Kilimanjaro - Ziua 4

17 decembrie 2022

Traseu: Baranco (3900 m) > Karanga (3995 m)

Ne-am început ziua privind cum unul dintre ghețarii de pe Kilimanjaro ne arată pleata albă care i-a mai rămas, dintr-o coamă, probabil, foarte impresionantă în trecut.

Ne-am luat ceaiul cu vedere spre zăpezile de pe Kilimanjaro. Unul dintre momentele alea când știi că ești absolut fericit.

Am ajuns să realizăm că nopțile și diminețile pe Kilimanjaro sunt senine, pe când miezul zilei e capricios.

Micul dejun a constat în ouă fierte, clătite, crenvurști și ceai.

De purtat am purtat cam aceleași chestii ca în ziua precedentă. Cu mențiunea că dimineața am avut nevoie de geaca cea mai groasă, iar în timpul zilei am purtat niște mănuși mediu de groase de la Decathlon.

Nu știu cum s-a făcut, dar am tras mâța de coadă în mare stil (mă rog, am hrănit corbii), astfel că am fost ultimii care au plecat din tabără. Staff-ul nostru nu se atinge de cortul, bagajele și toaleta noastră până când nu le dăm OK-ul. Ei pot doar să demonteze cortul porterilor, cortul de masă și cortul ghizilor și să plece pe traseu înaintea noastră, astfel încât mâncarea și toaleta să ne aștepte în următoarea tabără. În practică, porterii ne-au depășit în fiecare zi, chiar dacă au plecat după noi. I-am surprins un pic în ziua 2, când am mers repede și i-am așteptat un pic să ne aducă bagajele și toaleta.

*

O parte din motivul întârzierii de dimineață a fost, pe lângă moșmondeala lui Sebi în a găsi cel mai bun mod de a ne împacheta lucrurile, și faptul că Robert m-a abordat să mă întrebe despre muzica tipului ăluia, Mercury. Robert vrea să învețe lucruri de lume. Așadar, i-am zis că am o singură piesă salvată pe telefon, "Barcelona". Știu că nu e piesa cel mai simplu de digerat, așa că am prefațat-o cu tot felul de informații. Că a fost menită să fie imnul Jocurilor Olimpice din 1992 de la Barcelona. Că Freddie a înregistrat-o cu doar câțiva ani înainte să moară. Că e cântată în duet cu o soprană catalană, Montserrat Caballe, care cântă în spaniolă. Că nu e la ordinea zilei ca un solist rock să-i țină piept unei soprane. Că piesa e ca o simfonie și că Freddie era destul de influențat de diverse elemente ale muzicii clasice. În fine, să înceapă cântecul. S-a prins omul că refrenul e Barceloooooona și l-a cântat cu mine. A ascultat toată piesa cu răbdare, iar la final a zis:

- Piesa asta nu seamănă deloc cu nimic din ce ascult eu, nici cu ce se difuzează în Tanzania.

Iar eu nu aveam alte piese mai reprezentative de arătat. Așa că Robert s-a îndepărtat zâmbind și zicând pentru sine:

- Freddie Mercury, din Zanzibar.

Ca și când s-ar fi minunat singur și ar fi zis:

- Am văzut-o, deci, și pe asta.

*

Poate a fost bine că am plecat ultimii. Unul dintre lucrurile neplăcute de pe traseu, pe care am reușit, astfel, să le evităm, este să aștepți ca alții din fața ta să urce pe Baranco Wall. Să mai facă un pas. Și încă un pas. Noi nu mai aveam pe nimeni în față, decât pe câte un porter întârziat din alte echipe. Cred că pe Baranco Wall începi să apreciezi ce înseamnă cu adevărat munca de porter și începi să te gândești că ești un vierme dacă nu îi ajuți pe oamenii ăștia cât poți tu cu un bacșiș bun la final. E una să urci cu un ghiozdan de 3-5 kg în spate, cum fac turiștii, și e cu totul altceva să cari 15 kg pe cap, cum fac porterii pentru tine.

A fost nevoie să ne folosim brațele pentru stabilitate în primele 15 minute ale urcării. Am trecut atunci pe la Kissing Rock, numită așa pentru că poți să treci de ea doar cu fața la ea, îmbrățișând-o (nu-i cine știe ce, deși George ne-a arătat poze cu alți turiști împietriți de frică. Probabil George a salvat pozele ca să marcheze momentele amuzante de la job). Apoi am urcat pas cu pas, în zig-zag, cei 300 m diferență de nivel. A urmat un pic de coborâre, pe o potecă cu pietre-obstacol și apoi încă o urcare la care am avut nevoie de mâini. 

Sus, pe platou, totul era înecat în ceață. George ne-a zis că n-am avut noroc să vedem panorama. Sebi a lăsat nesupravegheat literalmente două secunde un baton proteic cu ambalajul desfăcut, iar un corb cu gâtul alb i l-a furat cu o abilitate de hoț experimentat. Dacă cineva găsește un ambalaj cu scris în română, să știți că nu l-am aruncat noi... oricum, nu intenționat! De altfel, când, într-o tabără, vântul a luat un ambalaj de la o ciocolată Făgăraș pe care le-am dat-o porterilor, le-am zis să o ridice neapărat, că nu vreau să vină alți români și să constate cu tristețe că alți români au trecut pe acolo înaintea lor. Da, am încercat din răsputeri să respectăm muntele. Asta nu înseamnă că turiștii nu sunt nesimțiți. Am găsit prea multe ambalaje de bomboane, paie de suc, pliculețe de ceai etc. aruncate peste tot. În primele zile m-am oprit des și le-am ridicat. Le-am pus fie în buzunar, fie într-o pungă cu ziplock, care ne servea drept coș mobil de gunoi. George a zis că e "fenomenal" ce fac și că-mi mulțumește, dar m-a avertizat că pe drumul spre Uhuru, în noaptea supremă, vor fi multe gunoaie și n-ar trebui să le bag în seamă. Mai mult, am aflat că angajații firmelor de trekking, împreună cu diverși voluntari, fac două campanii de curățenie pe an, în noiembrie și în aprilie, adică în low season. Ceea ce mă îngrijorează. Dacă așa arată locurile după nici o lună de la curățenie, nu vreau să știu cum vor arăta după alte 5 luni... Și, să fie clar: localnicii sunt foarte grijulii - nu aruncă nimic și nu lasă nimic în urmă. Turiștii sunt nesimțiți. De exemplu, în mod normal, n-ar trebui să lași în urmă șervețele când îți iei pauza de toaletă în tufișuri, ci ar trebui să-ți iei gunoiul într-o pungă cu ziplock. Din păcate, e plin de urme de bipezi. Mă tem că în plin sezon, Kilimanjaro arată ca o mare toaletă publică. Sunt, totuși, 30000 de turiști care urcă muntele ăsta în fiecare an...

*

Pentru prima dată am avut dureri de tălpi pe coborâre. Am luat bețele, dar terenul cu pietre nu se preta la un astfel de sprijin. Mi-am dat seama că șosetele pe care le luasem ca linerele - niște șosete de compresie de alergare - erau nepotrivite. După ce le-am dat jos, a fost altă viață. Cred că am învățat, pe ansamblu, că nu-mi plac linerele și că o singură pereche de șosete - una și bună - ar trebui să fie destul. 

