duminică, 18 ianuarie 2015

Din seria "nu mai avem..."

Astazi, paste:


Aranjarea in scena, poza si demonstratia de: Seb.

duminică, 11 ianuarie 2015

Gândesc, deci sunt Charlie

Atentatele teroriste sunt întotdeauna o pată pe obrazul umanității. Evenimentele recente din Franța sunt un atentat la valorile occidentale, la stilul de viață al lumii libere și la liniștea Europei. Al-Qaida a anunțat că vor exista atentate și, cumva, multă lume se aștepta să se întâmple în Franța, cea cu peste 5 milioane de musulmani, cea care participă la acțiuni militare internaționale și care se protejase destul de bine până acum. Și iată că Franța, pe care aș numi-o în continuare țara mea preferată, oricâte altele aș vedea, a fost atacată barbar, fratricid, de niște fundamentaliști spălați pe creier.

Să încep cu ținta Charlie Hebdo. Fac parte dintre acei români care știu de peste 10 ani ce este Charlie Hebdo (și Le Canard Enchaine, că tot veni vorba de satiră). În plus, am și formare de jurnalist. Prin urmare, libertatea presei și cea de exprimare, în general, îmi sunt dragi ca lumina ochilor. Nu sunt cuvinte să exprim cât de abominabile mi se par execuțiile din redacție (vă puteți închipui cum e să fii prins de imbecili cu mitraliere în birou, în mijlocul unei ședințe, să ți se strige numele și să fii executat? Cum sunt minutele alea în care-ți vezi colegii secerați lângă tine, știind că tu urmezi și că n-ai scăpare?); arareori se pot găsi cuvinte potrivite pentru a descrie tragedia frângerii unor destine în cadrul unui atac terorist. Din păcate, însă, am rămas definitiv fără cuvinte când am început să aud din diverse surse (unele mai influente decât altele) tot felul de mici nuanțe care, în esență, spun că nici jurnaliștii nu erau complet inocenți. Cu tot respectul de la om la om și cu tot dreptul pe care mi-l dă faptul că trăiesc într-o țară liberă, dacă împărtășești sau răspândești astfel de idei, ești un tâmpit periculos. Să fie clar: așa cum femeia violată nu poate fi niciodată victimizată (decât dacă ești cretin), nici redacția Charlie Hebdo n-are de ce să fie acuzată. Vina lor este absolut zero. Ei sunt exponenții unei societăți libere, unde, așa cum e normal, caricatura nu poate fi acuzată de blasfemie, în primul rând pentru că, în lumea liberă, presa e laică, societatea e laică și nimic nu e mai presus de critică, rațiune și satiră. În statul laic civilizat, acuzația de blasfemie nu are cum să existe. Atunci când consideri că libertatea de exprimare a altuia ți-a încălcat ție identitatea sau sensibilitățile religioase, atunci ai canale oficiale: poți da publicația în judecată, poți deschide o dezbatere în societate, poți să nu cumperi produsul - toate legitime și permise; dar e inadmisibil să iei viața cuiva.

Jurnaliștii de la Charlie Hebdo nu aveau probabil 100% rată de succes în a caricaturiza cu talent o anumită situație (e, de altfel, greu să faci umor de calitate în 100% din cazuri), dar asta nu-i face cu nimic vinovați. Sublimul libertății presei e că ești liber să faci o revistă cât se poate de proastă, și doar publicul și încălcarea legii te pot scoate de pe piață. Ca publicație de stânga areligioasă, au declarat din start că nu mitizează și nu sacralizează nimic. Ceea ce în lumea liberă, e absolut OK. Chiar e o atitudine necesară. Căci, de fapt, ce se întâmplă când începi să-ți creezi moaște? Unele lucruri devin mai presus de dezbatere, mai presus de lege, adevăruri axiomatice care pot duce la abuzuri și la retard. De exemplu, să continui tu, creștin, să crezi că Biblia (i.e. capodoperă literară de peste 2000 de ani) e sfântă, te menține în noaptea minții; la fel și cu ce te învață Biserica: vei crede în continuare că femeia trebuie să se teamă de bărbat, să nu intre în altar, să nu folosească metode contraceptive, de exemplu. Mare lucru că ai acceptat că Pământul e rotund! La fel, tu, musulman, dacă iei de bune viziunile și poruncile lui Mahomed de acum sute de ani (cred că dacă aș sta fără apă și mâncare în deșert în plină zi, aș atinge și eu niște dimensiuni spirituale interesante), vei fi anacronic cu circa 1500 de ani. Printre ce consider eu aberații ale Islamului e interdicția de a reprezenta grafic lumea vie (toate moscheile au doar motive geometrice), deci cu atât mai mult pe Profet sau, preferata mea: homosexualitatea e pedepsibilă cu moartea, dar schimbarea sexului e acceptabilă, pentru că atunci când s-a scris Coranul nimeni nu s-a gândit că e posibilă, deci nimeni n-a interzis-o. Jurnaliștii de la Charlie Hebdo erau oameni liberi și nu puteau să accepte că unele grupuri extremiste vor să ne facă, prin amenințări, să revenim în Evul Mediu. Prin urmare, au trăit și au murit pentru idealul libertății de exprimare și nu pot decât să afirm admirația mea eternă pentru asta. Alături de o tristețe nevindecabilă.

