miercuri, 27 iunie 2007

Observaţii, informaţii, dileme doi

  • Reportajele-documentare de pe VH1 sunt uneori exact ce-mi trebuie înainte de culcare. De la nu ştiu ce top, la The Fabulous Life Of..., la I Want a Famous Face sunt light bedtime entertainment. De curând a fost unul despre pageant-uri. Adică despre concursurile de frumuseţe la copii, din SUA (destul de redundantă menţiune, nu?). Ce mijloc minunat de a-ţi învăţa copiii care sunt valorile în viaţă! Fetiţele alea cu poze studiate şi cu un spirit invidios maxim dezvoltat poartă kile întregi de machiaj şi au proteze (cum aveau unii, când eram noi la vârsta aia, dantură Dracula din plastic, numai că a lor costă 200 de dolari), nu de alta dar juriul te poate depuncta dacă ai 7 ani şi arăţi că-ţi schimbi dinţii.
  • Jur că merită să laşi pe mâine ce poţi face azi. Datorită acestei filosofii am evitat eu o noapte pierdută cu scrierea unor articole despre care nu am certitudinea că vor mai apărea odată. Şi la fel de adevărat e că trebuie să fii atent la ce-ţi doreşti, că poate se împlineşte. Poate nu aşa cum ai gândit tu, ci pe alte căi, care duc, însă, la acelaşi rezultat. Eu, de exemplu, îmi doream de mult timp o vacanţă, dar nu una pe termen nelimitat, cum mi s-a oferit de la SC, intrată în vacanţă, pentru, sper, nu mai mult de două luni. E aşa de naşpa că presa nesusţinută de trusturi are zilele numărate!
  • Mă uitam la Observatorul de noapte şi am văzut două ştiri consecutive cu şi despre Darius. Una că a primit premiul pentru cel mai bun tânăr jurnalist la secţiunea blog (felicitări, zi-ne mai multe... cine ţi-a dat premiul, pe cine ai bătut...) şi a doua că Adrian Năstase a început să scrie pe blogul pe care i l-a creat acelaşi Darius (Cum l-ai convins/anunţat? Sunteţi prieteni acum? Că văd că a devenit foarte interesat de blogăreală şi a scris şi în Jurnalul despre asta...). Anyway, vreau să spun că e mereu interesant să vezi ce i-a mai trăznit lui Darius prin cap, că are deja o serie de idei/realizări ce au ajuns în presa centrală...emoticoncert, hârtia roz, puiuţ de comunist, blogurile lui Adelin Petrişor şi al lui Năstase...În altă ordine de idei, eu aflu noutăţile despre Darius via Andrei, că cedez psihic când văd ce posturi lungi are cel dintâi...
  • Cei doi bătrâni nu mai sunt în stradă. Ultima dată i-am văzut din troleu în timp ce primeau....vizita unor tineri. Dintre ei, o donşoară îşi aranja părul, ca să dea bine pe cameră. După echipamentul video expus, părea mai degrabă un proiect de liceu decât un reportaj de presă, fie ea şi locală...
  • Lumea e plină de incompetenţi. Pe lista mea, la vârf, a intrat o ...consilieră cu faţă tâmpă de la o agenţie de turism mică, situată pe traseul meu spre serviciu, care nu mi-a rezervat locurile spre Malta, aşa cum convenisem. Am rămas cu banii în mână, că n-aveam ce bilete să mai plătesc. Sper să-mi iasă, în schimb, o excursie cu maşina prin Croaţia. Oricum, m-am hotărât să-mi ascult instinctele de acum încolo, iar atunci când văd pe cineva cu faţă de idiot, să nu-i mai acord prezumţia de inteligenţă.
  • Istoria trece pe lângă mine. Mi s-a părut ciudat când vărul meu din America mi-a zis că a aflat cu întârziere de câteva săptămâni de războiul din Liban, dar acum sunt în aceeaşi situaţie. Încă n-am aflat ce-i cu Gaza şi cu evacuarea. Se bat mai abitir ca înainte? Mi se aplică la modul cel mai trist regula mortului pe kilometru...


