Câte trupe?

Filmul cu Despot şi o fătucă, postat nu demult şi pe acest blog, face carieră.

De exemplu, ieri la Megastar, Andreea Raicu l-a întrebat pe Adi Despot câte trupe au rămas în concurs...Şi da, erau tot 3!

Azi am văzut două continuări. Prima, o parodie cu Ovidiu Uscat, iar a doua, cu Despot însuşi, pentru o cauză nobilă. Nu sunt sigură de cronologie, dar parodia pare a fi inspirat remake-ul. Excelent!

Parodia



Remake-ul

Victorie!

În ciuda tuturor obstacolelor - gen faulturi grosolane nesancţionate, apărări în semicerc nepedepsite ale adversarilor, fluierat de joc pasiv la noi după 20 de secunde de atac - fetele noastre au învins. A fost absolut minunat! Trebuie să remarc şi inteligenţa antrenorului, care a văzut că unele titulare nu erau în formă şi a dat credit rezervelor (remarcabile au fost Paula şi Florina). Remarc şi calmul cu care vorbeşte Radu Voinea, spre deosebire de Tadici (asta fără a-i nega celui din urmă meritele). Cred, totuşi, că e reconfortant să ai un antrenor care îşi păstrează măsura (în ton, în gesticulaţie) în momente grele.

Postez nişte poze recente de la Trofeul Carpaţi. Aştept semifinala, iar pentru meciurile următoare sper ca unele jucătoare care au fost sub aşteptări azi să-şi revină. Oricum, e foarte bine că avem jucătoare capabile să întoarcă prin eforturi individuale soarta unui meci. Azi a fost cazul Narcisei Lecuşan. Mă-nclin.

Comentarii live

E cel mai tare meci pe care îl văd în ultimii ani...
Avem parte de arbitri idioţi (ţara lor e 0 în handbal, deci de unde să te aştepţi la competenţă?!)
Super insipirata Paula Rădulescu (Ungureanu) s-a accidentat grav. Ea e portarul cu care am revenit în joc de la deficitul de 4 goluri. Acuma e minutul 49, avem 2 goluri, dar şi inferioritate. Clujeanca Bârsan joacă bine, iar Narcisa Lecuşan e GENIALĂ.
Îmi pare rău dacă aţi ratat acest meci.

Handball NOW

În 5 minute, dacă daţi pe TVR2, puteţi vedea repriza a 2a a celui mai dramatic meci al naţionalei de handbal feminin de la finala mică pierdută cu Germania la mondiale. Pentru ce ne luptăm? Practic, pentru a ne permite luxul de a pierde cu Norvegia, campioana olimpică, în faza a doua a grupelor şi să ajungem în semifinală.

Nu mai e nevoie să spun încă o dată cât de mult iubesc echipa naţională de handbal feminin, nu?

PS: Carmen a fost genială în primele 20 de minute. Avem nevoie de luciditate în partea a doua. Şi avem nevoie să nu ne bazăm doar pe Carmen...

Coşul Verde

Salut cu bucurie şi admiraţie deschiderea primului magazin de produse ecologice din Cluj-Napoca, Coşul Verde. Iniţiativa aparţine unui grup de 4 persoane, dintre care 2 îmi sunt prieteni buni, şi sper să fie una de mare succes.

Mă bucur că există Coşul Verde, pentru că, pe lângă faptul că acum am de unde să-mi cumpăr produse sănătoase, atent selecţionate (alimente, cosmetice), proprietarii magazinului reuşesc să facă şi educaţie publicului larg. Citind ziarul lor promoţional distribuit gratuit am aflat foarte multe lucruri. De exemplu, cum să trăiesc mai ecologic şi cum să selectez produsele ecologice.

Pe de altă parte, pot depune mărturie cu privire la calitatea produselor, pentru că am gustat deja dulciurile (jeleuri, ciocolată) şi ceaiurile. Abia aştept să-mi cumpăr paste ecologice, legume şi dulceţuri. Şi, evident, cosmetice. Dacă mi-ar plăcea brânzeturile, cu siguranţă nu le-aş rata nici pe astea, că aş avea de unde alege (23 de sortimente!). Recomand magazinul şi mămicilor, întrucât mâncarea ecologică pentru bebeluşi e o altă secţiune bine reprezentată.

Dacă vreţi să vedeţi ce are de oferit magazinul, adresa este str. Sextil Puşcariu, nr. 1-3 (la un pas de Casa Matei şi la 2 de Hotel Fullton). De asemenea, în perioada 4-12 decembrie îi găsiţi pe reprezentanţii magazinului cu un stand la Târgul Cadourilor de la Expo Transilvania.

De citit

Din rutina mea mediatică fac parte Mircea Badea şi Jay Leno. Şi zappingul între buletinele de ştiri. Mă străduiesc să-mi refac o rutină într-ale cititului. Am aflat de la Radu că Mircea Badea are blog. Wonderful! Îl pun pe blogroll. Enjoy!

Despot şi o fătucă

Morale:
1. Rujul ajută, dar îţi trebuie musai un neuron.
2. Despot e un om raţional, nu te înjură până nu s-a asigurat că eşti incredibil de imbecil.
3. Prostia pură filmată va ajunge pe YouTube. Nu există loialitate colegială care să se opună.
4. Nu mai bea, fato!
5....? Ziceţi şi voi...

Why America is the most fabulous country in the world

Many times, foreign friends of mine have criticized me about only writing in Romanian. Well, it seems like I finally have a subject to write about in English. The name is Obama whose being elected is probably the most significant moment in the US history I have witnessed during my life so far. Yes, they could, and I'd call it a landslide. I did believe it, but the reality is better than the projections.

Barack Obama is first and foremost a symbol. He is also a promise and I hope he will deliver. But I'd like to focus on the symbol. Barack Obama is the impersonation of change and the symbol of the greatness of the United States of America. Nowhere else in the world could a person with his ethnic background be elected president. Can you imagine the president of France being a black person with a French white mother and a black father/family still living in Africa? Can you imagine that for Germany? Or for any other country in the world? Can you predict how much time is needed for that to happen? Well, these kinds of things are only possible in America. Obama is the epiphany of the American dream.

The demographic data of his electorate shows that he is the president of a united America, just as he was depicting it in 2004. Race was not an issue in this race, in the sense that it didn't hurt him, on the contrary. Obama was voted by 95% of African-Americans, and by 43% of the white, the latter being a higher score than most democrat candidates achieve in presidential elections. Obama is the delegate of the young and new America, being voted by two thirds of people under the age of 30. Actually, Obama only lost by 6% to McCain in the over 65 segment of the population, taking or tying all the other categories. He is a new president for a new world. To me, he brings as much hope as Mandela and Gandhi, not only to America, but to the world. The amount of optimism is tremendous, and America's image in the world has changed instantly, I guess. The world salutes this victory and expects changes in the geopolitics through Obama's mere presence.

So what does this say about the racial issue in America? The tune of discrimination will surely subside given this powerful counterexample. Who will dare to say that blacks are still discriminated against if the president himself is black? Well, unfortunately I still expect to see paradoxes. And if a sparrow doesn't make a summer, I'm not sure that Obama can bring an end to racial tensions. But surely he has the best chances to do it. And what a role model he is for the people of the world!

And what about the victory speech? Simply marvelous! A speech to be studied alongside The Gettysburg Address that it quotes. Obama was as graceful in victory as McCain was in defeat (got to give at least that to the Republican candidate). The example of the 106-year-old woman summarized perfectly the long way the already evolved democracy in America has been through. It doesn't get better than that in the rhetoric and public speaking.

What's next? A time of great expectations and great challenges. Obama starts with the energy of a leader elected through a democratic revolution. And in this moment, the world in Obama trusts (well, it's more logical than to put your trust in God, anyway). Hopefully this black velvet revolution combined with over 200 years of experience in democracy will bring the change we want to see in the world…

Change's up

Mai sunt două zile până la un moment istoric.

Prima dată am auzit de Obama acum 2 ani, de la prietena mea Simona, care locuia în Chicago, si care mi-a scris foarte încântată că a fost la lansarea de carte a lui Barack Obama şi că a primit un autograf. Am întrebat ca orice român "cine dracu e Barack Obama"? Ce fel de actor de la Hollywood e şi ăsta, dacă n-am auzit de el... Şi m-a pus fata la curent, iar în scurt timp toată lumea a aflat de el. Un om care chiar personifică termenul de schimbare, atât de demonetizat de folosirea lui, în orice alegeri, de opoziţie. Un om care îl transformă pe Martin Luther King în profet. Căci el, în anii 60 spunea că în 40 de ani s-ar putea ca SUA să aibă un preşedinte negru. So, America, go VOTE!

My Google experience

Unii dintre voi sunt, probabil, familiarizaţi cu termenul angajator preferat (employer of choice). E vorba de acea companie pentru care ţi-ai dori cel mai mult să lucrezi, care îţi oferă cele mai bune condiţii, cu care te-ai potrivi cel mai bine. Eu, după doi ani la o mică firmă românească, am decis că nu voi mai lucra decât pe cont propriu, ca freelancer, sau în multinaţionale (poate şi la unele SA-uri). Vorba unui tip: “Patronii cu firme să se abţină”. Din punctul meu de vedere, s-a sfârşit cu rahaturile îndurate de la patron/manager, în fond, de la oricine. În acest context, mi-am zis că angajatorul meu preferat în România e P&G, iar în lume, Google. P&G pare de domeniul tangibilului, pe când Google era un vis abstract. Citeam articole despre mediul de lucru la Google şi nu reuşeam decât să mă simt şi mai nasol, prin comparaţie cu realitatea pe care o trăiam.

Coelho might be right…

Doar că într-o zi am primit un mail de la Marta, un recruiter de la Google. Cum că Google e în căutare de “top talents in Eastern Europe” şi că my name “came up”, datorită unor discuţii de networking. Şi că să trimit un CV şi să le spun când sunt disponibilă pentru un interviu telefonic. Am fost surexcitată toată săptămâna. Mi-am refăcut CV-ul pentru a arăta cam ce am făcut până acum în viaţă (varianta pentru patronii români era tăiată la jumătate, ca să nu sperie lumea) şi mi-am exprimat disponibilitatea pentru dialog. M-au sunat în aceeaşi zi şi am avut o discuţie extrem de plăcută. Un lucru care m-a şocat şi m-a bucurat în acelaşi timp a fost că i-a interesat ce note am avut la şcoală. Şi, frate, chiar am avut cu ce să mă laud! Le-am explicat că raportarea la nota 10 devine din ce în ce mai irelevantă, mai ales în ceea ce priveşte nota de licenţă, prin urmare, am vorbit despre notele din timpul anului şi despre a câtea am terminat facultăţile. După care am discutat despre activităţi extracurriculare, relaţii cu clienţii, motivul demisiei, motivaţia de a lucra la Google şi nivelul meu de franceză. Căci am uitat să spun că jobul pentru care recrutau era account manager AdWords pentru ţările vorbitoare de limba franceză. Primul interviu a fost foarte relaxant, amical şi s-a încheiat cu calificarea în turul următor.