Au mai fost suișuri și coborâșuri pe traseu, dar în final am ajuns în tabără în cele 4 ore estimate oficial. 

În mod special am fost mândră de felul în care am urcat în 10 minute ultimul deal - o diferență de nivel de vreo 150 m -, în condițiile în care George estima că va dura peste 20 de minute. Motivația mea: să ajung la toaleta mea privată și să evit toaletele naturale de după stâncile din vale, unde stăteau turiștii în șir indian. George a fost mândru de mine. Se întreba cum am putut merge așa de repede. I-am spus că mi-am închipuit că sunt la antrenament la sală: 10-15 minute pe eliptică, înclinație 8, viteză 90-100. Și am mai avut un secret: George mi-a dus bagajul pe ultima porțiune. De altfel, se pare că ghizii au spus restului echipei că Lavinia e cu totul alt trekker când nu are bagaj în spate, la care porterul nostru Machame a propus ca Lavinia să fie ajutată să fie cel mai bun trekker posibil în fiecare zi și să i se care bagajul personal. Pentru a implementa această idee, el s-a oferit să care mai multe bagaje, mai exact să-i care rucsacul șefului George, pentru a-i permite acestuia să-mi care mie bagajul. Asta explică de ce George era azi liber ca pasărea cerului, fără rucsac. I-am zis că pot să-mi car singură bagajul pe ultima urcare, dar că nu aș vrea ca Machame să vadă că sacrificiul lui a fost în van, așa că musai să intrăm în tabără cu George cărând ceva, iar eu fără bagaj. 

Am ajuns, așadar, repede în tabără, pe la 13:00, și am avut timp de somn de amiază (mă rog, tentativă), de însemnări în jurmal, de plimbări prin tabără.

Prânzul a constat în pui prăjit cu cartofi prăjiți, plus salată de legume - totul aproape perfect, dacă legumele respective n-ar fi fost înecate în maioneză. Adică tocmai rezolvasem problema stomacului și a condimentelor, iar ei ne dau... maioneză. Am mâncat amândoi foarte puțin din salată, dar suficient cât să stăm aproape de toaletă. După masă, a venit bucătarul la noi trimis de ghizi (erau și ghizii acolo ca traducători) și i-am explicat că maioneza e un alt lucru contraindicat în cazurile de diaree. Le-am spus că în restaurantele din Europa ne-ar fi adus salata, iar separat ar fi adus oțetul, uleiul de măsline și poate și maioneza (așa cum ne-am adus ketchup în fiecare zi) și ne-am fi putut asezona salata după gust. După ce a zis că a redevenit învățăcel văzându-mă cum pregătesc guacamole, mi s-a părut că bucătarul a fost foarte receptiv la idee și că o va folosi pe viitor. 

Seara, la cină, am avut fasole în lipie africană, plus pește prăjit pentru mine (nimic pentru Sebi, care și-a donat porția echipei) și un excelent mango la desert.

Printre activitățile din tabără, am verificat situația toaletelor publice și pot confirma că e tragică, precum era mai jos (3 WC-uri turcești plus o chiuvetă neconectată la vreo sursă de apă, chiar dacă aici era un pârâu în apropiere).

Seara, în vale, se văd toate localitățile din regiune. În fața corturilor, în depărtare, se vede Meru, iar în spate, parcă la 2 pași, își arată capul Kili.

Semne vitale:

• Lavinia: oxigen 89, puls 83
• Sebi: oxigen 88, puls 98  

*

George și Robert au clevetit din nou toată ziua. Dar au vorbit mult și cu noi. Cea mai amuzantă conversație mi s-a părut asta:

- Robert, apa din izvoarele astea este potabilă?

- Pentru noi, localnicii, da. O bem direct. Pentru voi, turiștii, o fierbem.

- Mulțumim de grijă. Dar degeaba, dacă după aceea ne dați supă cu condimente...

Kilimanjaro - Ziua 3

16 decembrie 2022

Dimineața în tabăra Shira II. E senin. Kili se arată în toată splendoarea lui. Noaptea a trecut bine. Eu am avut o singură trezire. Se pare că pe Sebi l-a doborât mâncarea locală - s-a trezit de 3 ori, dar nu l-am auzit. Ca plan de remediere, am cerut mic dejun personalizat (de exemplu, nu mai vrem fulgi de ovăz) și eliminarea tuturor condimentelor în afară de sare și piper. Echipa noastră pare să realizeze pentru prima dată legătura dintre condimente și problemele digestive constante ale marii majorități a oaspeților lor. Până acum nu le-a zis nimeni... Și, într-adevăr, dacă am fi fost într-un grup mai mare, probabil nu am fi putut să cerem personalizarea gătitului și am fi suferit cu toții. Mă bucur din ce în ce mai mult că avem tur privat.

Micul dejun

Eu am mâncat omletă, cârnați și clătite. Sebi a mâncat 4 banane mititele, clătite și omletă. Din fericire, ne-am adus ceai de acasă și am început să-l folosim pe al nostru, că ne cam săturasem de ceaiul negru englezesc pe care ni-l serveau de fiecare dată.

Ce am purtat

• Primul strat: Pantaloni și șosete merinos.  Baselayer Columbia.
• Al doilea strat: Pantaloni de trekking Kilimanjaro (am trecut, deci, la haine mai groase). Soft shield - geacă Kilimanjaro. Să porți brandul Kilimanjaro când urci pe Kilimanjaro îți dă un anumit sentiment că universul consipiră la succesul tău...
• Rezerve în rucsac: geaca de ploaie și vânt marca Helly Hansen (o haină foarte veselă, de culoare coral, care a dat bine în filme și poze, de altfel). Poncho - o investiție bună, de vreo 50-60 de lei de la Decathlon.
• Plus obișnuitele buff-uri și parazăpezi.
• A fost senin de dimineață, deci ne-am dat de câteva ori cu cremă de protecție solară. Protecția înseamnă și protecția buzelor, așa că am păstrat mereu la îndemână batonul de buze cu SPF50.