Atacul de la magazinul evreiesc e un alt exemplu de drame umane. Am citit despre persoana care a furat o armă de la atacator, dar n-a știut s-o folosească și a fost executată, despre imigrantul din Mali care a ascuns în camera frigorifică 15 oameni salvându-i și m-am pus în locul lor. Ce mă tulbură e să văd înregistrarile cu teroristul ISIS descendent din Africa neagră vorbind cu calm despre vinovăția țării care l-a găzduit și amenințând cu seninătate cu atacuri concertate.

Iar povestea lui Ahmed Merabet, polițistul algerian omorât de frații teroriști algerieni e de cel mai trist sublim. Un musulman care și-a apărat țara și, implicit, dreptul cetățenilor acesteia de a-i pune sub microscop religia. În afară de originile algeriene, Ahmed n-a avut nimic altceva în comun cu călăii săi. Fratele lui a reamintit lumii că Islamul e o religie a păcii - în definitiv, nu sunt toate, cel puțin în părțile bune? - și a făcut apel la toleranță. Ahmed a murit apărând dreptul altora de a face caricaturi care, cel mai probabil, lui nu-i făceau deloc plăcere. Ceea ce echivalează cu un martiriu. De altfel, am spus întotdeauna că, deși pentru mine religiile sunt doar fenomene sociale, materiale de studiu, voi lupta pentru dreptul celor religioși de a trăi conform preceptelor pe care ei le consideră sacre, atâta timp cât nu-mi forțează mie libertatea de conștiință. Când zic că voi lupta, vreau să spun că armele mele sunt cuvintele. N-am curajul lui Ahmed, probabil de aceea nici nu se pune problema să am meseria lui. Și nici nu-mi surâde ideea morții. Prin urmare, aș considera foarte nedrept ca cineva să vină să se lupte cu mine în altceva decât în cuvinte.

Problema libertății de exprimare a ieșit în prim-plan o dată cu cazul Charlie Hebdo, însă, în definitiv, e doar o fațetă a problemei fundamentalismului religios. Că ne place sau nu, acesta se cam asociază, statistic vorbind, cu Islamul. Și atunci quo vadis, Europa de Vest? Da, ai vrut imperii colonialiste, acum suporți niște consecințe. Dar de ce trebuie ca acestea să se traducă în teroare? De ce nu putem să trăim cu toții în toleranță și în pace? Răspunsul meu personal e: pentru că religia ia mințile multora. Din păcate, lumea din Imagine va fi o utopie veșnică. Și atunci, ce facem? Păi trebuie să ne apărăm valorile democratice. Și Franța, locul nașterii drepturilor omului și ale cetățeanului, va da un exemplu de solidaritate. Eu, una, am hotărât că n-o să mă fac mică și n-o să stau în banca mea. În curând voi pleca la Paris, la un concert în care solistul e gay declarat - nu prea e pe placul Islamului, nu? După ultimele zile, însă, recunosc că am început să am emoții. Dacă se activează celule teroriste fix când sunt eu acolo? Cum se asigură securitatea la metrou (răspuns: nu se asigură, cum ți-o fi norocul!)? Cât de ghinionistă aș putea fi să mă aflu în magazinul greșit la momentul nepotrivit? Cât de stupid ar fi să mor ca victimă colaterală într-un război unilateral absurd? Oare chiar vreau să merg? Oare va mai fi aceeași experiență pariziană? Oare, în loc de a discuta despre ce vom fi văzut la Luvru și la concert, nu voi discuta cu Sebi despre teroriști? Oare nu ne vom uita peste umăr la fiecare pas? Și, în concluzie, oare n-au câștigat deja teroriștii? Din păcate, trebuie să recunosc cu ciudă că mi-e un pic teamă. Dar, cum zicea Char, mai bine să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi. Ca europeni, nu putem să stăm nepăsători la uzurparea liniștii noastre, la demolarea păcii și a toleranței în societatea pe care ne-am construit-o. Va trebui să mai angajăm persoane pentru a asigura securitatea pe străzi? Va trebui să interzicem întoarcerea pe continent a celor care se duc la instruiri ISIS? Hai să discutăm; poate chiar trebuie s-o facem. Dar, mai presus de toate, nu putem să ne închidem în case, să încetăm - de teamă de a nu răni sensibilitățile cuiva - să spunem Crăciun fericit!, nu putem să încetăm să râdem de superstiții și nu putem să pierdem spiritul lui Charlie Hebdo, pentru că asta ne-ar face prizonieri.

Pentru toate astea, până la ultima suflare, și eu sunt Charlie și Ahmed.