sâmbătă, 23 iunie 2007

Observaţii, informaţii, dileme

  • Cartierele Mărăşti şi Mănăştur arată groazic. Asta e indiscutabil. Nu sunt convinsă care-i mai urât, dar putem dezbate despre asta. Cred că arhitectul-şef al oraşului din acea vreme ar trebui condamnat pentru crime împotriva esteticii. Şi dacă nu ar fi fost destul de urâte din construcţie, locatarii le-au urâţit şi mai tare. De exemplu, prin închiderea balcoanelor. Da, la alea de ruginite, de metal, mă refer (parcă astea din termopane tot arată cumva). Îmi scapă şi scopul şi utilitatea închiderii balconului (parcă la origine balconul era menit să îţi ofere vedere în afară, posibilitatea de a fi nici/şi în aer liber, nici/şi la tine în casă). În fine, altundeva vreau să ajung. Anume: în drum spre birou, pe troleibuz (numit de aici înainte, pe veci, pe acest blog „troleu”) sau pe autobuz văd aproape în fiecare zi câte un bătrân, doi, închişi în cutia oribilă numită balcon închis, încercând să se uite la lume. Singuri. O recluziune (forţată) pe care o găsesc foarte tristă.
  • Pe Moţilor, nu departe de Primărie, de câteva zile doi bătrâni stau cu mobila în drum. În prima zi am crezut că aşteaptă un camion, că se mută. Erau şi seara acolo şi am început să-mi pun întrebări. A doua zi erau tot acolo, dar n-am coborât să-i întreb ce s-a întâmplat. A treia zi, am fost prea (pre)ocupată ca să-i mai observ. Cred că sunt şi azi acolo. N-am găsit răspuns la întrebările respective, pentru că nu le-am pus nimănui. Din autoapărare, din anticiparea neputinţei de a acţiona, pentru că sunt un om oribil prin indiferenţă? În aceeaşi ordine de idei, sper să găsesc textul pe care l-am scris în anul I de facultate, pentru a-mi exorciza mila şi neputinţa faţă de cerşetorii din Cluj.
  • Cercetătorii englezi au cercetat şi au spus lumii că, în medie, fiecare femeie absoarbe pe an 2 kg de substanţe toxice din produsele cosmetice. De la săpun şi şampon, la rimel şi ruj, toate conţin produşi chimici cu efecte cam nasoale. Producătorii de cosmetice au zis că produsele lor respectă normele UE. Vede cineva sofismul în această justificare? Din punctul meu de vedere, era fix acelaşi lucru dacă ar fi spus să nu-i băgăm în seamă pe cercetătorii britanici, că regina lor e urâtă. Dar dacă ar fi venit informaţia de la cercetătorii americani...?
  • În magazinul de lângă blocul meu am învăţat un lucru foarte interesant. „Cârnaţi de porc” se scrie prescurtat „C-ţi de porc”.
  • Vânzătoarele de la magazinul cu pricina sunt destul de rafinate. Ştiu chestii de customer care şi de identificarea nevoilor clienţilor. De exemplu, când cer lapte, mă întreabă dacă-l vreau gras sau slab, dacă vreau pâine, mă întreabă dacă să fie feliată sau nu. În aceste condiţii, când cer hârtie igienică, de ce nu mă întreabă dacă nu vreau din aia pufoasă şi scumpă şi-s gata să-mi vândă un fel de carton roz la 0,3 RON?

sâmbătă, 16 iunie 2007

Noul om universal

La posturile generaliste, ştirile de dimineaţă mi se par un soi de anecdote menite să te pseudoinformeze. E momentul reportajelor despre “noile vedete ale grădinii zoologice X” (întotdeauna se foloseşte expresia asta, fie că “vedetele” sunt maimuţe, tigri, lei sau orice altceva), despre veselia produsă de pornirea fântânilor arteziene, despre ultima petrecere într-un club de fiţe, despre ce au mai făcut Angelina şi Brad ş.a.m.d. Să nu uit, mai sunt şi ştiri despre accidente produse din cauza neatenţiei/prostiei unora, pe care le interpretez în cheia “aveţi grijă ce faceţi astăzi: nu conduceţi beţi, nu vă băgaţi degetele în priză, nu mâncaţi ciuperci, dacă nu le cunoaşteţi denumirea latinească, nu băgaţi pisica în cuptorul cu microunde etc.”. Pe scurt, chestii soft, cu doză mică de “mortăciuni” (termen generic în jurnalism pentru subiectele ce pot face obiectul ştirilor de la ora 5).