Traseul

Shira II (3850 m) > Lava Tower (4600 m) > Baranco Camp (3900 m)

Am plecat de la Shira II la ora 9:00 și am ajuns la Lava Tower la 12:45. Știam că partea asta e foarte importantă pentru aclimatizare, deci era important să stăm cât mai mult la această nouă culme din istoria noastră personală. George ne-a zis de la început că masa nu va fi gata când vom ajunge. Asta ne dădea un motiv în plus de a zăbovi la 4600 m. De altfel, ne-am gândit că e momentul potrivit să le arătăm cum se face guacamole. Prin urmare, am mers în cortul echipei (cică am fost primii turiști care au făcut asta) și am făcut guacamole pentru ei. Da, suntem primii turiști care au gătit pentru ei. Am surprins totul într-un filmuleț. În timp ce eu făceam guacamole, bucătarul mă ajuta cu ingredientele și ustensilele, dar își și vedea de treabă. Așa am văzut îndeaproape ce mănâncă echipa. În principiu, mămăligă dintr-o făină foarte albicioasă, de maize. Mie mi s-a părut că n-a pus destulă apă, dar mă rog... Am mai văzut că aveau și un pui la fiert. Felia de pâine cu guacamole a venit ca un supliment neașteptat pentru ei. Au mâncat din proviziile turiștilor, cum ar veni. Unii erau extrem de timizi și aproape că nu îndrăzneau să spună că vor și ei să mănânce. George a făcut pe liderul îndrăzneț, care a luat prima felie. Se pare că nu toți liderii mănâncă ultimii. Sau, în cazul ăsta, poate George a fost acel lider care s-a sacrificat pentru echipă - dacă ar fi avut gust rău? Era, totuși, un risc pentru ei, nu? George s-a declarat foarte încântat. Apoi a mâncat Robert. Noi am insistat să primească fiecare, măcar de gust. Tot întrebam - cine n-a mâncat - iar ei ziceau că trebuie să mâncăm și noi. Le-am spus că noi mâncăm asta tot timpul, ca aperitiv sau la cină, iar cum nu era așa de mult guacamole, ne doream să guste ei și să ne dea un verdict. Toți ne-au dat feedback pozitiv. Pe film se aude la final cum Robert zice: "Guacamole e delicios". Ca validare, a venit și George tot un zâmbet și ne-a zis că tuturor le-a plăcut și că-și vor face și ei acasă desertul ăsta. I-am mai zis o dată că nu e desert, dar nu cred că l-am convins de partea asta.

Cât timp ne-am așteptat prânzul în cortul de luat masa, a început să plouă. Mi s-a părut destul de frig, așa că am ales să nu ies din cort. Practic, ditamai piatra numită Lava Tower era învăluită în ceață. Eu am văzut-o numai în pozele lui Sebi. Am observat apoi că ploaia era de fapt o ploaie cu bobițe de zăpadă înghețată, de parcă ar fi nins cu bobițe de spumă de mare.

Prânzul a fost o tocană de vită cu legume, plus orez (am cerut noi orezul în mod special, ca să rezolve sau să prevină problemele digestive).

Am stat la Lava Tower până la 15:00. Niște ore esențiale pentru aclimatizare.

Ninsoarea nu s-a oprit nici când ne pregăteam de plecare. Mi-am luat poncho-ul pe mine, la indicațiile lui Robert. Asta a însemnat că nu mai puteam ține bețele agățate de rucsac, așa că am folosit bețele pe coborâre. 

Coborârea de la Lava Tower spre Baranco e absolut spectaculoasă. Are râuri, copăcei endemici (cică au descoperit cu tristețe că se găsesc și în Kenya) și vederi spectaculoase spre niște culmi acoperite cu ghețari. A fost prima întâlnire cu zăpezile permanente de pe Kilimanjaro, câte au mai rămas. Cică vor dispărea până în 2032... A fost un drum în care a trebuit să le spunem lui George și Robert că vrem să zăbovim, să ne bucurăm de peisaj. Probabil ei s-au imunizat și nu mai apreciază pe deplin incredibila frumusețe a acestei secțiuni de traseu...

George și Robert au în continuare multe de discutat între ei. Asta e bine. Nu se plictisesc cât timp noi ne facem filme și poze.

La sosirea în tabere mi-am făcut un obicei din a bate în semnul metalic ca într-un gong, în timp ce Sebi mă filmează. Apoi facem poze cu steagul României, singuri, dar și cu ghizii, care zic "Kilimanjaro, Romenia, Făgăraș". Pe lângă faptul că le-am adus ciocolată Făgăraș, le-am tot povestit despre munții noștri și despre cum ne-am pregătit pentru această aventură. Sebi le-a explicat tot felul de lucruri despre vulcani și despre peisajul care ne înconjoară, făcându-i să-și privească țara cu mai multă putere de înțelegere. În special Robert pare interesat să afle multe lucruri noi și să-și lărgească orizonturile.

Tabăra Baranco este a doua cea mai mare, după Barafu, care e tabăra dinaintea asaltului vârfului. Loc am avut suficient, pentru că se pare că a cam scăzut numărul de turiști față de anul trecut. Acum erau cam 300 de oameni acolo în total, pe când într-un an bun ar fi fost 3000.

Ajunși în tabără, ne-am bucurat că s-a ridicat ceața și am putut vedea pentru prima oară temutul Baranco Wall. Când înțelegi că e vorba de o urcare de 300 m diferență de nivel, în zig-zag, cu câteva porțiuni de cățărare (adică trebuie să-ți folosești un pic și mâinile), îți dai seama că nu e chiar așa de speriat.

Ne-am bucurat și de ritualul de seară. Adică de spălatul picioarelor cu apa călduță (mă rog, atâta m-am foit prin cort și prin tabără, că atunci când în sfârșit am vrut să-mi încep sesiunea de spa, apa era rece. Noroc că aveam apă caldă pentru ceai și am putut să ridic un pic temperatura în washy-washy).

Tabăra e încântătoare. Când se lasă seara, vezi în depărtare, la poalele muntelui, luminițele din Moshi. 

E primul loc unde am văzut că am semnal la telefon. Echipele locale au început să dea telefoane acasă.

E o tabără în care oamenii nu sunt singurii locuitori. Nu mai sunt maimuțe, dar sunt, în schimb, mulți șoareci dungați și corbi cu gâtul alb. După ploaia de pe traseu, ne-am lăsat ghiozdanele la uscat pe niște pietre, iar când le-am ridicat, doi șoricei se instalaseră deja în ei și a trebuit să-i alungăm. Bine că n-am descoperit asta în cort! Cât despre corbi - care sunt, probabil, acolo pentru că au provizii de șoricei - s-au prins că pot să fure câte ceva de la turiști. Unul a intrat în antreul cortului nostru lăsat deschis și a furat punga de gunoi (o pungă ziploc pe care o umpleam și o goleam periodic). L-am prins și n-a ajuns departe, dar l-am recompensat pentru curaj cu o brioșă.

Cina

Aperitivul a constat în niște alune prăjite. 

Au ținut cont de dorința noastră de a nu avea condimente. Așa că supa cremă de ghimbir (mda, supa în sine era un condiment) a avut un gust neutru. Bucățile de ghimbir se simțeau ca niște boabe de orez bine fierte. Mie mi-a plăcut. Sebi nu s-a atins de ea. 

La felul doi au venit cu un platou de spaghetti și un sos de legume necondimentat. Sebi a hotărât că nu vrea nimic din toate astea, așa că a cerut pâine prăjită și usturoi.

*

Seara ne-a apucat o durere intermitentă de cap. Cam un 3 pe o scală de la 1 la 10. Se pare că era normal. Corpul procesa diferențele de înălțime.

Faptul că turiștii sunt mai tăcuți și că unul nu mănâncă l-a alertat imediat pe George, care a venit să ne întrebe cum ne simțim. Mai ales pe Sebi. Și cum ar putea să ne facă să ne simțim mai bine. Și cum l-ar putea determina pe Sebi să mănânce mai mult, ca să nu-și piardă forțele. Vă dați seama, dacă 50% din turiști încep să se simtă rău, excursia e periclitată... la fel și bacșișul de la final, care e un fel de success fee pentru echipă. Sebi n-avea prea mult chef de prelegeri și a zis că va trebui să vedem cum îi evoluează starea la noapte și spre dimineață.