Turul următor a însemnat un interviu cu Emma, un recruiter foarte profesionist (mi-a dovedit-o prin modul în care s-a ocupat de mine pe parcurs) din Dublin. Lucrurile au decurs cam în acelaşi mod. Turul următor a fost un test online de proficiency în franceză, care a fost mai greu decât DALF-ul şi Cambridge-ul. Era un test de comprehensiune scrisă, orală, gramatică şi, nu în ultimul rând, de viteză. Din fericire, cu un pic de pregătire prealabilă am luat 89,5%, ceea ce a însemnat calificarea pentru încă o etapă. Am uitat să spun că încă după primul interviu am primit teme să mă documentez despre Google şi produsele lui, să gândesc critic şi creativ în raport cu ele. Şi la fiecare interviu au existat nişte întrebări de natură mai tehnică.

Următoarea etapă a fost un interviu în franceză, cu o googleriţă franţuzoaică, foarte drăguţă, care mi-a lăudat franceza mai mult decât simţeam eu că meritam. În fine, dacă am trecut şi proba de oral, m-am calificat la proba interviului faţă în faţă. Prin urmare, m-am pregătit pentru o deplasare la Wroclaw, locaţia biroului unde Google face angajările. Au făcut aranjamentele necesare şi am pornit la drum. De luni până miercuri, o excursie pe care déjà simţeam că o meritam, dat fiind efortul de pregătire depus până atunci. Oricum, chiar dacă nu eram 100% convinsă că m-aş muta în Polonia, eram ferm hotărâtă să ajung cât mai departe cu procesul de selecţie.

The flights

Deşi ştiu că avionul este cel mai sigur mijloc de transport din lume, încă n-am destule zboruri la activ încât să n-am 2-3 emoţii. În sensul că de fiecare dată când sunt la boarding gate mă uit în jur şi-i studiez cu atenţie pe ceilalţi pasageri, gândindu-mă dacă ei sunt oamenii cu care voi muri. Sau cu care mă voi prăbuşi pe o insulă, ca în Lost…

Zborurile mele au fost pe traseul Cluj-Munchen-Wroclaw şi retur. România-Germania şi retur cu Lufthansa, Germania-Polonia şi retur cu Lot. Pe ansamblu, aş spune că Lufthansa e cea mai profesionistă companie cu care am zburat până acum. De la amabilitatea personalului, la confortul avionului, la engleza vorbită de căpitan, la lejeritatea aterizărilor (a fost prima aterizare lină la Cluj; pilotul era aşa de priceput, încât a aterizat aproape fără zgomot, în prima jumătate a pistei de la Cluj), la mâncarea servită…Da, uitasem că pe avion se serveşte şi mâncare, atât de obişnuită eram cu low cost-urile…

Cu Lot-ul a fost la fel de agreabil în ceea ce priveşte mâncarea şi amabilitatea, doar că avioanele erau foarte zgomotoase (la un moment dat mi se părea că zbor cu tractorul…).

Dacă la dus am avut o fereastră de 3 ore – timp suficient pentru vizitat magazinele din aeroportul din Munchen, citit şi venit cu o idée de afacere;) – la întoarcere a trebuit să alerg la îmbarcarea spre Cluj, întrucât aveam 15 minute între zboruri, iar Lot-ul mi le-a păpat la decolare…

După 4 avioane în 3 zile, pot să spun că m-am desensibilizat până la faza în care n-aş putea recunoaşte persoanele cu care am zburat spre ţară…

The City

Am ajuns pentru a doua oară în viaţă în Wroclaw (fost Breslau) hotărâtă să văd mai mult decât prima dată. Am fost cazată la un hotel pe o insulă pe Odra, la 1 minut de biroul Google. Am primit o hartă la aeroport (aveam de acasă o hartă Google cu zona mea de interes, dar cea nouă era color şi extensivă) şi m-am descurcat cu mijloacele de transport în comun să ajung la hotel. La 20.00 eram în cameră (la 7,5 ore de la plecarea de acasă) şi despachetam. Camera arăta ca una de cămin de la universităţile americane din anii 20-30. Sau cel puţin aşa o simţeam eu. Aveam să aflu că în acea perioadă era folosită de frăţiile studenţeşti (Wroclaw este probabil, cel mai important centru universitar polonez şi, din punctul meu de vedere, cel mai agreabil oraş pe care l-am vizitat în ţara lui Karol Woytila). Am ieşit în oraş cu prietena mea googleriţă, Asia, la un bistro "parizian" şi m-am plimbat prin încântătoarea piaţă veche a oraşului. Discuţia cu Asia m-a făcut să realizez că mai trebuie să învăţ nişte detalii tehnice, prin urmare, în ziua interviului m-am trezit de dimineaţă şi m-am documentat vreo 2 ore folosind computerul hotelului (foarte drăguţ din partea lor să ofere aşa ceva, căci am putut să rămân conectată cu lumea, să răspund la mailuri etc.).

Put on my princess shoes…

Sunt unul dintre acei oameni care cunosc impactul psihologic al hainelor asupra încrederii… aşa că, pe principiul “ia pe tine un obiect care te face să te simţi bine”, mi-am luat pantofii de prinţesă (bine, şi nişte haine…) şi am mers la interviu.

De fapt, a fost o serie de 4 interviuri a câte 30 de minute. În total, 5 recruiteri (unul dintre ei făcea shadow interview pentru o tipă cu mai puţină experienţă), care, în fond nu erau recruiteri de meserie, ci manageri şi account manageri. Interviuri în stilul obişnuit al Google. În principiu, fiecare mă întreba despre 1-2 lucruri din CV pe care le găseau interesante, câte o întrebare legată de Google, plus interviuri comportamentale şi multe multe exemple. Plus câteva minute să pun eu întrebări. Foarte relaxant şi plăcut. Fără întrebări capcană, fără lucruri prea tehnice. 2 ore care au trecut foarte agreabil. De ce 4 interviuri? Pentru că fiecare intervievator doreşte să-şi facă o părere individuală, nebiasată, care va fi ulterior confruntată cu a colegilor. Cam atât despre procesul de recrutare. Sunt acum la stadiul în care persoanele cu care m-am întâlnit îi vor da verdictul Emmei, care, eventual, va cere referinţe şi îmi va face sau nu o ofertă. Treaba mea s-a încheiat aici, iar obiectivul a fost atins.

The office

Da, birourile Google sunt aşa cum scrie în articole. Logistica e impresionantă, locurile de recreere – la fel. Biroul din Wroclaw are 99 de angajaţi şi încă multe birouri libere. Deşi oamenii lucrează pe brânci, există un aer de veselie dat de design şi de amenajări. Culori, mingi, canapele pentru relaxare, libertatea de a-ţi aranja biroul cum vrei… Din când în când, mai vezi pe cineva că se aruncă pe mingile immense sau că se apucă să joace billiard. După cum spuneau googlerii pe care i-am cunoscut: e ceva între grădiniţă şi afaceri serioase. Nimeni nu poartă costum, dar nimeni nu e îmbrăcat prost. Ei spun că nu au nevoie de costume ca să fie serioşi. Şi aşa şi e. Având în vedere că legătura cu clienţii se întreţine online, n-ai de ce să te încorsetezi. Oricum, am admirat ţinutele googlerilor (mai ales accesoriile fetelor). O chestie minunată la Google e că ai mâncare la discreţie toată ziua. Googlerii mănâncă la birou, 5 zile pe săptămână, dimineaţa, la amiază şi la 18.00. După bunul obicei al multinaţionalelor, există aşa-numitul short Friday, astfel că în fiecare vineri programul se termină cu o oră mai devreme, cu o pizza party. Dacă lucrezi la Google, nu cheltuieşti bani pe mâncare decât în weekend. De asemenea, trebuie să plăteşti tu însuţi pentru propriile-ţi vicii (tutun, alcool etc.).

Foarte drăguţe mi s-au părut camerele de relaxare. Aici poţi veni să dormi, să te joci, să faci ce vrei. Poţi să-ţi aduci jucăriile de acasă, dacă vrei. Pe hol am găsit şi un cort. Probabil al unui googler iubitor de aventuri în aer liber… În plus, există camera în care te poţi închide să vorbeşti nelimitat oriunde în lume. Ideea e să ai timp. Dacă ai timp, poţi să şi pleci de la birou, poţi să şi dormi, poţi să stai toată ziua la bucătărie. Din câte am observat, nu prea se găseşte timpul ăsta…Googlerii nu-şi permit mai mult de o oră de pauză, căci, dacă laşi un client să aştepte, nu dă bine la evaluare…

Să vă zic despre mitul că la Google îţi poţi aduce pet-ul la birou. Ei bine, Google este a DOG company, şi există poze care dovedesc lucrul ăsta. Deci, iubitorilor de pisici, NU puteţi să le aduceţi la birou. Din păcate, nici posesorii de câini nu sunt mai norocoşi în cazul biroului din Wroclaw, întrucât proprietarului clădirii nu-i plac animalele…So, myth partially busted…

Desigur, la Google există scaune de masaj, sală de gimnastică şi în curând vor exista ore de yoga. De mult timp există, însă, ore de limbi străine, cofinanţate de Google. Plus alte beneficii, gen asigurări de viaţă, de sănătate şi alte bonusuri şi gratuităţi. Zvonurile spun că, din păcate, salariile nu sunt pe măsura reputaţiei…

O chestie tare mi s-a părut că la baie la fete găseşti toate obiectele de igienă feminină, courtesy of Google (de la spray-uri, la creme de mâini şi absorbante). Bănuiesc că şi la băieţi găseşti toate accesoriile. Practic, dacă cineva îţi spune “you stink”, ai la îndemână soluţia: du-te la baie şi foloseşte dotările!

Pe ansamblu, un loc populat de oameni tineri (media de vârstă=25), sociabili şi deştepţi (fiecare vorbeşte minim 3 limbi). Un loc cosmopolit, cu naţii diverse. Există deja 4 români care lucrează acolo, unul dintre ei fiind chiar manager. Ca exemplificare, dintre cei 5 recruiteri cu care m-am întâlnit, unul era polonez, ceilalţi venind din SUA, Rusia, India şi Irlanda.

Again, the City

După interviuri, am mai rămas o oră în incintă, să mănânc şi să socializez. Apoi oraşul a fost al meu, dar vremea n-a ţinut cu mine. A fost, oricum, agreabil. Mi-am petrecut 2 ore într-un super centru de entertainment (gen Fnac-ul francez) şi mi-am luat un album superb despre advertising. De asemenea, mi-am scăpat o carte de 3 kg pe degetul mare de la piciorul drept şi am vânătaie şi în ziua de azi…

Seara am fost la un super concert de jazz scandinav, al trio-ului Tord Gustavsen. Am luat penultimul bilet. Stăteam la balcon şi auzeam şi ploaia căzând pe acoperiş. Mă gândeam că emigrarea ar fi dulce dacă s-ar petrece cum am petrecut eu la Wroclaw…

La întoarcere, m-am trezit cu noaptea în cap, ca să ajung la aeroport la 6.30. Am trăit periculos şi am mers 4 staţii de tramvai fără bilet. Că n-aveam de unde să-mi cumpăr. Pentru mijlocul de transport numărul 2, un rocker mi-a vândut un bilet, că la automat nu mai aveau. Părerea mea de ansamblu despre polonezi e că sunt de treabă şi destul de primitori, iar tinerii vorbesc engleza destul de bine. Wroclaw e mult mai fain decât Clujul şi decât orice oraş din România. Un oraş pe care vreau să-l revăd pe soare.