Buun. Şi ce văzui într-o dimineaţă la ştiri, înainte de a merge la birou? Povestea unui nene, de 63 de ani, de prin Moldova, care e student la 12 (douăsprezece) facultăţi. Primele 12 din viaţa lui, că în tinereţe n-a făcut. Ca orice pensionar, e foarte conştiincios. Merge la cursuri şi seminarii. Spre deosebire de alţi pensionari, cheltuieşte 15000 de RON pe an cu studiile. Pune cât poate din pensie/leafă, restul i-i dă fi-su, plecat pe undeva prin ţările calde. Studiază de la ştiinţe agricole, la drept, filosofie, psihologie şi limbi străine. În această perioadă, bătrânul are zile grele. Nu de alta, dar e sesiune şi i se întâmplă să aibă şi 18 examene pe zi (ceea ce arată că are restanţe, că altfel ar putea avea maxim 12...mă simt foarte perspicace pentru observaţia asta. Sau face mai mulţi ani într-unul??? Informaţia asta n-am mai găsit-o. În fine.). O parte a reţetei de succes constă în faptul că multe dintre facultăţi sunt în cadrul Universităţii “Spiru Haret”, unde examenele sunt grilă (unii zic că le dai pe computer cu secretara, dar precis sunt doar invidioşi pe ambiţia pensionarului studios...sau nu?!). De unde trag concluzia că omul e şi norocos. Bătrânul student e foarte elegant, e respectat şi admirat de colegi, secretare, profi... Nu şi de cei care au comentat pe site-urile ziarelor care au mediatizat cazul. Cel mai tare m-a amuzat reacţia colegilor, în sincroanele de la ştiri. O fată zicea “Cred că îi e foarte greu. Eu fac doar 3 facultăţi (sic!) şi mi-e greu!”. Şi am rămas cu câteva întrebări: de ce face moşu’ toată chestia asta? La ce-i foloseşte? Ce valoare au universităţile unde cineva poate lua peste 10 examene pe zi? E o modă în Moldova să faci 3 sau mai multe facultăţi?

marți, 12 iunie 2007

The Blog and I: O istorie personală a blogărelii

Sunt în faza romantică a blogărelii. Mă bucur când îmi apar comentarii noi (concurez cu cineva pe tema asta), mă gâdilă plăcut felicitările pe care le primesc de la prieteni pe mess, îi îndemn să comenteze. Îmi place. Şi mă întreb de ce am aşteptat până acum. Până acum de când? Din 2002, ar fi răspunsul. Atunci am aflat (dintr-un eseu despre jurnalismul online al unui coleg de facultate) pentru prima dată de jurnalul online numit blog, care exista "afară" şi unde îi puteai citi pe cei mai tari editorialişti/jurnalişti/scriitori. Parcă atunci blogul nu era pentru orice puştan. Scriitorii şi jurnaliştii respectabili din străinătate aveau blog, restul lumii avea site-uri. Aşa se face că eu am făcut două jurnale online - botezate, modest, site-uri -, ce pare-se că erau bloguri, fără să aibă conştiinţa de sine. Era povestea cu acTIFF-ul, ce anul ăsta s-a transformat în blog colectiv. Pseudo, dar paranteza asta îşi are locul în altă parte.


Buun...au trecut ani şi într-o zi am primit un link pe mess către "site-ul" Jeg, unde Darius făcea praf o gazetă ce descria atmosfera electrizantă a unui concert ce nu a avut loc. Cred că el mi-a făcut teoria blogului, cum i-am făcut-o eu pe cea a globalizării şi a integrării europene ;). Dup-aia am observat că există o subcultură a blogului şi m-a interesat relaţia ei cu cea a jurnalismului. De la Andrei Crivăţ, care a dat primul nişte ştiri legate de scandalul Gazeta, am învăţat cum blogul poate bate jurnalismul la propriu-i joc. De aici, nu mai am mult din poveste. Am mai avut două surse de motivare {1. Dacă Adi a putut să-şi facă blog şi timp de a scrie, am zis că pot şi eu. 2. Şi celălalt Adi dintre cei doi Adi (să pun doi i? :)) mei preferaţi (ăsta al doilea, despre care nu v-am zis până acum are meritul de a fi dintotdeauna „domnul ca la carte”, cum l-au votat fetele din 14, şi de a mă fi lăsat să-i conduc maşina:) ) are blog. Pe acelaşi template cu primul:)} si gata. Rezultatul după două zile: întreruperea unor tăceri, conversaţii şi mesaje cu/de la prieteni vechi şi noi, şi o întâlnire extrem de agreabilă azi cu unul dintre aceştia şi cu jumătatea sa.

luni, 11 iunie 2007

ObservaTIFF

...adică frânturi de festival, aşa cum le-am trăit eu. (completare la ce puteţi citi aici.)
Păi, să vedem... primul contact a fost legat de acTIFF, pe care nu l-am mai coordonat eu. Din cauza job-urilor. Nu cred că am făcut bine, în fine, poate revin altă dată. A urmat deschiderea, cu un „432” ce te loveşte în plex. Excelent, dar...oribil. N-ai cum să te simţi bine după el. Prima dezamăgire: echipa n-a dialogat cu publicul (aşteptam asta, după experienţa plăcută de la „Moartea domnului Lăzărescu” şi după „A fost sau n-a fost”). Dezamăgirea mi-a fost întreită pe parcurs, căci nici la „Moromeţii” nu a fost Q&A, nici Franco Nero n-a stat până la sfârşit la „Forever Blues” (din jenă?), ca să-l întreb ce naiba a avut în cap când s-a gândit să facă un film plasat în Italia, cu personaje numite Marco, Luca, Gianni etc. care vorbesc ENGLEZĂ!!??? şi ce mai engleză...