Semnele noastre vitale erau:

• Lavinia: oxigen 90, puls 102
• Sebi: oxigen 90, puls 103

Apă n-am prea băut toată ziua, dar am compensat prin ceai și apă cu Litorsal. Și Imodium.

*

Cerul în tabăra Baranco e cel mai frumos pe care l-am văzut vreodată.

*

Conversațiile zilei

I-am întrebat pe ghizi dacă știu de Freddie Mercury, născut în Zanzibar, de nuvela lui Hemingway, "Zăpezile de pe Kilimanjaro", care ne-a inspirat să venim aici, și de câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, Abdulrazak Gurnah, un alt nativ din Zanzibar. Răspunsul a fost la toate NU. 

OK. Le-am povestit acțiunea din "Zăpezile de pe Kilimanjaro", le-am zis câte ceva despre Hemingway și Gurnah (cred că elementul cel mai interesant pentru ei a fost că Nobelul vine nu numai cu glorie, ci și cu un premiu de 1 milion de dolari), dar să nu fi auzit de Freddie Mercury nu pot tolera. George s-a scuzat că nu prea e cu muzica. Robert a zis că parcă a auzit de tipul ăla. Dula, ghid asistent în perioada de training, a zis că știe de Freddie Mercury, că a fost în Zanzibar și că și-a făcut poză la casa lui. M-am liniștit. Am vrut să le pun o piesă Queen descărcată de pe Spotify, dar, surpriză!, nu aveam decât "Barcelona" și nu mi se părea reprezentativă pentru ei. Așa că am zis să schimb subiectul și să testez mai departe cunoștințele muzicale ale lui Dula, pe care Sebi l-a auzit ascultând Enrique (deci el părea genul de ascultător de muzică europeană și occidentală, pe când restul ascultau rap și reggae în swahili). Bun. Pornesc Spotify pe "In the Ghetto" și-l întreb pe Dula dacă recunoaște vocea asta.

- Ți-am zis că am fost în Zanzibar și mi-am făcut poză cu tipul ăsta.

Sebi și cu mine ne-am amuzat copios.

- Dula, să știi că "Freddie Mercury" nu e răspunsul la toate întrebările muzicale.

I-am mai zis că-i Elvis Presley, dar n-am văzut nicio expresie pe fața lui, așa că am lăsat-o baltă. 

Kilimanjaro - Ziua 2

15 decembrie 2022

Am știut de la început că ziua a doua va fi a doua cea mai dificilă zi, după noaptea vârfului și coborârea de pe vârf care se petrec în aceeași zi.

Ne-am pregătit mental pentru un traseu de 17 km.

Traseu: Tabăra Mkubwa (2650 m) > Shira I (3610 m) > Shira II (3850 m)

De la locul de înnoptat până la Shira I am făcut 7 km (aproape 1000 m difernță de nivel), iar de la Shira I la Shira II au fost 10 km, cu o diferență de nivel mică (240 m).

A fost prima mutare a cuibului pentru noi. Rezultă că nu suntem campioni la împachetat. Am plecat ultimii din tabără, la 7:55. Dar se pare că suntem foarte buni la mers. Pe parcurs am depășit destul de multe grupuri de turiști. Ghizii ne-au spus că suntem puternici.

Ziua 2 vine cu o schimbare de peisaj. După cum scrie și pe semnele amenajate în parcul național, am trecut în moorland (nu știu de ce motoarele de traducere de pe internet spun că asta s-ar spune în română mlaștini, că precis nu sunt mlaștini...).

La Shira I am luat masa. Voi face o secțiune specială pentru a detalia meniurile zilei.

George și Robert continuă să vorbească foarte mult unul cu celălalt în swahili.

Ce am purtat: pantaloni tehnici Columbia, șosete de merinos (Decathlon), bocanci Record + plasturi + Compeed pentru prevenirea bătăturilor, parazăpezi, bustieră + tricou tehnic + bluză tehnică, geacă Columbia, buf. Să nu uităm de spray-ul de insecte pentru prima oră de traseu, apoi cremă de soare (vremea a fost schimbătoare, de la soare la ploaie).

Meniuri

• Mic dejun: omletă spaniolă (adică și cu șuncă și cu bucățele de legume în conținut), porridge (niște fulgi de ovăz cu lapte și cu zahăr), clătite, banane, ceai
• Snacks: am primit de la ei mini-muffin, napolitane, biscuiți și suc
• Prânz: servit la Shira I. Echipa a ajuns înaintea noastră, a instalat cortul de luat masa și a gătit. Fel principal: supă de pui cu banane verzi și lapte de cocos (dacă ai fi închis ochii, ai fi zis că mănânci ciorbă de cartofi cu carne de pui. Deci da, bananele lor fierte au fix gust de cartofi). Apoi, obligatoriu, Imodium, pentru că oamenii ăștia au pus toate condimentele din lume, că doar condimentele sunt unul dintre principalele exporturi ale țării lor. Desert: un mango proaspăt, foarte bun.
• Snacks din rezerva proprie: mărul din ziua precedentă, un baton proteic și niște vitamine de ros.
• Cina: supă de pui cu condimente, pizza, minciunele și o portocală la desert.

Ne-am făcut un obicei din a ne poza cu steagul la fiecare intermediar. Ghizii ne-au întrebat dacă suntem plătiți de guvern să facem reclamă României. De asemenea, eu lovesc ca pe gong fiecare semn, iar Sebi filmează cu GoPro-ul. Evident, aventura asta va avea un film atașat (vă reamintesc că-l puteți vedea aici).

Gândindu-mă cum arăta tabăra Shira I, pot să spun că e cea mai neinteresantă dintre taberele de pe Kilimanjaro. Aici înnoptează cei care se opresc după primii 7 km ai zilei. Eu mă bucur că n-am făcut traseul Lemosho în 8 zile, așa cum planificasem inițial (doar că ni s-a reprogramat zborul de întoarcere și a trebuit să ne scurtăm sejurul), pentru că s-a dovedit la fața locului că am putut face față unui efort mai mare în ziua 2 (17 km). OK, fața mea e cam distrusă în poze - probabil că am fost obosită -, dar nu ar fi avut sens să ajungem la Shira I la jumătatea zilei și să pierdem vremea pe acolo, într-un loc în care nu prea e nimic de făcut, nimic spectaculos de văzut în jur etc. Până la urmă, nu cred că aclimatizarea la 3100 de m e cea care contează, ci cea de la altitudini mai mari. Ca altă dovadă că am fost obosiți, ne-am consumat toată apa din camelbag (din cei 2.5 l, am băut 2 doar până la Shira I). În total, eu am băut 3 l de apă, un suc și două căni de ceai în acea zi.

