viaţa era aşa de liniştită şi normală, încât mi-au trebuit 2 zile să mă duc la crater. Doar că era zăpadă şi nu se vedea nimic. Circulaţia spre Uioara de Sus era îngustată la o bandă, dinspre parc nu mai puteai trece cu maşina spre centru... şi cam atât.





După asta am văzut emisiunea de pe TVR3, transmisă din faţa ruinelor băilor sărate. Primarul a anunţat că s-a primit prima tranşă de ajutor, că drumul se va reface, că pe locul Plus va fi un loc de joacă pentru copii, că Ocna Mureş a ieşit prima pe lista lui Udrea, că o să readucem oraşul la stadiu de destinaţie turistică. Cel mai tare moment a fost când jurnalistul a întrebat: "Staţi puţin! Adică aicea e staţiune?". Păi da, poate unii îşi mai amintesc asta. Dup-aia a apărut proprietarul hotelului - care nu ştiu dacă nu cumva are ceva de-a face cu dărâmarea băilor, care erau, de altfel locate într-o clădire istorică - şi a zis că primarul şi administraţia nu fac nimic. Dup-aia primarul a zis că pentru a moderniza băile nu era nevoie să le dărâmăm. Şi am mai aflat că e nevoie de 5 mil de euro ca să punem Salina în mişcare, şi vreo 70 pentru UPSOM. Şi că s-ar putea să se construiască la Ocna o uzină de ardere a gunoaielor din judeţ, iar aburul rezultat s-ar putea folosi ca sursă de energie pentru UPSOM.

Au urmat reportajele cu pescarii de bunuri de la Plus. Şi apoi a fost linişte. Dup-aia, a venit televiziunea să arate nişte pereţi crăpaţi pe strada pe care s-a deviat acum traficul. Nu s-a înţeles dacă erau crăpaţi pentru că erau nişte case vechi, pentru că e prea intens traficul sau pentru că se prăbuşeşte strada. Cert este că s-a exagerat, ca de obicei. Domniţa din studio a citit intro-ul, care suna cam aşa: "Problemele sunt gata de a se fi terminat la Ocna Mureş. Întregul oraş este în pericol de prăbuşire. Autorităţile sunt gata în orice moment să-i evacueze pe locuitori". Doar că deja eram călită şi n-am mai pus botul la orice inepţie. Apoi domniţa dă legătura la corespondentul de la faţa locului, să-i zicem Şofronica. "Şofronica, au început evacuările?", la care Şofronica zice: "Nu se pune problema evacuării. În pereţii câtorva case au apărut nişte crăpături"... şi s-a înţeles că nu au verificat când au apărut crăpăturile şi că, dacă sunt noi, sunt de la trafic. Ce să zic, presă de doi bani!

Era să uit: în primele zile de la eveniment citeam ocnamures.info şi comentariile oamenilor. M-a surprins cât misticism şi cât defetism încape în poporul ăsta. Aşa cum stăpânul Mioriţei îşi făcea testamentul, aşa erau unii care ziceau "Nu ne mai rabdă pământul", "Ne pedepseşte Dumnezeu"... Nu o să mai comentez ce aberaţii mi se par afirmaţiile astea...Iar cei care au scris pe Wikipedia despre "catastrofa din decembrie 2010" ar putea să-şi scrie şi ei testamentul, ce dracu!

Şi acum, despre soluţii.

Aş vrea să văd expertiza geo şi harta actualizată a galeriilor. Oricum ar fi, cred că există leac şi pentru galeriile respective. S-au făcut minuni inginereşti de un milion de ori mai mari.

Între timp, aş avea nişte idei simple. Primul pas e refacerea băilor, pe bani europeni. Cred că au fost privatizate în acest sens. Iar dacă cineva nu şi-a respectat angajamentele, ar trebui să plătească. Deci, dacă madam Udrea e hotărâtă să dezvoltăm turismul balnear, poate există o şansă. Tocmai am fost în Arcen, Olanda, şi am văzut cum ar putea fi băile în Ocna. Îmi permit să visez şi cred că e posibil. Doar că trebuie nişte bani. Şi să terminăm al doilea hotel. Apoi, ca oamenii să vină, poţi să le oferi mai mult. De exemplu, în pădurea aia minunată care înconjoară oraşul, sau din Ocna în satele vecine, am putea avea trasee pentru biciclete. Cam aşa cum erau de la Cavtat la Cilipi, în Croaţia. De asemenea, ar trebui să avem un muzeu al sării: cu hărţi, cu istoria de pe vremea romanilor, cu flori de mină - chiar dacă le aducem din altă parte -, cu un mic colţ de chimie în care demonstrăm cum se transformă sarea în sodă, cu un mic magazin în care să vindem sare de baie şi suveniruri cu Ocna...Şi dacă nu avem monumente, putem să le inventăm. De exemplu, cât e de greu să faci un om de bronz care iese din canal sau care se sprijină pe bancă, ca în Bratislava?



În plus, aş pune într-un traseu turistic tipic vizita la castelul de la Uioara (apropo, se mai fac globuri acolo?) şi i-aş lăsa pe oameni să-şi facă propriul glob personalizat. În ceea ce priveşte job-urile, unele persoane au găsit deja soluţia de a face naveta la Alba, Sebeş, Aiud, Turda. Ca idee, în Occident e normal să petreci 2 ore pe drum cu serviciul. Poate şi Nokia (Jucu) ar fi o soluţie, pentru că deja au angajaţi de pe o rază de 125 km. Ocna Mureş ar fi la vreo 80...Şi toate astea la un prim brainstroming...Şi cred că aş vrea să fiu primar într-o zi.

Momentele zilei

Simţeam nevoia să împărtăşesc lumii că azi la ora 20.23 am efectuat cu succes prima parcare laterală din viaţa mea. Este un moment pe care o să-l preţuiesc întotdeauna...

În altă ordine de idei, am intrat pe blog să scriu ce am scris mai sus şi am găsit următorul adword:



Acuma, din câte ştiu eu din interviul de la Google, anunţurile trebuie scrise corect gramatical (deci cu cratimă, dacă e cazul), iar conţinutul e verificat. Parcă mă simţeam mai bine înainte, când pe blogul meu apăreau anunţuri despre training-uri, vacanţe...până şi despre reţete de slăbit. Acum mă întreb dacă n-ar trebui să renunţ la acest feature. Nu de alta, dar nu l-am convertit în bani până acum, nici nu prea am timp să-l transform în blog profesional în viitorul apropiat...

Texte de agăţat ale spamerilor

Daţi click pe imagine pentru detalii.




Preferatul meu e ăla cu "You built some beneficial factors here..."

Restanţe

Ştiu: am intrat în anul nou cu datorii. Au trecut multe subiecte pe lângă mine, dar poate recuperez în curând. Mai exact, subiectele ar fi:
1. România la CE de Handbal
2. "Ocna Mureş se scufundă" şi calitatea presei din România
3. Ziua mea la Bratislava şi Parndorf + Revelionul la Viena
4. Bilanţ 2010 şi The Bucket List
5. Întrebări existenţiale despre Facebook

A, în rest, dacă vă întrebaţi, Norişorul a fost la părinţii mei şi i-a cucerit, chiar dacă le-a dat să înţeleagă că nu sunt stăpânii ei.

Deci, promit, revin.

Până una, alta, să avem un an nou excelent!