…and back

Am ajuns în prezent. Cu o excursie extrem de agreabilă în bagaj şi cu o experienţă de recrutare care mă face mândră. Mai ales că n-am aplicat eu, ci am fost recomandată şi m-au găsit ei. E clar că m-aş angaja la Google mâine dacă ar avea un birou în România, altfel… nu sunt sigură. Cosmopolitismul meu se traduce în dor de Franţa, vis de Canada, de Anglia, nu neapărat de Polonia… Pe de altă parte, multe dintre practicile Google au încăput pe lista lucrurilor pe care le doresc de la angajatorul preferat: flexibilitate, onestitate, atmosferă destinsă, cultură organizaţională solidă şi rezonabilă…

Ultimul meci al lui U

Nu iubesc necondiţionat. Am nevoie de motive. Pot să suport înfrângeri şi tristeţi, dar nu şi umilinţe. Pot să iubesc o echipă care dă ce are mai bun, dar care, la final, pierde. Când echipa pe care o susţin devine ciuca bătăilor, reconsider bazele iubirii. Într-ale sportului, mi-am dat seama că doar pe Steaua Bucureşti - echipa de fotbal - o iubesc cu adevărat. Motivele s-au născut în copilărie, când gloria ei m-a bucurat, când Hagi, Lăcătuş, Belodedici, Balint şi alţii erau magici. Pentru U şi CFR - la fotbal - n-am niciun sentiment. Desigur, le respect succesele si daruirea sportiva. Credeam că iubesc echipa de baschet a oraşului adoptiv. Mi-am dat recent seama că a fost doar puppy love. I-am văzut jucând execrabil în două meciuri consecutive şi motivele iubirii s-au topit. Magia lui Seals s-a dus. Acum joacă la U Eminem şi Macy Gray. Fără vlagă, fără sclipiri. Mi se pare o pierdere de vreme să merg să-i văd. De aceea, meciul cu Asesoft a fost ultimul pe care l-am văzut la Sala Sporturilor.

Up-date

N-am mai scris de nepermis de mult... dar va merita aşteptarea. Am făcut schimbări profesionale majore, am strâns nişte venin pe care o să-l vărs cu satisfacţie şi am făcut 1000 de lucruri noi... despre toate voi povesti după data de 29 octombrie, când mă voi întoarce din Polonia, unde mă voi deplasa pentru un interviu de angajare la Google.

Fiţi pe fază!

Culmea prostiei

Ar fi nedrept să spun că presa e plină de proşti, deşi...nu ştiu dacă aş greşi prea tare. E clar că nu prea avem modele. Oricum, în ciuda elodiilor, oteveului şi predicilor televizate, culmea prostiei s-a petrecut la Antena 2. A scris şi EVZ, scriu şi eu, că nu mă pot abţine. Pentru cine nu ştie: Mihaela Rădulescu a făcut o campanie anti-fumat. Din care face parte un poster în care, din chiloţii-i roşii, îi întreabă pe fumători dacă fumatul e singura lor plăcere şi îi anunţă că pot beneficia de consiliere gratuită. Iar bloggerul Zoso a luat posterul şi l-a parodiat, într-un mod ... hm....greu de calificat. Mesajul inventat e atât de grosolan, încât nu cred că cineva şi-ar imagina că Mihaela Rădulescu l-ar aproba şi exhiba. Şi totuşi... Problema a apărut când la o emisiune obscură de pe Antena 2, s-a dat drept original posterul modificat şi, mai mult decât atât, doi moderatori zevzeci au sunat-o pe Mihaela s-o întrebe ce e cu posterul. La care femeia i-a făcut troacă de porci. Palidă răzbunare! Dacă trustul are oameni cu cap, toţi cei din emisiunea aia de 2 bani ar trebui să zboare şi să le piară urma. Umilinţa şi prostia în cazul ăsta sunt maxime.

Povestea
întreagă în EVZ şi pe blogul lui Zoso.

Hrvatska

Sunt cosmopolită. Înainte îmi părea rău, acum nu văd de ce n-aş fi... Am fost în concediu în Croaţia şi am multe de povestit. Nu ştiu cu ce ar trebui să încep: cu cât de minunată e Croaţia sau cu cât nu este România?

Hai să zic mai bine de Croaţia. Cifrele majore ale concediului sunt: 4 persoane, 11 zile, 3300 km parcurşi, 7 locuri de cazare, 7 locuri de făcut baie, cheltuieli de 500 euro/persoană.

Cât de minunată e Croaţia? Păi de la faptul că natura s-a gândit să strângă la un loc şi muntele şi marea şi să facă exces de zel, croaţii sunt un popor care ştie să facă turism. Nu am avut cazare rezervată dinainte, dar n-am avut probleme în a o găsi. Există Tourist info până şi în ultimul sătuc (atâta că la ei ultimul sătuc arată ca un orăşel cochet la noi...). Oamenii încearcă să găsească o punte lingvistică, pentru a se înţelege cu turiştii. Încearcă tot: engleză, germană, italiană. Ba au chiar şi meniuri în maghiară. Franceză nu am auzit, însă, decât la francezi (poate aici mai au de lucru). Se bucură când aud un cuvânt în limba ta pe care îl înţeleg şi le pare bine dacă încerci să-ţi dai minimul de interes şi să legi două vorbe în croată. Cei şmecheri încearcă să te flateze cu Hagi, Mutu şi „Civu”. Preţurile sunt extrem de acceptabile (până şi insula de lux Krk e accesibilă. Mamaia nu e, în opinia mea). Peste tot vezi că au camere (sobe, zimmer) de închiriat. Remarcabil pentru o ţară care abia în 1995 a scăpat de războiul civil, Croaţia are autostrăzi, şosele, viaducte, tuneluri, poduri impecabile. Sunt peste unguri (cărora relieful le-a permis să construiască mai uşor), iar pe noi ne fac să părem din lumea a treia. Satele lor arată foarte bine (cele mai frumoase sate pe care le-am văzut vreodată sunt, însă, cele din Slovenia, dar cele croate sunt pe aproape) şi în plină dezvoltare. Curios şi poate de neconceput pentru noi, nu au garduri, ci doar simulacre de garduri. Au, în schimb, măsline, rodii, kiwi şi smochine în curte. În ceea ce priveşte zonele de scăldat – ai de ales. Au plaje pietroase, dar noi am găsit şi nisipoase. Şi au zone multe cu pontoane de beton. Oraşele colcăie de obiective turistice. De la vestigii romane, la construcţii medievale. Ce nu au - sunt poliţiştii care să te prindă cu radarul. Traficul nici n-are nevoie de atâta supraveghere ca la noi. Când trec prin localităţi, şoferii respectă limita de viteză, nu te claxonează, nu-ţi fac cu farurile şi nici nu depăşesc aiurea. Singurul măgar de acest gen a fost, întâmplător, un şofer într-o maşină cu număr de Ungaria (de-a lungul concediului, în ciuda descendenţei mele, am fost silită să recunosc că există unguri bulani – cei care vorbesc româneşte numai când vor să-ţi ia banii, cei care se comportă agresiv pe şosea...). Până şi măgarii de şoferi de Bucureşti se comportă civilizat în afara ţării (a fost o relevaţie să observ schimbarea atitudinii noastre faţă de români în funcţie de apropierea de ţară: când îi întâlneam în Croaţia, eram străbătuţi de un fior de fraternitate; în Ungaria, îi priveam, oarecum compătimitor, ca pe „oameni ca noi, care se întorc în ţară”; după Borş, însă, mulţi au devenit „măgarul de bucureştean”, „boul de arădean”, „imbecilul de taximetrist” etc. Nu de alta, dar de la Oradea până în Cluj puteam să murim de 20 de ori, la ce demenţi sunt pe şoselele noastre).

Cred că e cazul să înşir punctele cele mai importante de pe itinerariul nostru: Zagreb (drăguţ, curat, cu cele mai faine tramvaie pe care le-am văzut; nu merită însă prea multă zăbavă), Karlovac, Insula Krk – mai exact, oraşul Krk (luxos, staţiune scumpă, de fiţe, cu un oraş vechi extrem de agreabil; cam aglomerat; recomand deplasarea spre Stara Baska, pentru a gusta sălbăticia), Pula (în afară de Amfiteatru, jur că nu-i nimic de capul ei; poate ar mai fi glumele nenumărate pe care le poţi face), Premantura (au un camping superb, cu terenuri de sport, cu băi, cu surse de electricitate, unde poţi dormi la câţiva metri de mare; ar fi ideal pentru tabele de elevi), Rijeka (cred că nu am reuşit să apreciez acest oraş la adevărata valoare; voi reveni, probabil, ca să mă conving), Parcul Naţional Plitvitce (cu cea mai curată şi frumoasă apă pe care am văzut-o vreodată), Zadar (un oraş superb, în care, după cum zicea Hitchcock, poţi vedea cel mai frumos apus din lume. Eu am lăsat asta pentru vizitele următoare), Bibinje, Sabuniche (sat în expansiune, cu nisip pe plajă, cu apă puţin adâncă şi cu vedere la munţi), Insula Vir, Senj, Zagreb, Prelog (oraş la graniţa cu Ungaria, unde am înnoptat în drumul spre casă).

Sugestii:

- cumpăraţi primele kune (cât să vă ajungă pentru taxa de autostradă şi alte cheltuieli minore) la graniţă, dar din Croaţia, nu din Ungaria (7 kn pe euro e un curs prost, ca să nu mai vorbim de 6,8); restul banilor schimbaţi-i la BANCĂ – nu au comisioane şi dau şi curs bun (7,15-7,16);

- cumpăraţi pantofii speciali pentru a intra în apă (costă circa 25 lei), pentru a evita orice neplăceri.

Să zic, totuşi, şi ce nu mi-a plăcut (da, recunosc, nimic nu e perfect):

- că în unele parcări de la şosea lipseau coşurile de gunoi;

- că au existat şi intersecţii fără plăcuţe de orientare. Nu multe, dar destule cât să ajungem să facem o mini-excursie şi în Slovenia...

- spiritul de şmenar al unui chelner care a încărcat nota de plată. Prin contrast, am apreciat spiritul de afacerist al unui tip care a venit să vândă gogoşi într-un golf neamenajat;

- o pizza 4 stagioni făcută cu sardine şi anghinare...

- manierere unor turişti care au uitat câte o doză de Coca-Cola în Plitvitce sau câte un ambalaj pe plajă.

Casualties: un capac furat şi o roată desumflată, o minge de volei strânsă pe puncte, cu efort, de la OMV şi explodată, 2 lumini de frână.

În concluzie, mai vreau să merg de 10 ori în concediul de vară în Croaţia. Data viitoare aş merge prin Serbia şi Bosnia şi aş parcurge Dalmaţia, de la Zadar la Dubrovnik.

Cât despre ţinutul mioritic, la intrare în ţară ai nevoie de timp de acomodare. Aclimatizare, i-am zis noi. Adică acomodare la trafic, la şosele, la sunete, la oameni. Prin urmare – şi forţaţi de împrejurări – am mâncat ciorbă la un motel, cu manele în surdină. Tot mai bine fructe de mare şi chelneri croaţi....

Victorie!