O altă decizie bună care ni s-a confirmat: faptul că ne-am închiriat toaleta privată. Am descoperit cu surprindere că toaleta publică de la Shira I, Shira II și, de altfel, toate cele de mai încolo au doar aparența unei toalete civilizate. Clădirea arată bine, dar înăuntru, în spatele celor 3-5 uși de termopan, găsești niști aparente toalete turcești, care, în loc de canalizare au câte o groapă adâncă de 5-10 m. Apă nu este. Aceste toalete se curăță oficial în aprilie și în noiembrie. Noi am fost la o lună după curățenie și, sincer, nu aș vrea să știu ce miros e acolo chiar înainte de curățenia din aprilie...

Seara a fost frig. Am purtat trening prin tabără și diverse alte bluze și geci. Straturi, cum ar veni. Noaptea m-am culcat cu căciulă. Erau 0 grade, iar cortul se simțea ud pe interior. Mi-am zis că dacă e așa de frig în noaptea a doua, la 3 mii și ceva de metri, s-ar putea să ne fie destul de greu mai sus...

Am remarcat că nimic nu e mai plăcut decât ligheanul cu apă caldă de la finalul zilei. Poate doar punga cu gel încălzită, care să-ți țină cald la picioare noaptea.

La ședința de seară, am prezentat următoarele semne vitale:

• Lavinia: oxigen 91, BPM 94
• Sebi: oxigen 89, BPM 104

Kilimanjaro - Ziua 1

14 decembrie 2022, Moshi

Ne-am început ziua tot la Chania Lodge și am avut un mic dejun fabulos. Știam că nu va fi mâncare ca la hotel pe munte, deci am apreciat ultima masă. Așa cum am apreciat ultimul duș, știind că e ultimul pentru următoarele 7 zile...

Am lăsat geanta Samsonite pe roți la Recepția hotelului. La orice hotel e posibil să faci asta, gratuit. E un mod de a te încuraja să te întorci la ei după ascensiune. Am lăsat obiectele de care nu aveam nevoie pe munte, de la costumul de baie, la pașapoarte și carduri. În schimb, ne-am luat cash, pentru a plăti bacșișul către echipă la final.

La 9:30 ne-am reîntâlnit cu George, care a venit cu dubița și cu echipa să ne ridice de la hotel. Am constatat cu suprindere că erau 11 (mă așteptam să fie 6-7). Ghiozdanul în care am adus rechizitele donate cu o seară înainte l-am umplut cu ciocolată și cu batoane proteice pe care am hotărât să le împărțim cu echipa. Sebi a ținut foarte mult ca persoanele care interacționează cu noi să știe câte ceva despre România. De exemplu, că avem și noi munți frumoși. Așa că am adus de acasă multe batoane Făgăraș și fiecare a primit câte unul. Ne-au mulțumit, dar au părut cumva surprinși că au primit ciocolată la început de drum. Le-am zis că Făgăraș are vârfuri de circa 2500 m și au părut amuzați. Dar au fost intrigați să afle că în perioada asta a anului e deja zăpadă la așa altitudine... mică.

Dubița era destul de decentă. Prin asta nu vreau să spun că era curată sau cu aer condiționat. Știam la ce să mă aștept, din filmele altor turiști. Important e să ne ducă în siguranță la destinație.

Ne-au spus că drumul până la Poarta Lemosho va dura 3 ore.

Pe la jumătatea drumului, ne-am oprit într-o localitate, în care părea că e zi de piață. Ne-am oprit la o terasă (cam ca la noi la țară), unde echipa a luat prânzul. Era un loc unde se făceau bucăți de carne de vită la grătar. O bucată și o porție mare de cartofi și legume era 2 dolari. Nu foarte ieftin pentru localnici, dar cu toții au zis că trebuie să mănânce bine înainte de excursie. Am constatat că și acest șofer a lăsat motorul pornit tot timpul (la fel Joseph cu o seară înainte, la fel cei din jurul nostru, deci nu era aerul cel mai plăcut) și i-am întrebat de ce. Se pare că cei mai mulți dintre ei se tem că nu pot reporni motorul dacă îl opresc... Nu foarte încurajator...

Pe drumul spre Lemosho am văzut Masai autentici, îmbrăcați în hainele roșu cu negru tradiționale, aflați cu caprele la păscut. Am văzut și turme de zebre. A fost o supriză și pentru trupa noastră. Zebrele păreau rătăcite prea aproape de sate. Mie mi se părea că știau bine ce fac - au venit să mănânce culturile și i-au prins pe localnici când nu era nimeni la pază. Practic, am văzut ceva ce am fi văzut în safari, dar gratis. Evident, nu vrei să vezi lei liberi la șosea...

Ultimii 14 km până la Lemosho au fost pe drum de pământ, pe urcare și un pic mai greu de suportat. Am văzut cum se schimbă vegetația - de la culturi diverse, la junglă montană.

Citisem că Lemosho este cea mai nouă rută. I-am întrebat când s-a deschis și am aflat că în 1977. Deci nu așa de nouă pe cât am fi crezut. Ideea era să se ofere alternative la urcare, ca să se evite aglomerările pe rutele Marangu și Machame.

Când am ajuns la poartă, nu era aglomerat. George și-a intrat în rolul de șef de delegație și ne-a organizat pe toți. Pe noi ne-a trimis în zona de așteptare (o terasă acoperită, numai bună de luat masa), iar echipa descărca bagajele, pe care le-au dus la cântărit.

În timp ce echipa se ocupa de partea administrativă (inclusiv de formulare și permise de intrare în Parcul Național Kilimanjaro), nouă ni s-a dat un prânz la pachet.

Mi-am făcut un obicei să notez tot ce am mâncat, spre a satisface curiozitatea celor cu care am povestit despre excursie, dar și pentru a se putea compara cu experiența celor care au plătit mai mult alegând alte companii de turism (veți găsi informația asta și în jurnalele și videojurnalele altor călători). Alte lucruri pe care ne-am notat cu atenție, după modelul altor turiști, au fost ce am purtat, câtă apă am băut și cum am stat cu semnele vitale. De asemnea, am notat distanța, diferența de nivel și timpii de deplasare.

Privind retrospectiv, masa de la Lemosho Gate a fost una dintre cele mai bogate de pe parcursul excursiei (ne-am uitat în jur și am observat că și clienții altor firme au primit fix același pachet). Cutia conținea:

• o pulpă de pui la grătar
• un sandwich cu șuncă și legume
• un iaurt cu fructe
• două banane
• un măr
• o cutie de suc de vreo 200 ml
• o prăjitură (pandișpan)
• 3 l de apă pentru fiecare. Având în vedere că sticlele de plastic sunt interzise în Parcul Național, am turnat apa în camel bags. Ca paranteză: pungile de plastic sunt interzise în toată Tanzania; nu vă faceți iluzii - e plin de pungi și sticle pe marginea drumului, prin urmare, la un moment dat, au considerat că probabil aveau destule și le-au interzis pe cele noi. Am fi putut să păstrăm și sticlele în rucsaci, că nu ne-a păzit nimeni, dar aveam echipament de munte serios, iar sticlele ar fi părut o improvizație. Pentru cei care vor călători pe viitor: un moment în care sticla ar putea fi de folos ar fi serile și nopțile în care simți că ți-e frig la picioare și-i ceri echipei să-ți dea o sticlă cu apă caldă. Pentru scenariul ăsta noi am fost pregătiți cu un produs specific - o pungă termică cu gel, pe care o poți fierbe pentru cădură sau îngheța când vrei să-ți țină frig.