Un moment memorabil a fost „AlbastruÎnchisAproapeNegru”, un film ce merita 5 steluţe cu steluţe:) Ştiu că am îndemnat multă lume să meargă, dar la următoarea proiecţie au rămas vreo 30 de oameni pe dinafară (pe cele 308 locuri de la Victoria s-au înghesuit, totuşi, 386 de spectatori). În ziua aia, calitatea filmelor pe care le-am văzut a fost descrescătoare: după „AlbastruÎnchis...”, „Moartea unui prim-ministru” a părut acceptabil, dar seara s-a sfârşit cu o dudă imensă, dar cu PR bun: „I Really Hate My Job” (da, aştept argumente că mă înşel). La ăla a fost Q&A. Mersi mult... Am "îndrăznit" să critic filmul ăla mizerabil şi pe alte bloguri, dar au sărit mulţi să-mi tragă castane...vă invit şi aici.

Ce a mai fost OK? „Marea privatizare” (instrument didactic perfect pentru a arăta faţa umană a globalizării, dincolo de statistici, cu endorsement din partea lui Joseph Stiglitz), „Capcana” (film-şcoală, după un best-seller sârbesc, cu o dilemă morală mai profundă decât în „Propunere indecentă”), „Time” (pe ăsta vreau să-l mai văd o dată, nu de alta, dar dacă n-am avut aceeaşi interpretare a faptelor cu Adi, înseamnă unul dintre noi l-a înţeles greşit), „Nuovomondo” (cuceritor, inteligent, bine filmat, făcut cu economie de mijloace, cu puţine cuvinte, ca să nu mai vorbim că pentru prima dată Charlotte Gainsbourg mi s-a părut frumoasă) .

Ce mi-a mai plăcut: atmosfera degajată (Nae Caranfil mişuna prin hol la Republica şi nu-l lua nimeni la întrebări), preţul acceptabil al biletelor, sălile pline, calitatea publicului, voluntarii, „da”-ul zis de Nosferatu în spot.

Regretele de anul ăsta: că n-am prea văzut poze bune din festival (daţi-mi un link la o galerie bună, eventual) şi că l-am ascultat pe Adi şi nu m-am dus la „Sagrada familia”. Evident, regret că n-am văzut „California dreamin'” (nici n-am îndrăznit să sper că aş putea apuca bilete), dar, cum vine săptămâna viitoare la Arta, nu-i grav. Apropo, a fost filmul cu nota cea mai mare în barometrul general, dar nu putea lua premiul publicului, pentru că n-a fost în competiţie. În 2005 se întâmplase acelaşi lucru cu „Visul ceh”, iar realizatorii au fost foarte confuzi şi supăraţi, pentru că au aşteptat în van să li se dea premiul, în cadrul ceremoniei de închidere. Nu li s-a dat nici măcar o diplomă simbolică şi, mai grav, nu li s-a explicat că nu sunt eligibili pentru premiul publicului.

În rest... Au fost probleme cu subtitrările. Era clar că au fost făcute direct după cele din engleză, fără a vedea filmul. Două dovezi: fragmentele în engleză inserate în filmele făcute în alte limbi nu au fost traduse, plus desele erori în identificarea genului persoanei despre care se vorbeşte („Eşti foarte drăguţă”, îi spune ea lui...).

PS: Adrian Pintea a murit prea devreme. Mai avea vreo 20 de ani până să se gândească cineva să-i dea premiul pentru întreaga activitate. Mulţi spectatori prezenţi la „Moromeţii” au aflat vestea de la Victor Rebengiuc. Moment de reculegere. Emoţionant. La TV, Andreea Esca avea lacrimi în ochi. O premieră. Trist.

Era inevitabil

Era inevitabil. Mi-am făcut blog. Pentru că mi se întâmplă să "simţ enorm" şi să "văz monstruos". Pentru că, dacă n-ar fi messengerul, aş pierde legătura cu jumătate din prietenii mei, mai ales cu cei de departe. Pentru că într-un status de messenger nu pot pune tot ce aş vrea să spun. Pentru că nu mă citiţi toţi în Săptămâna clujeană, ca să vedeţi cu ce mă ocup în fiecare săptămână. Pentru că nu vorbim zilnic. Poate nici măcar săptămânal. Prin urmare, luaţi acest blog ca un instrument de comunicare. Voi scrie pastile. Doar când e cazul. Adică atunci când voi avea ceva de zis. Comentaţi, opinaţi, scrieţi, dacă aveţi chef. Nu înjuraţi, chiar dacă aveţi chef. Fiţi bineveniţi.