Sunt fericită să vă anunţ că, în timp ce eram în concediu, am repurtat o mult-aşteptată victorie asupra rablei din curtea interioară de la serviciu. Da, după 6 luni, au venit, în sfârşit, şi au luat-o. N-am fost de faţă, dar e bine şi aşa. Acum, că am văzut că merge, o să-mi caut alte victime;;)

Oximoron

O dată la 4 ani tot ce-i mai frumos în sport se petrece intensiv, în acelaşi loc... Olimpiada mi se pare cel mai frumos concurs din câte există. Ceremonia de deschidere e singurul show fastuos pe care rezist să-l urmăresc. Acumulez cu nesaţ şi respect simbolurile Olimpiadei (de la idee, la cercuri, la oameni şi întâmplări). Aş fi în stare să văd toate transmisiunile. Pe unele, chiar şi în reluare. De mai multe ori. Citesc biografiile sportivilor. Memorez esenţa fiecărei ediţii. Ce se întâmplă anul ăsta, e, însă, unic. Avem o ţară-colos care restrânge drepturile cetăţenilor săi şi le încalcă pe ale altora, dar care excelează prin organizare. Dar controversa legată de China e secundară pentru acest post. Ce mi se pare trist şi ieşit din comun e războiul din Georgia. Nu intru în analiza lui. Ştiu doar un lucru: că încalcă un principiu sacru. Acela că în timpul Olimpiadei, orice conflict armat încetează. Ce păcat că am pierdut spiritul Greciei Antice!

Acalmie

No, am fiert în suc propriu şi mi-am revenit. De altfel, mi-am dat seama că revolta mea împotriva CNAS a trecut prin fazele doliului (negare, furie, tânguire, acceptare). La final, mi-am recunoscut neputinţa. Cipri mi-a zis nişte lucruri pe care n-am vrut să le accept la început, dar care par, în retrospectivă, foarte înţelepte şi rezonabile:

1. Nimeni nu poate învinge sistemul din exterior. Am reacţionat, am sărit cu 3 contraexemple, dar m-am combătut singură. Primul contraexemplu la care m-am gândit e cel al unei femei din Bucureşti care a obţinut ca indemnizaţie de maternitate nu 600 RON, ci 85% din salariul ei. Apoi mi-am amintit că tipa e judecătoare, deci a luptat din interior. Al doilea e cel al tinerei din Cluj care a obţinut în instanţă de la Primăria Clujului teren ca să-şi construiască o casă. Şi ea e judecătoare. Al treilea e Emil Moise, care a dat jos, legal, pe hârtie, teoretic, icoanele din şcoli. El chiar lupta din exterior, el chiar era exemplul perfect. Atâta doar că ministrul s-a opus aplicării hotărârii şi, din câte am citit recent prin presă, icoanele rămân pe pereţi. Soluţia ar fi să intru în sistem...În cât timp aş putea ajunge avocat? În 5? Nu pare aşa de mult; mai că merită aşteptarea...

2. Să tratez problema "the hard way" şi să dau birul, pentru că lupta cu sistemul, găsirea breşelor legislative, plata avocaţilor, mersul prin tribunale ar fi "the really hard way"...

În plus, de când mi-am vărsat veninul şi am încetat cu producerea lui în cantităţi industriale, parcă a început să-mi meargă mai bine... Sper să se concretizeze lucrurile care au început să se contureze în această săptămână... Bine, asta nu înseamnă că nu voi încerca să fentez statul cu fiecare ocazie, fără remuşcări. Nici faptul că azi am fost să-mi fac gratuit analizele şi că lucrurile s-au mişcat bine nu mă înduplecă. A sparrow doesn't make a summer...

Război

Caut avocat care să presteze pro bono într-un proces împotriva Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate. Sau pe cineva gata să se bată pentru schimbarea legii. Deşi eu mi-am rezolvat problemele, C(N/J)AS loveşte din nou, aproape de mine.

Tocmai ce i-a trimis lui Seb o înştiinţate de plată de peste 16 milioane pentru 2003-2006, în condiţiile în care, din câte ştiam, veniturile din activităţi independente (gen contact de mandat) nu sunt "purtătoare" de obligaţia plăţii CAS decât începând cu 1 ian 2008 (că, deh, trebuie să mărim pensiile, să mai prindem un mandat, să mai furăm, să mai crească burta noastră de abjecţi, iar pentru asta trebuie să-i belim pe cei care muncesc!). Obligaţiile de plată sunt calculate pornind de la ideea că veniturile pe bază de mandat sunt "venituri din muncă"; or, eu am citit pe avocatnet.ro că nu sunt. Tipa de la biroul juridic al CAS Cluj mi-a zis să citesc în Codul de Procedură Fiscală ce venituri sunt asimilate veniturilor din muncă şi nu am găsit nimic. Deci, DACĂ AVEŢI RĂSPUNSUL JURIDIC CORECT ÎN ACEASTĂ CHESTIUNE, AŞ APRECIA MULT DACĂ MI L-AŢI DA.

Acceptând prin absurd că obligaţia legală ar fi existat (ce-mi place că unii pot face regulile cum vor ei, să afirme principiul obligativităţii şi gata! devine obligatoriu! Pe bune, principiile astea pot fi contestate, nu?!) pentru servicii de care n-a beneficiat, de ce contribuabilul e anunţat doar acum, în condiţiile în care şi-a depus la timp declaraţiile de venit?! Cică abia acum îşi corelează CAS-ul baza de date cu a ANAF-ului. Ce convenabil! Uite aşa se strâng penalizări de milioane! Asta e şi ideea, nu? [Purta-v-ar bolile prin spitalele din România şi plăti-v-ar Casa de Asigurări de Sănătate cheltuielile medicale!!!] Tipa de la Cluj era foarte candidă şi întreba dacă îmi imaginez ce efort ar fi să contacteze fiecare persoană pentru a o anunţa de obligaţiile de plată! Ei, na! Îmi imaginez, că de-aia plătim taxe, imbecililor senini! Aşa cum Primăria Clujului trimite înştiinţare prin poştă privind obligaţiile de plată, aşa puteţi şi voi, hoţi ordinari ce sunteţi! Nu dau 2 bani pe sistemul vostru de solidaritate socială, atâta timp cât consumabilele medicale tot eu le plătesc şi şpaga nu-mi permit să n-o dau, de teamă să nu mor/să nu-mi moară ruda bolnavă!


DECI, CĂPUŞE ABJECTE, CE-AR FI SĂ PUNEŢI MÂNA, SĂ INFORMATIZAŢI SISTEMUL ŞI SĂ NU CEREŢI BANI+AMENZI RETROACTIV PENTRU NIŞTE SERVICII PE CARE ORICUM NU LE-AŢI PRESTAT?

Pe de altă parte, CINE MĂ AJUTĂ SĂ LUPT CU SISTEMUL? [Jur că-mi vine să dau la Drept în toamnă!!!]


Dacă vreţi să mai vedeţi mostre, uitaţi aici (un pic mai jos pe pagină) şi aici poveştile altor oameni de rând sodomizaţi de sistem.

Analytics

Se vede treaba că am fost foarte ocupată în ultima vreme, dacă au trecut vreo două luni de când nu m-am mai uitat pe Google Analytics, un instrument care mă captiva... Am intrat azi, totuşi, ca să văd cum a mai ajuns lumea pe blogul meu. Am constatat că, pentru prima dată, traficul direct e mai slab decât cel prin referinţe şi, mai ales, decât cel venit prin motoarele de căutare. De asemenea, pentru prima dată cei mai mulţi vizitatori nu vin din Cluj-Napoca, nici din Bucureşti, ci din Sighişoara. O altă premieră - am accesări din mai mult de 5 ţări. Ba chiar din localităţi de care n-am auzit până acum (cum ar fi Kirkland, Picatinny Arsenal, Pawtucket, Prince Rupert, Dalmine, Noale, Le Plessis Robinson, Puteaux).

În ceea ce priveşte cheile de căutare, numele meu e pe locul 2, după Cele mai frumoase locuri din România. Şi aici vroiam să ajung: în călătoriile pe care le-am făcut în ultima lună pentru traininguri, am descoperit şi alte locuri de pus pe listă. Într-un post viitor.

Ce nu face omul pentru a fi pe listă...

De ceva vreme ţin în mine o poveste despre absurditatea ţării/judeţului în care trăim. Din păcate, nu pot spune că m-am împotrivit cu tărie acestei absurdităţi, dar măcar vreau să mă revanşez scriind despre ea. Să vedeţi...

S-a ivit nevoia de a avea un medic de familie în Cluj. De altfel, de aproape 2 ani virez contribuţiile mele pentru asigurările de sănătate spre Cluj, deşi de apelat am apelat tot la o doctoriţă din Ocna. Neconcordanţa a apărut din cauza isteţimii unui contabil, care a presupus că, dacă am buletin de Cluj, am şi medic aici (adeverinţa medicală prezentată la angajare era de la doctoriţa din Ocna, dar, no...). Aşa. Şi ziceam că dacă doamna doctor din Ocna tot nu beneficiază de pe urma mea, să intru în normalitate. Prin urmare, am zis să merg la un medic de aici. Am găsit prin recomandări pe cineva şi am sunat-o. Mi-a zis că-mi trebuie o adeverinţă de la locul de muncă (cum că sunt angajată din data D şi că angajatorul virează contribuţiile pentru mine), vizată de CAS Cluj şi o copie după buletin. Nu pare mare lucru, nu? Mi-a zis mie Hudrea odată că a trecut printr-o procedură mai dificilă la CAS, dar n-am reţinut clar despre ce era vorba (ceva cu plata a 6 milioane întrucât, chipurile, masteranzii nu sunt studenţi)...

Prin urmare, îmi fac adeverinţa la serviciu, iau şi o copie de buletin şi merg la CAS. Stau la coadă 40 de minute. Între timp citesc anunţuri cu actele necesare. Că e diferit dacă eşti şomer, salariat, aparţinător, dacă ţi-ai schimbat locul de muncă în ultimii 5 ani etc, etc. Trece timpul şi intru. Doamna funcţionar e drăguţă. Se uită pe buletin şi mă întreabă ce am făcut în ultimii 5 ani. De fapt, o interesează perioada dintre încheierea studiilor şi angajare. Concret: dacă am avut contribuţii la buget neîntrerupt în ultimii 5 ani. Eu aveam o perioada de pauză între luna iunie 2006, când am terminat masterul, şi octombrie, când am reînceput să predau la facultate. Conform adeverinţei mele, care arăta angajarea cu carte de muncă în noiembrie 2006, se vedea o pauză în perioada iulie-octombrie 2006. Ca atare, doamna funcţionar îmi spune că trebuie să îmi scot un certificat fiscal, care să arate ce venituri am avut în ultimii 5 ani şi, eventual, să aduc acte justificative pentru acea lună octombrie când eu susţineam că mi-am plătit contribuţiile. Şi să aduc diploma de licenţă şi de master, ca să dau o justificare vieţii mele de până în 2006. Odată intrată în posesia acestor acte, urma să mă întorc, să mi se calculeze restanţele şi penalităţile (da, da, chiar aşa), să le plătesc şi apoi să primesc ştampila. Am fost şocată să aflu de penalităţi, pentru că nu le-am înţeles rostul. Mi s-a spus doar că trebuie să am continuitate. Eu una nu accept imperativele. Bine, bine, trebuie. Dar DE CE? Am aflat că m-ar costa 33 de lei pe lună de non-contribuţie, plus amenda, cam încă pe atâta...