În timp ce așteptam, am cercetat împrejurimile. Baia era modernă. Tot turcească, dar cu gresie frumoasă, cu apă care se trage din rezervor și cu chiuvete funcționale.

Am găsit un registru al vizitatorilor. Ne-am scris numele, țara, vârsta și firma cu care facem excursia (nu am considerat necesar să ne trecem și datele de pașaport. Părea că s-ar încălca GDPR-ul :)). Apoi, de curiozitate, ne-am uitat în registru, căutând alți români. Rezultă că doar 4 români urcaseră în ultimele 3 luni pe la această poartă. În rest, plin de turiști din UK, SUA, Canada, Noua Zeelandă, Australia etc. Lângă noi, lua masa o familie de americani stabilită în Emiratele Arabe Unite (le-am studiat datele în registru), care urcau cu Follow Alice, o firmă cu care am cochetat și noi, dar pe care n-am ales-o din cauza bugetului (cu 800$ de persoană mai scump decât la Monkey Adventures). Și mai era un cuplu de americani, tot așa cu tur privat, pe care îi întâlnisem la sosire la aeroport.

În fine, cam după o oră bună, porterii au plecat cu bagajele înainte, iar George și ghidul lui asistent, Robert, au venit să ne facă poza de început. Și am făcut primii pași pe traseu!

E o urcare pe o potecă noroioasă prin pădure, securizată cu scânduri din loc în loc, ca să oprească alunecarea. Mi s-a părut pe alocuri abruptă, pe alocuri foarte accesibilă. Am pornit destul de tare - deh, entuziasmul! - și după vreo 20 de minute gâfâiam. Așa, ca la orice antrenament cardio. Le-am zis să nu se sperie, că așa fac la orice antrenament, dar, după ce trec de primele 45 de minute, pot să rezist aproape oricât. Totuși, George și Robert au considerat că trebuie să impună ei ritmul și să mergem pole, pole, adică încet, încet.

Pe drum am văzut maimuțe. Au zis că sunt maimuțe cu fund albastru. N-au stat liniștite să le observ posteriorul, deci îi cred pe ghizi pe cuvânt. Printre plantele pe care le avem comun cu jungla am observat urzici, brusturi (da, se știe pe toate continentele că sunt buni ca substitut pentru hârtia igienică...) și asparagus (da, planta aceea din casa bunicii se pare că e leacul natural pentru malarie - bolnavilor li se dă ceai de asparagus).

Traseul a avut 5 km și l-am parcurs în 2 ore jumătate. Diferența de nivel a fost 600 m. Am ajuns în tabără la ora 16:55.

A fost cel mai frumos loc de camping în care fusesem până atunci. Copaci, iarbă, baie comună cu toalete turcești, dar și cu chiuvete funcționale și o atmosferă extraordinară. Ne-am văzut pentru prima dată cortul, dar și toaleta privată, plasată și ea într-un cort special, aproape de cortul de dormit. Le-am spus că nu suport sforăitul, așa că au pus cortul echipei un pic mai departe (unul dintre băieți era celebru pentru sforăit, se pare). Aveam și cort de masă, în care ne așteptau o masă și două scaune de camping. Pe masă - ceea ce urma să devină clasic - ne așteptau cutii de cafea, ceai, miere, unt de arahide, ketchup și sos de chili.

Am primit primul washy washy, adică un lighean mititel cu apă caldă, numai bun să te speli pe picioare. Apoi ni s-a spus că cina va fi gata în 30 de minute. Și am primit un snack intermediar: ceai, popcorn și biscuiți.

Prima cină a constat în:

• supă cremă, probabil de la plic. Am identificat ca elemente roșiile și prazul.
• spaghetti bologneze - foarte bune, jur!

Eram deja pregătiți să ieșim din cortul de luat masa, când ospătarul nostru apare cu o farfurie pe care avea un avocado tăiat în 6 și ni-l pune pe masă.

- Cu ăsta ce e?

- Desert, zice omul.

Sebi și cu mine ne uităm amuzați unul la altul. 

- Desert?

- Da, e foarte bun. 

- La noi ăsta e aperitiv. E foarte bun să faci guacamole.

Ne-am dat seama că l-am pierdut. Engleza lui nu era destul de bună ca să ne înțeleagă, dar e clar că problema era că nu știa ce e aia guacamole. A zâmbit și a plecat. A fost unul dintre cele mai memorabile momente ale zilei.

A urmat briefingul zilnic. Pe agendă:

1. Am cunoscut echipa. S-au perindat în cortul de luat masa și și-au spus numele și rolul în echipă: porter (cărăuș), porter al toaletei, bucătar, ghid asistent, ghid principal.

2. Am completat chestionarul medical (există un test standard de vreo 5 întrebări pentru a indica dacă ai sau nu rău de înălțime). Printre altele, se folosește pulsoximetrul pentru a ți se lua pulsul și concentrația de oxigen.

Parametrii noștri au fost:

• Sebi: saturația oxigenului 94, pulsul 107 (m-a speriat un pic, sincer, că nu păreau cifre încurajatoare pentru început)
• Lavinia: oxigen 96, puls 79 (adică relaxată total)

3. Ne-au întrebat ce vrem să mâncăm la micul dejun și le-am zis să ne aducă standardul, așa, să fim surprinși, pentru început.

Ce am purtat:

Pe traseu: 

• bocancii "principali" Garmont. Îi cumpărasem recent și nu am apucat să umblu 100 de km cu ei cum se recomandă înainte de o astfel de expediție. Aveau doar vreo 25 de km la activ. Dar s-au comportat foarte bine și mi-au fost de folos în zonele un pic noroioase;
• baselayer de merino (cum ar veni, niște izmenuțe moderne); s-ar fi putut fără baselayer, dar am vrut și să mă protejez de țânțari;
• pantaloni Columbia de trekking, subțiri. Erau negri la început, dar, știind că mergem prin junglă și ne expunem la țânțari care transmit malaria, i-am dat cu atâta Autan că i-am făcut gri (acasă i-am spălat de 3 ori până când au dispărut urmele);
• parazăpezi - utile ca să nu mă stropesc până la genunchi și ca să nu mă muște țânțarii de glezne;
• bustieră, tricou, bluză tehnică de trekking;
• geaca de ploaie în rucsac;
• buff și ciupică (mai mult ca să mă apăr de eventualele atacuri ale țânțarilor);
• pe piele m-am dat cu spray Farmec anti-țânțari, în speranța că e un produs nou, pe care țânțarii nu-l cunosc (mă gândesc că Autan au toți turiștii)

În tabără:

• trening
• tricou
• geacă Columbia (aveam mai multe, asta era intermediară, nici cea mai subțire, nici cea pentru gerul Bobotezei)
• bocanci mai lejeri (o pereche făcută de Record Alba-Iulia acum 10 ani)

Am tot vorbit de teama de țânțari - dar până la urmă nu ne-a mușcat niciunul în junglă. Se pare, însă, că, în seara precendentă, când ne-am uitat la fotbal în Recepția hotelului, n-am fost la fel de norocoși. Așa că ne-am folosit Fenistilul pentru a calma micile iritații.

Mi-am notat și cantitatea de apă băută de la plecarea de la Poarta Lemosho: 0,75 l. Deci departe de cei 3 l estimați. Hai să zicem că a fost o zi scurtă, ușoară, și am băut vreo 2 căni de ceai în completare.

Date despre traseu:

• Punct de plecare: Lemosho Gate (2050 m altitudine)
• Punct de sosire: Mkubwa Camp (2650 m)
• Diferență de nivel: 600 m
• Distanță: 5 km (12000 de pași)
• Durată: 2,5 ore

Alte observații:

George și Robert povestesc foarte mult în swahili. E prima deplasare pe care o fac împreună. Presupun că încearcă să se cunoască mai bine. Robert ne-a spus că lucrează în mod normal la altă firmă, dar aceasta nu avea clienți în săptămâna respectivă, așa că a fost nevoit să-și caute o companie care să-l trimită pe traseu.

Din când în când, atunci când se lăsa liniștea pe perioade mai lungi pe traseu, Robert zicea dintr-o dată, într-o pronunție corectă:

- Făgăraaaș! (Ca un fel de What-up?)

Când am ajuns în tabără, George ne-a zis amuzat:

- Gata, sunteți mai sus decât pe Făgăraș.

Bag seama că tot nu-și închipuie cum sunt munții în Europa. Are impresia că ajungi în Făgăraș într-o oră, ce pe un delușor. Ne-am propus să le zicem mai multe despre munții noștri în ziele următoare.

Ne-am pregătit de culcare în cortul nostru cochet și n-am avut nevoie de muzică sau de dopuri de urechi. Am adormit repede și ne-am trezit pentru toaletă în miez de noapte. Nu era prea frig. Toaleta privată m-a făcut să mă bat pe umăr și mă felicit pentru decizia de a o închiria. Iar cerul era senzațional. Similar cu cel din Retezat într-o noapte senină de august. Sau cu cerul spectaculos pe care l-am avut în deșertul Wadi Rum, în Iordania.

Noapte bună!

Kilimanjaro - Ziua 0

Ziua 0. 13 decembrie 2022

Am aterizat la timp pe Aeroportul Internațional Kilimanjaro, în miezul nopții. 6 persoane s-au dat jos din avion, restul au continuat spre Istanbul. Personalul aeroportului ne depășeau numeric 3 la 1, cred. Și ne așteptau pe noi, cei din ultimul zbor al zilei (în condițiile în care precedentul fusese cu 4 ore înainte).

Agentul vamal la care ajung constată că sunt din România și că nu trebuie să plătesc viză.

- Ah, no visa. Nice.

- Yes, good country relationships.

Deja simt cum timpul stă în loc în țara asta. Aerul e cald și prietenos, oamenii sunt zâmbitori... simți că a meritat tot drumul. Mi-e și somn, dar aș vrea să stau trează și să descopăr fiecare bucățică din Tanzania continentală.

Șoferul nostru, Joseph, găsit prin recomandarea prietenei Wanda căreia îi fusese ghid în safari cu câteva săptămâni în urmă, ne aștepta cuminte la ieșire din aeroport. Mi-a scris numele frumos și l-a printat color pe o hârtie glossy. Nu că ar fi fost nevoie, dar ce gest frumos! Ne-a condus la mașină și ne-a surprins din nou - îl întrebasem ce mașină are și a zis că una mică de oraș și mă gândeam că vom sta înghesuiți, cu ditamai bagajale însumând 50 de kg după noi... Doar că mașina mică de oraș s-a dovedit a fi cel mai mare jeep pe care l-am văzut vreodată. Genul ăla de jeep folosit în safari, numai bun să se urce ghepardul pe capotă și să vă uitați cu curiozitate unul la celălalt...

Joseph a venit cu soția după el, probabil pentru că nu voia să adoarmă, având în vedere că avea cursă la 3 dimineața... Drumul a fost plăcut. Josheph este foarte precaut și nu trece nici picat cu ceară de limita de 50 de km, chiar dacă nu e nimeni pe drum. Știe el ce știe. Polițiștii stau din loc în loc la ciupeală. Ne-au oprit o dată, dar n-au avut ce ciupi.

Uitându-mă la case, pot să spun deja că zona asta e mai bogată decât Zanzibar. Aici casele au toți pereții, spre deosebire de Zanzi, unde multă lume doarme într-un spațiu creat de 4 stâlpi și un acoperiș, pe o saltea, în văzul lumii...

Ajungem la hotel (Chania Lodge) și ne cuibărim rapid în patul cu baldachin, dintr-una dintre căsuțele care formează complexul hotelier. Mă gândesc că a doua zi ne vom bucura de spațiul frumos amenajat al hotelului, cu palmieri, cu piscină și cu Kilimanjaro undeva în depărtare (așa am văzut în poze).

Dar până una, alta, somn. Să nu uităm să ne trezim înainte să treacă ora micului dejun.

**

Ne-am trezit pe la 10:00, la timp ca să mai prindem micul dejun. Un mic dejun cu fructe, cu ouă (îi ziceai ospătăriței cum le vrei și ea plasa comanda la bucătărie), cu clătite, cu cereale, cu cafea tanzaniană, cu sucuri naturale, cu miere, cu dulcețuri... Ideea e că nu aveai cum să nu găsești ceva. Căci, totuși, eram la un hotel scump din zonă. Aș fi spus hotel pentru omul alb, dar mi s-a arătat pe parcurs că veneau aici pentru cină și piscină și localnicii bogați. Am plătit 90 de EUR pe noapte la hotel, dar asta pentru că am avut 50% reducere de pe Booking.com. Altfel nu cred că am fi ales acest complex hotelier, pentru că ar fi costat 180 de EUR pe zi... Ca să vă faceți o idee, un loc în hostelurile populare din oraș costă cam 25-30 de euro.

După micul dejun, ne-am ocupat două locuri la piscină și am intrat într-o atmosferă de concediu. Ne-am dat cu cremă de protecție și cu spray anti-țânțari din belșug. Ultimele știri spun că riscul de îmbolnăvire de malarie în Moshi este de 0.1%, dar nimeni nu vrea să riște. Am preferat spray-ul ideii de a lua medicamente preventive pentru malarie (pastilele astea se iau cam 14 zile și acționează ca niște antibiotice, inclusiv prin aceea că îți dereglează flora intestinală). Mi-am luat cu mine cartea By the Sea, a lui Abdulrazak Gurnah, câștigătorul Nobelului pentru literatură din 2021, un autor născut în Zanzibar și stabilit în Marea Britanie. Nimic mai potrivit decât să citești cartea asta în țara natală a autorului, nu? Cum Crăciunul era aproape, locația avea decorațiuni specifice, cum ar fi brazi de Crăciun stilizați, făcuți din bețe și împodobiți cu lumini și cadouri. Și aveau și simboluri specifice, cum ar fi ananași îmbrăcați cu ochelari de soare și căciulă de Moș Crăciun. Sebi chiar și-a făcut poză în piscină cu căciula de Moș Crăciun. Practic, am putut experimenta atmosfera de Crăciun vara...  În fine, am adormit destul de repede pe șezlong, cum le stă bine turiștilor. Singurul obiectiv al zilei era să așteptăm să se facă ora 16:00, când urma să ne întâlnim cu cineva de la firma de turism, Monkey Adventures.