Am ieşit de acolo şi am început să-mi prezint în stânga şi-n dreapta revolta. Mama, mai conformistă de felul ei, mi-a zis că în definitiv, vreo 2 milioane sunt cât două consultaţii la o clinică particulară. OK, clinicile particulare sunt scumpe. Dar măcar ştii că plăteşti pentru un serviciu care ţi s-a prestat! Aici nu văd decât o jecmăneală. Adică eu, salariat, care acum am bani, să plătesc contribuţii pentru când n-am avut venituri şi când nici n-am beneficiat de servicii medicale?!? În fapt, am aflat că nu eram asigurată din momentul în care am terminat facultatea (până la 18 ani am fost în grija medicului părinţilor, apoi – a cabinetului studenţesc). Deci, dacă aş fi păţit ceva în perioada verii lui 2006, ar fi trebuit să-mi suport singură cheltuielile medicale. Care va să zică, în acea perioadă mi-am asumat un risc. Un risc care nu s-a produs. Atunci de ce să plătesc din urmă?! „Pentru că aşa e legea”. Prin analogie, dacă eu am maşină din 2004 şi nu i-am făcut CASCO până acum, compania de asigurări ar trebui să mă oblige să plătesc din urmă? Plus penalizări?

Evident, totul e aberant.

Cu toate astea, am decis să urmez procedura (cu gândul la obţinerea unui concediu medical, a unor consultaţii gratuite, a scrierii unui articol pe blog...alea, alea). Aşa. Şi mă duc să-mi scot certificatul fiscal. Mă întreabă la Finanţe de când am buletin de Cluj. Din 2006. „A...asta înseamnă că trebuie să-l cereţi din oraşul natal şi abia apoi, dacă nu acoperă toată perioada, veniţi şi la noi să vă dăm unul”...Deja era SF. Era clar că nu va „acoperi toată perioada”, pentru că din 2006 eu dau raportul cu veniturile şi contribuţiile la Cluj!!! Bun. Primesc certificatul de la Ocna. Făcut prost. Cu venituri 0 pe linie, din 2003 până în 2008, cu excepţia lui 2004. Mai mult, sumele înscrise sunt globale, pe ani. Deci nici urmă de veniturile pe lunile iulie-septembrie 2006. Nu-i nimic, că poate la Cluj sunt ăştia mai isteţi şi mi le dau pe luni. Mă duc să fac cererea, dar sunt trimisă la Judecătorie, după un timbru judiciar de 4 lei. Îl aduc, îmi iau un număr de ordine şi mi se spune să revin pe data înscrisă pe bilet (peste 7 zile). Revin, dar nu e gata actul. Să vin a doua zi. Mă duc – li s-a blocat sistemul informatic. Să mai merg şi a doua zi. A doua zi îl obţin (asta după ce mi s-a spus că n-am timbru judiciar la dosar; i-am zis foarte asertiv că eu l-am cumpărat o dată şi să se descurce, iar tipa s-a descurcat). Din punctul meu de vedere, e tot irelevant. Venituri globale + cât am dat la stat. Mă gândesc că-i mai util să merg cu fişele fiscale din 2006, ca să le arăt ce şi când am contribuit. Aici, altă problemă. Nu mai ţineam minte dacă am ridicat-o pe cea de la facultate, care arăta că am dat bani la stat în octombrie 2006. A urmat o corespondenţă cu secretara. Până la urmă mi-a găsit-o mama, printre hârţoagele de acasă. Buuun. Aveam cam tot ce-mi trebuia.

Mă întorc cu dosarul şi cu frustrarea amenzii ce urma la CAS. Coadă şi aer închis. Pe alocuri, miros de vaci şi de transpiraţie. Plus deodorante pestriţe. Zeci de oameni care stăteau să plătească pentru aceeaşi chestiune. De exemplu, mame cu copii în spital, care au aflat că trebuie să suporte cheltuielile din propriul buzunar, dacă nu plătesc pentru continuitate. Coada înaintează incredibil de greu. În camera 1A sunt 2 funcţionare şi 3 birouri. În timpul pauzei mele de masă îşi rezolvă problema maxim 6 oameni. Deci, nicio şansă. Studiez programul, ca să speculez o portiţă. Observ că miercuri se lucrează până la 19.00, ca să se compenseze pentru vinerea liberă (mă rog, fără program cu publicul). Merg săptămâna următoare miercuri seara. Surpriză: şi alţii doreau să speculeze breşa. În plus, lucra o singură funcţionară. În următoarele două luni, mi-am făcut un obicei din a trece pe la CAS la ora 5, înainte de a merge acasă. Mă gândeam că poate-poate, într-o zi, va fi mai puţină aglomeraţie în ultima jumătate de oră de program. M-am înşelat.

Am decis apoi să adopt o nouă abordare. Să merg dimineaţa şi să încerc sistemul numerelor de ordine (care numere îşi pierd valabilitatea la ora 14.00). Cum programul începe la ora 9.00, am mers într-o dimineaţă acolo la 8.45, numai ca să aflu cu surprindere că bonurile s-au terminat. Se dăduseră 65 şi puteam încerca să vin la neve după ora 14.00. Bine, deci e pe sistemul „cine se scoală de dimineaţă”... A doua zi am fost acolo la 8.00. Atâta doar că oamenii se puseseră la coadă de la 7.30 şi stăteau îngrămădiţi în uşă, aşteptând ca portarul să împartă, la 8.30, bonurile. În cazul în care aveţi impresia că v-aţi pierdut în detalii, da: oamenii merg acolo la 7.30, îşi iau bonurile la 8.30, aşteaptă să înceapă programul la 9.00 şi aşteaptă să le vină rândul cine ştie când, să dea la stat, pentru nimic, nişte bani. Unii mai pleacă şi se întorc pe când speră să le fi venit numărul. Atâta doar că, la întoarcere, pot nimeri în pauza de arhivare, în pauza de masă sau după expirarea numărului. Odată ce m-am prins de toate aspectele astea, în ziua în care am ajuns la 8.00, l-am rugat pe un băiat să-mi ia şi mie un număr şi să mă sune când crede că mai sunt 15-30 minute până când aş putea intra. A fost salvarea mea. Am primit telefonul, iar din momentul în care am ajuns acolo a mai trecut (abia) o oră şi am intrat! I-am spus doamnei că mă bucur foarte tare să o revăd, după două luni. A gustat gluma (ţin să precizez încă o dată că tipa la care am nimerit era super OK, pe când colega ei era o isterică) şi mi-a făcut calculul. Circa 150 RON (pentru iulie-septembrie 2006). Am reuşit să plătesc în aceeaşi zi şi mi-am şi obţinut ştampila care confirmă faptul că am calitatea de asigurat. Mi-am dat seama, de asemenea, că aş fi putut evita situaţia dacă m-aş fi declarat şomeră imediat după terminarea facultăţii. În acel caz, mi s-ar fi plătit şi contribuţia şi aş fi primit şi indemnizaţie. Aşa, am plătit eu.

La final, am fost de-a dreptul fericită. Coşmarul luase sfârşit. Oricum, am rămas cu multe poveşti de la statul la coadă şi cu multe frustrări. Am văzut cum sunt umiliţi oamenii pe banii lor şi cum unii funcţionari îşi bat joc de ei în ultimul hal. De exemplu, o doamnă a fost trimisă acasă după 5 ore de coadă, pentru că adeverinţa ei de la firmă nu avea număr de ieşire. O alta, din Turda, a ajuns să i se calculeze amenda, i s-a zis suma, dar nu i s-a dat chitanţa. A mers să plătească la casierie, dar nu avea pe baza a ce să plătească. A mers înapoi la isterică şi aia i-a zis că era treaba ei să ceară chitanţa. Şi deci să revină a doua zi. Ceea ce, biata femeie a făcut... (da, în caz că nu e clar, toţi locuitorii judeţului trebuie să vină la dijmuire la „centru”.)

Sunt 1000 de întrebări legate de situaţia asta. În primul şi în primul rând, de ce să plătesc pentru ce nu am consumat? În al doilea rând, dacă nu am niciun ban (nu-mi găsesc un loc de muncă şi mi-a expirat şi şomajul), de unde să dau la CAS 33 de lei pe lună? Ce să fac pentru ei? Să fur? Să dau în cap? În al treilea rând, dacă oamenii tot stau ca vitele să plătească (la cât de conformişti şi de supuşi faţă de autoritate suntem, mai că merităm lucrurile care ni se întâmplă), de ce nu se gândeşte directorul instituţiei să facă normarea muncii? Adică să mai angajeze un funcţionar-doi, că banii vin gratis, din plin...În al patrulea rând, de ce e Clujul stat în stat? În alte judeţe nu există prevederea asta, dar se pare că ăştia ai noştri sunt mai isteţi şi ştiu cum să stoarcă banii de la oameni.

Nu în ultimul rând, eu aleg să cred în întâmplările frumoase din filmele americane. Mai exact, în acele poveşti cu oamenii de rând care au o nemulţumire şi o prezintă spre rezolvare congress(wo)manului lor. Asta voi face şi eu. Voi contacta deputaţii şi senatorii de Cluj, le voi atrage atenţia asupra acestei prevederi şi voi vedea ce se întâmplă. Mă tem că mai nimic (decât un mail politicos de la vreo secretară). Oricum, aştept să fiu surprinsă. Poate există, totuşi, în Parlament, şi oameni care îi reprezintă pe cei care i-au votat.

Up-date campania anti-rable

Poate unii dintre voi îşi amintesc entuziasmul cu care anunţam că am raportat o rablă la Primărie şi că instituţia în cauză a trimis în termen de 7 zile doi agenţi să constate şi să someze... Între timp, în termenul legal de 30 de zile, am primit şi o scrisoare în care eram anunţată că rabla stă într-adevăr abuziv acolo şi că va fi ridicată. Toate astea se întâmplau în luna martie. Între timp, sătulă să mai aştept ziua cea mare, am mai sunat o dată la Primărie. Mi s-a spus că mai durează. Până la 6 luni, chiar. Motivul ar fi procedura anevoioasă. De exemplu, se doreşte evitarea situaţiei în care proprietarul îi dă în judecată "că aveam zeci de milioane în maşină" (sic! sic! sic!).

Prin urmare, mie mi-e clar că acest serviciu public nu funcţionează. Aşadar, dle. Boc, dacă tot semnaţi frumoasa scrisoare de înştiinţare, n-aţi dori să vă mişcaţi mai cu talent? Daţi un telefon de la Bucureşti or something...

To have or not to have...

...CV pe blog?

O colegă m-a întrebat de ce nu am CV-ul pe blog. Eu am zis că am o scurtă descriere şi că e de ajuns pentru un blog personal. Ar fi oare cazul să folosesc acest blog şi în scop profesional? Pentru a mă găsi clienţii, recruiterii, persoanele cu interese similare? Şi atunci poate ar trebui să scriu mai mult despre training şi, eventual, mai puţin despre lucruri diverse? Voi ce ziceţi?

Chestii

1. Încep tot cu presa. Ia uitaţi logică:
"Conform informatiilor oferite de Politia Rutiera Salaj, soferul autocisternei are 22 de ani si lucreaza pe masina implicata in accident doar de 4 luni, motiv pentru care politistii nu omit posibilitatea ca soferul sa fie lipsit de experienta." (monitorul)

sau

"Faptic, traficul de pasageri a crescut spectaculos, cu 80% faţă de anul trecut, aspect care nu a trecut neobservat de ministrul Transporturilor, Ludovic Orban, care a declarat cu ocazia vizitei făcute la Cluj: Creşterea numărului de pasageri de la 380.000 la 900.000 este spectaculoasă. Dezvoltarea Clujului este legată de Aeroport, iar noi vom sprijini acest lucru.” (Cetăţeanul clujean)

2. În locul singurei biblioteci în care se găseau cărţile mele, Biblioteca Academică, de pe Şincai, s-a deschis un magazin de haine second hand...

3. Revista Cariere este extra nice. Nu ştiu prin ce împrejurări am ajuns în baza lor de date, dar de câteva luni primesc revista gratis. E super fain!

4. Nu ştiu ce dracu s-a întâmplat, dar de câteva zile tot primesc mesaje de la hi5. Eu, care m-am ţinut departe de reţeaua respectivă şi care am şi uitat că am cont. De fapt, primesc zeci de mesaje pe zi, adresate lui Darlaci. De la oameni care mi-au acceptat cererea de prietenie. WTF is going on? Cum scap?

Presa pe care o merităm?

Am primit de dimineaţă sfatul de a citi un articol şi am intrat pe site-ul Cotidianului. Nu m-am abţinut să citesc şi alte lucruri. Inclusiv comentariile cititorilor. Cert este că acum mă simt pângărită. Capul meu a fost invadat de abjecţiile unora dintre comentatori. Printre abjecţii - lipsa de logică, atacurile la persoană şi insultele. Nu numai că mă doare mintea, dar aproape că mă doare fizic să văd atâta prostie. Toţi cei care scriau acolo (inclusiv autorii articolelor, care răspundeau comentariilor) simţeau nevoia acută să aibă ultimul cuvânt, să-şi impună punctul de vedere. Toată lumea se crede la debate. Ieri am citit un lucru care m-a pus pe gânduri şi care m-a făcut să apreciez mai obiectiv valoarea debate-ului: există mai multe diferenţe între debate şi dialog, cea mai importantă fiind că debate-ul trebuie să aibă un câştigător, dialogul nu. Cred sincer că e nevoie de mai mult dialog. Peste tot.

Şi încă o mostră de prostie în presă, de data asta din partea "jurnalistelor" şi celor care au un cuvânt în publicarea articolelor. Priviţi titlu de articol în Clujeanul: "Ce ţi-e şi cu Pula şi Figa". După care se încearcă o paralelă reportericească (între două localităţi care n-au în comun decât apartenenţa la o categorie toponimică licenţioasă. Şi aceea, pentru connaisseuri). În aceste momente mă bucur că nu mai lucrez în presă şi nu pot fi considerată colegă cu distinsele autoare.

TIFF 007

Ok, ştiu că sunt defazată, dar numai acum am ajuns să scriu despre asta... Pentru mine a fost 006, pentru că doar atâtea filme am apucat să văd. Tragica statistică se datorează faptului că 6 zile din timpul festivalului am fost plecată în Harghita, pentru două traininguri...

Să vorbesc mai bine despre ce am apucat să văd:
- Karoy - dudăăăăă. A început ca un Borat/Păcală. Personaj malefic, dar simpatic. A sfârşit cu dorinţa tuturor de a pleca din sală. La final, personajul îşi sufocă mama bolnavă, la cererea ei. Şi se duce spre soare apune. Doi băieţi lângă care stăteam în sală au strigat "Ura!" de fericire că s-a terminat.
- Be Like Others - documentar despre schimbările de sex în Iran. Făcut de o expată. L-am găsit relativ subţire ca documentare. M-a ajutat să înţeleg subtilităţile (de exemplu, ce e aia căsătorie de o oră) faptul că în 2004, la Festivalul celor 3 Continente, de la Nantes, am mai văzut un documentar despre tabuurile sexuale în Iran. Oricum e aberant şi halucinant argumentul că homosexualitatea trebuie pedepsită (cu moartea) întrucât reprezintă un păcat, iar transexualitatea e acceptată, pentru că nu e pomenită în Coran. Bine că nu le ştia Mahomed pe toate!
- Lumi diferite (?) - Un film bun, din Danemarca, despre dilema unei fete martoră a lui Iehova care se îndrăgosteşte de un non-martor. Lumea a aplaudat, mai ales pentru că a fost inspirat dintr-un caz real. Echilibrat făcut. Din nou, cu argumente halucinante din partea prozeliţilor...
- Povestea 52 - grecesc, din competiţie. Mi s-a părut că e Vecinul (un film norvegian, văzut acum vreo 2 ani la TIFF) reloaded. Poate pentru că e făcut după o carte. Regizorul mi s-a părut cel puţin stupid la sesiunea de Q&A, pentru că nu-şi amintea exact ce carte era şi de cine a fost scrisă...
- Aventurierii - succes la public. Păcat că eu am moţăit. În rest, am turnat o jumătate de sticlă de apă pe mine, să stau trează. Mi-a plăcut să recunosc în film unele locuri vizitate...
- În fiecare zi e duminică - destul de bun. Film de absolvire. Inspirat dintr-un caz real. Văzându-l, m-am gândit la Cu sânge rece...

În rest, observ că festivalul ăsta, care mi-e foarte drag, nu reuşeşte să crească. A rămas cu eterna problemă a subtitrărilor, ba chiar a avut anul ăsta şi probleme cu cozile la bilete...Unele gafe pot fi evitate, dar cică nu e destul timp. Chiar dacă Adi era la tehnic, trebuie să spun că la filmul iranian a fost penibil să nu existe subtitrare în română. Noroc că 99% dintre spectatori ştiau engleza. Cine n-a ştiut a plecat de la început. De asemenea, la Drive in am înţeles că a fost dezastru la filmul în portugheză (subtitrare cu alb în română, peste subtitrarea cu alb în engleză...). Tocmai mi-am amintit o gafă din trecutul TIFF-ului. Acum câţiva ani, filmul de pe locul 1 în clasamentul general a fost un film studenţesc, Visul ceh. Am vorbit cu regizorii de vreo două ori. A doua oară a fost pe treptele Teatrului, când ei erau şocaţi şi nemulţumiţi că premiul publicului a mers la Moartea domnului Lăzărescu. Nimeni nu-i anunţase că premiul se dă doar pentru filmele din competiţie...Din păcate, n-au primit nici măcar o diplomă simbolică... Prin urmare, aştept din ce în ce mai mult de la TIFF, dar nu mi se arată. Şi îmi pare rău că e şi din ce în ce mai prost promovat...

Invazia emo

M-am săturat! Nu mai suport! Totul are o limită! Şi eu mi-am atins limita de suportabilitate. De vreo 10 zile primesc de la Hudrea tot felul de bancuri şi ştiri legate de emo. Ţin să precizez că acum 10 zile nici nu ştiam ce e aia. Totul a început de la un banc. Ceva de genul: Un bătrân şi o bătrână văd pe geam ceva căzând de pe bloc. Baba zice că-i un avion, moşul o face proastă şi-i zice că e un emo. I-am zis lui Hudrea că nu ştiu ce e aia şi l-am rugat să nu-mi zică dacă e posibil să fiu mai fericită dacă nu-mi zice. Dar mi-a zis. Mi-a zis chiar că ăştia-s peste tot şi că o să mai aud de ei. M-am uitat la vreo două poze şi am sumarizat mental că sunt o combinaţie de desene animate manga şi rockeri prepuberi. Am reţinut asocierea şi eram gata s-o închid într-o cămăruţă a creierului. Dar am fost foarte naivă să cred că pot scăpa. Seara, mi-a picat în mână un ziar unde era o pagină despre emo. Unde ei ziceau că noi, lumea, nu înţelegem lamele la gât şi tăiatul, că cimitirele sunt loc de meditaţie şi că experimentele lor homosexuale sunt pledoarii pentru toleranţă. Dup-aia, am văzut că şi Cârcotaşii făcuseră o emisiune cu decor şi tematică emo. Şi Mircea Badea i-a menţionat. Butonând, am văzut că şi la OTV se vorbea de emo (vă daţi seama, ore şi ore de emisie...). Dup-aia mi-a trimis Hudrea ştiri cu nişte copii emo care s-au sinucis. Şi mi-a trimis şi bancuri. Gen: "Ce fac 5 emo într-o cameră? 4 se taie în colţuri, iar unul stă în mijloc şi plânge că nu este un colţ şi pentru el" sau "EMO = Eu Mă Omor" sau "Care e asemănarea dintre un emo şi maioneză? Dacă nu-i baţi bine, se taie"... Şi dup-aia am început să-i reperez pe câţiva pe stradă. Mai HOOOO!

O chestie amuzantă: mi-a trimis Hudrea un text care parodia o zi din viaţa unui copil emo. Acum înţeleg textul şi mi se pare simpatic. Problema e că apucasem să-l citesc (mărturisesc, parţial, că n-am avut nervi) cu mai mult timp înainte şi n-am înţeles nimic. Mulţumesc pentru iluminare!

Russia rules!

Dacă aş fi putut paria pe chestiuni de Eurovision, anul ăsta aş fi scos bani buni. Am vrut să câştige Rusia, am estimat că România va fi mai jos de locul 15 şi am văzut sus Armenia, Grecia şi Ukraina.

Ruşii mi s-au părut geniali la PR. În primul rând, l-aş fi votat pe Dima Bilan şi dacă ar fi apărut singur pe scenă, pentru că îl ţin minte din 2006, când a fost pe locul 2, dacă nu mă înşel. Piesa de atunci parcă îmi plăcea un pic mai mult. Dar dacă îi mai pui pe Marton şi Plushenko pe scenă, succesul e garantat. Cuplul Marton-Plushenko a fost foarte bine mediatizat în toată Europa, datorită spectacolului Kings on Ice. Sau ce mai, îl pui pe Plushenko acolo şi lumea e atentă.În plus, videoclipul pe care îl au e un foarte bun instrument de imagine. Oricum, mă bucur foarte mult că anul ăsta n-a luat bătaie Dima Bilan de la vreo pipiţă cu versuri facile şi picioare frumoase...

Cât despre România...am primit ce meritam, pentru că aşa ştim noi să alegem. Dacă punem în juriu mari muzicieni gen Socaciu şi mari jurnalişti gen tipa de la Libertatea, care ne vorbesc de pericolul de a ne ştirbi identitatea naţională prin trimiterea unor suedezi să ne reprezinte, locul 20 să ne mănânce! Am primit minimul de puncte la care ne aşteptam - adică de la ţările unde trăiesc români: Moldova, Spania, Israel, Portugalia, Irlanda. In rest, parcă am primit un punctişor de la San Marino, pentru partea italiană a piesei... Dacă mergeam cu Shine, pe lângă faptul că piesa şi vocile erau mult mai bune, cu sau fără campanie la faţa locului, am fi avut şanse la puncte de la ţările nordice. Încă o dată susţin că aşa ne-am aşternut.

Bullshit!

Am ajuns din greşeală azi la Purificarea. Mă bucur că am intrat gratis, că altfel mi-ar fi părut foarte rău după bani. Nu-mi pasă de ce zic esteţii şi profunzii, dar mie mi s-a părut pur bullshit. Nu, nu mi s-a părut şocant. Scene de amor homosexuale, împingerea unei ţevi prin fundul unui bărbat, tăiere de limbă, mâini, picioare, penisuri, gâturi, spâzurare, injectare – sunt ok, I can handle it. Cea mai şocantă mi s-a părut scena în care un personaj a fost silit să-şi lingă urina de pe podea – şocant pentru că m-am gândit direct la incalificabilul fenomen Piteşti. Pe de altă parte, cred că am înţeles şi mesajul – purificarea fiecărui personaj prin suferinţă. La sfârşit am rămas cu întrebările: Aşa, şi? În plus, de ce aşa?

Nu-mi pasă că a primit nush câte premii şi că e regizor Andrei Şerban. Dacă împăratul mi se pare gol, voi spune ce văd. Dacă Pavarotti ar fi cântat manele într-un decor reuşit, tot bullshit aş zice că e. Actorii au fost foarte buni, dar trebuie să aibă şi ce juca. Ce dracu, nu mai scrie o Andromaca, un Romeo şi Julieta, o Scrisoare pierdută...? Măcar e bine că mi-am înţeles limitele digestiei artistice.