Între timp, am luat prânzul, iar prețurile au fost de Europa. Oricum, ideea e să te hrănești cât se poate de bine cu cel puțin o lună înainte de câte o urcare pe munte ca asta. Fără cure de slăbire, da?

Un alt lucru important pe care l-am făcut în acea dimineață a fost să luăm legătura cu Ada, care urcase pe Kili cu 2-3 zile în urmă, împreună cu doi prieteni din Cluj. A fost instructiv. I-am putut pune o mulțime de întrebări. Despre mâncare, despre vreme, despre toalete, despre cât de grea e noaptea cuceririi vârfului, despre bacșișul pentru echipă etc., etc. Bine că am avut wi-fi, că nu te apuci să dai apeluri locale sau să trimiți poze pe bani, că ajungi rapid la sapă de lemn... Am aflat câteva lucruri interesante, cum ar fi că ghidul vine și-ți verifică bagajul și te obligă să închiriezi obiecte, dacă îți lipsește ceva. De exemplu, la Monkey Adventures, bețele de trekking sunt obligatorii. După cum sunt obligatorii două perechi de mănuși și două ciupici. Din fericire, aveam cam de toate. Cu excepția faptului că eu aveam doar o ciupică.

La ora 16:00 nu ne-a sunat nimeni și nici n-am primit mesaj pe WhatsApp. Așa că m-am dus la Recepție, unde mă aștepta de ceva vreme cineva. George, ghidul principal. Căruia șeful nu i-a dat numărul meu. Bine că nu m-a prins un pui de somn, George, că ai fi așteptat acolo mult și bine. George e destul de pișpirel, așa, slăbănog, numai fibră și îmi dă impresia că e un mic joker. Un Ace Ventura negru.

George ne-a făcut instructajul la recepția hotelului. Ne-a arătat o hartă, ne-a confirmat numărul de kilometri și de ore care ne așteaptă în fiecare zi și ne-a dat detaliile organizatorice. Am aflat că suntem singurii turiști și că grupul lor, din partea Monkey Adventures, va fi de 11 oameni, din care unul, ghid asistent, vine în plus, ca să-și facă experiență și ca să poată promova la ghid principal. Prima impresie a fost de tristețe - Cum, suntem doar noi doi? Dar speram să cunoaștem oameni din alte țări și să avem cu cine povesti seara (multă lume ne-a spus că serile sunt plictisitoare). Eu chiar speram să avem în grup o pensionară din Germania, ca să-mi crească șansele să nu fiu veriga slabă a grupului, adică acea persoană după care trebuie să aștepte toată lumea. 

- Să mergi cu persoane străine poate fi sursa unor frumoase prietenii sau a unor mari frustrări, ne-a zis George. Și am început să acceptăm situația.

După prezentarea teoretică, George a venit în cameră să ne verifice bagajul. Chiar mă întrebam dacă o să observe că nu am două ciupici.

George ne întreba ca de pe un checklist:

- Arătați-mi sacii de dormit.

- Arătați-mi bocancii.

- Arătați-mi gecile.

- Bețe aveți?

- Haine groase aveți? Dar subțiri?

- Cu ce intenționați să vă îmbrăcați în noaptea vârfului?

- Cremă de soare aveți?

- Diamox aveți?

Aici se impune o paranteză. Diamox este un medicament cu substanța activă acetazolamidă, pe care lumea îl ia ca să evite răul de altitudine. Diamoxul previne tumefierea creierului în zonele cu aer rarefiat și se dă și persoanelor care au suferit traumatisme craniene. Printre altele, previne starea de rău, de amețeală, vărsăturile (toate astea sunt date de tumefierea creierului). Destul de repede după ce îți începi documentarea despre Kilimanjaro ajungi la subiectul Diamox. Iar părerile pe internet sunt împărțite, cum altfel? Unii nu vor să-l ia pentru că e un diuretic și te trimite la toaletă noaptea de mai multe ori. Alții nu vor să-l ia pentru că are ca efecte secundare niște furnicături în degete și chiar în față. Chiar și Sebi ezita, ascultându-i pe experții de pe internet. Noi am luat Acetazolamida din Cluj (e un medicament de vreo 20 de lei), iar Sebi a zis că se hotărăște la fața locului. Eu m-am hotărât destul de repede că-l voi lua, iar decizia mi-a fost întărită de un doctor român care a urcat pe vârf și mi-a spus că medicamentul e foarte important. Ada mi-a spus că l-au luat 4 din cei 5 membri ai grupului lor. Ideea e că n-am prea avut de negociat cu George.

- Bun, aveți Diamox (sau cum îi zice la voi în țară). Îl veți lua din seara asta, o jumătate, după cină, ca să vedeți cum vă reacționează corpul. În rest, îl veți lua, tot așa, câte o jumătate de pastilă, după micul dejun și după prânz, în fiecare zi.

(Sebi n-a mai comentat nimic și s-a supus. Ne-am trezit pentru toaletă o dată pe noapte, deci nu a fost nimic super deranjant).

- Și, ce v-ați mai adus?

- Păi, uite, ne-am adus câte o saltea suplimentară. Și perne gonflabile. Dar toate astea ocupă spațiu și sperăm că nu suntem peste limita de 15 kg de persoană... că la avion am avut în total 50 de kilograme.

- Sunteți extrem de pregătiți. Puneți saltelele și sacii de dormit separat și o să se ocupe băieții să nu depășiți nicio limită. Le ducem separat. În concluzie... nu aveți nimic de închiriat de la noi. Venim mâine dimineața și vă ridicăm la ora 9:30.

**

Ne-am petrecut restul zilei aranjând lucrurile în genți și rucsaci și nu a fost ușor. Aveam prea multe lucruri. Prin urmare, unele au fost lăsate în geanta pe roți care urma să rămână la hotel. Printre altele, cartea mea tanzaniană nu a trecut selecția. Ne-am gândit că o vom îndoi destul de rău și nu știam exact cât timp și câtă lumină vom avea pentru citit.

Seara am mâncat o pizza bună (din nou, preț de Europa sau chiar peste: 17 dolari bucata) și ne-am uitat la semifinala de Campionat Mondial de Fotbal pe un laptop pus la dispoziție de staff, în recepția hotelului. De asemenea, le-am dat persoanelor de la Recepție creioanele și cărțile de colorat, dar și niște dulciuri pe care le-am adus pentru copiii din zonă. Le-am spus să le dea ei cui știu. Poate chiar unui coleg care are copii. Nu am aflat exact unde au ajuns bunurile, dar știm că am făcut o faptă bună.