Vă mai dau nişte exemple de bullshit cu etichetă atractivă. Pun mai jos un fragment dintr-un post care a rămas nepublicat:

Am avut de ales între a vedea Planet Terror (poate nu-i ăsta titlul original, dar e pe aproape; ce mi-e Căcat Gheorghe, ce mi-e Căcat Vasile)şi Atonement. Film de Tarantino (în fine, produs şi făcut după reţeta lui) versus adaptare după o carte a unui scriitor de mare succes, film cu nominalizări la Oscar şi despre care ştiam doar că e trist. Instinctul meu ţinea cu Atonement (poate şi datorită stării pe care o aveam la ora proiecţiei), dar m-am lăsat convinsă de argumentul raţional al altcuiva că Tarantino e tare şi că orice film de-al lui e interesant. Instinctul (aici tradus şi prin experienţă) îmi zicea să nu mă uit înainte de a citi un sinopsis, nişte opinii, un ranking pe IMDB, ceva... Şi ce-a ieşit? Câteva zeci de minute pierdute din viaţa mea cu o porcărie. Un amestec grotesc („cu intenţie şi viziune artistică”, ştiu, stiu...) de Scary Movie, Mumia, Thriller (clipul lui Michael Jackson), Kill Bill, I Am Legend, Die Hard şi scuze dacă-mi scapă ceva. Măcar la Scary Movie poţi să râzi în hohote, dacă suporţi genul. Oricum, un film de la care aş fi plecat dacă eram la cinema, iar aşa că am fost acasă, am găsit lucruri mai bune de făcut. A mai fost odată un film în competiţia TIFF la fel de kitsch şi de nul, dar bine că nu-mi amintesc cum îi zicea. Ştiu doar că stăteam lângă Radu Mihăleanu (Trenul vieţii, Va, Vis et Deviens) care era în juriu şi care privea consternat şi jenat „opera” regizorului aspirant cu viziune înţeleasă şi apreciată doar de câţiva esteţi cu stea în frunte. (Apropo de I Am Legend – altă imbecilitate. Parcă ar fi fost The Descent, dar cu Will Smith. Singurul motiv pentru care m-am uitat până la sfârşit a fost că la început a apărut Emma Thompson şi vroiam să văd când mai apare. N-a mai apărut. Aici s-a aplicat principiul puştii lui Cehov sau strategia lui Hitchcock din Psycho?). Din fericire, pentru a-mi tăia greaţa, am văzut şi Atonement şi am putut spune cu satisfacţie I TOLD YOU SO!!!

Apropo de bullshit: căutaţi emisiunea omonimă a lui Penn şi Teller pe You Tube. E mortală!

Bella Italia

Hotărât lucru: Italia e cea mai frumoasă ţară în care am fost până acum. Săptămâna petrecută la Roma şi Florenţa a fost minunată. Aş putea să povestesc pe 10 pagini, dar cred că ar fi mai bine să vă convingeţi singuri. Voi spune doar că Roma e senzaţională (cel puţin eu am fost foarte impresionată de istoria şi monumentele ei), iar Florenţa e foarte şic, intimă, medievală şi modernă în acelaşi timp (şi mai accesibilă ca preţuri decât Roma). Cu siguranţă, vreau să revin şi vreau mai mult. Probabil iau un Wizzair de weekend spre Milano, cândva anul ăsta... Am şi chestii negative/ciudate de spus, dar le-aş lăsa pe alt post... Oricum, de acum mă pun pe căutat filme făcute la şi despre Roma.

Nu uitaţi de 2%!

Până în 15 mai mai puteţi direcţiona 2% din impozitul pe care îl plătiţi statului către un ONG, o bursă privată sau un cult. Dacă aveţi venituri doar din salarii, trebuie să depuneţi la Finanţe declaraţia 230 şi fişa fiscală pe 2007, iar dacă aveţi venituri şi din alte surse, trebuie să completaţi declaraţia 200. Ceea ce vă interesează e ultima secţiune a declaraţiei. Dacă sunteţi în a doua situaţie, e obligatorie depunerea declaraţiei, dar problema e că majoritatea sunt în prima situaţie şi nu sunt obligaţi să depună declaraţia de venit. Prin urmare, faceţi un efort şi mergeţi până la Finanţe. Primiţi formularele acolo sau le puteţi descărca de pe site-ul ANAF.

Eu susţin campania 2% pentru SMURD, iar dacă vi se pare şi vouă util, găsiţi aici datele pe care trebuie să le treceţi în declaraţie.

PS: Vreau să fac explicit faptul că dacă aveţi venituri şi din salarii şi din alte activităţi, pentru a redirecţiona cei 2% trebuie să depuneţi atât D 230, cât şi 200 (mie nu mi-a fost clar până când n-am ajuns la ghişeu). În plus, am aflat că nu trebuie să depui personal declaraţia (deci puteţi stânge declaraţiile semnate de la toţi prietenii şi poate să le depună o singură persoană), însă trebuie să o depui la un ghişeu ANAF din localitatea de domiciliu. Deci, vă puteţi trimite părinţii, fraţii, surorile, prietenii să v-o depună, dacă ei locuiesc în localitatea de domiciliu şi voi nu.

PPS: Am aflat că fişa fiscală nu e obligatorie şi că la Cluj se primeşte D 230 şi fără ea...Ceea ce e normal, că angajatorul a depus-o deja pentru tine...

PPPS: Am formularele şi vi le trimit, dacă vreţi...

Prizonieră a televizorului...

Sunt în vacanţă până în 5 mai, motiv să petrec câteva zile în Ocna-Mureş. După ce m-am uitat 2 zile excesiv la televizior, am vrut să merg în curtea şcolii să joc un pic de tenis la perete. M-am echipat corespunzător, dar, pe când să plec, mi-am data seama că părinţii m-au închis în casă şi nu mi-au lăsat cheie... Fapt care m-a readus în faţa televizorului...

Din canal în canal, am ajuns pe Pro Cinema, unde rulează înregistrările emisiunilor lui Teo de acum 4 ani (chiar dacă de atunci Teo a schimbat cel puţin 2 televiziuni...). Şi am văzut o înregistrare care acum mi se pare emoţionantă - anume una în care printre invitaţi era şi trupa Compact, în formulă completă. În mai puţin de un an de la acea emisiune, Compact urma să-şi piardă 2 membri...Şi Teo Peter şi Emil Laghia au avut un sfârşit tragic şi violent. Ce ţi-e şi cu viaţa asta...

Cele mai frumoase locuri din România

Lansez o întrebare dificilă, la care aştept răspuns subiectiv, dar argumentat: care e, în opinia voastră, cea mai frumoasă zonă din România? Dintre cele pe care le-aţi vizitat, nu din ce aţi văzut la televizor...

Mie întrebarea mi-a venit o dată cu răspunsul. Am făcut ieri cu maşina traseul Cluj-Miercurea Ciuc şi retur şi am fost foarte impresionată de peisaj şi de cât de bine arătau satele în judeţul Harghita... Locurile alea au făcut să-mi vină în minte poezii de Blaga pe care le credeam uitate. Drumul a fost presărat cu localităţi dublet (am trecut, de pildă, prin Satu Mare, Ilieni şi Lupeni!!!), şoseaua a fost excelentă (cu excepţia dureroasă a trecerii prin Turda şi Ordorheiu Secuiesc), iar mâncarea şi servirea de la Pensiunea Lobogo m-au determinat să las un bacşis de 5 lei la o consumaţie de 15 (pentru cei care nu mă cunosc aşa bine, ţin să precizez că sunt foarte exigentă când e vorba de servirea în restaurante şi de aceea las rar bacşiş)... În concluzie, o experienţă care m-a surprins foarte plăcut...

Deci: voi despre ce zonă îmi povestiţi?

Pauză lungă, vizitatori interesanţi...

N-am mai scris de ceva vreme, pentru că am fost foarte ocupată. Am fost la Bucureşti o săptămână, am fost implicată într-un accident cu un tir, am ajuns şi pe la Miercurea Ciuc (despre acest drum voi scrie un post cât de curând)...

Acum, într-un moment de răgaz, mi-am amintit de Google Analytics, de care uitasem pentru o perioadă. Ca de obicei, cel mai interesant e să văd prin ce chei de căutare au ajuns vizitatorii la mine. Iată-le pe cele mai simpatice dintre toate:

- ce inseamna cat fetele sunt pe stop
- cum se lipeste teflonul

In rest, in topul cuvintelor cheie care-mi aduc trafic sunt numele meu, Carla Bruni, cersetorii din Cluj, anacoluturile, ridicarea masinilor abandonate, Barcelona, inmatricularea masinii...

Chiar dacă eu sunt blondă, vecinii e proşti

Am o poveste restantă legată de mine la volan. Într-o duminică m-am întors din deplasare, de la un training. Eram cu o maşină de serviciu pe care am dus-o, firesc, acasă. Atâta doar că era plin de maşini şi parcarea urma să necesite ceva dexteritate. S-a nimerit ca singurul loc liber să fie între două maşini, dintre care una a mea personală. Am parcat Matizul cu care eram (şi am făcut toate mişcările regulamentare, în ordine!), dar pe când să ies, Matizul ţuşti! în spate, gata să-mi lovească Fiesta. Bun. Frână şi moment de gândire. Redresare Matiz către poziţia iniţială. După care coborâre pentru verificarea poziţiei (credeam că am ajuns la un cm de Fiesta). Din fericire, eram la 10 cm, deci urma să menţin poziţia şi să dau pur şi simplu înapoi. Deci problemă rezolvată...Dacă n-aş fi avut vecini. Unul dintre acei nesuferiţi indivizi ce formează categoria „vecini” se uita pe geam la manevrele mele. Şi când am coborât, mi-a strigat „binevoitor”: „Domnişoară, să te vopseşti blondă!”. Contrar aşteptărilor, n-am răspuns la provocare...Mi-am zis să nu mă pun cu proştii şi să-mi păstrez sângele rece pentru manevra de dat înapoi maşina fără servo. I-am zis, zâmbind, doar: „Ce simpatic sunteţi...!”. Dup-aia a început să dea sfaturi gen „Dă înapoi în partea aialaltă!” şi să-şi facă griji pentru maşina lângă care oprisem. L-am liniştit zicând că e tot maşina mea, deci aveam tot interesul să fiu atentă. Dau să urc în maşină, când, supărat că nu îi acordam interes, îmi strigă „Să nu mai parchezi aici şi să te vopseşti blondă!”. Şi atunci ce credeţi că i-am replicat?

a) Parchez unde vreau, bă, clar?!

b) Blond sunteţi dumneavoastră!

c) Mă vopsesc, mă vopsesc. Dar spuneţi-mi, dvs. de unde v-aţi luat vopseaua?

d) Auzi, fac ce vreau! Şi pentru că-s amândouă maşinile mele, pot să le ciocnesc de Paşti, clar?

e) Domnule, chiar nu e niciun meci la televizor la ora asta?

Cert este că, după replică, m-am urcat demnă în maşină, am scos Matizul şi l-am parcat în spatele Fiestei, blocând şi locul liber pe care încercasem să parchez anterior. Mi-am pus ochelarii de soare, mi-am luat geanta pe roţi şi am plecat demnă spre scara mea, bocânind pe tocuri. Vecinul a rămas în geam alte 15 minute să contemple peisajul.

Despre prietenie

Ieri am avut o zi în care m-au părăsit şi memoria şi atenţia. Cea mai clară dovadă este că mi-am uitat poşeta cu tot ce aveam de valoare (telefon, acte, mp3 player, chei) la un client. Mi-am dat seama când am ajuns înapoi la birou. Cum sediul clientului este la ieşirea din oraş, am fost nevoită să găsesc o soluţie pentru a mă reîntoarce la el în 50 de minute – deci înainte de închiderea programului – în condiţiile în care maşinile de serviciu erau indisponibile. Secretara refuza să dea poşeta altcuiva decât mie şi n-a acceptat nici măcar soluţia unei împuterniciri către un coleg aflat pe teren... ce mai, situaţia era complicată...Telefoane peste telefoane, agitaţie mare. În fine, la ananghie s-a oferit un prieten [dacă doreşti, îţi scriu numele] să mă ducă el. M-a dus, mi-am recuperat ce era al meu şi am mers acasă. Unde mi-am amintit că i-am promis unei colege că-i fac un favor cu un profil psihologic şi că am uitat complet...L-a făcut o altă colegă în locul meu. Hotărâtă să nu mai ies din casă într-o asemenea zi ghinionistă, am fost invitată, totuşi, în oraş. Pentru că nu aveam chef să merg cu troleul, iar maşina mea era în deplasare, le-am cerut unor prieteni ca pe traseul lor să mă ridice şi pe mine. Şi cum erau 4 şi toţi băieţi, când au urcat la mine, i-am rugat să-mi mute şi mobila câţiva centimetri. Ceea ce au făcut. Concluzia: am nevoie de mai mulţi prieteni!

Despre Carmen [şi câteva menţiuni despre fotbal]

Fusei duminică la meci. De handbal feminin, în caz că vă întrebaţi. Dacă v-aţi gândit automat la fotbal, să vă fie ruşine! Mie echipele din Cluj ce practică "sportul rege" nu-mi provoacă niciun fior. Alt sport la care v-aţi fi putut gândi şi la care mă duc este baschetul. Dar duminică a fost zi de handbal. "U" Jolidon a jucat în sferturile Cupei Cupelor cu croatele sponsorizate de o celebră firmă de vegeta. De altfel, o super echipă, venită din Liga Campionilor. Podravka Koprivnica.

Clujul a intrat greu în meci, iar la pauză speram doar să egalăm în repriza a doua şi mă obrăzniceam să cred că putem bate la 3 goluri. Personal, am fost cu ochii pe Carmen Amariei, care e o jucătoare senzaţională. Un fel de superstar pe teren. Câştigătoare a Ligii Campionilor. Dacă am avea un star system ca americanii, ar urmări-o paparazzi pe stradă ca pe Shaq... Dar suntem doar la Cluj. Unde, oricum, mulţi o admiră. În prima repriză a fost excesiv de generoasă cu pasele, iar finalizările colegelor ei nu au fost strălucite. Mi-aş fi dorit să tragă mai des la poartă. Dar poate dorea să-i demonstreze lui Tadici, prezent în sală, că nu mai e egoista de altădată...

În a doua repriză a prins aripi. Şi cu ea şi echipa. Mă distra că, judecând după exclamaţiile din jur, toată lumea gândea la fel: "Du-te, Carmen!", "Trage, Carmen!", "Dă-i-o lui Carmen!", "Du-te singură!", "Bine, Carmen!"... Şi a fost de bine. Carmen a tras o singură dată aiurea la poartă, Seno şi-a revenit după 40 de minute aproape dezastruoase, Cristina Dogaru a fost inspirată... deci victorie la 6 goluri. Mă bucur că avem şi la Cluj o astfel de echipă şi mă bucur că am asistat la cel mai prestigios meci al clubului din toată istoria lui.

A fost şi un element care a stricat atmosfera frumoasă şi din teren şi din tribune. Fotbalul. Chinuiţii de fotbalişti jucau în deplasare, iar conducerea clubului s-a gândit să proiecteze meciul pentru galerie. Problema a fost că a început meciul de handbal, iar exaltaţii din galerie încă fluierau pentru ce se întâmpla la Vaslui şi se uitau pe pereţi. Prin urmare, conducerea a hotărât să stingă calculatorul. Mamăăă, ce supărare!!!! Băiatul cu hardul - mesagerul, cum ar fi - era să şi-o ia în freză. Măi şi cum mai urlau băieţii şi cum mai înjurau şi cum mai aruncau cu ce apucau!... lumea din cealaltă tribună se prăpădea de râs. Până la urmă s-a anunţat rezultatul - nula-nula, deci puteau să nici nu joace :D - şi s-au liniştit micuţii. Pe parcursul meciului de handbal, crainicul a lansat îndemnul de a aştepta echipa de fotbal la aeroport...Rezultatul? Ridicări din sprâncene şi zâmbete compătimitoare. Iar la sfârşit, conducerea clubului şi-a cerut scuze pentru întreruperea meciului de fotbal. Micuţii s-au simţit răzbunaţi.

Cred că am mai pus întrebarea asta: de unde atâta exaltare pentru un sport în care nu avem rezultate? Şi admiţând că entuziasmul e admirabil, de ce nu există încă mai multă exaltare/mai mulţi bani pentru sporturi în care avem rezultate?

Avem echipă de polo

Am tot auzit în treacăt că în România doar două sporturi de echipă au şanse să ajungă la Olimpiadă - handbalul feminin şi polo-ul - iar ieri i-am văzut pe băieţi în acţiune. Au bătut clar Rusia şi au şanse mari să ajungă la Beijing. Ştiu că la un moment dat poloiştii noştri au făcut un calendar pentru a atrage atenţia asupra acestui sport. După meciul de ieri şi-au câştigat tot respectul meu şi sper că au sensibilizat şi nişte sponsori. Mă bucur pentru orădeni că au ocazia să asiste pe viu la turneul preolimpic.

Campanie anti-rable

Cred că am mai zis că m-am săturat de ţara asta, dar, până emigrez, m-am gândit c-ar fi bine să fac ceva util pentru comunitatea locală. Am identificat o problemă - prezenţa a numeroase maşini abandonate pe spaţiul public - şi m-am gândit să încerc să schimb măcar un pic situaţia.

Azi am făcut primul pas: am reclamat o maşină abandonată în zona în care lucrez (e o Dacie sub care au crescut muşchi înalţi de 5-10 cm).

Al doilea pas este să vă invit pe toţi să faceţi la fel cu rablele care vă deranjează (nu cred că trebuie să dau argumente, dar, pentru orice eventualitate: 1. avem criză de locuri de parcare, iar aceste maşini ocupă abuziv spaţiul public; 2. sunt inestetice; 3. unele au devenit depozit de gunoi; 4. unele sunt abandonate în locuri care pun în pericol siguranţa rutieră - alei înguste, treceri de pietoni, intersecţii etc.; 5. proprietarii lor încalcă legea).

Ca să vă fie mai uşor să vă struniţi, să vă explic cum am procedat eu:
- am sunat la dispeceratul Primăriei Cluj-Napoca: 592301, 598526
- am dat detalii despre vehiculul abandonat (adresă, marcă, culoare, stare, dacă are sau nu număr de înmatriculare şi dacă are, care e acela, de când timp e abandonată - musai să fie de peste un an)
- mi-am dat numele, adresa şi numărul de telefon (partea asta e opţională şi se foloseşte doar pentru a fi informat despre stadiul demersului)

Ce se va întâmpla:
- Primăria va trimite Poliţiei notificarea
- Poliţia va constata abandonul, va identifica proprietarul şi-i va trimite o somaţie
- până la urma va ridica maşina
- eu voi fi anunţată în scris în termen de 30 de zile care a fost rezultatul.

Modalităţi alternative de sesizare: pe lângă faptul că puteţi telefona la Primărie, puteţi depune o sesizare în scris la registratura Primăriei (ghişeul 1 sau 2).

Legea în virtutea căreia am acţionat este 421/2002. O puteţi citi, de exemplu, aici.

Despre ţara în care trăim...

Sunt foarte scârbită. Aş vrea să spun de ce anume, să arăt cu degetul vinovaţii, dar mă tem că nu-i voi putea acuza pe toţi sau îi voi acuza şi pe nevinovaţi. Oricum, în principiu, cred că în ţara asta avem numai idioţi în puncte cheie. Şi mulţi hoţi. Şi cine nu a fost hoţ, a fost învăţat să fie. Am auzit că Imperiul Austro-Ungar îşi trimitea la noi cei mai buni funcţionari publici, oameni de neclintit din punct de vedere moral. Numai că după un an, toţi ajungeau în închisoare. Corupţia de pe aceste meleaguri le venea de hac. Îmi spunea ieri cineva de la o firmă care organizează evenimente pentru ministere că preţurile practicate cu clienţii din sectorul public sunt mult ... distorsionate. Pe româneşte: facturi umflate, bani furaţi, la mica înţelegere. Uitaţi-vă la drumurile pe care le avem, la spitale, la şcoli... Pe cine dracu ar trebui să desemnăm să ne reprezinte? Tot felul de dobitoci duc ţara asta spre nicăieri. Dau o lege şi ne prindem doar peste un an, când se văd efectele. Vezi mărirea pensiilor şi punerea de noi biruri ca s-o acopere, vezi taxa auto, vezi pe dracu să-i pieptene!

De exemplu, ce aflai de dimineaţă? Că în România nu se mai studiază teoria evoluţionistă. A fost scoasă din programă, deci şi din manuale, iar magnificul Hârdău (sau cum l-o fi chemând, din aceeaşi familie semantică) a semnat. Mai vine câte un dobitoc habotnic de la catedră sau din minister şi zice că e OK, că la ore tot se pomeneşte teoria lui Darwin, atâta doar că sub alt nume. Ce nume, boilor? Religie? Intelligent design, ca la americani? Zicea ştirea de la Pro că 74% dintre elevii din România cred că omul a fost creat de Dumnezeu, 14% că a evoluat din maimuţă, restul (o parte agnostici, o parte idioţi) nu ştiu. Procentajul ăsta e de-a dreptul îngrijorător. Ţara asta rămâne cu gândirea în Evul Mediu. Trebuie să observăm că BOR se mişcă cu talent. Ia bani de la stat, îşi pune icoanele în şcoli, îşi propagă ideologia prin şcoli, promovează discriminarea faţă de diverse minorităţi (sexuale, de altă sau fără religie), le spune punctual femeilor în ziua nunţii „să se teamă” şi „să asculte de bărbat” (şi bunului creştin purtător de...pantaloni îi zice implicit că el e şeful). În rest, ar mai face şi altele, de exemplu, ar interzice cărţi şi dreptul la opinie, ar face mega-catedrale pentru că nu e fudulă etc, etc.

Politica şi religia (mai bine zis biserica, în calitate de uzurpatoare a acesteia) au fost întotdeauna prietene bune. Cât timp popa îţi zice la slujbă cu cine să votezi sau desenează în biserică politicieni sub formă de draci (caz real, dat la TV, cunosc popa în cauză) relaţia va dura. În fapt, sunt două prietene intolerante faţă de cine nu-i cu ele, cărora le-ar plăcea să nu se audă opiniile adverse şi cărora le place să aibă puterea (şi chiar reuşesc să conducă masele de idioţi). Totuşi, din relaţia asta, n-ar putea politica să înveţe să respecte îndemnul prietenei sale de a nu fura?